ÎCCJ, Decizia nr. 230/2023

Prima critică vizează neredactarea și nesemnarea hotărârii în termenele legale, susținându-se că aceasta trebuia redactată, semnată și comunicată în termen de cel mult 20 de zile de la pronunțare și anterior momentului expirării mandatului colectiv al membrilor consiliului. Se afirmă că hotărârea nu a fost redactată și semnată conform exigențelor legale, anume, de îndată după momentul pronunțării, și nici ca urmare a solicitărilor repetate ale pârâtelor judecător, ce au fost formulate în perioada de timp ce a urmat pronunțării. Apreciind că există un dubiu rezonabil cu privire la redactarea și semnarea hotărârii în termenul prevăzut de lege și în interiorul perioadei de valabilitate a mandatelor membrilor Secției de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, deci cu respectarea dispozițiilor art. 426 C. proc. civ., prevăzute sub sancțiunea nulității, se susține că acest dubiu profită și trebuie interpretat în favoarea recurentelor și, pe cale de consecință, cu consecința constatării nulității hotărârii recurate.

Referitor la nelegala compunere a instanței disciplinare cu un membru interimar în calitate de președinte, recurentele susțin că hotărârea atacată a fost adoptată de o instanță care nu a fost compusă cu respectarea dispozițiilor legale, așa că, astfel adoptată, hotărârea recurată este lovită de nulitate, care este necondiționată de producerea unei vătămări, potrivit dispozițiilor art. 176 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Se afirmă că prin refuzul Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) de organizare a alegerilor la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru desemnarea unui nou membru în consiliu din partea acestei instanțe pentru ocuparea locului devenit vacant prin pensionare pentru restul de mandat rămas până la expirarea termenului de 6 ani, s-a deturnat scopul legii și, astfel, interimatul unuia dintre membrii consiliului, caracterizat prin provizorat, s-a transformat într-o stare de definitivat. Or, legiuitorul, prin reglementarea adoptată, nu a avut în vedere o asemenea ipoteză ci a urmărit să se asigure, în mod temporar, funcționalitatea instituției, până la ocuparea locului devenit vacant de un membru titular, desemnat de instanța supremă prin alegeri. Calitatea de membru interimar, se apreciază că poate fi conferită unui judecător numai cu condiția organizării de noi alegeri pentru postul vacant și până la alegerea unui nou membru. Refuzul de a organiza noi alegeri a conferit caracterul de membru definitiv judecătorului care a fost numit membru în condițiile art. 57 din Legea nr. 317/2004, republicată, privind CSM, ceea ce a reprezentat încălcarea flagrantă a legii. De altfel, prin Decizia nr. 59 din 16.11.2022 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 269 din 21.11.2022, la care fondul compus din 5 membri a făcut referire, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea de neconstituționalitate a Hotărârii nr. 1/2022 a Senatului României, privind validarea judecătorului C. în funcția de membru interimar al Consiliului Superior al Magistraturii, până la organizarea alegerilor. Prin urmare, decizia invocată a privit, în mod clar, calitatea de membru interimar și nu de membru ales a judecătorului C. Totodată, majoritatea de 5 membri a instanței disciplinare, în condițiile în care ceilalți 3 membri s-au abținut, nu poate invoca refuzul Plenului de a organiza noi alegeri, întrucât, pe de o parte, instituția nu-și poate invoca propria turpitudine, iar, pe de altă parte, refuzul nu-l validează pe membrul interimar și nu-i poate atribui calitatea de membru ales. Un alt argument privind legala constituire și funcționare a Secției pentru judecători în materie disciplinară se referă la întrunirea majorității membrilor. Pârâtele arată că majoritatea fost asigurată prin participarea judecătorului C. în calitatea sa de membru interimar și de președinte, astfel că, rămân doar 4 membri, care nu pot constitui majoritatea, în raport cu numărul de 9 membri. Prin urmare, prin cererea de recurs se apreciază că președintele CSM nu putea fi ales decât dintre membrii aleși prin vot. Or, judecătorul C. doar a asigurat interimatul, în urma pensionării unui membru ales, până la finalizarea mandatului colectiv de 6 ani. Membrul interimar ocupa locul liber până la organizarea de noi alegeri, astfel că nu avea calitatea de membru ales, în sensul legii, iar rațiunea interimatului a constat în asigurarea, atât în secție, cât și în plen, a unui număr impar de membri.

Recurentele-pârâte mai invocă și că instanța disciplinară, în majoritate de 5 membri, a încălcat dispozițiile procedurale privitoare la incompatibilitate, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Recurentele-pârâte arată că instanța disciplinară exercită, în mod efectiv, atribuții de judecată, în baza normelor procedurale speciale, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu normele legii speciale. Or, incompatibilitatea constituie un incident procedural, invocat și soluționat pe calea abținerii ori recuzării. Se învederează dubla măsură a majorității instanței disciplinare, care a admis declarația de abținere formulată de membrul CSM D., însă a respins cererea de recuzare. Mai mult, după respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare, formulată de pârâtă, a admis declarațiile de abținere, formulate de către ceilalți trei membri ai instanței disciplinare. Or, obligația judecătorului de a se abține corespunde, în mod corelativ, dreptului părții de a-l recuza. Această dublă măsură folosită de majoritatea instanței disciplinare și interpretarea diferită a dispozițiilor legale, raportat la criteriul autorului cererii privind existența unui incident procedural, a constituit, în opinia recurentelor-pârâte o greșită aplicare a normelor procedurale și, totodată, un indiciu rezonabil cu privire la imparțialitatea majorității. Considerarea, ca inadmisibilă, a recuzării, și, prin urmare, păstrarea membrilor incompatibili, doar în scopul și cu argumentul conservării majorității, a constituit o atingere gravă adusă dreptului pârâtelor la un proces echitabil.

Se critică prin recurs și soluția de respingere de către instanța disciplinară, în unanimitate, a solicitării de aplicare a normelor de drept material și a procedurii prevăzute pentru avertizorul public , măsură ce ar fi avut ca efect înlăturarea faptelor disciplinare imputate, expunând argumentele pentru care se apreciază, în considerarea conținutului acestor fapte, că beneficiază de măsurile de protecție acordate avertizorului public. Se apreciază ca fiind insuficientă motivarea potrivit căreia dispozițiile Legii nr. 571/2004 nu se aplică instanțelor judecătorești, deoarece autoritatea judecătorească nu se regăsește printre instituțiile enumerate, expres și limitativ, în cuprinsul dispozițiile art. 2 alin. (1) din actul normativ respectiv.

Se susține că prin hotărârea recurată instanța disciplinară, în majoritate de 5 membri, a încălcat dispozițiile procedurale, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității acțiunii disciplinare. Se indică dispozițiile art. 73 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prin care se consacră principiul repartizării aleatorii a sesizării și cele ale art. 72 din lege potrivit cărora inspectorii judiciari își desfășoară activitatea în mod independent și imparțial și că aceștia nu pot efectua cercetarea disciplinară sau orice alte lucrări care privesc judecători sau procurori din cadrul instanțelor ori parchetelor unde inspectorul a funcționat. Se invocă faptul că repartizarea lucrării către inspectorul judiciar E. aflat în stare de incompatibilitate, care a dispus începerea cercetării disciplinare încalcă dispozițiile legale menționate, astfel că inspectorii judiciari F. și G. nu puteau dispune, în aceste condiții, exercitarea acțiunii disciplinare.

Prin cererea de recurs se invocă, de asemenea, nulitatea absolută a rezoluției de începere a acțiunii disciplinare nu doar în considerarea absenței cercetării disciplinare efectuate de un inspector judiciar imparțial, ci și pentru încălcarea grosolană și flagrantă a dreptului la apărare pe parcursul cercetării disciplinare. Învederează că cercetarea disciplinară s-a desfășurat de pe o zi pe alta, fără respectarea dreptului la apărare, iar rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare a fost emisă în trei zile de la prima și ultima citare. Totodată, arată că deși legea instituie un termen imperativ de 60 de zile de efectuare a cercetării disciplinare, cu posibilitatea prelungirii, în mod excepțional, pentru încă cel mult 30 de zile, împrejurările de fapt ale cauzei evidențiază că un număr de 21 de zile, din totalul de 60 zile, dosarul a stat în nelucrare, ulterior, fiind repartizat unui alt inspector judiciar, care a dispus măsuri în dosar abia la 31.10.2022, cu câteva zile înainte de expirarea termenului de 60 de zile. Pe fondul cauzei, recurentele învederează că au fost sancționate disciplinar cu excluderea din magistratură pentru o faptă care nu întrunește elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare, prin aprecieri făcute asupra considerentelor care au fundamentat soluția pronunțată într-un dosar penal, adică prin punerea în discuție a raționamentului pe care judecătorii și-au sprijinit soluția definitivă intrată în autoritatea de lucru judecat. Or, în opinia recurentelor, o hotărâre judecătorească nu poate fi cenzurată pe cale administrativă, în cadrul unei proceduri disciplinare împotriva judecătorului, ci doar prin intermediul căilor legale de atac, ordinare sau extraordinare. IV. Apărările părților În cauză, Inspecția Judiciară a depus la dosar întâmpinare solicitând menținerea hotărârii atacate și respingerea ca nefondat a recursului formulat de către recurentele-pârâte. Intimata solicită ca instanța să constatate că raportat la conținutul considerentelor deciziei penale nr. 1049/25.07.2022, înserarea cu bună știință, în cuprinsul hotărârii, cu depășirea limitelor prevăzute de art. 403 alin. (l) lit. c) C. proc. pen., a aprecierilor proprii atât asupra conduitei profesionale, cât și asupra unor presupuse activități infracționale ale unor magistrați procurori în exercitarea atribuțiilor de serviciu, întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) teza I raportat la art. 99 ind. 1 alin. (l) din Legea nr. 303/2004, republicată. 1. Referitor la pretinsa încălcare a regulilor de procedură referitoare la redactarea hotărârii, învederează că faptul comunicării hotărârii părților la 19.01.2023 s-ar putea datora doar unor cauze strict administrative, legate de prezența foștilor membri ai CSM în sediul instituției. Față de dispozițiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și art. 62 alin. (1) din Hotărârea nr. 1073 din 03.12.2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a CSM și apreciind că recurentele-pârâte sunt în eroare cu privire la dispozițiile legale aplicabile în ce privește redactarea hotărârii secției disciplinare din cadrul CSM, a solicitat respingerea motivului de casare invocat. 2. Referitor la nelegala compunere a instanței disciplinare, această excepție a fost invocată în fața secției disciplinare la 15.12.2022, concluziile prezentate de inspectorul judiciar fiind menținute întocmai, considerent în raport de care solicită respingerea excepției invocate ca neîntemeiată. 3. Referitor la critica potrivit cu care instanța disciplinară, în majoritate de 5 membri, a încălcat dispozițiile procedurale a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității prin respingerea cererii de recuzare, ca inadmisibilă, se apreciază că soluția are în vedere dispozițiile legale de la data soluționării, jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție și dezlegările din jurisprudența Curții Constituționale potrivit cărora recursul în această materie este o cale devolutivă de atac, iar consiliul o instanță extrajudiciară. Se susține și că, deși art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Legii nr. 134/2010, republicată, acestea din urmă nu devin incidente în mod automat aplicabilitatea fiind una limitată, supusă principiului specialia generalibus derogant. 4. Referitor la critica potrivit căreia instanța disciplinară avea a dispune înlăturarea faptelor disciplinare urmare a aplicării măsurilor de protecție prevăzute pentru avertizorului public, se susține că dispozițiile Legii nr. 571/2004 nu se aplică în prezenta procedură disciplinară, deoarece autoritatea judecătorească nu se regăsește printre instituțiile enumerate expres și limitativ în cuprinsul dispozițiilor art. 2 alin. (l) din lege. Consideră că apărarea pârâtelor-recurentele pe acest palier nu are temei în economia cauzei. 5. Referitor la critica referitoare la verificările prealabile care au fost realizate de un judecător incompatibil, învederează că potrivit dispozițiilor legale și raportat la situația inspectorului judiciar care a formulat cererea de abținere, conduita acestuia nu poate fi sancționată, dat fiind că a aflat pe parcursul cercetării disciplinare că magistratul în raport cu care efectuează cercetării a lucrat și în cadrul instanței în care a funcționat, la o secție diferită, fără ca cei doi să se fi întâlnit vreodată. Dimpotrivă, consideră că trebuie salutată diligența inspectorului care, de îndată ce a aflat de situație, a înțeles să formuleze cerere de abținere. Alegațiile recurentelor-pârâte referitor la împrejurarea că inspectorul judiciar trebuia încă de la început să se abțină de la soluționarea lucrării este, în opinia intimatei, în contradicție atât cu normele de efectuare a lucrărilor, dar și cu dispozițiile art. 72 din Legea nr. 317/2004, republicată. O astfel de conduită se putea adopta de către inspector în condițiile în care datele cuprinse în sesizare ar fi relevat faptul că magistratul supus verificărilor prealabile provine de la instanța de la care provine și inspectorul judiciar. Se învederează că doamna judecător B. funcționa la Curtea de Apel București din anul 2020, neexistând la prima citire a actelor din lucrarea pendinte, nr. 22-2596, indicii privind starea de incompatibilitate a inspectorului, dat fiind că numele niciunuia dintre magistrații verificați nu-i era cunoscut. Nici faptul că doamna inspector judiciar E. se abținuse încă din data de 27.09.2022 în lucrarea nr. 22-2709 ce viza aceiași magistrați nu este relevant în opinia intimatei, deoarece în perioada 27.09-14.10.2022 în cauza pendinte inspectorul judiciar nu a mai întocmit niciun act. Cât privește susținerile potrivit cu care inspectorul-șef nu „poate acoperi și nici valida un act lovit de nulitate absolută” prin sintagma „păstrează actele îndeplinite până la acest moment”, înserată în cuprinsul rezoluției din data de 21.10.2022 prin care s-a admis cererea de abținere a inspectorului judiciar aflat în stare de incompatibilitate, se arată că o astfel de dispoziție era în aprecierea inspectorului-șef potrivit art. 51 alin. (6) C. proc. civ. Se arată și că inspectorul-șef nu a modificat gradul de complexitate al lucrării, astfel cum s-a afirmat, solicitarea celui de-al doilea inspector judiciar fiind atributul inspectorului judiciar care efectua cercetarea disciplinară, cererea formulându-se pe fondul volumului mare de activitate al inspectorului judiciar desemnat inițial. 6. Referitor la motivul de recurs prin care se susține încălcarea dreptului la apărare pe perioada cercetării disciplinare, se susține că circumstanțele de fapt în care s-a desfășurat cercetarea disciplinară în maniera criticată de recurente se regăsesc în procesul verbal întocmit în această etapă. Se susține și că recurentele au cunoscut faptul începerii cercetării disciplinare din luna septembrie, când rezoluția nr. 1689/14.09.2022 și suportul de stocare-CD pe care se afla copia electronică a dosarului de inspecție le-a fost comunicat. Cât privește împrejurarea că recurentele-pârâte nu au fost audiate nici în fața secției disciplinare, consideră că modalitatea în care s-a desfășurat ședința, formularea cererilor, a excepțiilor, discuțiile contradictorii, inclusiv discuțiile cu referire la probatoriile admise sau respinse, au fost de natură a lămuri situația de fapt. Precizează că recurentele au avut avocat ales în fața secției disciplinare, iar împrejurarea că secția, cu majoritate, a respins anumite probe, nu pune în discuție dreptul la un proces echitabil. Referitor la fondul cauzei , intimata observă că magistrații cercetați invocă nulitatea acțiunii disciplinare în considerarea faptului că nu se pot reține abateri disciplinare prin evaluarea fondului soluțiilor definitive și a considerentelor pe baza cărora acestea au fost pronunțate. Se susține că acest fapt este permis în contextul cercetării abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/20004, republicată și că modalitatea prin care pârâtele au înțeles să expună considerentele, prin inserarea unor aspecte critice privind activitățile desfășurate de procurori, extrapolând cadrul dedus analizei și conturând o imagine negativă cu privire la modul în care a fost instrumentat dosarul penal și, mai ales, lăsând să planeze îndoiala asupra imparțialității acestora, contravine art. 403 C. proc. pen. Având în vedere experiența profesională a recurentelor, se susține că este greu de neacceptat argumentul potrivit cu care aprecierile referitoare la cei doi procurori inserate în cuprinsul deciziei penale au fost făcute în context probatoriu așa cum au susținut în apărare. Recurentele-pârâte au depus răspuns la întâmpinare . La data de 28.09.2023, recurentele-pârâte au depus cerere de sesizare a Curții Constituționale României care este soluționată, în temeiul art. 29 alin. (4)-(5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, prin încheiere separată pronunțată în dosarul asociat nr. x/1/2023/a1. IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători Examinând hotărârea recurată din perspectiva criticilor formulate de recurentele A. și B., prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: - subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentele cer a se constata nulitatea hotărârii recurate sub motiv că a fost pronunțată de instanța disciplinară prin includerea în alcătuirea sa a unui judecător interimar în locul judecătorului care s-a pensionat mai înainte de expirarea mandatului colectiv de 6 ani al membrilor Consiliului Superior al Magistraturii și încetarea activității acestui organism. Se susține că interimatul, potrivit art. 57 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, permite exercitarea atribuțiilor de membru al consiliului de către judecătorul astfel desemnat sub condiția organizării de noi alegeri pentru postul devenit vacant, condiție ce nu a fost îndeplinită, consiliul refuzând organizarea de alegeri mai înainte de expirarea mandatului colectiv al membrilor consiliului, ceea ce, în opinia părții, atrage nulitatea actelor întocmite de consiliu în plen și în secții în compunerea cu judecătorul interimar devenit, astfel, prin neorganizarea alegerilor, titular al mandatului. Critica este nefondată. Potrivit art. 4 din Legea nr. 317/2004, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii care îndeplinește, potrivit art. 44 din lege, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004 este alcătuită din: 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, 3 judecători de la curțile de apel, 2 judecători de la tribunale și 2 judecători de la judecătorii, iar lucrările secției se desfășoară în prezența majorității membrilor acestora, potrivit art. 27 alin. (2) din lege. Art. 24 alin. (2) din lege prevede că pentru funcțiile de conducere pot candida un judecător și un procuror desemnați de Secția pentru judecători, respectiv Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, din rândul membrilor săi, în prezența a cel puțin 2/3 din membrii secțiilor, cu votul majorității membrilor prezenți. Hotărârea recurată a fost pronunțată de Secția de judecători cu respectarea cerinței relative la cvorum, în alcătuirea prevăzută de norma de drept menționată, având în compunere din partea instanței supreme un membru interimar, calitate dobândită de acesta pe temeiul art. 57 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în considerarea faptului că a obținut numărul următor de voturi în cadrul alegerilor desfășurate la nivelul instanței supreme și validată prin hotărârea nr. 1/2022 a Senatului României. Verificând conținutul normelor juridice prevăzute de Legea nr. 317/2004 se constată că nu prevăd vreo restrângere a atribuțiilor conferite persoanei ce exercită interimatul, așa că aceasta exercită funcția în aceleași condiții ca și titularul, putând participa la ședințele consiliului/secției și exprimă un vot valabil în ședințe, respectiv, putând fi desemnat în funcția de președinte al consiliului, caz în care prezidează ședințele organizate în plen sau în secții. Rezultă, astfel, că raționamentul expus de recurente potrivit căruia hotărârea recurată este lovită de nulitate în considerarea participării la ședința secției disciplinare cu drept de vot a judecătorului care asigura interimatul și, respectiv, prezidării de către acesta ședinței în calitate de președinte al consiliului, nu se fundamentează pe normele de drept prevăzute de Legea nr. 317/2004, norme ce nu disting între membrii titulari și membrii supleanți. Art. 57 alin. (1) din lege prevede că în cazul încetării calității de membru al Consiliului Superior al Magistraturii înainte de expirarea mandatului, pentru locul rămas vacant se organizează noi alegeri, potrivit procedurii prevăzute de lege. Norma juridică consacră caracterul provizoriu al mandatului exercitat de judecătorul desemnat să asigure interimatul, însă, neorganizarea alegerilor în perioada de timp scursă între momentul desemnării ca membru interimar și momentul încetării activității consiliului, prin expirarea termenului de 6 ani, nu impune concluzia exhibată, aceea că membrul interimar ar fi devenit, astfel, membru titular al consiliului. Legiuitorul nu a legat de obligația ce incumbă consiliului de a organiza noi alegeri producerea de consecințe juridice în privința actelor întocmite de acest organism, în plen sau în secții, în compunerea cu membrul/membri interimar(i), așa că, în absența unei reglementări legale sub acest aspect, actele astfel întocmite de consiliu sunt pe deplin valabile. Or, norma de drept prevăzută de art. 176 pct. 4 C. proc. civ. la care se face trimitere și care reglementează nulitatea absolută necondiționată a actelor de procedură, prin ipoteză impune ca nulitatea să se sprijine pe încălcarea unei norme juridice referitoare la compunerea sau constituirea instanței, cerință care nu este probată în cauză, așa că excepția nulității hotărârii recurate, astfel argumentată nu poate fi primită. Totodată, împrejurarea că pe rolul instanțelor de drept administrativ există un litigiu având ca obiect constatarea încetării calității de membru interimar al consiliului a judecătorului care a pronunțat hotărârea recurată nu este relevantă analizei din cauza pendinte care este limitată la aspectele vizând compunerea instanței disciplinare la momentul pronunțării hotărârii invocate prin recurs, așa că nu interesează eventuala constatare a încetării calității de membru interimar a acestuia intervenită ulterior pronunțării hotărârii recurate. - recurentele solicită constatarea nulității hotărârii recurate și sub motiv că aceasta ar fi fost motivată/semnată cu depășirea termenului de 20 de zile prevăzut de art. 51 din Legea nr. 317/2004 și a datei calendaristice de 06.01.2023 la care a expirat mandatul colectiv atribuit membrilor consiliului, critică ce se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În susținerea criticii recurentele se prevalează de faptul că hotărârea recurată, nr. 28/J/15.12.2022, le-a fost comunicată abia la data de 19.01.2023, apreciind că acest fapt este de natură să susțină bănuiala motivării și semnării hotărârii în afara termenului legal și după încetarea mandatului colectiv al membrilor consiliului. Și această critică este nefondată. Art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevede că hotărârile secțiilor consiliului prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunțare și se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum și Inspecției Judiciare, comunicarea fiind asigurată de secretariatul general al acestui organism. Stabilirea unui termen legal pentru redactarea acestor hotărâri s-a impus din rațiuni de previzibilitate a duratei procedurii disciplinare, legiuitorul urmărind ca finalizarea procedurii să se realizeze într-un termen adecvat în respectarea drepturilor și garanțiilor procesuale recunoscute părților, cu luarea în considerare și a efectelor negative pe care tergiversarea le poate genera în privința încrederii publicului în independența sistemului judiciar. Depășirea termenului de redactare a hotărârii ca act procedural (document scris și semnat) nu este sancționată cu nulitatea hotărârii privită ca act procesual (dispoziție/soluție dispusă de instanță și consemnată în minută/dispozitiv) și nici cu decăderea. Prin urmare, împlinirea termenului de redactare nu pune în discuție vreo nulitate procedurală, nu decade partea/părțile litigante din dreptul de o obține hotărârea motivată și semnată și nu scutește pe membrii instanței disciplinare care au pronunțat soluția de această sarcină, indiferente fiind motivele întârzierii, putând atrage, în condițiile legii, răspunderea persoanei/persoanelor vinovate de depășirea nejustificată a termenului. Așa fiind, susținerile prin care recurentele cer a se constata nulitatea hotărârii recurate astfel argumentată, că motivarea a fost redactată și semnată cu depășirea termenului de 20 de zile prevăzut de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și a datei de expirare a mandatului membrilor consiliului, este nefundamentată și va fi respinsă, în consecință. De altminteri, formulând această critică, recurentele nu probează faptul încălcării termenelor indicate, ci, nepermis procedural, speculează cu privire la momentul redactării și semnării hotărârii, prevalându-se de o prezumție ce ar trebui trasă din faptul comunicării hotărârii la data de 19.01.2023 în contra conținutului hotărârii depuse la dosar, care este redactată și conține atât opinia majoritară, cât și opinia minoritară, inclusiv semnăturile membrilor instanței disciplinare care au pronunțat soluțiile, fapt ce prezumă contrariul. Or, faptul invocat, comunicarea hotărârii la 19.01.2023, nu are nici greutate și nici puterea de a naște probabilitatea faptului pretins a fi dovedit potrivit art. 327 C. proc. civ., că redactarea și semnarea hotărârii s-a realizat în afara termenului de 20 de zile și ulterior datei de 06.01.2023. - subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta A. critică soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare pe care a formulat-o în procedura disciplinară, învederând dubla măsură în judecata cazurilor de incompatibilitate a majorității instanței disciplinare care, deși a apreciat ca fiind admisibile declarațiile de abținere, a respins, ca inadmisibilă, cererea de recuzare, sub motiv că este incompatibilă cu procedura jurisdicțională desfășurată în fața sa. Critica este fondată în considerarea celor ce succed. În principiu, activitățile jurisdicționale, cărora le sunt asimilate activitățile instanței disciplinare prevăzute de Legea nr. 317/2004, pot fi desfășurate doar de organisme independente ai căror membrii îndeplinesc cerința privitoare la imparțialitate, cerință de natură să garanteze desfășurarea unei justiții echitabile care protejează atât interesele publice, cât și cele private ale persoanelor implicate în toate cauzele supuse judecății. Abținerea și recuzarea sunt instrumente procesuale al căror rol este acela de a garanta stabilirea adevărului și asigurarea unei judecăți imparțiale și echitabile în toate cazurile, ambele conducând către o finalitate comună, determinată de scopul lor obiectiv, acela de a înlătura orice îndoială cu privire la imparțialitatea instanței (în acest sens, decizia în interesul Legii nr. 14/28.01.2021 a I.C.C.J., paragraf 90). Totodată, art. 46 alin. (1) teza finală din Legea nr. 317/2004 prevede că procedura disciplinară se derulează cu respectarea garanțiilor procesuale și procedurale prevăzute de Legea nr. 134/2010 , republicată, cu modificările ulterioare. Rezultă, astfel, că în materie de garanții procesuale/procedurale, Legea nr. 317/2004 se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, așa că respingerea, ca inadmisibilă, a unei cereri de recuzare poate fi dispusă doar în cazurile prevăzute de art. 47 din cod, care nu se identifică în cauza pendinte. Prin urmare, argumentele reținute de instanța disciplinară potrivit cărora procedura recuzării, astfel cum este reglementată de dispozițiile Codului de procedură civilă, este incompatibilă, întrucât primirea de cereri de recuzare în procedura disciplinară ar face posibilă deturnarea de către persoanele cercetate disciplinar a scopului normelor procedurale în vederea obținerii unor soluții favorabile prin jocul majorității votului membrilor secției, prin raportare la cvorumul minim prevăzut de lege și prin excluderea acelor judecători care, în opinia subiectivă a părților, nu ar avea o atitudine favorabilă acestora , nu pot fundamenta juridic aplicarea sancțiunii inadmisibilității. Cererile de abținere ori de recuzare, indiferente fiind numărul și contextul formulării, sunt și rămân în competența instanțelor judecătorești și organismelor cu activitate jurisdicțională, iar împrejurarea că instanța disciplinară din materia răspunderii magistraților este un organism colectiv unic nu impune altă concluzie, în considerarea faptului că și soluțiile pronunțate în privința incidentelor procedurale, inclusiv din perspectiva modalităților procedurale identificate pentru asigurarea cvorumului minim necesar desfășurării ședințelor și adoptării hotărârilor, sunt supuse controlului judiciar extins recunoscut instanței supreme. Prin urmare, având în vedere și revirimentul ivit în practica judiciară a Completurilor de 5 judecători (a se vedea deciziile civile nr. 255/23.11.2022, nr. 98/24.04.2023), se va constată că soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare formulate de recurenta A., astfel argumentată, nu poate fi primită. În considerarea caracterului devolutiv al căii de atac deduse judecății, statuat prin decizia instanței de contencios constituțional nr. 381/2018, examinând pe fond cererea de recuzare, instanța supremă constată că este nefondată, în considerarea motivelor ce succed și care se substituie, în tot, acelora care reținute de instanța disciplinară. Incompatibilitatea, indiferente fiind motivele invocate, nu operează ope legis, ci numai ope judicis, instanța de judecată, după caz, instanța disciplinară, având a statua în raport cu situațiile de fapt dovedite și cu privire la care se susține că ar fi de natură să justifice îndoiala în legătură cu imparțialitatea persoanei recuzate. Or, faptul învederat prin cererea de recuzare, publicarea în presă a unor articole critice la adresa activităților desfășurate în calitate de judecător de către persoana recuzată într-un dosar mediatizat, anterior desemnării ca membru al consiliului, articole în care s-au relevat și statuări contrare pe care le-a expus într-o hotărâre judecătorească pronunțată la nivelul anului 2016, nu probează în absența altor elemente factuale privitoare la conduita acesteia existența în prezent a unor relații de dușmănie și nu este de natură să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea sa cât privește activitatea pe care o desfășoară ca membru al instanței disciplinare. Prin urmare, acest fapt nu poate fundamenta incidența cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 9 și 13 C. proc. civ. Așa fiind, cererea de recuzare dedusă judecății în cauza pendinte este neîntemeiată, sens în care va fi respinsă. - recurenta A. critică hotărârea recurată ca fiind nelegală și în privința soluției prin care a fost respinsă solicitarea de acordare a protecției prevăzute pentru avertizorul public și, pe cale de consecință, solicitarea de înlăturare a faptelor imputate pe temei disciplinar pe care le apreciază a fi represalii îndreptate împotriva sa în considerarea motivelor pe care le-a expus în calitate de judecător redactor în cuprinsul deciziei penale nr. l049/A/2022 a Curții de Apel București privitor la activitățile de urmărire penale desfășurate de procurorii care au formulat sesizarea disciplinară în cauza pendinte. Se susține că Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii a restrâns, nepermis, domeniul de aplicare al Directivei (UE) 2019/1937 din data de 23.10.2019 a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii, respectiv, că netranspunerea la timp a directivei menționate în ordinea juridică internă (până la 17.12.2021, conform art. 26) și transpunerea cu întârziere prin Legea nr. 361/2022 nu justifică respingerea solicitării, invocând în acest sens jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Critica este nefondată în considerarea celor ce succed și care se substituie considerentelor reținute de instanța disciplinară. Directiva (UE) 2019/1937 privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii a fost transpusă în legislația națională prin Legea nr. 361/2022 privind protecția avertizorilor în interes public, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1218 din 19.12.2022, adică ulterior pronunțării hotărârii recurate în cauza pendinte. Prin acest act normativ a fost abrogată Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1214 din 17 decembrie 2004, ale cărei prevederi, în interpretarea dată art. 2 alin. (1) și art. 3 lit. b) din această lege, în practica Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că nu este aplicabilă instanțelor judecătorești. Rațiunea adoptării acestor acte normative a fost de a se crea cadrul legal în materia protecției persoanelor care raportează încălcări ale legilor naționale sau ale dreptului Uniunii de care au luat cunoștință în desfășurarea activităților în cadrul unei organizații publice sau private. Aceste acte normative reglementează, printre altele, procedura de primire, de examinare și soluționare a raportărilor, drepturile și obligațiile persoanelor care efectuează raportări sau divulgă public informații privind încălcări ale legii, măsurile de protecție a acestora, obligațiile autorităților, instituțiilor publice, altor persoane juridice de drept public, precum și persoanelor juridice de drept privat, drepturile persoanelor vizate, atribuțiile autorităților competente și procedura de contestare în justiție a măsurilor luate ca represalii, fiind exceptate raportările care beneficiază de reglementări speciale prin alte acte normative. Prevederile legale conținute de actele normative menționate nu sunt aplicabile cauzei pendinte, în considerarea celor ce succed. Hotărârea judecătorească, contrar alegațiilor recurentei, nu poate fi asimilată, indiferente fiind argumentele, unei raportări în înțelesul dat acestei noțiuni prin actele normative menționate, aceea de comunicare orală sau scrisă de informații cu privire la o faptă care reprezintă o încălcare a legii. Hotărârea judecătorească este un act jurisdicțional prin care se tranșează un litigiu și care este emisă de o autoritate jurisdicțională, independentă și imparțială, conform unei proceduri judiciare precis definite de către legiuitor prin care, pe baza constatărilor de fapt stabilite pe bază de probatorii, devine posibilă sau nu aplicarea legii la o situație determinată. Decizia penală nr. l049/A/25.07.2022 la care se face trimitere este emisă de Curtea de Apel București și prin această decizie s-a finalizat judecata cauzei penale înregistrate în dosarul nr. x/3/2018 care aparține acestei instanțe de judecată și care a avut ca obiect cercetarea unor fapte prin care unor persoane determinate (trimise în judecată) li s-au imputat încălcări ale legii penale, nu o „raportare” în sensul dat noțiunii prin actele normative menționate în precedent. Totodată , activitatea de judecată se supune unor reguli obiective prescrise prin legi și regulamente, astfel că judecătorul, în desfășurarea acestei activități, nu acționează în nume propriu, ci în numele legii și pe baza puterii suverane de a judeca ce i-a fost conferită în scopul înfăptuirii justiției și tot astfel, în numele și în conformitate cu legea, întocmește actele procesuale sau procedurale specifice diverselor proceduri judiciare. Spre deosebire, „raportările” la care fac trimitere actele normative menționate sunt înștiințări pe care titularii și le asumă în nume propriu în scopul demascării și prevenirii de încălcări ale legii și garantării, astfel, a bunăstării societății. În consecință, calitatea de judecător redactor a actelor prin intermediul cărora se realizează activitățile jurisdicționale este incompatibilă cu calitatea de avertizor în interes public prin care o persoană își exercită dreptul la libertatea de exprimare și la informare. Rezultă din cele preced că pot beneficia de protecție, în aplicarea directivei și a legii prin care a fost implementată în dreptul intern, persoanele care își asumă în nume propriu formularea de „raportări” pe canalele și în condițiile prevăzute de aceste actele normative, inclusiv personalul instanțelor de judecată, acesta nu, însă, prin intermediul actelor de procedură a căror întocmire este și rămâne guvernată de regulile prevăzute în codurile de procedură. În concluzie, cum recurenta asimilează, greșit și fără temei, decizia penală nr. l049/A/2022 a Curții de Apel București unei raportări și calitatea de judecător redactor al hotărârii celei de avertizor în interes public, în considerarea celor ce preced și care fac inutilă examinarea altor argumente, Înalta Curte va respinge critica de nelegalitate invocată sub acest aspect prin recurs. - subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. recurentele pretind că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea cerințelor instituite sub sancțiunea nulității prin normele de drept din Legea nr. 317/2004 care reglementează procedurile privind cercetarea disciplinară a magistraților de către Inspecția judiciară. Examinând critica prin care se susține nulitatea absolută a acțiunii disciplinare în considerarea efectuării verificărilor prealabile și emiterii rezoluției de începere a cercetării disciplinare de către un inspector judiciar incompatibil potrivit art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată că, parțial, este întemeiată în considerarea argumentelor ce succed. În principiu, incompatibilitatea absolută se verifică doar în privința anumitor activități jurisdicționale expres și limitativ prevăzute de art. 41 C. proc. civ., cazurile fiind de strictă interpretare, așa că nu pot fi extinse prin analogie, la alte situații asemănătoare. Normele de drept din această materie au caracter imperativ ceea ce, în termenii legii, semnifică faptul că persoana aflată într-un caz de incompatibilitate absolută nu poate întocmi, sub sancțiunea nulității, niciun act de procedură, indiferent că, ulterior întocmirii acestuia, formulează cerere de abținere, neregularitatea putând fi invocată în orice stare a pricinii. În domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, incompatibilitatea absolută se verifică pe temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 41 C. proc. civ. în privința activităților jurisdicționale care se desfășoară în fața instanței disciplinare, în măsura compatibilității normelor din această lege cu cele de drept comun. Distinct de această ipoteză, prin voința expresă a legiuitorului, incompatibilitatea absolută se verifică pe temeiul art. 72 alin. (2) Legea nr. 317/2004 și în etapa cercetării disciplinare din faza administrativă a procedurii, în privința inspectorului judiciar, etapă distinctă și care nu se confundă cu etapa verificărilor prealabile prevăzută de art. 45 alin. (3). În acest sens prevede art. 72 alin. (2) din potrivit cu care: Inspectorii judiciari nu pot efectua cercetarea disciplinară sau orice alte lucrări care privesc judecători sau procurori din cadrul instanțelor ori parchetelor unde inspectorul a funcționat. În acest caz, dosarul se repartizează altui inspector judiciar, în mod aleatoriu, cu respectarea dispozițiilor art. 73 (s.n.). Rezultă, astfel, că norma menționată nu se aplică în etapa verificărilor prealabile din faza administrativă a procedurii disciplinare în care este plasată operațiunea de înregistrate și repartizare aleatorie a sesizărilor disciplinare. Verificarea incompatibilității în această etapă, de altminteri, nici nu este obiectiv posibilă dat fiind că legea nu prevede și nici nu putea prevede în sarcina petiționarului obligația de a indica în cuprinsul sesizării și instanțele de judecată la care a funcționat judecătorul reclamat, întrucât obligația ar fi fost împovărătoare și vădit nerezonabilă și, astfel, inadmisibilă. Aceasta a fost și rațiunea reglementării acestei etape, ca inspectorii judiciari să poată face o verificare formală a fondului sesizărilor transmise de petiționari pentru a constata dacă conțin sau nu indicii cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare care să justifice intrarea sesizării în etapa cercetării disciplinare (în acest sens, deciziile CCR nr. 397 din 03 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial și nr. 529 din 16 iulie 2014, și nr. 558 din 09 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 989 din 09 decembrie 2019). Bineînțeles, imparțialitatea poate fi asigurată și în privința activităților din această etapă prin implementarea unor proceduri interne de lucru astfel încât lucrările repartizate aleatoriu potrivit art. 73 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 să nu fie distribuite inspectorilor aflați în incompatibilitate absolută, după caz, prin efectuarea unei noi operațiuni de repartizare în cazul formulării unor declarații de abținere pe acest temei, însă aceste aspecte factuale nu justifică extinderea sferei de aplicare a normei de drept prevăzute de art. 72 alin. (2) din lege și în privința etapei verificărilor prealabile. Prin urmare, se va respinge, ca nefondată, critica prin care recurentele cer a se constata nulitatea acțiunii disciplinare pentru încălcarea prevederilor art. 72 alin. (2) Legea nr. 317/2004, normă de drept ce nu se coroborează astfel cu art. 73 alin. (1), în sensul că nu ar permite repartizarea aleatorie a sesizărilor către inspectorii judiciari incompatibili ori că aceștia nu pot efectua verificări prealabile în considerarea stării de incompatibilitate anterior începerii cercetării disciplinare. În acest context al analizei se impune și dezlegarea potrivit căreia actele ce se întocmesc în etapa verificărilor prealabile nu se subsumează sintagmei orice alte lucrări prevăzută de art. 72 alin. (2) din lege, folosirea conjuncției disjunctive sau de către legiuitor în redactarea normei subliniind distincția ce trebuie făcută între actele subsumate etapei cercetării disciplinare și actele subsumate altor lucrări ce se întocmesc de inspectorii judiciari în exercitarea diverselor atribuții prevăzute de lege în privința magistraților. Potrivit legii, cercetarea disciplinară a judecătorilor ori procurorilor se declanșează după finalizarea etapei verificărilor prealabile. În acest sens art. 45 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 317/2004, care prevăd că dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar dacă se constată că există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, inspectorul judiciar dispune, prin rezoluție, începerea cercetării disciplinare. Rezultă că începerea cercetării disciplinare se realizează din ordinul unui inspector judiciar care se consemnează într-o rezoluție. Date fiind efectele pe care le produce, fixarea temeiurilor de fapt și de drept în limitele cărora se va desfășura cercetarea disciplinară și se vor verifica faptele imputate ca abatere persoanei cercetate disciplinar, rezoluția prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 semnifică, în termenii legii, primul act de procedură din etapa cercetării disciplinare. Apreciind asupra importanței acestei rezoluții, conținutul rezoluției a fost reglementat prin art. 19 alin. (2) din Ordinul nr. 51/2021 privind aprobarea normelor pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, potrivit căruia aceasta trebuie să cuprindă următoarele: data și modalitatea sesizării, aspectele sesizate, rezultatul verificărilor,