ÎCCJ, decizie (scj.ro #212012)

Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale, constată următoarele:

I. Cadrul procesual

Prin Hotărârea nr. 28J din 15 decembrie 2022, secția pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtelor A. și B. - judecători în cadrul Curții de Apel București pentru abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.

Totodată, în baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, secția pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a aplicat pârâtelor A. și B. - judecători în cadrul Curții de Apel București sancțiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură" pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) teza I din același act normativ.

În Dosarul nr. x/2023, recurentele A. și B. au formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale a României care este soluționată, în temeiul art. 29 alin. (4)-(5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, prin încheiere separată pronunțată în prezentul dosar asociat, nr. x/2023

Prin cererea de sesizare a Curții Constituționale, recurentele arată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate, în conformitate cu prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 precizând că excepția de neconstituționalitate se referă la texte din lege care au directă legătură cu soluția ce s-ar pronunța în cauză deoarece privesc însăși hotărârea pronunțată în primă instanță de completul disciplinar și nu a mai fost admisă o astfel de excepție de neconstituționalitate.

Recurentele arată că modul în care este reglementată abaterea disciplinară privind exercitarea funcției cu rea-credință nu îndeplinește cerințele de claritate și previzibilitate ale unei legi.

Mai arată că definiția relei-credințe este prea vagă cu privire la latura obiectivă, atât din punctul de vedere al elementului material, cât și al urmării imediate.

Astfel, în ceea ce privește elementul material al laturii obiective, în opinia recurentelor, dispoziția legală face referire doar la încălcarea unei norme materiale sau procedurale, fără nicio altă precizare. De aceea, arată că în practica disciplinară există interpretări subiective și abuzive, care permit cenzurarea unei soluții, chiar intrată în puterea de lucru judecat. Or, potrivit art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, prin cercetarea disciplinară nu se pot pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac, iar art. 124 alin. (3) din Constituția României consacră principiul independenței judecătorului, al cărui garant este Consiliul Superior al Magistraturii.

În speță, arată recurentele, opinia majoritară a instanței disciplinare a schimbat, fără a pune în discuție, acuzația reținută în sarcina recurentelor de către Inspecția Judiciară, dar păstrând același temei de drept al abaterii disciplinarei, susținând că, în considerentele Deciziei penale nr. 1.049 din 25.07.2022 din Dosarul nr. x/2018, au depășit limitele sesizării, prin referirea la activitatea de natură penală a doi procurori.

Recurentele apreciază că au fost sancționate disciplinar și suspendate din funcție pentru modul de redactare a unei decizii penale definitive. Or, arată că nicio normă procedurală nu impune judecătorului modul în care trebuie să redacteze, ci sunt reglementate doar elementele esențiale ale unei hotărâri judecătorești, printre care obligația de a analiza probele. Legea procedural penală nu stabilește modalitatea în care judecătorul trebuie să examineze probele, pentru că selectarea și interpretarea constituie atributul unic și suveran al judecătorului. Speculând această lipsă de precizie a abaterii disciplinare privind exercitarea cu rea-credință a funcției, s-a ajuns în situația de a fi exclus un judecător din profesie nu pentru încălcarea, în mod efectiv, a unei norme procedurale ori materiale, ci pentru modul în care își argumentează soluția. De aceea, este absolut necesară stabilirea unor criterii clare și obiective în reglementarea acestei abateri disciplinare.

Mai arătă că, în configurația actuală, se permite Inspecției Judiciare și instanței disciplinare să se pronunțe inclusiv pe aspecte de temeinicie ale unei hotărâri judecătorești, ceea ce legea interzice, în mod expres, prin dispozițiilor art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Întrucât nu există criterii clare de definire a acestei abateri disciplinare reținută în sarcina fiecăreia, au susținut că intră în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în vădită contradicție cu dispozițiile legale, pentru care un observator poate găsi o justificare. Astfel, pot atrage răspunderea numai încălcările normelor de drept material sau care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare. Prin urmare, în abaterea disciplinară de la art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, se încadrează doar de abuz și de nelegalitate, care au un caracter evident, dincolo de probatoriu, nu și aspectele de netemeinicie, care presupun interpretarea unui text de lege și sunt supuse căilor legale de atac.

Din acest motiv, consideră că legea specială trebuie să conțină o prevedere materială clară și previzibilă nu numai cu privire la grava neglijență, așa cum se întâmplă prin actuala reglementare de la art. 272 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 303/2022. În cazul gravei neglijențe, legiuitorul a stabilit, prin noua reglementare, o serie de criterii în apreciere, tocmai pentru evitarea subiectivismului și arbitrariului. În cazul relei-credințe nu există reglementate criterii obiective. Vinovăția, sub forma intenției, care diferențiază cele două modalități ale abaterii disciplinare, nu exclude necesitatea reglementării unor criterii obiective, clare și previzibile în ceea ce privește reaua-credință. Vinovăția privește, în mod evident, doar latura subiectivă, astfel că latura obiectivă, în componentele sale, mai precis elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate, trebuie să fie clar definită.

Referitor la urmarea imediată, se arată că acțiunea de încălcare a legii trebuie să producă vătămarea unei persoane. Nici acest element nu este neechivoc și previzibil, ci este generic, lăsând loc subiectivismului și arbitrariului. Se prevede doar vătămarea, fără nici o altă precizare, cel puțin din punctul de vedere al legitimității interesului vătămat. Ca atare, în sfera acestei abateri disciplinare intră inclusiv interesele nelegitime ale unei persoane.

Ca atare, caracterul precar și lapidar al reglementării abaterii disciplinare a exercitării funcției cu rea-credință conduce către subiectivismul sesizării, exercitării acțiunii disciplinare și sancționării în mod arbitrar, cu consecințe grave asupra carierei unui judecător și asupra dreptului său la muncă pe perioada suspendării din funcție. Statutul magistratului este de natură constituțională, astfel că întreaga sa carieră trebuie ferită și protejată de abuzuri, în primul rând prin oferirea unor reglementări legale clare, neechivoce, obiective și previzibile, astfel încât să nu existe posibilitatea abuzului comis prin hărțuire disciplinară.

Din punct de vedere al tehnicii legislative, potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, textul legislativ trebuie să fie formulat, printre altele, în mod clar și inteligibil, fără pasaje echivoce. De asemenea, potrivit art. 36 alin. (1) din aceeași lege privind tehnica legislativă, actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc.

În concluzie, modul precar, insuficient, echivoc și lipsit de previzibilitate în care este reglementată abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință încalcă principiul supremației legii, prin interpretări subiective și arbitrarii, dreptul la un proces echitabil și independența judecătorului, toate consacrate de dispozițiile legii fundamentale.

Intimata a formulat punct de vedere asupra excepției de neconstituționalitate invocate în cauză prin care solicită respingerea acesteia ca inadmisibilă deoarece nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru inițierea unei asemenea proceduri, iar pe fondul cauzei, solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiate.

Intimata susține că, în cauză, nu este îndeplinită condiția legăturii cu soluționarea cauzei arătând că, deși aparent se poate evidenția o legătură în raport de sancțiunea aplicată în cauză, o asemenea legătură are caracter pur formal, iar aspectele invocate în justificarea excepției de neconstituționalitate supun examinării instanței de contencios constituțional situații concrete de fapt și de drept din litigiul pendinte, care sunt de competența instanței judecătorești.

Așadar, consideră că în verificarea legăturii dintre excepția de neconstituționalitate și soluționarea cauzei, analiza nu trebuie limitată la identificarea doar a unor tangențe a prevederilor legale contestate cu litigiul aflat pe rol, ci ea trebuie aprofundată, cu luarea în calcul a elementelor concrete ale cauzei.

Intimata mai învederează că autoarele cererii de sesizare tind să obțină completarea textului de lege criticat și fundamentează argumente pentru o asemenea intervenție legislativă. Or, o asemenea situație este, în opinia intimatei, incompatibilă cu rațiunea instituției excepției de neconstituționalitate, având în vedere că, potrivit art. 29 și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, una dintre cerințele pe care trebuie să le îndeplinească cererea de sesizare a Curții Constituționale constă în expunerea motivelor de neconstituționalitate care fundamentează excepția, prin raportare la normele constituționale.

În raport cu circumstanțele cauzei, analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, prin prisma dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte o va respinge pentru considerentele arătate în continuare:

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curții Constituționale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) excepția să fie ridicată în fața unei instanțe judecătorești sau de arbitraj constituțional; (ii) excepția să fie ridicată cu privire la neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; (iii) dispozițiile ce formează obiectul excepției să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; (iv) excepția să fie ridicată de una dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial ori de procuror, în cauzele la care acesta participă; (v) excepția să nu fie invocată cu privire la dispoziții constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Înalta Curte reține că excepția vizează dispoziții cuprinse în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, norme care, la data pronunțării asupra cererii de sesizare a CCR, nu mai erau în vigoare, însă acestea pot forma obiect al controlului de constituționalitate conform jurisprudenței Curții Constituționale (a se vedea Decizia CCR nr. 617/2018, Decizia nr. 261/2011).

Astfel, cu privire la această condiție, se impune a fi evocată Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, prin care Curtea Constituțională a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispozițiilor art. 29 alin. (1) și ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare.

În cauză, Înalta Curte constată că pentru excepțiile invocate sunt îndeplinite următoarele cerințe pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale:

(i) excepțiile sunt invocate în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești, respectiv Dosarul nr. x/2023 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători;

(ii) excepțiile vizează dispoziții cuprinse în Legea nr. 303/2004, în prezent abrogată, dar ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare, fiind aplicabile cauzei;

(iii) excepția este ridicată de recurentele din Dosarul nr. x/2023;

(iv) dispozițiile criticate nu au fost constatate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Înalta Curte constată că cerința ca dispozițiile ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea Dosarului nr. x/2023, în care Completul de 5 judecători este învestit cu recursul declarat de autoarele cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, nu este îndeplinită cu privire la prevederile ale art. 99 alin. (1) lit. t) teza I și a art. 99

1

alin. (1) Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată, cu modificările și completările ulterioare, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (3) din Constituția României, astfel după cum se va arăta în continuare.

În cauză, instanța reține că nu este îndeplinită cerința referitoare la legătura dispozițiilor contestate cu soluționarea cauzei, întrucât excepția de neconstituționalitate a fost invocată în cadrul unui recurs declarat împotriva Hotărârii nr. 28J din 15 decembrie 2022 pronunțate de secția pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii iar, în cauză, instanța de recurs a constatat nulitatea absolută a acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară împotriva pârâtelor.

Legătura la care fac trimitere dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 nu trebuie să fie generată de simpla tangență a textului de lege contestat cu obiectul cererii, ci este necesar ca aspectele de neconstituționalitate, odată dezlegate de Curtea Constituțională, să aibă aptitudinea de a influența soluția ce se va pronunța în cauză.

Cum în prezenta cauză Înalta Curte a fost învestită cu un recurs în care a fost constată nulitatea absolută a acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară împotriva pârâtelor, invocarea excepției de neconstituționalitate a unor dispoziții ce privesc fondul acțiunii deduse judecății nu prezintă relevanță, statuarea de către Curtea Constituțională a României cu privire la eventuala neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. t) teza I și a art. 99

1

alin. (1) Legea nr. 303/2004 neputând determina o altă soluție în cauză.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu este îndeplinită una dintre condițiile cumulative prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeași lege, va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentele A. și B. a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. t) teza I și a art. 99

1

alin. (1) Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor republicată, cu modificările și completările ulterioare, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 21 alin. (3) și art. 124 alin. (3) din Constituția României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. t) teza I și a art. 99

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, formulată de recurentele-pârâte A. și B., în Dosarul nr. x/2023.

Cu recurs la Completul de 5 judecători, în termen de 48 de ore de la pronunțare.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2023.

GGC - NN