ÎCCJ, Decizia nr. 233/2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

I. Acțiunile disciplinare

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/J/2022, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), doamnelor judecător A. și B. din cadrul Curții de Apel X, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m), lit. o) și lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară a fost înregistrată sub nr. y/J/2022 acțiunea disciplinară exercitată împotriva doamnei judecător B. pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004.

Ulterior, pe rolul pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară a fost înregistrată sub nr. z/J/2022 acțiunea disciplinară exercitată împotriva doamnei judecător A. pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I, lit. r) ambele teze, lit. m) și lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004.

II. Încheierile pronunțate în cauză

Prin încheierea din 22 iunie 2022, Secția pentru judecători în materie disciplinară a respins, ca inadmisibile, cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația C. în interesul pârâtelor și cererile de recuzare formulate de pârâte împotriva doamnelor judecător D., E., F. și a domnilor judecător G. și H.; a admis declarațiile de abținere de la soluționarea cererii de suspendare a judecății și a excepției nelegalei compuneri a instanței disciplinare formulate de doamnele judecător I., Î. și de domnul judecător J.; a respins cererea de suspendare a judecății cauzei până la soluționarea dosarului nr. x/43/2022 al Curții de Apel Târgu Mureș și a dosarului nr. x/46/2022 al Curții de Apel Pitești; a respins excepția nelegalei compuneri a instanței, ca neîntemeiată; a respins cererea de încuviințare a probei ce vizează documentele care atestă modalitatea de dobândire a calității de inspector judiciar a domnului judecător K. și a încuviințat proba constând în documentele care dovedesc modalitatea în care s-a realizat repartizarea lucrării înregistrate sub nr. x.

De asemenea, prin încheierea din 6 iulie 2022, Secția pentru judecători în materie disciplinară a încuviințat cererea de emitere a unei adrese către Inspecția Judiciară pentru a comunica situația inspectorilor judiciari blocați de la repartizarea lucrării înregistrate sub nr. x atât la cerere, cât și ca urmare a unei situații de incompatibilitate, urmând a preciza motivele care au determinat blocarea la repartizare și a comunica înscrisurile justificative, până la data de 14 septembrie 2022.

La termenul din 14 septembrie 2022, Secția pentru judecători în materie disciplinară a amânat judecata la data de 29 septembrie 2022 în vederea discutării excepției de conexitate.

Ulterior, prin încheierea din 29 septembrie 2022, Secția pentru judecători în materie disciplinară a conexat dosarele nr. z/J/2022 și nr. y/J/2022 la dosarul nr. x/J/2022; a respins cererea formulată de pârâta A. privind acordarea protecției de avertizor de integritate; a respins cererea de amânare formulată de apărătorul recurentelor pentru a lua cunoștință de conținutul dosarului format în urma conexării și pentru imposibilitatea recurentelor de prezentare la acest termen; a respins declarațiile de abținere de la soluționarea cererii de suspendare a judecății și de la soluționarea excepției nelegalei compuneri a instanței disciplinare formulate de doamnele judecător I., Î. și de domnul judecător J.; a respins, ca inadmisibile, atât excepția nelegalei compuneri a instanței disciplinare, cât și cererea de suspendare a judecății prezentei cauze până la soluționarea dosarului nr. x/43/2022 al Curții de Apel Târgu Mureș și dosarului nr. x/46/2022 al Curții de Apel Pitești; a respins excepția nulității absolute a rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare nr. x din 18 mai 2022 pentru motivul vizând exercitarea acțiunii de către o persoană care nu a dobândit, în mod legal, calitatea de inspector judiciar și pentru motivul privind prelungirea nelegală a termenului de efectuare a cercetării disciplinare; a constatat că lucrările nr. x și nr. y au fost repartizate în mod aleatoriu, utilizând sistemul informatic ECRIS IJ, cu respectarea dispozițiilor legale și regulamentare; a respins excepția nulității absolute a rezoluției de exercitare a acțiunii disciplinare nr. y din 19 august 2022 pentru motivul privind nelegala sesizare; a amânat pronunțarea la data de 9 noiembrie 2022 și, apoi, la datele de 23 noiembrie 2022, 8 decembrie 2022 și 15 decembrie 2022.

III. Hotărârea instanței disciplinare

Prin Hotărârea nr. 26J din 15 decembrie 2022, Secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a respins, ca neîntemeiate, acțiunile disciplinare conexate formulate de Inspecția Judiciară împotriva pârâtelor pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) și t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004; a admis acțiunile disciplinare conexate formulate de Inspecția Judiciară împotriva pârâtei A. pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I, lit. o), lit. r) ambele teze, lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 și împotriva pârâtei B. pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o), lit. r) teza I, lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 și, în baza art. 100 lit. e) din aceeași lege, a aplicat fiecărei pârâte sancțiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură”.

Pentru a hotărî astfel, instanța de disciplină a reținut că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004. Astfel, sub aspectul laturii obiective, a constatat că dosarul nr. x/2013 a fost repartizat la data de 3 octombrie 2014 completului de judecată condus de doamna judecător A., ca urmare a admiterii declarației de abținere a judecătorului inițial. Acest dosar nu era soluționat nici la momentul finalizării cercetării disciplinare, pronunțarea fiind amânată succesiv pentru o durată ce a depășit un an. Practica amânărilor succesive de pronunțare a fost identificată și în alte dosare instrumentate de doamna judecător A., unele amânări de pronunțare depășind durata maximă prevăzută de art. 391 și art. 405 din C. proc. pen. Sub aspectul laturii subiective, instanța disciplinară a reținut că vinovăția, sub forma intenției indirecte, rezultă din conduita adoptată pe parcursul soluționării cauzelor penale prin prelungirea nejustificată a procedurilor judiciare.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, instanța disciplinară a reținut că, la data finalizării cercetării disciplinare, doamna judecător A. figura cu 25 de hotărâri în privința cărora era depășit termenul legal de redactare. De asemenea, doamna judecător B. figura cu un număr total de 5 hotărâri neredactate în termenul legal, cea mai veche fiind de un an și 3 luni la momentul sesizării Inspecției Judiciare, acestea fiind însă redactate până la data de 13 septembrie 2022, când nu mai figura cu restanțe. În acest context, instanța disciplinară a apreciat că recurentele au încălcat termenul de redactare a hotărârilor judecătorești prevăzut de art. 406 din C. proc. pen. fie în varianta anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 130/2021, fie în varianta ulterioară intrării în vigoare a acestei legi, aplicabile în funcție de data pronunțării și de natura cauzelor în care au fost pronunțate hotărârile redactate cu întârziere.

Instanța disciplinară a apreciat că probele administrate în cauză confirmă săvârșirea de către doamna judecător A. și a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, care vizează nesemnarea hotărârilor judecătorești din motive imputabile în termenele prevăzute de lege. Sub aspectul laturii obiective, s-a reținut că semnarea încheierilor de dezbateri și de amânare a pronunțării abia la momentul redactării hotărârilor finale reprezenta modul uzual de lucru al doamnei judecător A., care a nesocotit termenul de cel mult 72 de ore de la terminarea ședinței, reglementat de art. 370 alin. (5) din C. proc. pen. Sub aspectul laturii subiective, s-a apreciat că acest mod de lucru denotă prevederea rezultatelor faptelor și acceptarea producerii lor.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, s-a reținut că dosarul nr. x/2015 a fost repartizat aleatoriu completului Cx, compus din judecătorii L. și M. După adoptarea hotărârii nr. 274 din 8 decembrie 2021 a Colegiului de conducere al Curții de Apel X, în compunerea completului Cx au intrat judecătorii N. și O. Fiind învestite cu soluționarea cererii de recuzare a completului Cx, în noua sa compunere, recurentele au admis-o și au dispus trimiterea dosarului la completul inițial învestit, compus din judecătorii L. și M., în vederea continuării cercetării judecătorești a apelurilor, cu respectarea principiului continuității. În acest context, instanța disciplinară a apreciat că măsura de trimitere a dosarului la completul inițial învestit a fost dispusă cu încălcarea principiului repartizării aleatorii. Aceasta deoarece art. 110 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești impune trimiterea dosarului la repartizare aleatorie după admiterea cererii de recuzare. Prin urmare, s-a considerat că măsura dispusă de către recurente se circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004. Sub aspectul laturii subiective, s-a apreciat că probele administrate în cauză relevă comiterea faptei cu intenție directă având în vedere că recurentele, în mod voit și asumat, au invalidat un act administrativ prin care se aprobase schimbarea compunerii completului Cx. Astfel, direcționând dosarul către anumiți judecători care nu mai făceau parte din compunerea completului Cx, recurentele au urmărit încălcarea prevederilor art. 110 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești și art. 52-53 din Legea nr. 304/2004.

Instanța disciplinară a mai apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004. Sub aspectul laturii obiective s-a reținut că recurentele au analizat în cadrul incidentului procedural al recuzării, cu depășirea limitelor învestirii, legalitatea și temeinicia hotărârii nr. 274 din 8 decembrie 2021 a Colegiului de conducere al Curții de Apel X. Astfel, acestea au reținut că motivele pentru care s-au aprobat degrevarea parțială a unor judecători și modificarea compunerii unor complete de judecată nu justifică măsurile adoptate de colegiul de conducere. Or, hotărârile adoptate de colegiile de conducere ale instanțelor constituie acte administrative unilaterale în privința cărora operează prezumția de legalitate. Reaua-credință rezultă chiar din modul în care recurentele au înțeles să se raporteze la obiectul și limitele judecății în procedura soluționării cererii de recuzare, dispunând emiterea unei adrese către Colegiul de conducere al Curții de Apel X pentru comunicarea motivelor excepționale care au justificat preluarea dosarului de către completul de judecată în noua sa compunere. Ca atare, instanța disciplinară a constatat că recurentele s-au folosit de cadrul procesual al recuzării pentru a analiza, cu depășirea limitelor învestirii și a propriilor atribuții, legala compunere a completului Cx, care a fost stabilită printr-un act administrativ nerevocat și neanulat.

Secția pentru judecători în materie disciplinară a reținut că fapta de a analiza temeinicia și legalitatea unei hotărâri a colegiului de conducere al instanței nu se circumscrie abaterii prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, ci celei reglementate de art. 99 lit. t) teza I din aceeași lege. A mai apreciat că semnarea cu întârziere a încheierilor de dezbateri și de amânare a pronunțării nu se subsumează abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, ci celei instituite de art. 99 lit. r) teza a II-a din aceeași lege. De asemenea, instanța disciplinară a constatat că faptele imputate doamnei judecător A. din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004 sunt aceleași cu cele reținute în conținutul constitutiv al abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) teza I din aceeași lege.

IV. Recursul exercitat în cauză

Pârâtele au declarat recurs împotriva acestei hotărâri și a încheierilor premergătoare, solicitând casarea lor și, în urma rejudecării, respingerea acțiunilor disciplinare conexate.

Un prim motiv de recurs vizează nesemnarea hotărârii atacate de membrii instanței disciplinare în termenul prevăzut de art. 51 din Legea nr. 317/2004. În acest sens au arătat că hotărârea recurată trebuia redactată până la data de 4 ianuarie 2023 și comunicată de îndată. Or, comunicarea acestei hotărâri s-a realizat abia la data de 19 ianuarie 2023, în condițiile în care mandatele membrilor Secției pentru judecători au încetat la data de 6 ianuarie 2023, cu excepția mandatului doamnei E., care a încet prin pensionare la data de 31 decembrie 2022.

Al doilea motiv de recurs vizează greșita soluționare a excepției nelegalei compuneri a instanței disciplinare prin încheierile din 22 iunie 2022 și 29 septembrie 2022, având în vedere că domnul judecător H. nu a exercitat un mandat valabil în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, recurentele au arătat că acesta a fost numit membru interimar în Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 3/2022 a Plenului Senatului în urma încetării prin pensionare a mandatului unui membru ales. Or, pentru locul rămas vacant trebuiau organizate noi alegeri, interimatul fiind asigurat numai până la alegerea unui nou membru conform art. 57 din Legea nr. 317/2004. De altfel, prin sentința nr. 66 din 9 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/43/2022, Curtea de Apel Târgu Mureș a obligat Consiliul Superior al Magistraturii să organizeze alegeri pentru locul rămas vacant până la expirarea mandatului de 6 ani. Ca atare, refuzul de organizare a alegerilor pentru acest mandat a determinat nelegalitatea compunerii instanței disciplinare. În plus, nici Legea nr. 317/2004 și nici Constituția nu permit ocuparea funcției de președinte al Consiliului Superior al Magistraturii de către un membru interimar.

Recurentele au mai susținut că al treilea motiv de recurs vizează nelegalitatea încheierii din 22 iunie 2022 prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația C. În acest sens au arătat că procedura disciplinară se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, potrivit art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004. Or, analiza admisibilității intervenției accesorii presupunea citarea și ascultarea intervenientului accesoriu, conform prevederilor art. 64 C. proc. civ., care nu sunt incompatibile cu procedura disciplinară.

Al patrulea motiv de recurs se referă la soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare a membrilor instanței disciplinare. Astfel, recurentele au subliniat că această soluție a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, întrucât cererea de recuzare nu este incompatibilă cu procedura disciplinară. Norma de la art. 46 din Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.073/2018, nu poate justifica concluzia contrară, deoarece regulamentul se situează în ierarhia actelor normative sub nivelul legii organice, pe care trebuie să o pună în aplicare, iar nu să o limiteze sau să o contrazică. După evocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, recurentele au arătat că abținerea și recuzarea reprezintă mijloacele procesuale prin care se invocă incompatibilitatea. Or, obligației judecătorului de a se abține în caz de incompatibilitate îi corespunde dreptul părților de a-l recuza. De altfel, instanța disciplinară nu putea admite declarațiile de abținere a unor membri și apoi să respingă, ca inadmisibilă, cererea de recuzare a altor membri dat fiind că incidentul procedural al incompatibilității este unic.

Al cincilea motiv de recurs vizează neaplicarea procedurii de acordare a protecției de avertizor de integritate. În acest sens recurentele au susținut că Legea nr. 571/2004 este anterioară Directivei nr. 2019/1937, care obligă la acordarea unei protecții sporite și care trebuia transpusă în legislația internă până la data de 17 decembrie 2021. Această directivă, care instituie la art. 4 alin. (1) dreptul persoanelor din sectorul public de a acționa ca avertizori, trebuia aplicată în cauză în temeiul efectului direct vertical ascendent recunoscut directivelor de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauzele C-41/84 și C-148/78. De altfel, ulterior pronunțării hotărârii recurate a fost adoptată Legea nr. 361/2022, care extinde noțiunea de avertizor inclusiv la persoanele din cadrul autorităților publice.

Al șaselea motiv de recurs se referă la nepronunțarea instanței disciplinare asupra cererii de repunere pe rol prin care a fost invocată nelegala repartizare a lucrării nr. x către inspectorul judiciar K. În concret, recurentele au subliniat că acest inspector nu a fost blocat la repartizarea lucrării disciplinare, în condițiile în care se afla într-o situație similară cu doamna inspector judiciar P. Astfel, deși ambilor inspectori judiciari le expira mandatul în interiorul termenului de efectuare a verificărilor prealabile, doar doamna P. a fost blocată la repartizarea lucrării nr. x.

Al șaptelea motiv de recurs se referă la greșita aplicare a art. 46 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 ca urmare a depășirii termenului de finalizare a cercetării disciplinare, în condițiile în care motivele de prelungire a acestui termen nu erau temeinic justificate. Astfel, recurentele au arătat că termenul de 60 de zile pentru efectuarea cercetării disciplinare a început să curgă la data de 17 martie 2022 și s-a împlinit la data de 17 mai 2022. Or, acest termen a fost depășit având în vedere că cercetarea disciplinară a fost finalizată la data de 18 mai 2022, iar motivele invocate prin referatul de prelungire a termenului sunt pur formale. Astfel, pretinsa complexitate a lucrării care necesita ascultarea judecătorilor în funcție de ședințele de judecată în care aceștia erau planificați și perioada de concediu a inspectorului judiciar nu justificau prelungirea termenului de finalizare a cercetării disciplinare.

Un alt motiv de recurs vizează nelegala sesizare a Inspecției Judiciare din perspectiva autorului sesizării, fiind aplicate în mod greșit dispozițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, art. 49 alin. (1) și (5) din Legea nr. 304/2004 și art. 19 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești. Recurentele au învederat că Inspecția Judiciară a fost sesizată prin adresa nr. x din 16 mai 2022, emisă de președintele Curții de Apel X, în baza Hotărârii nr. 63 din 17 martie 2022 a colegiului de conducere al acestei instanțe. Or, nu există o normă juridică care să permită președintelui ori colegiului de conducere al unei instanțe să sesizeze Inspecția Judiciară. După evocarea in extenso a atribuțiilor președinților și ale colegiilor de conducere ale curților de apel, recurentele au subliniat că sesizarea Inspecției Judiciare nu figurează printre aceste atribuții. În plus, colegiile de conducere ale instanțelor judecătorești nu au personalitate juridică.

Al nouălea motiv de recurs se referă la efectuarea cercetării disciplinare cu nerespectarea dreptului la apărare. În acest sens recurentele au susținut că nu au fost efectuate verificările prealabile și că inspectorul judiciar nu a consemnat probatoriul administrat și nici nu a analizat apărările formulate în etapa cercetării disciplinare.

Pe fondul cauzei, recurentele au susținut că nu sunt îndeplinite cerințele obiective și subiective în vederea atragerii răspunderii disciplinare a acestora. Astfel, au arătat că acțiunea disciplinară a fost admisă prin pătrunderea pe fondul unei soluții definitive a completului de apel, intrată în autoritatea de lucru judecat. Or, hotărârea judecătorească nu poate fi cenzurată pe cale administrativă, în cadrul unei acțiuni disciplinare, ci numai în căile de atac, evocând în acest sens art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. De asemenea, prin admiterea cererii de recuzare nu ar puteau fi reținute atât abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, cât și cea prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din aceeași lege, deoarece printr-o singură faptă nu pot fi comise două abateri disciplinare distincte.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, recurentele au subliniat că dosarul nr. x/2015 nu a fost repartizat aleatoriu completului recuzat și nu a existat vreun motiv obiectiv care să justifice schimbarea compunerii completului. În aceste condiții, au aplicat art. 110 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, trimițând dosarul completului inițial învestit prin repartizare aleatorie, cu respectarea principiului continuității. De altfel, această normă stabilește că dosarul se repartizează aleatoriu doar în situația în care se constată incompatibilitatea completului de judecată învestit aleatoriu. Or, completul de judecată recuzat nu a fost învestit aleatoriu. Au mai evocat art. 101 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, care stabilește că repartizarea aleatorie se realizează o singură dată, în raport de care au susținut că aplicarea Hotărârii nr. 274 din 8 decembrie 2021 a Colegiului de conducere al Curții de Apel X nu justifica înlăturarea de la aplicare a principiului unicității repartizării aleatorii.

Referitor la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, recurentele au susținut că nu au analizat legalitatea și temeinicia Hotărârii nr. 274 din 8 decembrie 2021 a Colegiului de conducere al Curții de Apel X, ci au soluționat cererea de recuzare cu respectarea acestei hotărâri. Singura verificare a vizat prezentarea către colegiul de conducere a unei situații obiective și de excepție în care s-ar fi aflat membrii completului inițial care să justifice schimbarea lor. Or, din hotărârea colegiului de conducere rezultă că nu a fost prezentată o astfel de situație. În plus, prin adresa nr. x din 2 noiembrie 2021, care a stat la baza adoptării hotărârii colegiului de conducere, președintele Secției I penale a stabilit că degrevarea parțială a judecătorilor din compunerea inițială a completului Cx are loc doar cu privire la soluționarea dosarelor nou intrate și pentru care nu se impune aplicarea principiului continuității. Au mai susținut că soluția dată prin încheierea din 8 februarie 2022 nu a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material sau procesual, astfel încât nu se poate reține reaua-credință specifică acestei abateri disciplinare. Totodată, au subliniat că instanța disciplinară nu a indicat în concret normele procesual penale nesocotite de către recurente. De asemenea, au învederat că nerespectarea dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse de conducătorul instanței realizează conținutul constitutiv al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004 cu privire la care a fost respinsă acțiunea disciplinară. Au mai arătat că nu au vătămat interesele părților din dosarul penal prin admiterea cererii de recuzare, nefiind astfel întrunit elementul constitutiv al urmării imediate de la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004.

Cu privire la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004, recurenta A. a subliniat că nu s-a conturat o practică constantă a acesteia de a amâna succesiv pronunțarea, contrar celor reținute de instanța disciplinară. Mai susține că art. 391 C. proc. pen. reprezintă o normă onerativă, iar termenele instituite de acest articol pentru deliberarea, redactarea și pronunțarea hotărârii penale sunt unele de recomandare. De asemenea, repunerea pe rol a cauzei reprezintă o măsură lăsată la aprecierea judecătorului. Cele 9 cauze în care a fost amânată succesiv pronunțarea dintre care una a fost repusă pe rol reprezintă un număr redus prin raportare la numărul total al cauzelor soluționate de către recurenta A. Astfel, volumul de activitate și complexitatea cauzelor justifică măsurile de amânare succesivă a pronunțării și de repunere a cauzei pe rol, care se circumscriu unei culpe scuzabile de natură a împiedica angajarea răspunderii disciplinare.

În legătură cu abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) ambele teze din Legea nr. 303/2004, recurenta A. a învederat că cele 25 de hotărâri restante la data finalizării cercetării disciplinare se datorează volumului ridicat de activitate și complexității dosarelor repartizate spre soluționare cu privire la care a expus o situație detaliată. A mai arătat că situația sa este similară cu situațiile altor judecători, însă sesizările formulate împotriva acestora pentru săvârșirea aceleiași abateri au fost clasate. Cu privire la semnarea cu întârziere a încheierilor de ședință și de amânare a pronunțării a precizat că acest mod de lucru reprezintă o practică a completului de judecată, în sensul că încheierile sunt semnate la momentul redactării hotărârii finale pentru corectarea eventualelor erori materiale strecurate în acestea. A mai susținut că termenul reglementat de art. 370 alin. (5) C. proc. pen. vizează obligația grefierului de a întocmi încheierile în cel mult 72 de ore de la terminarea ședinței, nu și semnarea lor de către președintele completului.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, recurenta B. a precizat că mai avea de redactat o singură hotărâre restantă la momentul exercitării acțiunii disciplinare. Or, aplicând metoda interpretării gramaticale a acestui text de lege rezultă că săvârșirea acestei abateri disciplinare presupune neredactarea în termenul legal a cel puțin două hotărâri judecătorești din motive imputabile judecătorului cercetat disciplinar. În plus, la data pronunțării soluției recurate a fost redactată și ultima hotărâre restantă pentru care recurenta a fost cercetată disciplinar.

În drept, au fost invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 8 C. proc. civ.

Recurentele au depus precizări la motivele de recurs referitoare la nelegala repartizare a lucrării nr. x, depășirea termenului imperativ de finalizare a cercetării disciplinare, nelegala sesizare a Inspecției Judiciare din perspectiva autorului sesizării, încălcarea dreptului la apărare și neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare imputate acestora.

V. Apărările intimatei

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În apărare, a susținut că primul motiv de recurs nu poate fi primit având în vedere că pretinsa nesemnare în termenul legal a hotărârii recurate are la baza simple supoziții nefundamentate sub aspect probator.

A mai susținut că al doilea motiv este nefondat dat fiind că legitimitatea numirii domnului judecător H. în funcția de membru interimar a fost validată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 59 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 21 martie 2022.

Motivul de recurs ce vizează cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația C. nu poate fi primit, deoarece răspunderea disciplinară are caracter strict personal, dispozițiile art. 63-64 C. proc. civ. nefiind compatibile cu procedura disciplinară.

Intimata a susținut că admisibilitatea cererii de recuzare a membrilor Secției pentru judecători în materie disciplinară ar echivala cu blocarea unicului organ administrativ-jurisdicțional de a judeca acțiunea disciplinară.

A mai arătat că nu poate fi primit nici motivul privind acordarea protecției de avertizor de integritate, deoarece art. 2 alin. (1) din Legea nr. 571/2004 stabilește că dispozițiile acestui act normativ sunt aplicabile numai autorităților și instituțiilor enumerate limitativ printre care nu figurează și autoritatea judecătorească.

Aceeași parte a învederat că cererea de repunere pe rol a fost formulată după închiderea dezbaterilor motiv pentru care instanța disciplinară nu trebuia să se pronunțate asupra acestei cereri, conform art. 394 alin. (3) C. proc. civ.

Motivul referitor la nelegala repartizare a lucrării disciplinare este, de asemenea, nefondat având în vedere că situația domnului K. era diferită de situația doamnei P. care nu mai avea dreptul la un nou mandat de inspector judiciar, fiind astfel justificată blocarea acesteia din urmă la repartizarea lucrării.

Intimata a subliniat că nu poate fi primită nici critica privitoare la depășirea termenului de 60 de zile pentru finalizarea cercetării disciplinare, ca urmare a prelungirii acestui termen în lipsa unui motiv temeinic justificat, întrucât inspectorul-șef a aprobat prelungirea acestuia în baza referatului din 3 mai 2022.

A mai arătat că Inspecția Judiciară a fost sesizată de președintele Curții de Apel X în baza hotărârii colegiului de conducere al acestei instanței cu respectarea art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Intimata a învederat că nu a fost încălcat dreptul la apărare al recurentelor având în vedere că inspectorul judiciar a efectuat verificările prealabile pe care le-a considerat necesare pentru soluționarea lucrării conform art. 11 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, iar rezoluția prin care s-a exercitat acțiunea disciplinară cuprinde toate elementele menționate de art. 27 alin. (3) din aceleași norme.

Cu privire la abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, a susținut că recurentele au săvârșit această abatere când au trimis dosarul la completul Cy, iar nu la repartizare aleatorie, astfel cum impunea art. 110 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, intimata a subliniat că recurentele au soluționat cererea de recuzare cu depășirea limitelor învestirii, analizând legalitatea și temeinicia Hotărârii nr. 274 din 8 decembrie 2021 a Colegiului de conducere al Curții de Apel X din perspectiva motivelor obiective și de excepție pentru care au fost degrevați parțial de activitate judecătorii din compunerea inițială a completului.

A mai arătat că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reglementate de art. 99 lit. h) teza I din Legea nr. 303/2004 dat fiind că recurenta A. a amânat succesiv pronunțarea în multiple cauze, cu nerespectarea termenelor instituite de art. 391 și art. 405 C. proc. pen.

De asemenea, a învederat că recurenta A. a avut 25 de hotărâri restante la data finalizării cercetării disciplinare și a semnat cu întârziere încheieri de dezbateri și de amânare a pronunțării, aceste fapte întrunind elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) ambele teze din Legea nr. 303/2004.

Intimata a mai susținut că abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004 a fost săvârșită și de recurenta B., deoarece aceasta figura cu cinci hotărâri judecătorești neredactate în termenul legal la data sesizării Inspecției Judiciare.

VI. Excepția de neconvenționalitate

Recurentele au formulat o cerere intitulată „excepție de neconvenționalitate” a Ordinului nr. 51 din 14 iunie 2021 al Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare prin care au fost aprobate normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, invocând incidența art. 20 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

S-a argumentat că, prin Hotărârea din 11 mai 2023, pronunțată în cauza C-817/21, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că organul care efectuează cercetarea disciplinară și exercită acțiunea disciplinară este incompatibil să adopte norme privitoare la executarea lucrărilor sale. În prezenta cauză, cercetarea disciplinară și exercitarea acțiunii disciplinare au fost efectuate în baza Ordinului nr. 51 din 14 iunie 2021 al Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare prin care au fost aprobate normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție. Prin urmare, organul care a sesizat instanța disciplinară este chiar emitentul normelor în baza cărora a fost efectuată procedura disciplinară.

VII. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte reține că se impune soluționarea prioritară a „excepției de neconvenționalitate” pe care o califică ca fiind un motiv de ordine publică în sensul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., ce vizează nelegalitatea acțiunii disciplinare exercitate în temeiul Ordinului nr. 51 din 14 iunie 2021, emis de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare.

Referitor la acest motiv, instanța supremă constată că ordinul respectiv a fost emis de inspectorul-șef pentru aprobarea normelor de efectuare a lucrărilor de inspecție, în temeiul art. 65 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, conform căruia „normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție se aprobă de către inspectorul-șef, prin regulament.”

Fiind emis în regim de putere publică în vederea executării în concret a legii, Ordinul nr. 51 din 14 iunie 2021 al Inspectorului-șef are natura unui act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Or, calea procesuală de contestare a unui act administrativ este acțiunea în anulare reglementată de art. 1 din Legea nr. 554/2004, specifică contenciosului administrativ.

Astfel, alin. (1) al aceluiași articol stabilește că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului.

Până la anularea actului administrativ în procedura contenciosului administrativ, acesta se bucură de o prezumție de legalitate, deci de validitate juridică intrinsecă, producând efecte juridice depline.

Ca atare, Ordinul nr. 51 din 14 iunie 2021 emis de Inspectorul-șef al Inspecției Judiciare nu poate fi cenzurat în afara cadrului procesual reglementat de Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte mai reține că Hotărârea din 11 mai 2023, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-817/21, nu poate fi invocată cu succes în prezenta cauză. Aceasta deoarece chestiunea preliminară rezolvată prin această hotărâre a fost invocată într-un litigiu în care s-a dispus clasarea sesizărilor formulate împotriva inspectorului-șef a cărui calitate a fost considerată esențială de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în adoptarea soluției sale.

Relevante în acest sens sunt considerentele de la paragrafele 64-65 din hotărârea respectivă în care s-a reținut că: „după cum demonstrează procedura în discuție în litigiul principal, clasarea unei sesizări depuse împotriva inspectorului‑șef poate face obiectul unei acțiuni care poate conduce, dacă este cazul, la anularea rezoluției de clasare și la emiterea unor dispoziții privind tratamentul care trebuie asigurat sesizării respective de către Inspecția Judiciară. Revine însă instanței de trimitere sarcina de a aprecia în ce măsură competențele de care dispun în această privință instanțele române sunt susceptibile să permită exercitarea efectivă a unor acțiuni disciplinare împotriva inspectorului‑șef, precum și o examinare eficientă și imparțială a sesizărilor îndreptate împotriva acestuia din urmă.”

Primul motiv din cererea de recurs referitor la încălcarea art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 raportat la art. 426 C. proc. civ., ca urmare a semnării hotărârii recurate după împlinirea termenului de 20 de zile și expirarea duratei mandatelor membrilor Secției pentru judecători în materie disciplinară, nu poate fi primit, întrucât se fundamentează pe simple speculații deduse din comunicarea hotărârii după expirarea mandatelor acestor membrii. Or, în lipsa unor dovezi care să ateste în mod cert că hotărârea recurată a fost redactată și semnată după expirarea mandatelor membrilor Secției pentru judecători în materie disciplinară nu se poate da eficiență celei mai energice sancțiuni de drept procesual care ar conduce la desființarea hotărârii.

Prin al doilea motiv de recurs se invocă nelegalitatea compunerii instanței disciplinare din perspectiva participării la soluționarea cauzei a unui membru interimar, care a deținut și funcția de președinte pentru mandatul rămas până la data de 4 ianuarie 2023, respectiv a domnului judecător H.

Potrivit art. 57 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, „în cazul încetării calității de membru al Consiliului Superior al Magistraturii înainte de expirarea mandatului, pentru locul rămas vacant se organizează noi alegeri, potrivit procedurii prevăzute de lege”, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, „până la alegerea unui nou membru, interimatul va fi asigurat de judecătorul sau procurorul care a obținut numărul următor de voturi în cadrul alegerilor desfășurate potrivit art. 8 alin. (3) sau art. 13 ori, după caz, art. 19.”

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că funcția de membru interimar al Consiliului Superior al Magistraturii a fost exercitată de către domnul judecător H., iar numirea în această funcție a fost validată prin Hotărârea Plenului Senatului nr. 1/2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 17 ianuarie 2022.

Fiind sesizată cu exercitarea controlului de constituționalitate a Hotărârii Plenului Senatului nr. 1/2022, Curtea Constituțională a respins sesizarea, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 59 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 269 din 21 martie 2022. În motivarea acestei soluții, s-a reținut că: „până la alegerea unui nou membru, interimatul va fi asigurat de judecătorul sau procurorul care a obținut numărul următor de voturi în cadrul alegerilor desfășurate potrivit art. 8 alin. (3) sau art. 13 ori, după caz, art. 19 [art. 57 alin. (2)]. Prin urmare, întrucât funcția de membru al CSM rămasă vacantă era aferentă celor două locuri alocate, potrivit art. 4 lit. a) din Legea nr. 317/2004, Înaltei Curți de Casație și Justiție, interimatul (până la organizarea alegerilor) se asigură, în considerarea art. 57 alin. (2) raportat la art. 8 alin. (3) din lege, de judecătorul Înaltei Curți de Casație și Justiție care a obținut numărul următor de voturi celor 2 judecători aleși de la Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv domnul H., sens în care acesta a și fost validat în funcția de membru interimar al CSM” (paragraful 31).

De asemenea, prin sentința nr. 66 din 9 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/43/2022, Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de constatare a încetării calității de membru interimar în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a domnului judecător H.

Chiar dacă această sentință nu este definitivă, ea se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie, în baza art. 430 alin. (4) C. proc. civ., conform căruia, „când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.”

Așadar, Înalta Curte constată că funcția de membru interimar al Consiliului Superior al Magistraturii a fost exercitată în mod legal de către domnul judecător H.

Având în vedere că Legea nr. 317/2004 nu restrânge sfera atribuțiilor membrului interimar, nefăcând nicio distincție între acesta și membrul ales din perspectiva atribuțiilor legale, rezultă că membrul interimar trebuie să participe la soluționarea acțiunilor disciplinare exercitate împotriva magistraților.

Prin urmare, participarea domnului judecător H. la soluționarea acțiunii disciplinare s-a realizat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 317/2004.

Referitor la motivul de recurs prin care s-a criticat soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie și necitarea Asociației C., Înalta Curte subliniază că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 stabilește că dispozițiile ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta.

Or, în cauză, dat fiind că răspunderea disciplinară are un caracter strict personal, raportul juridic dedus judecății în această materie având o componentă pregnantă specifică dreptului public, dispozițiile care reglementează intervenția accesorie nu sunt compatibile cu procedura disciplinară.

Chiar dacă intervenția accesorie reprezintă o simplă apărare pe care intervenientul accesoriu o formulează în favoarea uneia dintre părți, raportului de răspundere disciplinară nu îi poate fi atașat interesul eminamente privat caracteristic intervenției accesorii.

Ca atare, intervenția accesorie nu este admisibilă în procedura disciplinară, fiind astfel legală soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii formulate de Asociația C.

Nu se impunea citarea acestei asociații pentru termenul la care s-a dezbătut admisibilitatea cererii de intervenție accesorie dat fiind că, în procedura disciplinară în fața secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, este obligatorie citarea numai a judecătorului sau a procurorului împotriva căruia se exercită acțiunea disciplinară și a Inspecției Judiciare, deci a părților din procesul disciplinar, conform art. 49 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Prin al patrulea motiv de recurs s-a criticat soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare a membrilor instanței disciplinare.

Înalta Curte subliniază că în jurisprudența Completurilor de 5 judecători s-a statuat anterior că instituția recuzării reglementată de Codul de procedură civilă este incompatibilă cu procedura administrativ-jurisdicțională desfășurată în fața secțiilor în materie disciplinară, argumentându-se că nu sunt aplicabile dispozițiile acestui cod referitoare la recuzarea membrilor instanței disciplinare, întrucât s-ar putea ajunge ca, prin manifestări unilaterale de voință ale magistratului cercetat disciplinar, unicul organ administrativ-jurisdicțional competent în această materie să fie pus în imposibilitate de a judeca acțiunea disciplinară.

În raport cu revirimentul constatat în practica judiciară a Completurilor de 5 judecători (decizia nr. 255 din 23 noiembrie 2022), Înalta Curte statuează că atât abținerea, cât și recuzarea reprezintă mijloace de asigurare a respectării principiului imparțialității instanței.

Deși ambele sunt diferențiate sub aspectul autorului cererii, în sensul că abținerea este formulată de către judecător, iar recuzarea este formulată de către părțile litigiului, ele trebuie să beneficieze de o abordare unitară inclusiv în fața instanței disciplinare, deoarece se circumscriu aceluiași incident procedural reprezentat de incompatibilitatea instanței.

Astfel, obligației judecătorului de a se abține atunci când știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa îi corespunde dreptul părții de a-l recuza. De altfel, recuzarea și abținerea sunt reglementate de Codul de procedură civilă în cadrul aceluiași capitol, intitulat „Judecătorul. Incompatibilitatea”.

Dat fiind că se pot ivi împrejurări de natură să provoace îndoieli cu privire la imparțialitatea unuia sau mai multor membri ai instanței disciplinare, părțile trebuie să beneficieze de unicul mijloc procesual pus la dispoziția acestora de către legiuitor pentru a invoca incompatibilitatea, și anume recuzarea. Cazurile de incompatibilitate care îi pot viza pe membrii instanței disciplinare sunt însă numai cele reglementate de art. 42 C. proc. civ., care consacră incompatibilitatea relativă.

Înalta Curte constată că cererea de recuzare formulată împotriva doamnei judecător F. este întemeiată pe cazul de incompatibilitate reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv, s-a invocat existența unei relații de dușmănie între judecătorul recuzat și recurenta A., arătându-se că dușmănia a fost generată de aprecierea recurentei în motivarea unui decizii pronunțate într-un dosar penal, în sensul că termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit în anul în care completul de apel a fost compus din judecătorii Q. și F.

Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., judecătorul este incompatibil de a judeca dacă el, soțul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor, după caz, se află în relații de dușmănie cu una dintre părți, soțul ori rudele acesteia până la gradul al patrulea inclusiv.

Pentru ca dușmănia la care se referă acest text de lege să conducă la admiterea cererii de recuzare nu este însă suficientă o simplă afirmație a părții în acest sens, ci este necesar să se dovedească în mod concret existența unei vrăjmășii din partea judecătorului recuzat.

Or, în prezenta cauză dovezile invocate în susținerea acestui caz de incompatibilitate constau în articole de presă care conțin simple speculații cu privire la o pretinsă dușmănie între recurentă și doamna judecător F.

Ca atare, în lipsa unor dovezi concrete care să ateste în mod cert existența unei dușmănii între recurentă și judecătorul recuzat, nu poate fi reținută incidența cazului de incompatibilitate instituit de art. 42 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

Prin cererea de recuzare a mai fost invocat cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., care vizează cinci membri ai Secției pentru judecători în materie disciplinară. În susținerea acestui motiv, se arată că cei cinci membri s-au opus la organizarea de noi alegeri, validând mandatul de membru interimar al domnului judecător H., astfel încât nu mai îndeplineau cerința de imparțialitate necesară pentru analizarea excepției nelegalei compuneri a instanței disciplinare.

Înalta Curte reține că al doilea motiv de recurs a vizat nelegalitatea compunerii instanței disciplinare invocate din perspectiva participării la soluționarea cauzei disciplinare a domnului judecător H.

Or, în condițiile în care al doilea motiv de recurs a fost apreciat ca nefondat, fiind astfel confirmată soluția de respingere a excepției nelegalei compuneri a instanței disciplinare, devine inutilă examinarea cazului de incompatibilitate ce vizează imparțialitatea membrilor care au pronunțat această soluție.

Referitor la motivul de recurs prin care se critică refuzul de acordare a protecției de avertizor de integritate, Înalta Curte reține că recurentele au făcut o solicitare în acest sens în perioada în care era în vigoare Legea nr. 571/2004.

Or, prevederile acestei legi nu se aplică instanțelor judecătorești, ci „autorităților și instituțiilor publice din cadrul administrației publice centrale, administrației publice locale, aparatului Parlamentului, aparatului de lucru al Administrației Prezidențiale, aparatului de lucru al Guvernului, autorităților administrative autonome, instituțiilor publice de cultură, educație, sănătate și asistență socială, companiilor naționale, regiilor autonome de interes național și local, precum și societăților naționale cu capital de stat”, conform art. 2 alin. (1) din aceeași lege.

De altfel, art. 3 lit. b) din Legea nr. 571/2004 definește noțiunea de avertizor ca fiind „persoana care face o sesizare potrivit lit. a) și care este încadrată în una dintre autoritățile publice, instituțiile publice sau în celelalte unități prevăzute la art. 2”, printre care nu figurează și instanțele judecătorești.

Directiva nr. 2019/1937 nu putea fi aplicată direct, în lipsa unei transpuneri în dreptul intern, în baza hotărârii pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-41/74. Aceasta deoarece efectul vertical direct a fost recunoscut particularilor în temeiul art. 48 din Tratatul CEE, care consacră libera circulație a lucrărilor și eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre.

Ca atare, efectul vertical direct a fost recunoscut în legătură cu o normă care nu are legătură cu chestiunea antamată prin acest motiv de recurs, statuarea instanței europene neputând fi disociată de norma invocată prin întrebarea preliminară și nici extrapolată la chestiuni care depășesc sfera sa de aplicare.

Motivul de recurs referitor la nepronunțarea instanței disciplinare asupra cererii de repunere pe rol nu se mai impune a fi examinat, întrucât criticile care vizează nelegala repartizare a lucrării nr. x pot fi analizate direct în recurs, cu privire la care s-a statuat că reprezintă o cale de atac devolutivă când este exercitată împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii pronunțate în materie disciplinară, conform Deciziei nr. 381 din 31 mai 2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din 20 iulie 2018.

Recurentele invocă nelegalitatea repartizării lucrării nr. x prin prisma blocării la repartizare a doamnelor P., R. și S., susținând că acestea se aflau în situații similare cu inspectorul judiciar K. căruia i-a fost repartizată lucrarea respectivă.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că blocarea la repartizarea lucrării nr. x a doamnei inspector judiciar R. s-a fundamentat pe interdicția instituită de norma de la art. 72 alin. (2) teza I din Legea nr. 317/2004,