ÎCCJ, decizie (scj.ro #211931)

asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale constată următoarele:

I. Cadrul procesual

Prin Hotărârea nr. 27 din 15 decembrie 2022, secția pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtelor A. și B. - judecători în cadrul Curții de Apel București pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.

Totodată, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, secția pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a aplicat pârâtelor A. și B. - judecători în cadrul Curții de Apel București, sancțiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură" pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din același act normativ.

În dosarul nr. x/2023, recurentele A. și B. au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale a României care este soluționată, în temeiul art. 29 alin. (4)-(5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, prin încheiere separată pronunțată în prezentul dosar asociat, nr. x/2023

Prin cererea de sesizare a Curții Constituționale, recurentele arată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, precizând că excepția de neconstituționalitate se referă la texte din lege, au directă legătură cu soluția ce s-ar pronunța în cauză deoarece se referă la hotărârea pronunțată în primă instanță de completul disciplinar și nu a mai fost admisă o astfel de excepție de neconstituționalitate.

Recurentele arată că modul în care este reglementată abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință nu îndeplinește cerințele de claritate și previzibilitate ale unei legi.

Mai arată că definiția relei-credințe este vagă în ceea ce privește latura obiectivă, atât din punctul de vedere al elementului material, cât și al urmării imediate.

Astfel, referitor la elementul material al laturii obiective, dispoziția legală face referire doar la încălcarea unei norme materiale sau procedurale, fără nicio altă precizare. De aceea, apreciază că în practica disciplinară există interpretări subiective și abuzive, care permit cenzurarea unei soluții, chiar intrată în puterea de lucru judecat. Or, potrivit art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, prin cercetarea disciplinară nu se pot pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac, iar art. 124 alin. (3) din Constituția României consacră principiul independenței judecătorului, al cărui garant este Consiliul Superior al Magistraturii.

În speță, arată recurentele, opinia majoritară a instanței disciplinare, Inspecția Judiciară și opinia majoritară a instanței disciplinare, profitând de precaritatea acestei reglementări și, cu toate că legea interzice cenzurarea soluției pe cale disciplinară, au pătruns pe fondul unei hotărâri judecătorești definitive, apreciind că prin soluția pronunțată au dispus, cu rea-credință, luarea măsurii arestării preventive a unui inculpat în lipsa probelor.

Consideră că legea specială trebuie să conțină o prevedere materială clară și previzibilă nu numai cu privire la grava neglijență, așa cum se întâmplă prin actuala reglementare de la art. 272 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 303/2022.

Referitor la urmarea imediată, se arată că acțiunea de încălcare a legii trebuie să producă vătămarea unei persoane. Consideră recurentele că acest element este generic și lasă loc subiectivismului și arbitrariului. Se prevede doar vătămarea, fără nici o altă precizare, cel puțin din punctul de vedere al legitimității interesului vătămat. Ca atare, în sfera acestei abateri disciplinare intră inclusiv interesele nelegitime ale unei persoane.

Astfel, în opinia recurentelor, caracterul precar și lapidar al reglementării abaterii disciplinare a exercitării funcției cu rea-credință conduce către subiectivismul sesizării, exercitării acțiunii disciplinare și sancționării în mod arbitrar, cu consecințe grave asupra carierei unui judecător și asupra dreptului său la muncă pe perioada suspendării din funcție. Statutul magistratului are natură constituțională, astfel că întreaga sa carieră trebuie ferită și protejată de abuzuri, în primul rând prin oferirea unor reglementări legale clare, neechivoce, obiective și previzibile.

Din punct de vedere al tehnicii legislative, potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, textul legislativ trebuie să fie formulat, printre altele, în mod clar și inteligibil, fără pasaje echivoce. De asemenea, potrivit art. 36 alin. (1) din aceeași lege privind tehnica legislativă, actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc.

În concluzie, apreciază că modul precar, insuficient, echivoc și lipsit de previzibilitate în care este reglementată abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință încalcă principiul supremației legii, prin interpretări subiective și arbitrarii, dreptul la un proces echitabil și independența judecătorului, toate consacrate de dispozițiile legii fundamentale.

Intimata a depus punct de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate în cauză prin care solicită respingerea acesteia ca inadmisibilă deoarece nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru inițierea unei asemenea proceduri, iar pe fondul cauzei, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiate.

Intimata susține că, în cauză, nu este îndeplinită condiția legăturii cu soluționarea cauzei arătând că, deși aparent se poate evidenția o legătură în raport de sancțiunea aplicată în cauză, o asemenea legătură are caracter pur formal, iar aspectele invocate în justificarea excepției de neconstituționalitate supun examinării instanței de contencios constituțional situații concrete de fapt și de drept din litigiul pendinte, care sunt de competența instanței judecătorești.

Așadar, consideră că în verificarea legăturii dintre excepția de neconstituționalitate și soluționarea cauzei, analiza nu trebuie limitată la identificarea doar a unor tangențe a prevederilor legale contestate cu litigiul aflat pe rol, ci ea trebuie aprofundată, cu luarea în calcul a elementelor concrete ale cauzei.

Intimata mai învederează că autoarele cererii de sesizare tind să obțină completarea textului de lege criticat și fundamentează argumente pentru o asemenea intervenție legislativă. Or, o asemenea situație este, în opinia intimatei, incompatibilă cu rațiunea instituției excepției de neconstituționalitate, având în vedere că, potrivit art. 29 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, una dintre cerințele pe care trebuie să le îndeplinească cererea de sesizare a Curții Constituționale constă în expunerea motivelor de neconstituționalitate care fundamentează excepția, prin raportare la normele constituționale.

În raport cu circumstanțele cauzei, analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin prisma dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte o va admite pentru considerentele arătate în continuare:

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curții Constituționale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) excepția să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj constituțional; (ii) excepția să fie ridicată cu privire la neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; (iii) dispozițiile ce formează obiectul excepției să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; (iv) excepția să fie ridicată de una dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial ori de procuror, în cauzele la care acesta participă; (v) excepția să nu fie invocată cu privire la dispoziții constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Înalta Curte reține că excepția vizează dispoziții cuprinse în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, norme care, la data pronunțării asupra cererii de sesizare a CCR, nu mai erau în vigoare, însă acestea pot forma obiect al controlului de constituționalitate conform jurisprudenței Curții Constituționale (a se vedea Decizia CCR nr. 617/2018, Decizia nr. 261/2011).

Astfel, cu privire la această condiție, se impune a fi evocată Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, prin care Curtea Constituțională a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.

În cauză, Înalta Curte constată că pentru excepțiile invocate sunt îndeplinite următoarele cerințe pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale:

(i) excepțiile sunt invocate în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești, respectiv dosarul nr. x/2023 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători;

(ii) excepțiile vizează dispoziții cuprinse în Legea nr. 303/2004, în prezent abrogată, dar ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, fiind aplicabile cauzei;

(iii) excepția este ridicată de recurentele din dosarul nr. x/2023;

(iv) dispozițiile criticate nu au fost constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Înalta Curte constată că cerința ca dispozițiile ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea dosarului nr. x/2023, în care Completul de 5 judecători este învestit cu recursul declarat de autorul cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, este îndeplinită cu privire la prevederile ale art. 99 alin. (1) lit. t) teza I și a art. 99

1

alin. (1) Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată, cu modificările și completările ulterioare, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (3) din Constituția României, astfel după cum se va arăta în continuare.

Cerința prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în sensul că dispozițiile criticate pe calea excepției să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, nu se analizează in abstracto și nu poate fi echivalată cu orice fel de tangență a prevederilor în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței. Sub acest aspect, se impune să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului concret în care se află litigiul.

Înalta Curte constată că este îndeplinită cerința referitoare la legătura dispozițiilor contestate sub aspectul constituționalității cu soluționarea cauzei în actualul stadiu procesual, întrucât Completul de 5 judecători este învestit cu recursul declarat împotriva unei hotărâri pronunțate de secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care recurentele judecător, au fost sancționate disciplinar cu "excluderea din magistratură", pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată. Totodată, se reține că prin memoriul de recurs, recurentele au invocat, printre altele, neîndeplinirea elementelor constitutive ale acestei abateri.

Pentru considerentele arătate, se constată că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, urmând a se dispune admiterea cererii formulate de recurentă și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate ridicată.

Înalta Curte apreciază că prevederile criticate sunt constituționale.

Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. t) teza I și art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, a fost invocată din perspectiva dreptului părților la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) prin raportare la art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, prin care se asigură respectarea drepturilor constituționale și supremația legilor, precum și din perspectiva și art. 124 alin. (3) din Constituție potrivit căruia judecătorii sunt independenți și se supun numai legii.

Conform dispozițiilor art. 99 lit. t) alin. (1) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, "Constituie abateri disciplinare: t) exercitarea funcției cu rea-credință (….)", iar dispozițiile art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, prevăd că "1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane".

Interpretarea literală și teleologică a dispozițiilor legale menționate contrazic susținerile recurentelor în ceea ce privește încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, ce consacră principiul supremației Constituției și al obligativității legilor [art. 1 alin. (5) "În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie"], întrucât acest text reglementează posibilitatea cetățenilor de a exercita acțiuni doar în temeiul legii.

Înalta Curte apreciază că dispozițiile legale criticate nu contravin nici dispozițiilor constituționale din art. 21 care prevăd accesul liber la justiție.

Potrivit art. 21 din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime iar potrivit alin. (3) părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție, întrucât accesul la justiție presupune și stabilirea unor condiții de exercitare a acestui drept, care nu este un drept absolut.

În conformitate cu statuările Curții Constituționale, accesul la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea cazurilor de reformare a unei hotărâri, precum și a admisibilității anumitor probe într-o cale extraordinară de atac ori a caracterului definitiv al unei hotărâri, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură.

În contextul examinat, trebuie menționat faptul că, prin Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunțată în Cauza Le Compte, Van Leuven et De Meyere contra Belgiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că procedurile disciplinare intră sub incidența art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială. Astfel, garanțiile dreptului la un proces echitabil implică dreptul părților de a lua cunoștință de toate aspectele litigiului (Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunțată în Cauza Lobo Machado contra Portugaliei) și presupun respectarea principiului contradictorialității (Hotărârea din 18 februarie 2010, pronunțată în Cauza Baccichetti contra Franței).

Tot astfel, Curtea Constituțională a stabilit că instituirea unor reguli speciale de procedură, în care se pot încadra și cele în discuție, nu este contrară dreptului la apărare, atâta timp cât ele asigură egalitatea juridică a părților.

Înalta Curte reține că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că una dintre cerințele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Curtea a observat, în același timp, că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu afectează însă previzibilitatea legii (a se vedea, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).

În plus, garanțiile dreptului de acces la instanță și ale unui proces echitabil, prin luarea în considerare a tuturor aspectelor și prin verificarea, atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârilor instanței disciplinare, în sensul art. 134 alin. (3) din Constituție, sunt asigurate prin exercitarea recursului reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 care, în interpretarea dată textului de lege prin Decizia nr. 381/2018 a Curții Constituționale, este, în materie disciplinară, o cale de acces la instanța judecătorească a judecătorilor și procurorilor efectivă și devolutivă.

Înalta Curte constată că a fost invocată, de asemenea, încălcarea dispozițiilor art. 124 alin. (3) care prevede că "Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii" și care consacră dreptul și totodată obligația judecătorului de a lua decizii exclusiv în baza legii prin raportare la situația de fapt stabilită în cauză, în afara oricăror influențe din exterior.

Astfel, în ceea ce privește invocarea dispozițiilor constituționale ale art. 124 privind înfăptuirea justiției, Înalta Curte apreciază, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale că acestea nu sunt încălcate, ci, dimpotrivă, dispozițiile de lege criticate au fost edictate tocmai pentru a se respecta principiul independenței justiției.

În opinia Înaltei Curți, excepția de neconstituționalitate invocată de recurentele judecător, astfel cum a fost formulată și motivată, este neîntemeiată.

Având în vedere cele arătate mai sus, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea instanței de control constituțional, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (4) din legea menționată, se va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentele A. și B. a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. t) teza I și a art. 99

1

alin. (1) Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată, cu modificările și completările ulterioare, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (3) din Constituția României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentele A. și B. în dosarul nr. x/2023.

Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. t) teza I și a art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2023.