ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3314/2018

Prin acțiunea introdusă pe rolul Judecătoriei Cornetu la data de 22 noiembrie 2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu B., obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie construcția identificată, parte din imobilul dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare menționat.

Prin sentința civilă nr. 5019 din 17 decembrie 2015, Judecătoria Cornetu a respins acțiunea, ca neîntemeiată. A obligat-o pe reclamantă la plata către pârât a sumei de 1200 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Tribunalul Ilfov, secția civilă, prin Decizia nr. 1319/A din 24 aprilie 2017, a admis apelul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței pronunțate de tribunal, pe care a schimbat-o, în tot, în sensul că a admis acțiunea. L-a obligat pe pârât să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, construcția C1 în suprafață de 58,80 mp situată în Pantelimon. L-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 3.289 RON (fond și apel).

Împotriva acestei din urmă decizii, pârâtul B. a declarat recurs, înregistrat la Tribunalul Ilfov la 5 mai 2017, iar la 20 decembrie 2017 au fost înregistrate, la aceeași instanță, motivele de recurs.

Tribunalul Ilfov, prin adresa Dosar nr. x/2012 din 9 iulie 2018, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12 iulie 2018 și a primit termen la 3 octombrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției de necompetență, pe care o va admite, în considerarea următoarelor argumente:

Trimiterea dosarului spre soluționare de către tribunal, pe cale administrativă, nu poate învesti legal instanța supremă.

Astfel, dosarul a fost înregistrat pe roiul instanțelor la 22 noiembrie 2012, motiv pentru care, în raport de dispozițiile tranzitorii cuprinse la art. 24 din Legea nr. 134/2010, speței îi sunt aplicabile prevederile C. proc. civ. din 1865.

Potrivit art. 4 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 4 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispoziția procedurală menționată nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor ci, dimpotrivă, folosește două criterii ale circumscrierii acestei competențe - unul care vizează ierarhia instanțelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curților de apel) și celălalt indicația expresă a legii ("cazurile prevăzute de lege").

Așadar, aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competențe de drept comun, ceea ce înseamnă că instanța supremă are competență în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curților de apel, pentru hotărârile altor instanțe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanța supremă.

O interpretare în sens contrar, care să atribuie competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna nesocotirea conținutului expres al normei și extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competența, prin adăugarea la lege, în contradicție cu dispozițiile constituționale (conform art. 126 alin. (2) din Constituție "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege").

Nici Decizia Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului, obiectul controlului de constituționalitate reprezentându-l sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din conținutul art. 18 alin. (2) din Legea nr. 2/2013, dispoziția legală nefiind, de altfel, incidență litigiului care este guvernat, cum s-a arătat, de prevederile C. proc. civ. de la 1865.

Totodată, potrivit art. 299 alin. (2) C. proc. civ., "recursul se soluționează de instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel".

Cum în speță, acțiunea a învestit în primă instanță judecătoria, iar soluționarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că instanța imediat superioară este curtea de apel.

Pentru aceste considerente, se va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, ca instanță ierarhic superioară celei care a realizat judecata în apel,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 13I9/A din 24 aprilie 2017 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03.10.2018.