ÎCCJ, decizie (scj.ro #142103)

Recurs formulat împotriva încheierii pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru judecători prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate ridicată în cadrul unei acțiuni disciplinare. Inadmisibilitate. Natura juridică a încheierii atacate. Înțelesul noțiunii de ”instanță judecătorească”.

Constituția României, art. 126, art. 134, art. 146

Legea nr. 47/1992, art. 29

Legea nr. 317/2004, art. 44

Legea nr. 304/2004, art.2

Recursul declarat împotriva încheierii pronunțate de Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii în ipostaza de instanță de disciplină, prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, este inadmisibil.

Aceasta, întrucât din interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (1) din Constituția României și a prevederilor alin. (2) al art. 2 din Legea nr. 304/2004, rezultă că noțiunea de instanță judecătorească, avută în vedere de legiuitor la redactarea dispozițiilor art.29 din Legea nr.47/1992 - care se referă, în mod expres, la excepțiile ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe - vizează numai instanțele cu plenitudine de jurisdicție, nu și structurile administrative care îndeplinesc, printre alte funcții, și funcție jurisdicțională în materii specializate.

Or, astfel cum rezultă din economia dispozițiilor art.134 alin.(2) din Legea fundamentală coroborate cu cele ale art.44 alin.(1) din Legea nr.317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, o activitate cu caracter jurisdicțional, îndeplinind rolul unei instanțe de disciplină aflată însă în afara sistemului puterii judecătorești. Prin natura sa juridică, prin modul de constituire, organizare și realizare a competențelor legale, Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate centrală autonomă învestită cu atribuții administrative de organizare a executării legilor și de aplicare în concret a legilor din domeniul justiției, fără a avea calitatea de instanță judecătorească în sensul dispozițiilor art.29 din Legea nr.47/1992.

În raport cu natura juridică a Consiliului Superior al Magistraturii, în mod evident, hotărârea prevăzută de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, prin care Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, soluționează acțiunea disciplinară, are natura unui act administrativ cu caracter jurisdicțional, iar actele care premerg și pregătesc adoptarea hotărârii, denumite „încheieri” în practica instituțională a Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, au natura juridică a actelor premergătoare, ce pot fi atacate numai odată cu actul administrativ cu caracter jurisdicțional a cărui adoptare au pregătit-o.

Î.C.C.J, Completul de 5 judecători, decizia civilă nr. 223 din  11 septembrie 2017

Prin încheierea de ședință din 15 martie 2017, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2016 – având ca obiect acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtelor A. și B., judecători în cadrul Tribunalului X., privind săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a), 1) și m) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare – s-a respins cererea formulată de pârâtele A. și B., vizând sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin.(3) și (4) și art. 69 alin.(4) lit. e) și f) din Legea nr.317/2004. Totodată, s-a amânat pronunțarea asupra excepțiilor invocate și s-a stabilit termen pentru continuarea judecății la data de 28 martie 2017.

Împotriva soluției date prin încheierea menționată, de către Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru judecători în materie disciplinară, asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, au declarat recurs petentele B. și A.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din Codul de procedură civilă, autoarele recursului au criticat încheierea din perspectiva nelegalității, reiterând în esență, punctual, argumentele de neconstituționalitate a textelor indicate și considerentele expuse în susținerea

admisibilității cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional.

În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de atac deduse judecății în speță.

Analizând recursul în condițiile art. 493 alin. (1) și (5) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele ce se succed.

Completul de 5 Judecători a fost învestit cu soluționarea unui recurs declarat împotriva unei încheieri pronunțate de Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii în ipostaza de instanță de disciplină.

Prin încheierea recurată, instanța de disciplină s-a pronunțat asupra unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate.

În ceea ce privește sesizarea Curții Constituționale, într-adevăr, potrivit dispozițiilor exprese ale art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care instanța respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale

„poate fi atacată numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare”.

Însă, chestiunile juridice ce se impun a fi rezolvate prin intermediul acestui recurs sunt:

dacă încheierea atacată în fața Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție este pronunțată de

„instanța  judecătorească”

avută în vedere de dispozițiile art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992 republicată, în raport cu natura juridică a instituției Consiliul Superior al Magistraturii și cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, consacrată prin deciziile 391/1007, nr.514/2007 și nr.788/2007;

care este natura juridică a actelor emise de Consiliul Superior al Magistraturii  în exercitarea rolului de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr.317/2004, republicată.

Legea fundamentală stabilește în art.146 lit. d) atribuția Curții Constituționale de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile sau ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial. În aplicarea acestei prevederi constituționale, art.29 din Legea nr.47/1992 se referă, în mod expres, la excepțiile ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, stabilind condițiile în care Curtea poate fi sesizată.

Totodată, capitolul VI al Titlului III al Constituției României este consacrat autorității judecătorești, sub această denumire fiind reglementate, pe secțiuni, instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.

Potrivit art.126 alin.(1) din Constituția României „

justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”

. În aplicarea acestui text constituțional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede în art.2 alin.2 că instanțele judecătorești sunt :

a) Înalta Curte de Casație și Justiție; b) curți de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanțe militare; f) judecătorii.

Din interpretarea normelor evocate, rezultă că noțiunea de instanță judecătorească, avută în vedere de legiuitor la redactarea dispozițiilor art.29 din Legea nr.47/1992, vizează numai instanțele cu plenitudine de jurisdicție, nu și structurile administrative care îndeplinesc, printre alte funcții, și funcție jurisdicțională în materii specializate.

Astfel cum rezultă din economia dispozițiilor art.134 alin.(2) din Constituția României, coroborate cu dispozițiile art.44 alin.(1) din Legea nr.317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, o activitate cu caracter jurisdicțional, îndeplinind rolul unei instanțe de disciplină aflată însă în afara sistemului puterii judecătorești, singura care, în ordinea constituțională actuală, înfăptuiește justiția în România.

În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care, prin deciziile sus amintite, a definit, în mod constant, natura juridică a instituției Consiliul Superior al Magistraturii, fără a-i recunoaște calitatea de instanță judecătorească  în sensul art.126 alin. (1) din Constituția României,

republicată.

Or, potrivit dispozițiilor art. 11 pct.(3) teza a II-a din Legea nr.47/1992 privind organizarea

și funcționarea curții Constituționale, republicată,

„deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor

”.

Se poate conchide așadar că, prin natura sa juridică, prin modul de constituire, organizare și realizare a competențelor legale, Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate centrală autonomă învestită cu atribuții administrative de organizare a executării legilor și de aplicare în concret a legilor din domeniul justiției, în scopul consacrat constituțional de garantare a independenței justiției și asigurare a  bunei funcționări a acesteia, fără a avea calitatea de instanță judecătorească avută în vedere de legiuitor la redactarea art.29 din Legea nr.47/1992, republicată.

În strânsă legătură cu argumentele expuse, cel de-al doilea motiv ce conferă caracter inadmisibil recursului declarat în cauză îl constituie natura încheierii în discuție, act adoptat de Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, în ipostaza de instanță de disciplină.

Potrivit dispozițiilor art. 50 din Legea nr.317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, soluționează acțiunea disciplinară printr-o hotărâre care trebuie să cuprindă mențiunile enumerate în textul de lege evocat, iar potrivit  dispozițiilor art. 51 din același act normativ, împotriva acestei hotărâri se poate exercita recurs.

În raport cu natura juridică a Consiliului Superior al Magistraturii, în mod evident, hotărârea prevăzută de dispoziția sus menționată are natura unui

act administrativ cu caracter jurisdicțional

. Actele care premerg și pregătesc adoptarea hotărârii, denumite „

încheieri

” în practica instituțională a Secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, au natura juridică a actelor premergătoare, ce pot fi atacate numai odată cu actul administrativ cu caracter jurisdicțional a cărui adoptare au pregătit-o.

Așa fiind, nici în privința soluției date de Secția pentru judecători referitor la excepția nulității actului de sesizare, recursul dedus judecății nu poate fi primit.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte a respins recursul, ca inadmisibil.