ÎCCJ, Decizia nr. 223/2017

Decizia civilă nr. 223/2017

Asupra

admisibilității în principiu a recursului de față, în

conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată

următoarele:

atacată

Prin

încheierea de ședință din 15 martie 2017, pronunțată

de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în

materie disciplinară, în Dosarul nr. x/J/2016 - având ca obiect

acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară

împotriva pârâtelor A. și B., judecători în cadrul Tribunalului

Călărași, privind săvârșirea abaterilor disciplinare

prevăzute de art. 99 lit. a), l) și m) din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare - s-a respins cererea

formulată de pârâtele A. și B., vizând sesizarea Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. 47 alin. (3) și (4) și art. 69 alin. (4) lit.

e) și f) din Legea nr. 317/2004. Totodată, s-a amânat

pronunțarea asupra excepțiilor invocate și s-a stabilit termen

pentru continuarea judecății la data de 28 martie 2017.

recurs

Împotriva

soluției date prin încheierea menționată, de către

Consiliul Superior al Magistraturii -Secția pentru judecători în

materie disciplinară, asupra cererii de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

invocată, au declarat recurs petentele B. și A.

Invocând

dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.,

autoarele recursului au criticat încheierea din perspectiva

nelegalității, reiterând în esență, punctual, argumentele

de neconstituționalitate a textelor indicate și considerentele expuse

în susținerea admisibilității cererii de sesizare a

instanței de contencios constituțional.

3.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În temeiul

dispozițiilor art. 248 alin. (1) și ale art. 237 alin. (2) pct. 1 C.

proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate admisibilitatea căii de

atac deduse judecății în speță.

Analizând

recursul în condițiile art. 493 alin. (1) și (5) C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că acesta este inadmisibil, pentru considerentele

ce se succed:

Completul de

5 judecători a fost învestit cu soluționarea unui recurs declarat

împotriva unei încheieri pronunțate de Secția pentru judecători

a Consiliului Superior al Magistraturii în ipostaza de instanță de

disciplină.

Prin

încheierea recurată, instanța de disciplină s-a pronunțat asupra

unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea

unei excepții de neconstituționalitate.

În ceea ce

privește sesizarea Curții Constituționale, într-adevăr,

potrivit dispozițiilor exprese ale art. 29 alin. (5) teza a II-a din Legea

nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care instanța respinge

cererea de sesizare a Curții Constituționale „poate fi atacată

numai cu recurs, la instanța imediat superioară, în termen de 48 de

ore de la pronunțare”.

Însă,

chestiunile juridice ce se impun a fi rezolvate prin intermediul acestui recurs

sunt:

- dacă

încheierea atacată în fața completului de 5 judecători al

Înaltei Curți de Casație și Justiție este

pronunțată de „instanța judecătorească” avută în

vedere de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992

republicată, în raport cu natura juridică a instituției

Consiliul Superior al Magistraturii și cu jurisprudența

constantă a Curții Constituționale, consacrată prin Deciziile

nr. 391/1007, nr. 514/2007 și nr. 788/2007;

- care este

natura juridică a actelor emise de Consiliul Superior al Magistraturii în

exercitarea rolului de instanță de judecată în domeniul

răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor,

potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată.

Legea

fundamentală stabilește în art. 146 lit. d) atribuția

Curții Constituționale de a hotărî asupra excepțiilor de

neconstituționalitate privind legile sau ordonanțele, ridicate în

fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial.

În aplicarea acestei prevederi constituționale, art. 29 din Legea nr.

47/1992 se referă, în mod expres, la excepțiile ridicate în fața

instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe, stabilind

condițiile în care Curtea poate fi sesizată.

Totodată,

Capitolul VI al Titlului III al Constituției României este consacrat

autorității judecătorești, sub această denumire fiind

reglementate, pe secțiuni, instanțele judecătorești,

Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.

Potrivit art.

126 alin. (1) din Constituția României „justiția se realizează

prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte

instanțe judecătorești stabilite de lege”. În aplicarea acestui

text constituțional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, prevede în art. 2 alin. (2) că

instanțele judecătorești sunt: a) Înalta Curte de Casație

și Justiție; b) curți de apel; c) tribunale; d) tribunale

specializate; e) instanțe militare; f) judecătorii.

Din

interpretarea normelor evocate, rezultă că noțiunea de

instanță judecătorească, avută în vedere de legiuitor

la redactarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, vizează

numai instanțele cu plenitudine de jurisdicție, nu și structurile

administrative care îndeplinesc, printre alte funcții, și

funcție jurisdicțională în materii specializate.

Astfel cum

rezultă din economia dispozițiilor art. 134 alin. (2) din

Constituția României, coroborate cu dispozițiile art. 44 alin. (1)

din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii

realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a

magistraților, o activitate cu caracter jurisdicțional, îndeplinind

rolul unei instanțe de disciplină aflată însă în afara

sistemului puterii judecătorești, singura care, în ordinea

constituțională actuală, înfăptuiește justiția în

România.

În

același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională,

care, prin deciziile sus amintite, a definit, în mod constant, natura

juridică a instituției Consiliul Superior al Magistraturii,

fără a-i recunoaște calitatea de instanță

judecătorească în sensul art. 126 alin. (1) din Constituția

României, republicată.

Or, potrivit

dispozițiilor art. 11 pct. 3 teza a II-a din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea curții Constituționale,

republicată, „deciziile și hotărârile Curții

Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru

viitor”.

Se poate

conchide așadar că, prin natura sa juridică, prin modul de

constituire, organizare și realizare a competențelor legale,

Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate centrală

autonomă învestită cu atribuții administrative de organizare a

executării legilor și de aplicare în concret a legilor din domeniul

justiției, în scopul consacrat constituțional de garantare a

independenței justiției și asigurare a bunei

funcționări a acesteia, fără a avea calitatea de

instanță judecătorească avută în vedere de legiuitor

la redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

În

strânsă legătură cu argumentele expuse, cel de-al doilea motiv

ce conferă caracter inadmisibil recursului declarat în cauză îl

constituie natura încheierii în discuție, act adoptat de Secția

pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, în ipostaza de

instanță de disciplină.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul

Superior al Magistraturii, prin secțiile sale, soluționează

acțiunea disciplinară printr-o hotărâre care trebuie să

cuprindă mențiunile enumerate în textul de lege evocat, iar potrivit

dispozițiilor art. 51 din același act normativ, împotriva acestei

hotărâri se poate exercita recurs.

În raport cu

natura juridică a Consiliului Superior al Magistraturii, în mod evident,

hotărârea prevăzută de dispoziția sus-menționată

are natura unui act administrativ cu caracter jurisdicțional. Actele care

premerg și pregătesc adoptarea hotărârii, denumite „încheieri”

în practica instituțională a Secțiilor Consiliului Superior al

Magistraturii, au natura juridică a actelor premergătoare, ce pot fi

atacate numai odată cu actul administrativ cu caracter jurisdicțional

a cărui adoptare au pregătit-o.

Așa

fiind, nici în privința soluției date de Secția pentru

judecători referitor la excepția nulității actului de

sesizare, recursul dedus judecății nu poate fi primit.

În

consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge

recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de B. și A. împotriva încheierii din 15

martie 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția

pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/J/2016 (în

ceea ce privește soluția dată cererii de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

invocată).

Fără

cale de atac, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2017.