ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 925/2015

Decizia nr. 925/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 409 din 17 septembrie 2013 Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtelor B. București și B. - Agenția Arad și a obligat reclamanta la 758 lei cheltuieli de judecată față de pârâta B. București.

Pentru a pronunța această sentință prima instanță a reținut în esență că reclamanta a înregistrat cererea de reautorizare a școlii de șoferi la B. București, autoritate competentă să soluționeze cererea, la data de 19 ianuarie 2013, astfel că în speță sunt aplicabile prevederile Legii nr. 203/2012 și Ordinul C. nr. 733/2013.

A apreciat instanța de fond că în raport de prevederile legale aplicabile la data înregistrării cererii, reclamanta nu îndeplinea condițiile legale pentru autorizare.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC A. SRL.

Motivele de recurs;

În motivele de recurs recurenta a susținut, în esență, că sentința primei instanțe este nelegală, deoarece s-a apreciat greșit asupra datei de depunere a cererii de autorizare și ca urmare asupra legislației aplicabile.

Astfel, recurenta a precizat că a depus dosarul la data de 8 ianuarie 2013, când era în vigoare Ordinul C. nr. 1019/2009, că potrivit art. 7 alin. (1) din normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 1019/2009, dosarul pentru obținerea autorizației de școală de conducători auto se depune la agenția teritorială a B. din județul în care își desfășoară activitatea.

A susținut recurenta că, în raport de prevederile art. 7 alin. (1) din Normele metodologice enunțate, cererea de reautorizare trebuia analizată prin prisma actelor normative în vigoare la data depunerii cererii și nu prin luarea în considerare a prevederilor legale intrate în vigoare ulterior datei de depunere a cererii.

Întâmpinarea formulată în cauză;

Prin întâmpinare, s-a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că instanța de fond a reținut corect incidența prevederilor Legii nr. 203/2012 și Ordinul C. nr. 733/2013, acte normative în vigoare la data înregistrării dosarului la B.

Prin raportul întocmit la 28 martie 2014 de către magistratul asistent, s-a apreciat că recursul nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., întrucât lipsesc mențiunile privind numele, prenumele, semnătura consilierului juridic sau avocatului.

După comunicarea raportului s-a depus de către reprezentantul recurentei diploma de licență în drept a administratorului societății.

Analiza recursului;

Cu privire la nulitatea recursului;

La data întocmirii raportului erau în vigoare prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., care sancționau cu nulitatea lipsa mențiunilor privind numele, prenumele și semnătura consilierului juridic care întocmește cererea de recurs, precum și lipsa delegației avocatului sau consilierului juridic.

Ulterior, până la data soluționării prezentei cauze, prin Decizia nr. 462/2014 publicată în M. Of., textul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la mențiunile privind obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs prin avocat a fost declarat neconstituțional de Curtea Constituțională, fiind de asemenea declarate neconstituționale și prevederile art. 13 alin. (2) teza a II-a și art. 83 alin. (3) C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii care au aceeași forță obligatorie ca și dispozitivul s-a precizat (pct. 34) că între măsura care a determinat limitarea dreptului de liber acces la justiție și scopul legitim urmărit nu există un raport rezonabil de proporționalitate, respectiv între cerințele de interes general referitoare la buna administrare a justiției și protecția drepturilor fundamentale ale individului, dispozițiile legale sancționatoare consacrând un dezechilibru între cele două interese concurente.

Curtea a arătat că prin reglementarea unei condiții de admisibilitate a recursului de încheierea unui contract de asistență judiciară s-a impus părților o sancțiune excesivă, având în vedere și prevederile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar care privesc o categorie restrânsă de persoane și care nu este un instrument apt să corecteze inechitățile de fapt care pot apărea în urma aplicării textelor de lege criticate.

Sub aspectul nerezonabilității obligațiilor instanța de contencios constituțional a mai avut în vedere și că în materia contenciosului administrativ, spre deosebire de celelalte materii, nu este reglementată calea de atac a apelului, iar recursul se exercită în 15 zile și nu în 30 de zile, ca termen de drept comun.

În baza acestor aspecte prezentate în rezumat, Curtea Constituțională a conchis că soluția legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiție și a dreptului la apărare în drepturi iluzorii.

Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 a fost publicată în M. Of. al României nr. 775 din 24 octombrie 2014.

În baza art. 147 alin. (1) din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, contestate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice în termen de 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, iar pe durata acestui interval dispozițiile respective sunt suspendate de drept.

Având în vedere prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție, data publicării Deciziei nr. 462/2014, efectele acestei decizii și data soluționării excepției privind nulitatea recursului, se constată că aceasta este nefondată, motiv pentru care va fi respinsă.

Mai mult, în prezenta speță, administratorul societății reclamante este licențiat în drept, dovadă depusă ulterior întocmirii raportului, astfel că și în situația în care art. 13 C. proc. civ. nu ar fi fost declarat neconstituțional recursul era declarat în concordanță cu cerințele art. 13 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.

Trebuie precizat că raporturile dintre administrator și societate se desfășoară în baza art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit dispozițiilor privitoare la mandat.

Cum mandatarul recurentei este licențiat în drept, cerința art. 13 C. proc. civ., anterior declarării neconstituționalității textului respectiv era îndeplinită, astfel că și la data respectivă excepția era nefondată, în raport de dovezile depuse.

Cu privire la fondul recursului;

Din probele cauzei rezultă că reclamanta a depus dosar pentru reautorizare la data de 8 ianuarie 2013, la agenția teritorială a B. din județul în care își desfășura activitatea.

În soluționarea cauzei trebuia să se aibă în vedere această dată, pentru că reclamanta a respectat prevederile art. 7 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 1019/2009, potrivit cărora dosarul se depune la agenția teritorială unde își desfășoară activitatea.

Împrejurarea că dosarul a fost transmis la B. la 19 ianuarie 2013 nu este de natură a atrage aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 203/2012 care a intrat în vigoare la 19 ianuarie 2013 și cu atât mai puțin a Ordinului nr. 733 din 25 aprilie 2013 publicat în M. Of. nr. 267 din 13 mai 2013.

Potrivit art. 1 V.C.C., în vigoare la data depunerii dosarului și art. 6 N.C.C., legea civilă dispune numai pentru viitor, aceasta nu are putere retroactivă.

Ca urmare a acestui principiu legal, legea acționează, produce efecte numai din momentul intrării ei în vigoare, astfel că efectele acesteia nu se pot întinde asupra raporturilor juridice născute anterior intrării sale în vigoare.

Raporturile juridice născute înainte de intrarea în vigoare a unei legi nu pot fi desființate pentru motivul că legiuitorul a înțeles să dea o reglementare juridică nouă.

Această interpretare întemeiată pe prevederile art. 1 V.C.C. corespunde principiilor consolidate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind stabilitatea ordinii de drept și legalității, pentru că un subiect de drept nu poate fi obligat să aibă o anumită conduită atât timp cât aceasta nu este încorporată, prescrisă într-o normă juridică.

Între părți, raportul juridic, constând în dreptul reclamantei de a cere reautorizarea și obligația pârâtei de a se pronunța asupra cererii, a luat naștere la 8 ianuarie 2013, înainte de intrarea în vigoarea Legii nr. 203/2012, astfel că această lege și actele infralegislative ulterioare nu sunt aplicabile în soluționarea cererii recurentei.

Sintetizând argumentele de ordin legal și doctrinar expuse în cadrul considerentelor prezentei decizii, Înalta Curte arată că cererea supusă analizei judiciare trebuia examinată în raport de legislația în vigoare la data depunerii acesteia, conform principiului tempus regit actum.

Acțiunea reclamantei trebuia soluționată prin luarea în considerare a cerințelor prevăzute de Ordinul nr. 1019/2009, act administrativ normativ incident în materia dedusă analizei judiciare, în vigoare la data nașterii raportului juridic dintre părți.

Având în vedere că prima instanță a analizat îndeplinirea condițiilor pentru reautorizarea prin prisma unor acte normative care nu erau în vigoare la data nașterii raportului juridic, urmează ca în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., să fie casată sentința cu trimitere pentru rejudecare la aceeași instanță.

Instanța de fond urmează a analiza acțiunea prin prisma îndeplinirii condițiilor legii de la data depunerii cererii, respectiv 8 ianuarie 2013.

Această soluție este determinată de faptul că în cadrul controlului judiciar nu se poate face analiza, pentru prima dată, a îndeplinirii condițiilor de reautorizare, pentru că dezlegarea direct în recurs a chestiunilor litigioase fără ca în precedent instanța de fond să se fi pronunțat asupra acestora ar lipsi părțile de dublul grad de jurisdicție, de dreptul de a putea să-și exprime poziția cu privire la modul de aplicare și interpretare a normelor legale.

Având în vedere considerentele prezentei decizii, în baza art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., recursul se va admite și se va casa sentința atacată, cu trimitere la aceeași instanță spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatele B. și B. - Agenția Arad.

Admite recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 409 din 1 octombrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza la aceeași instanță, spre rejudecare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2015.