ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2079/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2079/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr.

2284/108/2012 pe rolul Tribunalului Arad la data de 06 aprilie 2012,

reclamanții F.P., F.O., F.M., F.G., F.S. și J.M. au chemat în judecată pârâtul

Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale

București, solicitând anularea în parte a Hotărârii nr. 88/130 din 10 octombrie

2011, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010, în ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor stabilite în favoarea reclamantului; obligarea

pârâtului la plata către reclamant a sumei de 30.091 euro (echivalent în lei,

la cursul valutar din ziua plății), reprezentând contravaloarea despăgubirii

cuvenite în urma exproprierii parcelei de teren cu numărul cadastral X/2/3/2

situat în Pecica, cu suprafața de 6.675 mp; obligarea pârâtului la plata către

reclamant a dobânzii legale calculată pentru diferența dintre valoarea

despăgubirii pentru terenul expropriat stabilită de către instanță și suma de

4.759,28 lei, stabilită prin Hotărârea nr. 88/130 din 10 octombrie 2011,

dobândă calculată de la data de 10 ianuarie 2012, când a fost scadentă

obligația pârâtei de consemnare a sumei la dispoziția lor și până în ziua

plății efective; obligarea pârâtului la plata către reclamanți a sumei

reprezentând lipsa de folosință a terenului expropriat; cu cheltuieli de

judecată.

Printr-o precizare la

acțiunea principală, depusă în cursul judecății, reclamanții au solicitat și

exproprierea unei suprafețe suplimentare de 2.903 mp, adică suprafața de teren

ce le-a rămas în proprietate în urma exproprierii, prima instanță dispunând un

supliment de expertiză pentru determinarea valorii acestei parcele de teren.

În ședința publică

din 13 februarie 1013, reprezentantul reclamantului a depus la dosar o cerere

de majorare a câtimii obiectului, prin care, în baza art. 132 alin. (2) pct. 2

C. proc. civ., având în vedere și concluziile raportului de expertiză tehnică

depus la termenul din 30 ianuarie 2013, au fost majorate pretențiile din al

doilea capăt de cerere, în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata

echivalentului în lei la data plății a sumei de 49.570 euro, în locul sumei de

30.091 euro, inițial pretinsă; suma precizată reprezintă prejudiciul conform

raportului de expertiză efectuat în prezenta cauză.

Prin Sentința civilă

nr. 568 din 13 februarie 2013, Tribunalul Arad a admis în parte cererea

formulată de reclamanți în contradictoriu cu Statul Român, prin Compania

Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale; s-a dispus obligarea pârâtului să

plătească reclamantului suma de 9.200 de lei, cu titlu de despăgubiri pentru

exproprierea suprafeței de 6.675 mp de teren arabil și s-a respins restul

pretențiilor formulate ca nefondate; pârâtul a fost obligat la plata a sumei de

2.000 de lei către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei

hotărâri, au promovat apel atât pârâtul Statul Român, prin CNADR, prin Direcția

Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, cât și reclamanții F.P., F.O., F.M.,

F.G., F.S. și J.M., fiecare formulând critici proprii de nelegalitate și

netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 154 din 22 octombrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă,

apelul formulat de pârât a fost respins ca tardiv declarat, iar apelul

reclamanților a fost admis, astfel că, s-a dispus schimbarea în parte a

sentinței apelate, pârâtul fiind obligat la plata către reclamanți a sumei de

111.949 lei cu titlu de despăgubire pentru exproprierea suprafeței de 6.675 mp

teren; s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței (referitoare la

anularea în parte a hotărârii de stabilire a despăgubirilor, la dobânda legală

aferentă despăgubirilor acordate și la respingerea în rest a pretențiilor

solicitate).

Pentru a decide în

acest sens, în ce privește apelul pârâtului, instanța de apel a analizat cu

prioritate excepția tardivității, date fiind prevederile art. 137 alin. (1) C.

proc. civ.

S-a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 284 C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile

de la comunicarea hotărârii apelate, dacă legea nu dispune altfel.

În speță, sentința

tribunalului a fost comunicată pârâtei la data de 12 martie 2013, iar recursul

(recalificat apel) a fost înregistrat la data de 04 aprilie 2013 (joi), ultima

zi pentru promovarea în termen a căii de atac fiind data de 29 martie 2013

(vineri), motiv pentru care s-a constatat că apelul a fost promovat peste

termenul prevăzut de lege, excepția analizată fiind admisă, astfel că apelul

pârâtului a fost respins ca tardiv declarat.

Asupra apelului

declarat de reclamanți, prin prisma motivelor invocate, instanța de apel a

reținut următoarele:

Exproprierea creează

în sarcina statului obligația de a acorda expropriatului o despăgubire dreaptă,

conform art. 44 alin. (3) din Constituție, în timp ce art. 22 alin. (3) din

Legea nr. 255/2010 prevede criteriile de determinare a despăgubirii, prin

trimiterea la dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994: valoarea reală a

imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane

îndreptățite, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții urmând să țină

seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum

și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite,

luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia.

Instanța de apel a

apreciat că verificarea evaluării estimative a terenurilor realizată prin H.G.

nr. 488/2011, poate avea loc doar în cadrul acțiunii civile exercitate potrivit

art. 22 din Legea nr. 255/2010, cu efectuarea unei expertize în condițiile art.

25 - 26 din Legea nr. 33/1994.

Prin calea de atac

formulată, reclamanții au invocat greșita interpretare și aplicare a

dispozițiilor din Legea nr. 33/1994 privind stabilirea despăgubirii, urmare a

faptului că nu s-au avut în vedere criteriile imperative prevăzute de lege la

determinarea cuantumului despăgubirii, ce trebuie să se compună din valoarea

reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului prin expropriere.

Art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 33/1994, aplicabil în cauză în temeiul art. 22 alin. (3) din Legea

nr. 255/2010, statuează că "despăgubirea se compune din valoarea reală a

imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane

îndreptățite", iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că "la

calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține

seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în

unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză,

precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane

îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia."

Din cuprinsul

textelor din actele normative menționate mai sus, care sunt în concordanță cu

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului și jurisprudența în materie a Curții europene, instanța de apel a

apreciat că rezultă consacrarea legislativă a caracterului just al despăgubirii

pentru imobilele expropriate, precizându-se explicit că despăgubirea se compune

din valoarea reală a imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului,

stabilindu-se obligația legală, atât în sarcina instanței, cât și a experților,

de a ține seama de prețul cu care se vând, de regulă, imobilele similare (de

același fel, cu aceleași caracteristici) în zona respectivă.

Potrivit și

jurisprudenței Înaltei Curți, valoarea de piață a imobilului expropriat, se

impune a fi determinată în raport de toate caracteristicile bunului, prin

raportare la amplasamentul acestuia, destinația terenului la momentul

evaluării, categoria localității, poziționarea față de localități și căile de

acces, echiparea tehnico-edilitară a zonei, restricții de folosire, iar nu

perspectiva unei dezvoltări viitoare.

În aplicarea celor

anterior redate, instanța de apel a constatat că tribunalul nu s-a conformat

dispozițiilor legale deja citate, în sensul că nu a stabilit despăgubirea pe

baza unui raport de expertiză efectuat în condițiile art. 26 alin. (2) din

Legea nr. 33/1994, care să aibă în vedere valoarea reală a imobilului și

prejudiciul cauzat, precum și prețul cu care se vând imobile similare. Astfel,

în raportul de expertiză întocmit în fața primei instanțe, s-a arătat în mod

expres că abordarea prin comparație a avut ca termeni de raportare oferte pe

piața imobiliară, fiind indicate mai multe oferte de vânzare pentru terenuri

extravilane agricole și, deci, experții nu au avut în vedere prețul cu care

s-au vândut imobile similare la data întocmirii raportului de expertiză, așa

cum prevede în mod expres art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

În acest context, s-a

apreciat că prima instanță era ținută să dispună efectuarea unei expertize în

condițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, experții având obligația,

în cadrul metodei comparațiilor directe, să utilizeze comparabile cu adevărat

similare, respectiv pentru terenuri cu aceleași caracteristici.

Pentru aceste

considerente, instanța de apel a dispus completarea probatoriului, prin

efectuarea unui supliment la raportul de expertiză efectuat de către cei trei

experți numiți în fața primei instanțe, care să stabilească despăgubirea

conform art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 rap. la art. 26 din Legea nr.

33/1994. După depunerea suplimentului la raportul de expertiză la dosar,

niciuna din părți nu a formulat obiecțiuni cu privire la această lucrare.

Din raportul de expertiză

întocmit în etapa procesuală a apelului, curtea de apel a constatat că cei trei

experți au determinat valoarea terenului expropriat prin comparația vânzărilor

unor imobile similare, ajungând la concluzia că această valoare este de 111.652

lei, valoare ce nu a fost contestată de către părți, astfel cum s-a reținut

deja.

În ceea ce privește

daunele pretins suferite de proprietar ca urmare a exproprierii, constând în

taxe, comisioane, cheltuieli suplimentare de transport, contravaloarea

producției agricole, a subvenției acordate pentru aceasta ori a valorii

arendei, instanța de apel a constatat că experții au evaluat dauna pentru

redobândirea aceleiași suprafețe de teren. Pe de altă parte, s-a reținut însă

că valoarea comisioanelor și taxelor necesare pentru achiziționarea unui teren

similar este inclusă în valoarea de piață a terenului expropriat, taxele și

comisioanele ce ar trebui achitate pentru o achiziție imobiliară nefiind

determinate de măsura exproprierii și, ca atare, s-a apreciat că nu se impune

acordarea acesteia. În plus, acest pretins prejudiciu nu are un caracter cert,

nefiind probat că reclamanții intenționează să achiziționeze alt teren, în

locul celui expropriat, teren pe care nu au înțeles, de altfel, să-l

valorifice, potrivit destinației sale agricole.

Curtea de apel a

constatat că în mod just tribunalul nu a inclus în cuantumul despăgubirilor a

contravalorii producției agricole, a subvenției acordate pentru aceasta ori a

valorii arendei, atât timp cât nu s-a probat că reclamanții au suferit o astfel

de pagubă, terenul în discuție nefiind valorificat de către reclamanți, nici

prin cultivare, nici prin arendare. Subvenția agricolă cerută nu se cuvine

reclamanților, întrucât, potrivit destinației legale (suportarea unor costuri

de exploatare agricolă a terenurilor), aceasta se plătește proprietarilor care

înțeleg să cultive efectiv terenul. Simpla deținere în proprietate a unui teren

agricol nu îndreptățește titularul acestui drept să pretindă subvenția

agricolă, fiind necesară cultivarea efectivă, lucru ce nu s-a probat în cauză;

din probatoriului administrat nu a rezultat că la momentul exproprierii terenul

ar fi fost cultivat sau dat în arendă, astfel că acordarea de despăgubiri

pentru acest prejudiciu, eventual și incert, nu are nicio fundamentare legală,

a mai apreciat instanța de apel.

De asemenea, curtea

de apel a apreciat că în mod legal prima instanță a respins și solicitarea

reclamanților privind exproprierea unei suprafețe suplimentare de 2.903 mp de

teren, având în vedere limitele stabilite prin Legea nr. 255/2010, pentru

contestația pe care persoanele expropriate o pot formula în justiție.

Potrivit art. 22

alin. (1) din Legea nr. 255/2010, expropriatul nemulțumit de cuantumul

despăgubirii prevăzute la art. 19 se poate adresa instanței judecătorești

competente în termenul general de prescripție, sub sancțiunea decăderii, fără a

putea contesta transferul dreptului de proprietate către expropriator asupra

imobilului supus exproprierii.

Ca atare, potrivit

legii speciale, instanța de judecată, învestită cu soluționarea unei

contestații împotriva hotărârii privind cuantumul despăgubirilor stabilite

pentru terenul expropriat, nu poate decât să cenzureze și să redimensioneze

cuantumul despăgubirilor propuse, nu și să dispună exproprierea unei parcele

suplimentare. Acest act normativ a scindat procedura exproprierii în două faze:

una de stabilire a suprafețelor și persoanelor ce urmează a fi expropriate

pentru cauza de utilitate publică, cu posibilitate de contestare distinctă, și

cea de-a doua (cea de față) care permite exclusiv contestarea sumei stabilite

cu titlu de justă despăgubire.

S-a apreciat a fi

corectă și concluzia primei instanțe, în sensul că, față de suprafața și

configurația parcelei rămase în proprietatea reclamanților, aceasta este aptă a

fi întrebuințată conform destinației sale.

Cu privire la

cheltuielile suplimentare de transport, curtea de apel a constatat că această

solicitare a reclamanților este întemeiată, însă nu se poate acorda suma de

4.258 lei stabilită prin lucrarea de specialitate efectuată în cauză, întrucât

s-a apreciat că este eronată calcularea unei despăgubiri pentru drumul

suplimentar ce trebuie parcurs, în cuantum de 277 lei, la care să se aplice

capitalizarea, prin utilizarea unui coeficient de 0,065 %. Procedând în acest

mod, s-a ajuns la o sumă considerabilă și necuvenită, nefiind justificată

capitalizarea unor costuri efectiv stabilite.

De asemenea, s-a

considerat că nu se cuvin reclamanților nici dobânzile solicitate pentru

diferența dintre cuantumul despăgubirilor stabilite în prezentul proces și cel

oferit prin hotărârea contestată, de la data scadenței obligației pârâtei de

plată a despăgubirilor și până la data plății, neexistând niciun temei legal

pentru admiterea acestui petit.

În termen legal, împotriva

acestei decizii, pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara a formulat

recurs, indicându-se ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Prin memoriul de

recurs, recurentul pârât solicită instanței de recurs a observa că despăgubirea

propusă și neacceptată de expropriat se compune din valoarea reală a imobilului

și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite,

ambele componente fiind avute în vedere la stabilirea cuantumului

despăgubirilor propuse a fi plătite expropriaților, sens în care citează

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 33/1994.

Recurentul consideră

că prețul de piață stabilit prin raportul de evaluare care a stat la baza

propunerii despăgubirilor este unul corect; pe de altă parte, se arată că

datele cuprinse în raportul de evaluare întocmit de SC E. SRL sunt în

conformitate cu dispozițiile legale în vigoare și sunt susținute și de exemple

de oferte de vânzare a terenurilor în zonă.

În prezent, cadrul

legal în materie de exproprie îl reprezintă Legea nr. 255/2010 privind

exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor

obiective de interes național, județean și local. Conform prevederilor art. 5

din Legea nr. 255/2010 expropriatorul are obligația de a aproba prin Hotărâre

de Guvern și lista proprietarilor imobilelor care constituie coridorul de

expropriere, așa cum rezultă din evidențele unităților

administrativ-teritoriale.

Indicatorii

tehnico-economici ai obiectivului de investiții "Autostrada Nădlac -

Arad" au fost aprobați prin H.G. nr. 1.480/2009, publicată în M. Of. nr.

845/8.12.2009.

Prin H.G. nr. 416/2010

s-a aprobat amplasamentul lucrării, declanșarea procedurilor de expropriere

pentru imobilele situate pe amplasamentul lucrării "Autostrada Nădlac -

Arad", precum și suma globală estimată cu titlu de despăgubire, în valoare

de 63.000 mii lei, sumă rezultată din Raportul de expertiză întocmit de către

un expert autorizat ANEVAR, angajat de către expropriator, în conformitate cu

vechiul cadru legislativ în materie de expropriere. Suma de 63.000 mii lei

aprobată prin H.G. nr. 416/2010 a fost suplimentată cu suma de 17.500 mii lei

prin H.G. nr. 1.248/2010, în conformitate cu art. 4 alin (4) din Legea nr.

198/2004, cu modificările și completările ulterioare, întrucât la data

promovării hotărârii inițiale din cauza insuficienței bugetare a fost alocată

de la bugetul de stat doar suma de 63.000 mii lei, suma globală necesară

acestui proiect fiind de 80.500 mii lei.

În continuarea

memoriului de recurs, pârâtul invocă dispozițiile art. 11 alin. (7), (8) și (9)

din Legea nr. 255/2010, texte reproduse integral, arătând că raportul de

evaluare întocmit în procedura exproprierii (sub coordonarea Uniunii Naționale

a Notarilor Publici din România) a fost întocmit și cuprinde elementele

constitutive ale valorii despăgubirilor aferente fiecărui imobil în parte, așa

cum sunt prevăzute de Legea nr. 33/1994, adică prețul la care se vând, în mod

obișnuit, imobilele de același fel și contravaloarea prejudiciului produs

proprietarului prin expropriere.

Se mai arată că, în

concret, conform Raportului de evaluare pentru estimarea valorii de despăgubire

conform Legii nr. 255/2010 a terenurilor afectate de construcția autostrăzii pe

U.A.T. Pecica, jud. Arad, întocmit în mai 2011, suprafața totală ce urmează a

fi expropriată este de 865.211 mp, având o valoare totală de despăgubire de 684.356,29

lei. Raportul de evaluare a fost întocmit în concordanță cu reglementările

Standardelor Internaționale de Evaluare de către domnul ing. G.N., expert

evaluator bunuri mobile și proprietăți imobiliare, având calitatea de membru

ANEVAR și calitatea de Expert funciar membru AEF și de către doamna ec. G.N.,

expert proprietăți imobiliare, având calitatea de membru ANEVAR.

Evaluarea a fost

realizată prin raportare la principiile exproprierii pentru cauza de utilitate

publică, iar valoarea de despăgubire a fost estimată conform prevederilor Legii

nr. 255/2010, Legii nr. 33/1994 și standardului internațional IVS 1, ceea ce

reprezintă o valoare specială a terenurilor compusă din valoarea reală a

imobilului și prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane

îndreptățite.

Or, această valoare

specială este mai mare decât o valoarea de piață care reprezintă "suma

estimată pentru care o proprietate poate fi schimbată la data evaluării, între

un cumpărător decis și un vânzător hotărât, într-o tranzacție echilibrată, după

un marketing adecvat, în care fiecare parte acționează în cunoștință de cauză,

prudent și fără constrângeri."

Recurentul mai

menționează că în urma raportului de evaluare întocmit, proprietarii

terenurilor sunt obligați să vândă, iar cumpărătorul, la rândul său, este

obligat să cumpere, amândoi fiind condiționați de proiectul de utilitate

publică în cauza, și anume "Construcția Autostrăzii Nădlac - Arad, pe

teritoriul administrativ al jud. Arad".

În comparație cu

interesul privat al proprietarilor, dată fiind preeminența interesului general,

care este definit de art. 2, alin (1) lit. r) al Legii nr. 554/2004 privind

contenciosul administrativ, ca fiind: "interesul care vizează ordinea de

drept și democrația constituțională, garantarea drepturilor, libertăților și

îndatoririlor fundamentale ale cetățenilor", se impune recunoașterea și

acordarea unei juste și imediate despăgubiri proprietarilor expropriați,

despăgubire care, în concret, are aptitudinea de a fi mai însemnată decât

valoarea de piață a imobilului.

De asemenea,

recurentul învederează că raportul de evaluare a fost întocmit pe baza analizei

pieței specifice a proprietăților imobiliare similare, pe baza unor criterii,

precum: definirea pieței (tipul de proprietate, potențialul de a produce venituri,

localizare, caracteristicile investitorilor și arendași), gradul de fertilitate

a terenului sau echilibrul pieței.

Pentru toate aceste

motive, în temeiul art. 304 pct. 9 și 312 C. proc. civ., recurentul solicită

admiterea prezentului recurs, modificarea în tot a deciziei recurate și, pe

fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată, constatându-se că valorile

stabilite prin expertiza ce a stat la baza declanșării procedurilor de

expropriere (cea efectuată SC E. SRL) au fost cele corecte.

Prin întâmpinarea

formulată în termen legal, intimații reclamanți au invocat excepția lipsei

calității de reprezentant a persoanei care a formulat și semnat recursul în

numele recurentului, sens în care au solicitat anularea recursului, precum și

excepția nemotivării căii de atac, solicitând constatarea nulității recursului;

în subsidiar, intimații reclamanți au solicitat menținerea deciziei recurate

prin respingerea recursului ca nefondat.

Excepția lipsei

dovezii calității de reprezentant a fost pusă în dezbaterea părților la

termenul de judecată din 30 mai 2014, sens în care Înalta Curte a dispus

emiterea unei adrese către recurent solicitându-i-se să înainteze la dosar

dovada calității de reprezentant pentru persoana care a semnat cererea și

motivele de recurs, precum și să precizeze dacă sunt incidente dispozițiile

art. 69 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că în faza apelului pârâtul a

fost reprezentat de avocat; în consecință, s-a procedat la amânarea cauzei

pentru ca recurentul să răspundă acestor solicitări, dat fiind că excepția de

procedură a lipsei dovezii calității de reprezentant, deși are caracter

peremptoriu începe prin a avea caracter dilatoriu.

Astfel, art. 161 C.

proc. civ. prevede astfel: "Când instanța constată lipsa capacității de

exercițiu al drepturilor procedurale a părții sau când reprezentantul părții nu

face dovada calității sale, se poate da un termen pentru îndeplinirea acestor

lipsuri.

Dacă lipsurile nu se

împlinesc, instanța va anula cererea."

Pentru termenul de

azi, s-a înaintat la dosar copie a împuternicirii avocațiale emise pentru dl.

avocat B.M.B. și av. G.D., valabilă și pentru Înalta Curte de Casație și

Justiție, în virtutea unui contract de asistență juridică din 2010.

În acest sens sunt

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea

profesiei de avocat care prevăd: "Avocatul înscris în tabloul baroului are

dreptul să asiste și să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în

temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândește dată certă prin

înregistrarea în registrul oficial de evidență".

Totodată, și art. 131

din Statutul profesiei de avocat dispune astfel: "Contractul de asistență

juridică prevede în mod expres întinderea puterilor pe care clientul le conferă

avocatului. În baza acestuia, avocatul se legitimează față de terți prin

împuternicirea avocațială întocmită conform anexei nr. II la prezentul

statut."

Cum pentru termenul

de azi a fost depusă împuternicire avocațială pentru semnatarul cererii și

motivelor de recurs, Înalta Curtea va respinge excepția lipsei dovezii

calității de reprezentant, lipsurile cererii de recurs fiind complinite.

Înalta Curte constată

a fi întemeiată însă excepția nulității recursului invocată de intimați.

Astfel, se constată

că cele susținute prin motivele de recurs nu sunt susceptibile de încadrare în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ipoteză invocată de recurent, după

cum dezvoltarea acestora nu permite încadrarea criticilor în celelalte ipoteze

expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea

acestei căi de atac, verificare realizată de instanță pe temeiul dispozițiilor

art. 306 alin. (3) C. proc. civ.; de asemenea, nu au fost identificate nici

motive de ordine publică susceptibile a fi fost invocate și din oficiu, sens în

care dispune art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Or, așa cum rezultă

din redarea memoriului de recurs, recurentul nu formulează în concret nicio

critică prin raportare la soluția adoptată, la procedura derulată în fața

instanței de apel și, cu atât mai puțin, la considerentele pe care curtea de

apel și-a întemeiat decizia ori raționamentul expus pentru susținerea ei.

Dimpotrivă,

recurentul face ample referiri la procedura administrativă premergătoare

exproprierii, soldată cu emiterea Hotărârii nr. 88/130 din 10 octombrie 2011 de

către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 255/2010 atacată de reclamanții din

cauza de față și descrie în detaliu derularea acesteia; de asemenea, nu se

raportează la expertiza efectuată în etapa apelului, ci invocă expertiza efectuată

în aceeași etapă prejudiciară de către experții ANEVAR; pe de altă parte, nu

s-a identificat nicio critică referitoare la soluția adoptată de instanță

asupra apelului său (respins ca tardiv declarat).

Cum prin motivele de

recurs, partea nemulțumită de soluția pe care o atacă este ținută a-și conforma

conduita procesuală la normele imperative ale art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., fiind astfel îndrituită la a susține numai critici de nelegalitate care

se încadrează sau pot fi încadrate în tezele instituite prin textul invocat,

prin care să combată argumentele expuse de instanță prin considerentele

deciziei recurate, Înalta Curte constată că recurentul și-a încălcat aceste

obligații procedurale, astfel că devine incidentă sancțiunea nulității căii de

atac reglementată de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sens în care se va

dispune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

lipsei dovezii calității de reprezentant pentru formularea cererii de recurs.

Constată nul recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor și

Infrastructurii prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din

România prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara împotriva

Deciziei nr. 154 din 22 octombrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 27 iunie 2014.

Procesat

de GGC - NN