ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 787/2018

Decizia nr. 787/2018

Asupra recursului civil de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 18 februarie 2016,

înregistrată pe rolul Judecătoriei Motru, sub nr. x/263/2016,

reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pe

pârâții Orașul Tismana și Consiliul Local Tismana, solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța să dispună

obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și

liniștită posesie suprafața de 22,7 ha situată în punctul numit

„x", având ca vecini: E - proprietatea F. Tismana, V - G., S -

pădurea statului și N - pădurea statului.

Prin sentința civilă

nr. 1050 din 19 mai 2016 pronunțata în Dosarul nr. x/263/2016

Judecătoria Motru și-a declinat competenței de soluționare

a cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D. și E. în

contradictoriu cu pârâții Orașul Tismana și Consiliul Local

Tismana, în favoarea Judecătoriei Tg. Jiu.

Prin sentința civilă

nr. 806 din data de 06 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria

Târgu - Jiu în Dosarul nr. x/263/2016, a fost admisă acțiunea

civilă pentru revendicare așa cum a fost precizată ulterior,

formulată de reclamanții A., B., C., D., E., împotriva pârâților

Orașul Tismana prin primar H. și Consiliul Local Tismana. Au fost

obligate pârâtele să lase în deplină proprietate și

liniștită folosință reclamanților terenul situat în

extravilanul orașului Tismana cu suprafața de 24, 7877 ha, pct. x,

având ca vecini la Nord - Hotar com. Padeș (Rest proprietate

reclamanți - sentința civilă nr. 1329 din 11 mai 2011 și x

Padeș) la Sud - Hotar com. Padeș (Rest proprietate

reclamanți-sentința civilă nr. 1329 din 11 mai 2011 și OS

Padeș) la Est - Obștea Moșnenilor Isvăreni (fost F. Tg.

Jiu, respectiv SC I. SA Tg - Jiu) și la Vest - G. Au fost obligați

pârâții la plata sumei de 3.445 lei cheltuieli de judecată

față de reclamanți.

Prin Decizia nr. 1866 din 16

noiembrie 2017, Tribunalul Gorj, secția I civilă, admis apelul

declarat de a pârâții Consiliul Local al Orașului Tismana și

Orașul Tismana împotriva sentinței civile nr. 806 din data de 06

februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Târgu - Jiu în Dosarul nr.

x/263/2016, în contradictoriu cu reclamanții A., B., C., D. și E.,

toți cu domiciliul în com. Padeș, sat Cioșani, județul

Gorj.

A schimbat sentința în

sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanți.

Decizia a fost dată cu

drept de recurs în termen de 30 zile de la comunicare.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții. Cererea de recurs a fost înaintată, spre

soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a fixat termen de

judecată la 14 martie 2018 în vederea discutării competenței

materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea

cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte

a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale

materiale în soluționarea recursului de față, în raport de

dispozițiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) și art. 483

alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta

Curte de Casație si Justiție constată că este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art.

97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție

judecă: „1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților

de apei, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de

lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea

pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor

probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența

sa".

Din norma de competență

citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează recursuri declarate

împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar

în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența

ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C.

proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin

excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva

altor hotărâri.

Astfel formulată, norma

în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei

Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța care

a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma

de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte

soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în

competența altor instanțe.

O asemenea formulare de

principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum

s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul

competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în

primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat

pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea

expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a

competențe! în favoarea Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1

din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun

pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este

prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu

nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu

extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în

care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de

atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o

regulă nouă de competență, prin adăugare la lege,

rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit

cărora „Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin

modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se

impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede

că „Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de

Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a

conformității hotărârii atacate cu regulile de drept

aplicabile".

Nici această normă

nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de

Casație și Justiție soluționează toate recursurile

care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe,

formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat

consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru

soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei

rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică

titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin

lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același

scop îl urmărește și recursul soluționat de alte

instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483

alin. (4) teza finală, potrivit căruia „Dispozițiile alin. (3)

se aplica în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta

Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a

legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă

acesta nu conduce la plenitudine de competență în soluționarea

recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în

acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că

acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și

Justiție „potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse

anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Nu permite o

concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ.,

anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de

soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor

curților de ape! și numai prin excepție competența de

soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când

aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această

premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu

este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de

Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate

împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

N.C.P.C. păstrează

principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu

cu dispozițiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curțile de apel

sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor

pronunțate de tribunale, procedând ia examinarea, în condițiile

legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept

aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speță,

judecătoria a fost instanța învestită cu soluționarea

fondului, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul,

rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc.

civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme.

O altfel de interpretare care

să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în

materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar

însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudențială, a unei norme

noi de competență, în contradicție cu dispozițiile

constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție

„competența instanțelor judecătorești și procedura de

judecată sunt prevăzute numai de lege") și cu cele ale art.

122 C. proc. civ. („reguli noi de competență pot fi stabilite numai

prin modificarea normelor prezentului cod").

În aplicarea acestor norme,

competența de soluționare în cauză a recursului declarat

împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Gorj

revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel

Craiova, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a

declina competența de soluționare a recursului, văzând și

dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția

necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Declină în favoarea

Curții de Apel Craiova competența de soluționare a recursului

declarat de reclamanții B., C., D., E. și A. împotriva Deciziei nr.

1866 din 16 noiembrie 2017 a Tribunalului Gorj, secția I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 14 martie 2018.