ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 698/2018

Decizia nr. 698/2018

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința nr. 2476

din 9 iunie 2016 Judecătoria Cornetu

a admis în parte acțiunea

reclamantei A. în contradictoriu cu pârâtul B. și cu intervenienta în nume

propriu SC C. SRL, având ca obiect partaj; a constatat că masa partajabilă

se compune din mai multe bunuri mobile, respectiv mobilier de

bucătărie, masă de bucătărie, cuptor cu microunde,

cuptor, plită, hotă, mașină de spălat, canapea living,

masă mobilă living, 4 dulapuri living, 12 perdele și draperii, 7

galerii de perdele, 3 bucăți de mobilier de baie, mobilier dressing,

lampă de iluminat, pat dormitor, 2 noptiere, masă TV, 6 covoare de

baie, un televizor și un LCD, frigider, sistem home cinema, dormitor

complet (pat, saltea, șifonier, 2 noptiere, masă TV), aspirator,

aspirator inteligent, 3 seturi de mese de sticlă, set de cuțite, set

de oale de inox, 2 taburete cub, 8 vaze, 2 suporturi de lumânări din lemn

masiv, 4 tablouri, 4 veioze, dedurizator, 8 corpuri de iluminat exterioare, set

complet veselă, lenjerii de pat, 3 bucăți fețe de

masă; a respins acțiunea de partaj privind imobilul construcție

casă de locuit situat în orașul Pantelimon, județul Ilfov, ca

neîntemeiată; a constatat că reclamanta A. și pârâtul B. sunt în

indiviziune asupra bunurilor mobile, mai sus menționate, în cotă de

1/2 pentru reclamantă și în cotă de 1/2 pentru pârât; a dispus

ieșirea din indiviziune a părților asupra bunurilor mobile, a

atribuit pârâtului, în natură, bunurile mobile ce compun masa

partajabilă, identificate în raportul de expertiză tehnică

întocmit de expertul D., obligându-l pe acesta să plătească

reclamantei suma de 18.851,50 lei reprezentând contravaloarea cotei de 1/2 din

bunurile mobile ce compun masa partajabilă, identificate în raportul de

expertiză tehnică întocmit de expertul D.; a compensat cheltuielile

de judecată.

Prin

Decizia nr. 3696 din 16 octombrie 2017, Tribunalul Ilfov, secția civilă,

a admis apelul

reclamantei împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în

parte, în sensul că a constatat că imobilul casă de locuit,

situat în orașul Pantelimon, județul Ilfov, este bun comun al

părților în cotă de 50% pentru fiecare; a atribuit pârâtului

imobilul mai sus menționat, obligându-l pe acesta la plata către

reclamantă a unei sume de 347.028 lei; a menținut celelalte

dispoziții ale sentinței civile apelate; a obligat intimatul pârât ia

plata, către apelanta reclamantă, a sumei de 14.615,89 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată, din care 10.615,85 lei reprezintă

taxă judiciară de timbru și 4.000 lei reprezintă onorariu

avocat, redus în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.; a

menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul B., înregistrat la Tribunalul Ilfov

la data de 30 ianuarie 2018.

Prin

adresa nr. x/1748/2009 din 06 februarie 2018 Tribunalul Ilfov a înaintat

dosarul pentru soluționare Înaltei Curți de Casație și

Justiție, unde acesta a fost înregistrat la data de 08 februarie 2018

și unde s-a acordat termen de judecată la 21 martie 2018, în vederea

discutării competenței în soluționarea recursului.

Prin

încheierea de ședință din 21 februarie 2018 pronunțată

în Dosar nr. x/1748/2009/al a fost admisă cererea de preschimbare a

termenului de judecată formulată de către pârâtul B., fiind

acordat prezentul termen de judecată pentru discutarea competenței

materiale.

La

acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra

excepției necompetenței sale materiale în soluționarea

recursului de față, pe care o va admite,

în considerarea următoarelor

argumente:

Măsura

Tribunalului Ilfov, de înaintare pe cale administrativă a dosarului pentru

soluționarea recursului declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 3696

din 16 octombrie 2017 a acestei instanțe, nu poate învesti legal

instanța supremă.

Aceasta

întrucât Decizia Curții Constituționale nr. 369 din 30 mai 2017

(publicată în M. Of. al României la data de 20 iulie 2017) având ea obiect

înlăturarea criteriului valoric raportat la regimul juridic al

exercitării căii de atac a recursului, nu este incidență

cauzei, având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată (24

noiembrie 2009), raportat la dispozițiile art. 147 alin. (4) din

Constituție, care consacră principiul producerii efectelor general

obligatorii pentru viitor (ulterior publicării în M. Of.).

în

egală măsură, se reține că pricinii îi sunt incidente,

în raport cu data introducerii cererii de chemare în judecată, 24

noiembrie 2009, și cu dispozițiile tranzitorii ale art. 24 C. proc.

civ., normele V.C.P.C., față de al căror conținut - art. 4 alin.

(1), respectiv art. 299 alin. (2) C. proc. civ. - măsura înaintării

dosarului pentru judecarea recursului de către instanța supremă

apare ca fiind lipsită de orice fundament.

Potrivit

art. 4 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, „Înalta Curte de Casație

și Justiție judecă recursurile declarate împotriva

hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în

cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că

instanța supremă are competență de drept comun în materia

recursurilor doar eu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile

altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii,

aptă să atragă judecata în recurs de către instanța

supremă.

Dispozițiile

art. 299 alin. (2) din același C. proc. civ., nu sunt nici ele în

măsură să atragă competența materială a Înaltei

Curți de Casație și Justiție în soluționarea

prezentului recurs.

Potrivit

art. 299 alin. (2), „recursul se soluționează de instanța

imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în

apel".

Cum în

speță, acțiunea a învestit în primă instanță

judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul,

rezultă că nu este incidență norma art. 4 alin. (1) C.

proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a

instanței supreme, întrucât nu este supusă cenzurii o decizie a

curții de apel.

O

altfel de interpretare care să atribuie competența de drept comun a

instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce

face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale

jurisprudențială, a unei norme noi de competență, în

contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin.

(2) din Constituție „competența instanțelor

judecătorești si procedura de judecată sunt prevăzute numai

de lege").

Pentru

aceste considerente, Înalta Curte va declina competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, ca

instanță ierarhie superioară celei care a realizat judecata în

apel

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Declină

competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul B.

împotriva Deciziei nr. 3696 din 16 octombrie 2017 a Tribunalului Ilfov, secția

civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără

cale atac.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 7 martie 2018.