ÎCCJ, Decizia nr. 231/2023

Prima critică vizează neredactarea și nesemnarea hotărârii deoarece hotărârea trebuia redactată, semnată și comunicată în termen de cel mult 20 de zile de la pronunțare. Mai arată că hotărârea nu a fost comunicată conform exigențelor legale, respectiv de îndată și nici ca urmare a solicitărilor repetate ale pârâtelor judecător. Pentru că există un dubiu rezonabil cu privire la redactarea și semnarea hotărârii pronunțate de Secția pentru judecători în materie disciplinară peste termenul prevăzut de lege și în afara perioadei de valabilitate a mandatelor de judecători în cadrul secției corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, deci cu privire la aplicarea eronată a dispozițiilor art. 426 C. proc. civ., prevăzute sub sancțiunea nulității, acesta trebuie interpretat în favoarea pârâtelor.

Referitor la nelegala compunere a instanței disciplinare, recurentele-pârâte susțin că hotărârea atacată a fost adoptată de o instanță care nu a fost compusă în mod legal iar orice hotărâre adoptată de instanța disciplinară, fără a fi compusă conform legii, atrage nulitatea, necondiționată de producere unei vătămări, potrivit dispozițiilor art. 176 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Prin adoptarea hotărârii de către CSM și prin refuzul de organizare a alegerilor pentru restul de mandat rămas până la expirarea termenului de 6 ani, pentru ocuparea locului de judecător, devenit vacant din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a deturnat scopul legii, în sensul că a determinat, în mod implicit, transformarea perioadei de interimat, care s-a caracterizat prin provizorat, într-o stare de definitivat. Or, legiuitorul nu a avut în vedere o asemenea ipoteză, ci a urmărit ca, în situația existenței unei potențiale persoane care să preia interimatul, să fie asigurată, în mod temporar, funcționalitatea instituției, ca și cum ar lucra în condiții de normalitate, până la ocuparea locului devenit vacant pentru restul de mandat. Calitatea de membru interimar a fost conferită unui judecător numai cu condiția organizării de noi alegeri pentru postul vacant și până la alegerea unui nou membru. Refuzul de a organiza noi alegeri a conferit caracterului de membru definitiv judecătorului care a fost numit membru în condițiile art. 57 din Legea nr. 317/2004, republicată, privind CSM, ceea este a reprezentat încălcarea flagrantă a legii. De altfel, prin Decizia nr. 59 din 16.11.2022 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 269 din 21.111.2022, la care fondul compus din 5 membri a făcut referire, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea de neconstituționalitate a Hotărârii nr. x/2022 a Senatului României, privind validarea judecătorului D. în funcția de membru interimar al Consiliului Superior al Magistraturii, până la organizarea alegerilor. Prin urmare, decizia invocată a privit, în mod clar, calitatea de membru interimar și nu de membru ales a judecătorului D. Totodată, majoritatea de 5 membri a instanței disciplinare, în condițiile în care ceilalți 3 membri s-au abținut, nu poate invoca refuzul Plenului de a organiza noi alegeri, întrucât, pe de o parte, instituția nu-și poate invoca propria turpitudine, iar, pe de altă parte, refuzul nu-l validează pe membrul interimar și nu-i poate atribui calitatea de membru ales. Un alt argument privind legala constituire și funcționare a Secției pentru judecători în materie disciplinară se referă la întrunirea majorității membrilor. Pârâtele arată că majoritatea fost asigurată prin participarea judecătorului D., în calitatea sa de membru interimar și, cu atât mai mult, de președinte, astfel că, rămân doar 4 membri, care nu pot constitui majoritatea, în raport cu numărul de 9 membri. Prin urmare, prin cererea de recurs se apreciază că președintele Consiliului Superior al Magistraturii nu putea fi ales decât dintre membrii aleși prin vot. Or, judecătorul D. doar a asigurat interimatul, în urma pensionării unui membru ales, până la finalizarea mandatului colectiv de 6 ani. Membrul interimar ocupa locul liber până la organizarea de noi alegeri, astfel că nu avea calitatea de membru ales, în sensul legii, iar rațiunea interimatului a constat în asigurarea, atât în secție, cât și în plen, a unui număr impar de membri.

O altă critică din recurs se referă la faptul că instanța disciplinară, în majoritate de 5 membri, a încălcat dispozițiile procedurale privitoare la incompatibilitate, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Recurentele-pârâte arată că instanța disciplinară exercită, în mod efectiv, atribuții de judecată, în baza normelor procedurale speciale, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu normele legii speciale. Or, incompatibilitatea constituie un incident procedural, invocat și soluționat pe calea abținerii ori recuzării. Astfel, învederează dubla măsură a majorității instanței disciplinare, care a admis declarația de abținere, formulată de membrul CSM E., însă a considerat că cererea de recuzare, formulată de pârâtă nu este admisibilă. Mai mult, după respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare, formulată de pârâtă, a admis declarațiile de abținere, formulate de către ceilalți trei membri ai instanței disciplinare. Ori, obligația judecătorului de a se abține corespunde, în mod corelativ, dreptului părții de a-l recuza. Această dublă măsură folosită de majoritatea instanței disciplinare și interpretarea diferită a dispozițiilor legale, raportat la criteriul autorului cererii privind existența unui incident procedural, a constituit, în opinia recurentelor-pârâte o greșită aplicare a normelor procedurale și, totodată, un indiciu rezonabil cu privire la imparțialitatea majorității. Considerarea, ca inadmisibilă, a recuzării, și, prin urmare, păstrarea membrilor incompatibili, doar în scopul și cu argumentul conservării majorității, a constituit o atingere gravă adusă dreptului pârâtelor la un proces echitabil.

Se critică prin recurs și soluția de respingere de către instanța disciplinară, în unanimitate, a solicitării de aplicare a normelor de drept material și a procedurii prevăzute pentru avertizorul public, măsură ce ar fi avut ca efect înlăturarea faptelor disciplinare imputate, expunând argumentele pentru care se apreciază, în considerarea conținutului acestor fapte, că beneficiază de măsurile de protecție acordate avertizorului public. Se apreciază ca fiind insuficientă motivarea potrivit căreia dispozițiile Legii nr. 571/2004 nu se aplică instanțelor judecătorești, deoarece autoritatea judecătorească nu se regăsește printre instituțiile enumerate, expres și limitativ, în cuprinsul dispozițiile art. 2 alin. (1) din actul normativ respectiv.

Prin cererea de recurs se critică legalitatea actului de sesizare și este invocată nelegalitatea repartizării aleatorii a lucrării de inspecție judiciară. Referitor la actul de sesizare a Inspecției Judiciare, se susține că procedura disciplinară a fost declanșată în urma a două cereri din data de 15.08.2022, formulate de F., mama condamnatului C., cu scopul de a se ține seama de un înscris cu caracter medical. Pentru că instanța disciplinară a atribuit calitatea de autor al sesizării privind cercetarea disciplinară petentului C., recurentele susțin că în speță nu există un act de sesizare legală a Inspecției Judiciare deoarece unul dintre aceste acte nu era semnat de petent iar cel de-al doilea era semnat doar de mama petentului dar care nu avea mandat de reprezentare a fiului. În ceea ce privește repartizarea aleatorie, recurentele au solicitat să se constate nulitatea absolută a acțiunii disciplinare, deoarece lucrarea nu a fost repartizată aleatoriu, motivat de faptul că inspectorii judiciari au fost blocați de la repartizare în mod nejustificat. De asemenea, se susține că a fost modificat gradul de complexitate a lucrării de inspecție fără să existe un motiv întemeiat iar în privința celui de-al doilea inspector judiciar desemnat în cauză a fost încălcat de asemenea principul repartizării aleatorii.

O altă critică din cererea de recurs este aceea că recurentelor le-a fost încălcat dreptul la apărare prin acordarea de termene foarte scurte în cadrul cercetării prealabile, fără a exista timpul necesar pentru pregătirea apărării și fără a avea în vedere activitatea profesională desfășurată de pârâte în intervalul în care a fost realizată citarea. Cu privire la fondul cauzei, recurentele-pârâte solicită casarea în parte a hotărârii pe care o apreciază ca fiind nelegală. Se susține că prin actele de cercetare disciplinară s-a exercitat un control judiciar în privința soluției pronunțate prin încheierea din 7.07.2022, hotărâre definitivă intrată în autoritate de lucru judecat, contrar prevederilor art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 care prevăd că prin cercetarea disciplinară nu se pot pune în discuție soluțiile pronunțate, supuse doar căilor legale de atac și a prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituția României care consacră principiul independenței judecătorului. Se face trimitere la Recomandarea nr. 94 (12) a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei și sunt expuse mai multe considerente de ordin teoretic ce susțin concluzia potrivit căreia cercetarea disciplinară nu poate antama fondul hotărârii judecătorești definitive și că în sfera răspunderii disciplinare intră doar elementele de abuz și de nelegalitate care au un caracter flagrant și evident, dincolo de probatoriu, nu și aspectele de netemeinicie, care presupun evaluarea circumstanțelor de fapt și aplicarea, prin interpretare, a unui text de lege, chestiuni supuse exclusiv controlului judiciar. Se critică ca fiind greșită constatarea instanței disciplinare potrivit căreia au dispus, în mod nelegal, luarea măsurii arestării preventive față de inculpatul C., susținând că este neconformă cu realitatea faptelor reținute și conținutul normelor de procedură la care se face trimitere. Anume, se arată că, nefiind pronunțată soluția și redactată decizia instanței de apel, operațiuni care potrivit art. 505 alin. (1) și art. 406 alin. (1) C. proc. pen. au loc concomitent, luarea măsurii arestului preventiv a fost dispusă în interiorul termenului procedural prevăzut de art. 391 alin. (3) C. proc. pen., în plin cadru procesual al judecării apelului și, nicidecum, în afara acestuia. Se arată, totodată, că o astfel de competență este recunoscută instanței de judecată inclusiv în faza judecății din apel de prevederile art. 238 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen. și, totodată, de cele ale art. 362 alin. (1) C. proc. pen. cu aplicarea art. 420 alin. (11) C. proc. pen. Se învederează că instanța de apel nu a recalificat cererea de urgentare a pronunțării și a redactării hotărârii judecătorești formulate de partea vătămată, ci s-a sesizat din oficiu, fapt permis de normele de drept menționate înainte de pronunțare și de art. 399 alin. (1) și alin. (10) din cod, chiar după pronunțarea hotărârii, text de lege reținut de instanța disciplinară, nerelevant, însă, analizei. Recurentele susțin că au acționat în mod rapid, ferm și eficient prin măsurile procedurale puse la dispoziție de Codul de procedură penală, care urmăresc eliminarea oricărui pericol față de valorile sociale ocrotite de legea penală, iar în proces, erau în pericol patrimoniul și viața părții civile, persoană care suferise deja un prejudiciu prin prima incendiere a locuinței, în timpul nopții. Se arată că nu au fost de rea-credință în evaluarea cererii părții vătămate și nu au ignorat solicitarea de preschimbare a termenului de pronunțare și redactare a deciziei civile stabilit la 8.08.2022, ci, dimpotrivă, au dispus, deîndată, măsuri de natură să împiedice o nouă incendiere. Cât privește împrejurarea că organele de organele de urmărire penală nu au constatat infracțiunea flagrantă și nu au formulat propunere pentru luarea vreunei măsuri preventive, se susține că nu este relevantă analizei și probează necunoașterea procedurii penale, în special a instituțiilor privitoare la competența organelor judiciare, așa că nu se pot apăra decât învederând că măsura preventivă a fost luată de către un organ competent, din oficiu, în cadrul procesual prevăzut de lege. Recurentele învederează faptul că prin considerentele încheierii de arestare pronunțate au fost indicate și au fost analizate, în mod clar și distinct, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive. Anume, s-a făcut referire la existența de probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunea pentru era trimis în judecată, de distrugere, în varianta agravată și în stare de recidivă după condamnare, prevăzută de art. 253 alin.(4) C. pen., așa cum prevede art. 223 alin. (1) C. proc. pen., cerință care nu este prevăzută în privința faptei prevăzute la lit. d) a normei de drept, care face trimitere la suspiciunea rezonabilă de pregătire a comiterii unei noi infracțiuni, care poate să rezulte, în mod suficient, din date, informații și nu, neapărat, din probe, astfel cum prevede și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului indicată în actele disciplinare. Se susține că aprecierea privind existența suspiciunii rezonabile că inculpatul pregătește săvârșirea unei noi infracțiuni este dată în competența judecătorilor cauzei, nu a inspectorilor judiciari. Se arată și că art. 238 alin. (1) coroborat cu art. 225 alin. (7) C. proc. pen. impune pentru luarea măsurii arestării preventive ca fiind obligatorie doar audierea inculpatului, niciodată a persoanei vătămate, astfel că aprecierile contrare ale instanței disciplinare nu se sprijină pe normele de procedură penală. Recurentele susțin și că măsura preventivă nu se dispune în ședință publică, deoarece redactarea art. 238 alin. (1) C. proc. pen. impune concluzia potrivit căreia arestarea preventivă în cursul judecății se dispune în același condiții în care măsura a fost luată și de către judecătorul de drepturi și libertăți, norma făcând trimitere explicit la procedura luării măsurii arestării preventive în faza de urmărire penală, astfel că devine incident art. 203 alin. (5) C. proc. pen., potrivit căruia judecata se face în camera de consiliu, cu mențiunea că dezlegarea din decizia în interesul legii nr. 24/2006 nu este relevantă analizei, vizând mențiunile din dispozitivul hotărârii judecătorești, în general. Se susține, totodată, că tratamentul medical de care beneficia inculpatul nu a fost oprit ca urmare a arestării preventive, executarea măsurii de siguranță a obligării la tratament medical continuând la locul de detenție potrivit art. 572 alin. (2) raportat la art. 571 alin. (5) C. proc. pen. Se concluzionează că aspectele prin care instanța disciplinară aduce în discuție calificarea unor cereri, aprecierea asupra susținerilor și apărărilor părților, interpretarea probelor și a normelor procedural penale reprezintă chestiuni de judecată și că pronunțarea asupra acestora și a chestiunilor de drept constituie rezultatul unui raționament logico-juridic și al unui proces de interpretare sistematică a dispozițiilor legale aplicabile și, în consecință, fiind atribuția esențială a activității de judecată, nu pot face obiectul unui control administrativ al organelor disciplinare. Recurentele susțin ca fiind greșită și constatarea privind posibilitatea obținerii de despăgubiri de către inculpat pentru privarea nelegală de libertate pe temeiul art. 539 C. proc. pen., întrucât ignoră decizia penală nr. 1091/A/5.09.2022 pronunțată în dosar. Solicită a se dispune respingerea acțiunii disciplinare, întrucât exercitarea sa constituie un atentat la independența judecătorului, dat fiind că instanța disciplinară nu are nicio competență în cenzurarea hotărârilor judecătorești, care sunt supuse doar controlul judiciar, cu observarea scopul urmărit prin înființarea Consiliul Superior al Magistraturii, acela de a fi garantul independenței justiției, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituție. V. Apărările părților În cauză, Inspecția Judiciară a depus la dosar întâmpinare, solicitând menținerea hotărârii atacate și respingerea ca nefondat a recursului formulat de către recurente. Cu privire la critica referitoare la neredactarea și semnarea hotărârii, intimata solicită respingerea acesteia, motivat de faptul că dispozițiile Legii nr. 317/2004, republicată, nu prevăd un termen pentru comunicarea hotărârii pronunțate de CSM. Cu privire la critica nelegalei compuneri a instanței disciplinare, intimata învederează că aceasta este neîntemeiată având în vedere că instanța disciplinară a fost legal constituită. Arată că domnul judecător D. și-a exercitat atribuțiile de membru în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii în baza Hotărârii Plenului Senatului nr. x/2022 publicate în Monitorul Oficial nr. 50 din 17.01.2022, în calitate de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, care și-a produs în mod legal efectele atâta timp cât dispozițiile legale aplicabile nu limitau drepturile pe care un membru interimar al CSM le are. Cu privire la critica referitoare respingerea cererii de recuzare, ca inadmisibilă, intimata apreciază că acest motiv nu este justificat deoarece în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile legale care reglementează instituția recuzării din codul de procedură civilă. În ceea ce privește critica privind nerespectarea modului de repartizare aleatorie a lucrării, prin întâmpinare, se arată că repartizarea lucrării către inspectorii judiciari G. și H. s-a realizat în mod aleatoriu cu respectarea dispozițiilor regulamentare în vigoare la data repartizării, la dosar a fost atașată fișa ECRIS din care reiese această împrejurare, inclusiv cererile formulate de inspectorii judiciari care au solicitat blocarea de la repartizare, cu indicarea motivelor pentru fiecare cerere în parte. În combaterea criticii privind încălcarea dispozițiilor procedurale și materiale privind legalitatea actului de sesizare, se susține că intimata a fost în mod legal sesizată, sesizarea respectând prevederile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Prin întâmpinare se solicită respingerea și a motivului de recurs referitor la dreptul la apărare, arătându-se că cercetarea disciplinară a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor legii speciale și a normelor de efectuare a lucrărilor de inspecție. Precizează că pe parcursul cercetării disciplinare au fost respectate garanțiile procedurale și procesuale prevăzute de lege. În ceea ce privește fondul cauzei, intimata arată că în mod corect a reținut instanța disciplinară situația de fapt, existența elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina recurentelor iar sancțiunea aplicată este legală și proporțională cu gravitatea abaterii disciplinare comise. La 24.04.2023 pârâtele au depus răspuns la întâmpinare prin care reiterează susținerile din cererea de recurs. La 25.09.2023, pârâtele au depus la dosar cerere prin care au invocat excepția de neconvenționalitate a Ordinului nr. 51 din 14.06.2021 al inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, prin care au fost aprobate Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară. Precizează că prin excepția de neconvenționalitate a invocat prevalența unor texte din Convenția europeană a drepturilor omului, pentru înlăturarea aplicării, în totalitate, a ordinului arătat anterior din legislația românească, considerat a intra în conflict cu norma din Convenție. Arată că efectuarea cercetării disciplinare și exercitarea acțiunilor disciplinare conexate au fost efectuate cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul la un proces echitabil, prin neconvenționalitatea Normelor pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară, după cum a constatat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin Hotărârea din data de 11.05.2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în Cauza nr. C-817/21. Ca atare, solicită admiterea excepției de neconvenționalitate a Ordinului nr. 51 din 14.06.2021 al inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, prin care sunt aprobate Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară, admiterea recursurilor și, rejudecând pe fond, constatarea nulității absolute a acțiunii disciplinare, ca urmare a nulității absolute a cercetării disciplinare. La 28.09.2023, pârâtele au depus cerere de sesizare a Curții Constituționale României care este soluționată, în temeiul art. 29 alin. (4)-(5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, prin încheiere separată pronunțată în dosarul asociat nr. x/1/2023/a1. VI. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători. Examinând încheierea din 8.12.2022 și hotărârea nr. 27J/15.12.2022 din perspectiva criticilor formulate de recurente, prin raportare la actele și lucrările dosarului, inclusiv la concluziile expuse în cererea intitulată excepție de neconvenționalitate a Ordinului nr. 51/14.06.2021 al Inspectorului-șef al Inspecției Judiciare, ce nu permit calificarea ca motiv de ordine publică, respectiv, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: - subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentele solicită a se constata nulitatea hotărârii recurate motivat de faptul că a fost pronunțată de instanța disciplinară prin includerea în alcătuirea sa a judecătorului desemnat de instanța supremă să asigure interimatul în locul judecătorului pensionat mai înainte de expirarea mandatului de 6 ani de membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Se susține că interimatul, potrivit art. 57 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, permite exercitarea atribuțiilor de membru al consiliului de către judecătorul astfel desemnat sub condiția organizării de noi alegeri pentru postul devenit vacant, condiție ce nu a fost îndeplinită, consiliul refuzând organizarea de alegeri mai înainte de expirarea mandatului colectiv al membrilor consiliului, ceea ce, în opinia părții, atrage nulitatea actelor întocmite de consiliu în plen și în secții în compunerea cu judecătorul interimar devenit, astfel, prin neorganizarea alegerilor, titular al mandatului. Critica este nefondată. Potrivit art. 4 din Legea nr. 317/2004, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, care îndeplinește rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004 este alcătuită din: 2 judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție, 3 judecători de la curțile de apel, 2 judecători de la tribunale și 2 judecători de la judecătorii, iar lucrările secției se desfășoară în prezența majorității membrilor acestora, potrivit art. 27 alin. (2) din lege. Art. 24 alin. (2) din lege prevede că pentru funcțiile de conducere pot candida un judecător și un procuror desemnați de Secția pentru judecători, respectiv Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, din rândul membrilor săi, în prezența a cel puțin 2/3 din membrii secțiilor, cu votul majorității membrilor prezenți. Hotărârea recurată a fost pronunțată de instanța disciplinară cu respectarea cerinței relative la cvorum în alcătuirea prevăzută de norma de drept arătată, având în compunere din partea instanței supreme un membru interimar, calitate dobândită pe temeiul art. 57 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în considerarea faptului că a obținut numărul următor de voturi în cadrul alegerilor desfășurate la nivelul instanței supreme și validată prin hotărârea nr. x/2022 a Senatului României. Verificând conținutul normelor juridice prevăzute de Legea nr. 317/2004 se constată că acestea nu prevăd vreo restrângere a atribuțiilor conferite persoanei ce exercită interimatul, așa că aceasta exercită funcția în aceleași condiții ca și titularul, putând participa la ședințele consiliului/secției și exprima un vot valabil în ședințe, respectiv, putând fi desemnat în funcția de președinte al consiliului, caz în care prezidează ședințele organizate în plen sau în secții. Prin urmare, raționamentul exhibat de recurente în susținerea excepției nulității hotărârii în considerarea participării la ședință cu drept de vot și prezidării acesteia, urmare a alegerii în calitate de președinte al consiliului, a judecătorului care asigura interimatul nu se fundamentează pe normele de drept prevăzute de Legea nr. 317/2004, norme ce nu disting între membrii titulari și membrii supleanți. Art. 57 alin. (1) din lege prevede că în cazul încetării calității de membru al Consiliului Superior al Magistraturii înainte de expirarea mandatului, pentru locul rămas vacant se organizează noi alegeri, potrivit procedurii prevăzute de lege. Norma consacră caracterul provizoriu al mandatului exercitat de judecătorul desemnat să asigure interimatul, însă, neorganizarea alegerilor în perioada de timp scursă între momentul desemnării ca membru interimar și momentul expirării mandatului colectiv al consiliului nu impune concluzia că membrul interimar ar fi devenit, astfel, membru titular al consiliului. Legiuitorul nu a legat de obligația ce incumbă consiliului de a organiza noi alegeri producerea de consecințe juridice în privința actelor întocmite de acest organism, în plen sau în secții, în compunerea cu membrul/membri interimar(i), așa că, în absența unei reglementări sub acest aspect, actele astfel întocmite de consiliu sunt pe deplin valabile. Or, art. 176 pct. 4 C. proc. civ. care reglementează nulitatea absolută necondiționată a actelor de procedură la care recurentele fac trimitere impun ca nulitatea să se sprijine pe încălcarea unei norme juridice referitoare la compunerea sau constituirea instanței, cerință care nu este probată în cauză. Totodată, existența pe rolul instanțelor de drept administrativ a unui litigiu având ca obiect constatarea încetării calității de membru interimar a judecătorului desemnat de instanța supremă nu este relevantă analizei din cauza pendinte care este limitată la a verifica aspectele vizând compunerea instanței disciplinare la momentul pronunțării hotărârii recurate, așa că nu interesează eventuala constatare a încetării calității de membru interimar a acestuia intervenită ulterior pronunțării hotărârii recurate. - recurentele solicită constatarea nulității hotărârii recurate și sub motiv că aceasta ar fi fost motivată/semnată cu depășirea termenului de 20 de zile prevăzut de art. 51 din Legea nr. 317/2004 și a datei calendaristice de 6.01.2023 la care a expirat mandatul colectiv atribuit membrilor consiliului, critică ce se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În susținerea criticii se prevalează de împrejurarea că hotărârea recurată nr. 27/J/15.12.2022 le-a fost comunicată la data de 19.01.2023, apreciind că acest fapt este de natură să susțină bănuiala motivării și semnării hotărârii în afara termenului legal și după încetarea mandatului membrilor consiliului. Și această critică este nefondată. Art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevede că hotărârile secțiilor consiliului prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunțare și se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum și Inspecției Judiciare, comunicarea fiind asigurată de secretariatul general al acestui organism. Stabilirea unui termen legal pentru redactarea acestui tip de hotărâri s-a impus din rațiuni de previzibilitate a duratei procedurii disciplinare, legiuitorul urmărind ca finalizarea procedurii să se realizeze într-un termen adecvat în respectarea drepturilor și garanțiilor procesuale recunoscute părților și în considerarea efectelor negative pe care tergiversarea le poate genera în privința încrederii publicului în independența sistemului judiciar. Depășirea termenului de redactare a hotărârii ca act procedural (document scris și semnat) nu este sancționată cu nulitatea hotărârii privită ca act procesual (dispoziție/soluție consemnată în minută/dispozitiv) și nici cu decăderea. Prin urmare, împlinirea termenului de redactare nu pune în discuție vreo nulitate procedurală, nu decade partea/părțile litigante din dreptul de o obține hotărârea motivată și semnată și nu scutește pe membrii instanței disciplinare care au pronunțat soluția de această sarcină, indiferente fiind motivele întârzierii, putând atrage, în condițiile legii, răspunderea persoanei/persoanelor vinovate de depășirea nejustificată a termenului. Așa fiind, susținerile prin care recurentele pretind a se constata nulitatea hotărârii recurate, astfel argumentată, că motivarea a fost redactată și semnată cu depășirea termenului de 20 de zile prevăzut de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și a datei de expirare a mandatului membrilor consiliului, este nefundamentată și va fi respinsă, în consecință. De altminteri, formulând această critică, recurentele nu probează faptul încălcării termenelor, ci, nepermis procedural, speculează cu privire la momentul redactării/semnării hotărârii, prevalându-se de o prezumție ce ar trebui trasă din faptul comunicării la 19.01.2023, în contra conținutului hotărârii depuse la dosar care este redactată și conține atât opinia majoritară, cât și opinia minoritară și poartă semnăturile membrilor instanței disciplinare care au pronunțat soluțiile, fapt ce prezumă contrariul. Or, faptul invocat, comunicarea hotărârii la data de 19.01.2023 nu are nici greutatea și nici puterea de a naște probabilitatea faptului pretins a fi dovedit potrivit art. 327 C. proc. civ., anume că redactarea și semnarea acesteia s-a realizat cu nerespectarea termenelor invocate. - subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta A. critică soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare pe care a formulat-o în procedura disciplinară, învederând dubla măsură în judecata cazurilor de incompatibilitate a majorității instanței disciplinare care, deși a apreciat ca fiind admisibile declarațiile de abținere, a respins, ca inadmisibilă, cererea de recuzare, sub motiv că este incompatibilă cu procedura jurisdicțională desfășurată în fața sa. Critica este nefondată în considerarea celor ce succed. În principiu, activitățile jurisdicționale, cărora se subsumează și activitățile instanței disciplinare reglementate de Legea nr. 317/2004, pot fi desfășurate doar de organisme independente ai căror membri îndeplinesc cerința privitoare la imparțialitate, cerință de natură să garanteze desfășurarea unei justiții echitabile care protejează atât interesele publice, cât și cele private ale persoanelor implicate în toate cauzele supuse judecății. Abținerea și recuzarea sunt instrumente procesuale al căror rol este acela de a garanta stabilirea adevărului și asigurarea unei judecăți imparțiale și echitabile în toate cazurile, ambele conducând către o finalitate comună, determinată de scopul lor obiectiv, acela de a înlătura orice îndoială cu privire la imparțialitatea instanței (în acest sens, decizia în interesul legii nr. 14/28.01.2021 a ICCJ, paragr.90). Totodată, art. 46 alin. (1) teza finală din Legea nr. 317/2004 prevede că procedura disciplinară se derulează cu respectarea garanțiilor procesuale și procedurale prevăzute de Legea nr. 134/2010 , republicată, cu modificările ulterioare. Rezultă, astfel, că în materie de garanții procesuale/procedurale, Legea nr. 317/2004 se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, așa că respingerea, ca inadmisibilă, a unei cereri de recuzare poate fi dispusă doar în cazurile prevăzute de art. 47 din cod, care nu se identifică în cauza pendinte. Prin urmare, argumentele reținute de instanța disciplinară potrivit cărora dacă s-ar aprecia că instituția recuzării este aplicabilă și în procedura disciplinară s-ar ajunge la situația în care părțile, printr-un demers aparent legal, să obțină îndepărtarea din complet a unora dintre membrii Secției pentru judecători în materie disciplinară, respectiv că prin jocul majorităților s-ar stabili, practic, o altă compunere a Secției în materie disciplinară, prin raportare la cvorumul minim prevăzut de lege și cu excluderea acelor judecători care, în opinia subiectivă a părților, nu ar avea o atitudine favorabilă acestora, nu pot fundamenta inadmisibilitatea. Cererile de abținere ori de recuzare, indiferente fiind numărul și contextul formulării, sunt și rămân în competența instanțelor judecătorești și organismelor cu activitate jurisdicțională, iar împrejurarea că instanța disciplinară din materia răspunderii magistraților este un organism colectiv unic nu impune altă concluzie, în considerarea faptului că și soluțiile pronunțate în privința incidentelor procedurale, inclusiv din perspectiva modalităților procedurale identificate pentru asigurarea cvorumului minim necesar desfășurării ședințelor și adoptării hotărârilor, sunt supuse controlului judiciar extins recunoscut instanței supreme. Prin urmare, având în vedere și revirimentul ivit în practica judiciară a Completurilor de 5 judecători (a se vedea deciziile civile nr. 255/23.11.2022, nr. 98/24.04.2023) se va constata că soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare formulate de judecătoarea A., astfel argumentată, nu poate fi primită. În considerarea caracterului devolutiv al căii de atac deduse judecății statuat prin decizia instanței de contencios constituțional nr. 381/2018, examinând pe fond cererea de recuzare, instanța supremă constată că este nefondată, în considerarea motivelor ce succed și care se substituie, în tot, acelora care reținute de instanța disciplinară. Incompatibilitatea, indiferente fiind cazurile invocate, nu operează ope legis, ci numai ope judicis, instanța de judecată, după caz, instanța disciplinară, având a statua în raport cu situațiile de fapt dovedite și cu privire la care se susține că ar fi de natură să justifice îndoiala în legătură cu imparțialitatea persoanei recuzate. Or, faptul învederat prin cererea de recuzare, publicarea în presă a unor articole critice la adresa activităților desfășurate în calitate de judecător într-un dosar intens mediatizat, de către persoana recuzată, anterior desemnării ca membru al consiliului, articole în care s-au relevat și statuări contrare pe care le-a expus într-o hotărâre judecătorească pronunțată la nivelul anului 2016, nu probează, în absența altor elemente factuale privitoare la conduita persoanei recuzate, existența în prezent a unor relații de dușmănie și nu este de natură să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea acesteia cât privește activitatea pe care o desfășoară ca membru al instanței disciplinare. Prin urmare, acest fapt nu poate fundamenta incidența cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 9 și 13 C. proc. civ. Așa fiind, cererea de recuzare dedusă judecății în cauza pendinte este neîntemeiată, sens în care va fi respinsă. - recurenta A. critică hotărârea recurată ca fiind nelegală și în privința soluției prin care a fost respinsă solicitarea de acordare a protecției prevăzute pentru avertizorul public și, pe cale de consecință, solicitarea de înlăturare a faptelor imputate pe temei disciplinar îndreptate împotriva sa în considerarea faptului că a sesizat fapte de natură penală comise de către procurori, în exercitarea atribuțiilor de serviciu ale acestora. Se susține că Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii a restrâns, nepermis, domeniul de aplicare al Directivei (UE) 2019/1937 din data de 23.10.2019 a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii, respectiv, că netranspunerea directivei menționate în ordinea juridică internă până la 17.12.2021, conform art. 26, și transpunerea cu întârziere prin Legea nr. 361/2022 nu justifică respingerea solicitării, invocând în acest sens jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Critica este nefondată în considerarea celor ce succed și care se substituie considerentelor reținute de instanța disciplinară. Directiva (UE) 2019/1937 privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii a fost transpusă în legislația națională prin Legea nr. 361/2022 privind protecția avertizorilor în interes public, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1218 din 19.12.2022, adică ulterior pronunțării hotărârii recurate în cauza pendinte. Prin acest act normativ a fost abrogată Legea nr. 571/2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, instituțiile publice și din alte unități care semnalează încălcări ale legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1214 din 17 decembrie 2004, ale cărei prevederi, în interpretarea dată art. 2 alin. (1) și art. 3 lit. b) din această lege, în practica Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că nu este aplicabilă instanțelor judecătorești. Rațiunea adoptării acestor acte normative a fost de a se crea cadrul legal în materia protecției persoanelor care raportează încălcări ale legilor naționale sau ale dreptului Uniunii de care au luat cunoștință în desfășurarea activităților în cadrul unei organizații publice sau private. Aceste acte normative reglementează, printre altele, procedura de primire, de examinare și soluționare a raportărilor, drepturile și obligațiile persoanelor care efectuează raportări sau divulgă public informații privind încălcări ale legii, măsurile de protecție a acestora, obligațiile autorităților, instituțiilor publice, altor persoane juridice de drept public, precum și persoanelor juridice de drept privat, drepturile persoanelor vizate, atribuțiile autorităților competente și procedura de contestare în justiție a măsurilor luate ca represalii, fiind exceptate raportările care beneficiază de reglementări speciale prin alte acte normative. Prevederile legale conținute de actele normative menționate nu sunt aplicabile cauzei pendinte, în considerarea celor ce succed. Activitatea de judecată se supune unor reguli obiective prescrise prin legi și regulamente, astfel că în desfășurarea acestei activități judecătorul nu acționează în nume propriu, ci în numele legii și pe baza puterii suverane de a judeca ce i-a fost conferită în scopul înfăptuirii justiției și tot astfel, în numele și în conformitate cu legea, întocmește actele procesuale sau procedurale specifice diverselor proceduri judiciare. Spre deosebire, „raportările” prevăzute de actele normative menționate sunt înștiințări pe care titularii și le asumă în nume propriu în scopul demascării și prevenirii de încălcări ale legii și garantării, astfel, a bunăstării societății. Rezultă că pot beneficia de protecție în temeiul directivei și a legii prin care a fost implementată în dreptul intern persoanele care își asumă în nume propriu formularea de raportări pe canalele și în condițiile prevăzute de actele normative, inclusiv personalul instanțelor de judecată, nu însă prin intermediul actelor de procedură a căror întocmire este și rămâne guvernată de regulile prevăzute în codurile de procedură. Ca atare, actele de procedură, inclusiv cele întocmite de procurori ori de către instanță pe baza relațiilor oferite de aceștia, nu pot fi asimilate cu temei unor raportări și nici calitatea de judecător aceleia de avertizor în interes public, așa că, în considerarea celor ce preced și care fac inutilă examinarea altor argumente, se va constata că în mod corect instanța disciplinară a respins solicitarea de acordare unor măsuri de protecție pe temeiul examinat. - subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., recurentele pretind că în mod greșit a fost respinsă excepția nulității acțiunii disciplinare întemeiată pe nelegalitatea actului de sesizare și încălcarea principiului repartizării aleatorie a acestuia. Se susține că Inspecția judiciară s-a sesizat și a declanșat procedura disciplinară în urma a două înscrisuri, unul intitulat petiție și altul petiție familiară, ambele datate 15.08.2022 și care au formulate de numita F., mama condamnatului C., prin care se solicita a se ține seama în privința condamnatului de un înscris cu caracter medical, astfel că nu puteau fi calificate ca sesizare disciplinară, în accepțiunea art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și atribuită acestuia în calitate de autor. Se susține, totodată, că nu a fost stabilită autenticitatea acestor înscrisuri, că instanța disciplinară nu arată explicit care dintre acestea a fost calificat sesizare și că nu s-a verificat dacă semnătura aparține condamnatului, astfel că, având în vedere și faptul că prin intermediul petițiilor nu se formulau reclamații la adresa judecătorilor cauzei, cercetarea disciplinară este lovită de nulitate absolută pentru lipsa sesizării. Critica este nefondată. Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 prevede că sesizarea poate fi clasată dacă nu este semnată, nu conține datele de identificare ale autorului sesizării sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt. Prin urmare, când conține semnătura și se pot decela celelalte elemente, sesizarea învestește Inspecția Judiciară care are a efectua verificările prealabile în privința situației de fapt expuse pentru a constata dacă se identifică sau nu indiciile săvârșirii unor abateri disciplinare. De altminteri, prin natura și conținutul ei specific, procedura verificărilor prealabile urmărește exact acest lucru, examinarea de către inspectorul judiciar a sesizării sub aspectul inserării datelor cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat formularea sesizării, a datelor de identificare ale autorului, a calității în care a formulat-o, precum și a semnăturii acestuia și a indiciilor privitoare la săvârșirea unei abateri disciplinare. În cauza pendinte, rezultă că inspecția s-a sesizat cu înscrisul denumit „petiție”, având ca titular pe numitul C., care a fost înregistrată la 18.08.2022. Petiția este redactată, într-adevăr, în termeni comuni, însă pune în evidență nemulțumirile autorului, anume că nu s-a ținut cont de starea sa de sănătate, atașând un act medical și că „restul problemelor ce mi se aduc ca vină conform citației emisă la data de 6/07/2022 scrisă sub număr de dosar x/x/2021” sunt „false”. Petiția cuprinde două semnături, una în dreptul numitei F., și alta în dreptul numitului C., fiecare semnătură în dreptul numelui și prenumelui scrise citeț. Verificările prealabile au confirmat că autorul sesizării este inculpat în dosarul indicat în citație, că acesta a fost convocat la data de 06.07.2022, ora 17:21, cu mandat de aducere la instanță pentru data de 07.07.2022 când s-a pus în discuție, din oficiu, și s-a dispus luarea măsurii arestului preventiv, potrivit aprecierii inculpatului pe baza unor acuzații „false”. Împrejurarea că petiția nu cuprinde o mențiune precisă din care să rezulte că titularul înțelege să reclame judecătorii nu împiedică calificarea ca sesizare, neputând imputa persoanelor lipsa cunoștințelor în formularea unor astfel de acte, intenția rezultând din faptul înregistrării la Inspecția Judiciară, aprecierea recurentelor potrivit cărora titularul dorea să valorifice prin intermediul petiției un înscris medical în apărare neputând fi primită cât timp o astfel de valorificare excedează competențelor acestei instituții. Totodată, cât timp nu s-a probat că semnătura nu aparține titularului sesizării nu pot fi primite speculațiile potrivit cărora este semnată de altă persoană și nu corespunde voinței persoanei condamnate, în considerarea încarcerării sale în Penitenciarul X și expedierii petiției de la o adresă din (...), respectiv, că dosarul în care inculpatul a fost arestat ar fi „intrat în atenția Inspecției judiciare” prin intermediul inspectorului judiciar care verifica în acea perioadă redactarea în termen a hotărârilor de către recurente. Având în vedere că organele disciplinare s-au învestit doar cu sesizarea formulată de C., în cauză nu se justifică analizarea susținerilor prin care recurentele pretind încălcarea art. 4 alin. (3) din Ordinul nr. 51/2021, sub motiv că petiției nu i-a atașată dovada calității de reprezentant convențional a numitei F. Cât privește susținerile privind încălcarea principiul repartizării aleatorie a sesizării se constată că recurentele le subsumează nemulțumirii privind omisiunea indicării precise a motivelor pentru care inspectori judiciari au fost excluși din operațiunea de repartizare aleatorie în cele două sesiu