ÎCCJ, Decizia nr. 271/2017
ÎCCJ, Decizia nr. 271/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia civilă nr. 271/2017
A. Asupra
cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de
neconstituționalitate invocată de recurenta-pârâtă A.
I.
Excepția de neconstituționalitate invocată
În
ședința publică de la termenul de judecată de astăzi,
23 octombrie 2017, recurenta-pârâtă a invocat excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (3) și (4),
art. 69 alin. (4) lit. e) și lit. f), art. 26 alin. (1) și art. 52
alin. (1) din Legea nr. 317/2004.
În
esență, în susținerea cererii de sesizare a Curții
Constituționale cu excepția de neconstituționalitate
invocată, recurenta-pârâtă expune argumentele de admisibilitate
arătate în continuare.
Prevederile
art. 47 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004 sunt constituționale
numai în măsura în care funcția de inspector-șef este
ocupată de un inspector judiciar care are calitatea de judecător,
fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 124 alin. (3) și
art. 125 alin. (1) din Constituție în situația în care funcția
de inspector-șef este ocupată de un inspector judiciar care are
calitatea de procuror. Prevederile criticate nu sunt predictibile și nu
conțin referiri exprese la procedura confirmării/infirmării
motivate a rezoluțiilor inspectorilor judiciari atunci când funcția
de inspector-șef este ocupată de un procuror, care nu are
competența constituțională de a efectua controlul de legalitate
a actelor administrative emise de instituții/autorități publice
și nici nu este independent, conform statutului său
constituțional.
Prevederile
art. 69 alin. (4) lit. e) și lit. f) din Legea nr. 317/2004 sunt
constituționale numai în măsura în care atribuțiile
prevăzute de art. 47 alin. (3) și (4) din aceeași lege în
sarcina exclusivă a inspectorului-șef, care are calitatea de
judecător, sunt excluse din categoria atribuțiilor care pot fi
îndeplinite de inspectorul-șef adjunct care are calitatea de procuror.
Prevederile criticate sunt contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din
Constituție, întrucât nu sunt predicitibile și nu conțin
referiri exprese cu privire la procedura confirmării/infirmării
motivate a rezoluțiilor inspectorilor judiciari, atunci când
inspectorul-șef este în imposibilitate obiectivă să exercite
aceste atribuții prevăzute exclusiv în sarcina sa, dar nici la
posibilitatea delegării lor inspectorului-șef adjunct, mai ales
atunci când are calitatea de procuror sau altei persoane cu funcție de
conducere din cadrul Inspecției Judiciare.
Prevederile
art. 26 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 sunt constituționale numai în
măsura în care se aplică activității administrative a
secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, iar nu și atunci
când acestea îndeplinesc rolul de instanță de judecată în
materie disciplinară, întrucât contravin dispozițiilor art. 134 alin.
(2) din Constituție. Prevederile criticate contravin dispozițiilor
art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât nu sunt clare și nu
conțin referiri exprese și la procedura de judecată în materie
disciplinară, deși sunt singurele norme referitoare la legalitatea
și cvorumul necesar desfășurării lucrărilor
secțiilor, fiind aplicate și atunci când secțiile îndeplinesc
rolul de instanță de judecată, iar numărul membrilor este
mai mic decât cel prevăzut de lege (9 judecători, respectiv 5
procurori).
Prevederile
art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 contravin dispozițiilor art. 1
alin. (5), art. 20 și art. 21 din Constituție, întrucât se
refuză magistratului suspendat provizoriu din funcție accesul liber
la justiție și dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6
din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale. Prevederile criticate sunt neconstituționale
întrucât instanța de disciplină a dat dispozițiilor art. 6 alin.
(1) C. civ. referitoare la aplicarea în timp a legii civile o interpretare
contrară art. 147 alin. (1) din Constituție, înrucât art. 52 alin.
(1) din Legea nr. 317/2004 a fost aplicat și ulterior încetării de
drept a aplicării lui, după data de 21.02.2016. Susține autoarea
excepției că prin Decizia nr. 774/2015, Curtea
Consituțională a admis excepția de neconstituționalitate a
acestor prevederi, constatând încălcarea dispozițiilor art. 20
și art. 21 din Constituție și art. 6 parag. 1 din
Convenție, însă numai atunci când măsura de suspendare din
funcție este dispusă la propunerea Inspecției Judiciare,
considerentele reținute de instanța de contencios constituțional
fiind valabile și în situația în care măsura este dispusă
ca urmare a sesizării din oficiu a instanței de disciplină.
II.
Considerentele Înaltei Curți
Analizând
îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a
Curții Constituționale, astfel cum acestea sunt decelate din
interpretarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte
constată că sunt îndeplinite următoarele două cerințe
de admisibilitate: (i) prevederile criticate sunt cuprinse într-o lege
aflată în vigoare, respectiv Legea nr. 317/2004; (ii) prevederile ce
formează obiectul excepției de neconstituționalitate nu au fost
declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții
Constituționale din perspectiva criticilor de neconstituționalitate
formulate de recurenta-pârâtă.
În ceea ce
privește cerința ca prevederile ce formează obiectul
excepției de neconstituționalitate să aibă
legătură cu soluționarea cauzei, se reține că nu
răspund acestei condiții de admisibilitate prevederile art. 47 alin.
(3) și (4) și art. 69 alin. (4) lit. e) și lit. f) din Legea nr.
317/2004, întrucât în actualul cadru procesual, completul de 5 judecători
este învestit cu examinarea legalității și temeiniciei
încheierii pronunțate de Secția pentru judecători în ceea ce
privește măsura de suspendare din funcția de judecător și
soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție
accesorie formulată de Asociația Magistraților din România. Este
de observat faptul că recurenta-pârâtă formulează criticile de
neconstituționalitate din perspectiva legalității
rezoluției prin care instanța de disciplină a fost
învestită cu soluționarea acțiunii disciplinare. Or, în actualul
cadru procesual, completul de 5 judecători nefiind învestit cu controlul
de legalitate și temeinicie al rezoluției de sesizare a
instanței de disciplină, prevederile menționate nu au
legătură cu soluționarea cauzei, în sensul dispozițiilor
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
În ceea ce
privește prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, se
reține că susținerile autoarei excepției de
neconstituționalitate reprezintă chestiuni ce țin de
interpretarea și aplicarea prevederilor respective, aspecte care nu se
circumscriu sferei contenciosului constituțional, ci reprezintă
atributul exclusiv al instanței de judecată. Simpla invocare de
către autoarea excepției de neconstituționalitate a unei
neconformități în raport cu dispoziții constituționale nu
este suficientă pentru a califica susținerile formulate drept
veritabile critici de constituționalitate, apte să justifice
sesizarea Curții Constituționale.
Referitor la
prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, se constată că
autoarea excepției susține neconstituționalitatea acestora
invocând similitudinea cu argumentația expusă de Curtea
Constituțională în Decizia nr. 774/2015 prin care a fost admisă
excepția de neconstituționalitate a prevederilor respective. În
opinia recurentei-pârâte, elementul de diferențiere este dat de faptul
că, prin decizia respectivă, Curtea Constituțională nu a
analizat constituționalitatea prevederilor respective în ipoteza în care
măsura de suspendare din funcție este dispusă din oficiu de
secția Consiliului Superior al Magistraturii. Aceste susțineri nu pot
fi privite ca veritabile critici de neconstituționalitate de natură a
justifica sesizarea Curții Constituționale, în condițiile în
care, prin decizia respectivă, instanța de contencios
constituțional a constatat că dispozițiile art. 52 alin. (1) din
Legea nr. 317/2004 sunt constituționale numai în măsura în care
permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea
din funcție a magistratului până la soluționarea definitivă
a acțiunii disciplinare. Or, în prezenta cauză, nu se ridică
problema admisibilității recursului declarat împotriva încheierii
prin care Secția pentru judecători a dispus, din oficiu, suspendarea
din funcție a magistratului cercetat disciplinar, astfel că nu se
poate reține nici îndeplinirea cerinței referitoare la legătura
dintre prevederile criticate și soluționarea cauzei în limitele
învestirii completului de 5 judecători în prezentul litigiu.
Pentru
considerentele expuse, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite
cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, urmând a
respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții
Constituționale.
B. Asupra
recursului declarat de pârâta A.
I.
Acțiunea disciplinară
Prin
Rezoluția nr. 7820/IJ/4551/DIJ/2015 din 30.06.2016, înregistrată sub
nr. x/J/2016 pe rolul Secției pentru judecători în materie
disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecția
Judiciară a dispus exercitarea acțiunii disciplinare față
de A. - judecător la secția civilă a Tribunalului
Călărași - pentru săvârșirea abaterilor disciplinare
prevăzute de art. 99 lit. a) și lit. l) din Legea nr. 303/2004
privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu
modificările și completările ulterioare și față
de B. - judecător la secția penală a Tribunalului
Călărași și vicepreședinte al Tribunalului
Călărași - pentru săvârșirea abaterilor disciplinare
prevăzute de art. 99 lit. l) și lit. m) din aceeași lege.
II.
Hotărârile pronunțate de instanța de disciplină
Prin
Încheierea din 28 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/J/2016,
Secția pentru judecători a dispus, printre altele, următoarele:
- respinge
cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația Magistraților
din România în interesul pârâtelor, ca inadmisibilă;
- admite în
parte sesizarea din oficiu privind suspendarea din funcție a pârâtelor;
- în temeiul
art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, din oficiu, dispune
suspendarea din funcție a pârâtei A., judecător în cadrul
Tribunalului Călărași începând cu data de 28.03.2017 și
până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare ce
face obiectul Dosarului nr. x/J/2016.
III. Recursul
declarat de pârâta A.
Împotriva
încheierii menționate la pct. 13 a declarat recurs pârâta A., în ceea ce
privește soluția de suspendare din funcția de judecător
și soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de
intervenție accesorie formulată de Asociația Magistraților
din România, și a expus criticile arătate în continuare.
Recurenta-pârâtă
a expus derularea procedurilor în fața Secției pentru judecători
la termenul din 28 martie 2017 în Dosarul nr. x/J/2016 și a susținut
că, la termenul din 15 martie 2017, secția a pus în dezbatere
excepțiile de procedură dirimante invocate prin întâmpinare și a
amânat pronunțarea la data de 28 martie 2017. Din cuprinsul Încheierii de
ședință din 15 martie 2017, rezultă că au fost
stabilite pentru data de 28 martie 2017, două termene distincte, respectiv
unul pentru pronunțarea pe excepții și altul pentru continuarea
judecății pe fond, deși măsurile dispuse se exclud
reciproc, fiind dovedită, astfel, antepronunțarea cu privire la
excepțiile de procedură.
În încheierea
recurată, nu este consemnat motivul de amânare pus în discuția
părților referitor la comunicarea a cererii de intervenție
accesorie formulată de intervenienta Asociația Magistraților din
România în favoarea pârâtelor A. și B., înregistrată la dosar la data
de 27.03.2017, și eventuala amânare a cauzei în situația în care
părțile nu au luat la cunoștință de conținutul
cererii de intervenție. Reclamanta Inspecția Judiciară nu s-a
opus cererii de amânare formulată de pârâta B., prin apărător,
pentru a lua cunoștință de conținutul cererii de
intervenție și formularea întâmpinării, fiind, astfel, în
prezența unei cereri de amânare prin învoiala părților, conform
art. 221 alin. (1) C. proc. civ. Instanța de disciplină a
încălcat dispozițiile respective, întrucât a respins cererea de
amânare formulată pentru luarea la cunoștință de
conținutul cererii de intervenție accesorie, fără a
soluționa și cererea sa de amânare pentru lipsă de apărare
motivată de imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales.
Astfel fiind, recurenta-pârâtă susține că încheierea
atacată a fost dată cu încălcarea principiului fundamental al
dreptului la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ. și art. 49
alin. (1) din Legea nr. 317/2004, fiind incidente motivele de casare
prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și
sancțiunea nulității hotărârii potrivit art. 176 pct. 2 C.
proc. civ.
Hotărârea
a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor
art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, fiind incident motivul de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență,
recurenta-pârâtă susține că, prin măsura de suspendare din
funcție, a fost privată de drepturile fundamentale constând în
dreptul la muncă și dreptul la asistență medicală
gratuită în sistemul sanitar de stat, anterior stabilirii existenței
faptelor disciplinare și vinovăției sale și în
condițiile în care nu au fost invocate de Secția pentru
judecători niciun motiv și niciun mijloc de probă care să
confirme legalitatea și oportunitatea măsurii dispuse.
Raportat la
considerentele de la pct. 32 din Decizia Curții Constituționale nr.
774/2015, recurenta-pârâtă afirmă că dispozițiile art. 52
alin. (1) din Legea nr. 317/2004 au încetat să mai producă efecte
juridice la data de 21 februarie 2016, prin împlinirea termenului de 45 de zile
de la publicarea deciziei în M. Of. al României, prevăzut de art. 147
alin. (1) din Constituție, întrucât legiuitorul nu a intervenit în sensul
celor stabilite de Curtea Constituțională. Sub acest aspect,
recurenta-pârâtă susține că, în lipsa intervenției
legiuitorului, dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 au
rămas nemodificate, astfel că nu este prevăzută calea de
atac și instanța competentă să o soluționeze, nu
există o reglementare detaliată a procedurii de soluționare a
cererii de suspendare provizorii din funcția de magistrat care să
corespundă dispozițiilor constituționale, iar prevederea
constatată a fi neconstituțională nu mai poate fi aplicată
de niciun subiect de drept, încetându-și efectele pentru viitor. Tot
raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 774/2015,
recurenta-pârâtă afirmă că măsura de suspendare din
funcția de judecător este nelegală, întrucât durata sa nu poate
fi estimată și poate să rămână suspendată din
funcție sine die până la soluționarea recursului, fără
să fie predictibilă data pronunțării unei decizii în
recurs. În încheierea atacată nu este menționată dispoziția
legală care prevede că hotărârea prin care se dispune
suspendarea provizorie din funcția de judecător este executorie de la
pronunțare, nefiind reglementată calea de atac și dacă
recursul este sau nu suspensiv de executare, iar Secția pentru
judecători nu a precizat motivul pentru care nu a stabilit un termen de
recurs mult mai scurt, având în vedere caracterul executoriu al hotărârii
de la pronunțare. Totodată, prin raportare tot la Decizia Curții
Constituționale nr. 774/2015, recurenta-pârâtă invocă faptul
că nu este reglementată o procedură legală privind
controlul judiciar și o procedură de executare a acestei măsuri,
lipsind toate garanțiile prevăzute de lege în cazul hotărârilor
pronunțate pe fondul acțiunii disciplinare. Totodată, se
invocă faptul că Secția pentru judecători nu este parte în
raportul juridic de muncă al magistratului suspendat.
Hotărârea
atacată încălcă principiul fundamental al contradictorialității
reglementat de art. 14 C. proc. civ. și dreptul la apărare, fiind
incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.
civ., întrucât Secția pentru judecători a refuzat explicit să îi
prezinte motivele de fapt care au stat la baza sesizării din oficiu în
temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.
Hotărârea
atacată a fost dată cu încălcarea principiului nemijlocirii
reglementat de art. 16 C.proc.civ, sancțiunea fiind nulitatea
absolută a hotărârii potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,
întrucât Secția pentru judecători nu a pus în dezbatere și nici
nu a permis administrarea de probe în ceea ce privește motivele
reținute în încheierea atacată în baza cărora a fost
dispusă măsura de suspendare din funcția de judecător.
Hotărârea
atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea
greșită a dispozițiilor art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea
nr. 317/2004, întrucât, pentru a se dispune măsura de suspendare din
funcția de judecător, nu pot fi invocate argumentele de fond expuse
de Inspecția Judiciară în dovedirea pretinselor abateri disciplinare,
întrucât ar interveni antepronunțarea și incidența motivelor de
incompatibilitate absolută prevăzute de art. 41 alin. (1) și
art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Astfel fiind, în mod nelegal, în
considerentele încheierii atacate, Secția pentru judecători a
reținut argumente referitoare la fondul cauzei privind abaterile ce
formează obiectul cercetării disciplinare.
Hotărârea
atacată a fost dată cu încălcarea principiului fundamental al
egalității părților în fata instanței, reglementat de
art. 8 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art.
488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă susține că,
spre deosebire de reclamanta Inspecția Judiciară și pârâta B.,
Secția pentru judecători a cenzurat concluziile sale cu motivarea
că nu este permisă antamarea fondului cauzei în procedura de
soluționare a sesizării din oficiu în baza art. 52 alin. (1) din
Legea nr. 317/2004.
În
continuare, recurenta-pârâtă formulează alegații cu privire la
persoane și împrejurări prin care tinde să augmenteze ideea
că măsura de suspendare a sa din funcția de judecător este
justificată de argumente care exced dispozițiilor art. 52 alin. (1)
din Legea nr. 317/2004.
Cu privire la
soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție
accesorie formulată de Asociația Magistraților din România,
recurenta-pârâtă susține că hotărârea atacată a fost
pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a
dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, fiind incident
motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În
acest sens, recurenta-pârâtă expune argumente în sensul că, din
economia dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 317/2004, rezultă
că procedura de judecată a acțiunii disciplinare nu are o
reglementare detaliată în legea specială, motiv pentru care
legiuitorul a prevăzut expres și imperativ că această
procedură se completează cu dispozițiile Codului de
procedură civilă, fără a lăsa la aprecierea Secției
pentru judecători compatibilitatea/incidența instituțiilor
procedurale de drept comun. Dimpotrivă, potrivit dispozițiilor
respective, regulile de judecată aplicabile în fața instanțelor
de judecată sunt aplicabile și în fața Secției pentru
judecători în materie disciplinară, motiv pentru care în mod
greșit s-a apreciat, prin încheierea atacată, că nu sunt
aplicabile dispozițiile art. 61-64 C. proc. civ. Totodată, încheierea
atacată este nelegală, întrucât, potrivit art. 64 C. proc. civ.,
cererea de intervenție accesorie nu putea fi soluționată la
termenul din 28 martie 2017 prin admiterea excepției
inadmisibilității. În acest sens, recurenta-pârâtă susține
că, la termenul respectiv, se impunea amânarea cauzei și stabilirea
unui nou termen de judecată, nu numai pentru că părțile din
proces au solicitat amânarea pentru motivele consemnate în încheierea de
ședință, ci și pentru că se impunea comunicarea
către intervenientă a excepției inadmisibilității
cereri sale, invocată de reclamanta Inspecția Judiciară, cu
motivarea în fapt consemnată în încheiere, pentru a-i fi respectat dreptul
la apărare și pentru a fi ascultată la termenul următor cu
privire la excepția inadmisibilității și la
încuviințarea în principiu a cererii.
IV.
Apărările intimatei Inspecția Judiciară
Intimata-reclamantă
Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a invocat
excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva
Încheierii din 28 martie 2017 în ceea ce privește soluția de
respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie
formulată de Asociația Magistraților din România, pentru
următoarele argumente: conform art. 126 alin. (1) din Constituție,
art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 44 alin. (1) din Legea nr.
317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii nu face parte din categoria
instanțelor cu plenitudine de jurisdicție; încheierea atacată
este un act premergător care poate fi atacat numai odată cu fondul,
respectiv cu actul administrativ-jurisdicțional pe care îl pregătește,
prevăzut de art. 50 din Legea nr. 317/2004; dispozițiile art. 64 C.
proc. civ. nu sunt compatibile cu dispozițiile speciale cuprinse în Legea
nr. 317/2004, care, potrivit art. 49 alin. (7) din aceeași lege, se
completează cu dispozițiile C. proc. civ. numai în măsura în
care sunt compatibile. Totodată, intimata-reclamantă a solicitat
respingerea recursului declarat de pârâta A. în ceea ce privește
soluția de suspendare din funcția de judecător.
V. Incidente
procedurale
Recurenta-pârâtă
A. a formulat, în temeiul art. 484 alin. (2) C. proc. civ., cerere de
suspendare a executării Încheierii din 28 martie 2017 numai în ceea ce
privește măsura provizorie și executorie privind suspendarea sa
din funcția de judecător până la soluționarea
definitivă a acțiunii disciplinare.
Prin încheierea
din camera de consiliu de la 24 aprilie 2017, pronunțată de completul
de 5 judecători în Dsarul nr. x/1/2017/a1, a admis cererea formulată
de recurenta A. și a dispus suspendarea executării Încheierii din 28
martie 2017 în ceea ce privește măsura de suspendare din funcția
de judecător a pârâtei A., până la soluționarea recursului
declarat de A. împotriva aceleiași încheieri.
La data de 11
iulie 2017, a fost înregistrată la dosar cererea de intervenție
accesorie în interesul recurentei-pârâte A. formulată de Asociația
Magistraților din România. La termenul de astăzi, 23 octombrie 2017,
pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii, instanța a
respins, ca lipsită de interes, cererea de intervenție accesorie
formulată de Asociația Magistraților din România.
VI. Procedura
de filtrare a recursului
Recursul
fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de
filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ.
Analizând
condițiile de admisibilitate în principiu a recursului, prin încheierea din
25 septembrie 2017, completul de filtru a reținut că este
neîntemeiată excepția inadmisibilității recursului
invocată prin întâmpinare de intimata-reclamantă Inspecția
Judiciară și, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în
principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de
23 octombrie 2017.
VII.
Considerentele Înaltei Curți
Conform art.
499 C. proc. civ., analizând criticile formulate de recurenta-pârâtă,
Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta A. este fondat
pentru considerentele arătate în continuare în ceea ce privește
măsura de suspendare din funcția de judecător.
Referitor la
măsura dispusă prin încheierea atacată de suspendare a pârâtei A.
din funcția de judecător
Prin
încheierea atacată, Secția pentru judecători a admis sesizarea
din oficiu și a dispus suspendarea pârâtei A. din funcția de
judecător, în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, conform
cărora:
„Art. 52 -
(1) Pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a
Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea
inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a
magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii
disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcției ar putea
afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor
disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură
să aducă atingere gravă prestigiului justiției.”
În aplicarea
dispozițiilor citate, instanța de disciplină are de examinat
dacă, în circumstanțele concrete ale procedurii disciplinare, se
constată existența uneia dintre cele două ipoteze reglementate
de textul de lege, respectiv: (i) dacă exercitarea în continuare a
funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a
procedurilor disciplinare; (ii) dacă procedura disciplinară este de
natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției.
În cadrul
examinării realizate din perspectiv art. 52 alin. (1) teza a II-a din
Legea nr. 317/2004, sunt analizate circumstanțele concrete specifice
fiecărei proceduri disciplinare în scopul decelării acelor elemente
care au valența de a aduce atingere gravă prestigiului
justiției. Prestigiul justiției este necesar a fi privit ca ansamblul
caracteristicilor esențiale atașate sistemului judiciar în
conformitate cu dispozițiile constituționale, legale și
regulamentare în scopul de a asigura, spre exemplu, autoritatea,
considerația, probitatea, integritatea și onoarea, ca
așteptări a căror împlinire este pretinsă
entităților și persoanelor care contribuie la înfăptuirea
actului de justiție. Astfel, în sensul dispozițiilor menționate
din Legea nr. 317/2004, atingerea gravă adusă prestigiului
justiției poate fi conturată de elemente ale procedurii disciplinare
care au valența de a altera caracteristicile menționate prin care este
asigurat prestigiul justiției. Totodată, se cuvine a fi subliniat
faptul că, în procedura prevăzută de dispozițiile
respective, instanța de disciplină realizează o examinare
sumară a elementelor procedurii disciplinare pentru a verifica dacă
este asigurată protejarea interesului public de înfăptuire a
justiției, preeminent intereselor de drept privat invocate în litigiul
dedus judecății.
În
esență, reținând în privința pârâtei A. existența
celei de-a doua ipoteze prevăzute de art. 52 alin. (1) din Legea nr.
317/2004, Secția pentru judecători a apreciat că derularea
procedurii disciplinare pentru faptele descrise în rezoluția
Inspecției Judiciare este de natură a induce, în mod indirect, ideea
unei funcționări anormale și incorecte a sistemului judiciar, cu
consecința directă a alterării încrederii opiniei publice în
competența, corectitudinea și probitatea pe care, în mod legitim,
orice persoană le așteaptă de la magistrații cărora le
încredințează apărarea drepturilor sale. Reținând
existența unei atingeri grave aduse prestigiului justiției,
Secția pentru judecători a avut în vedere următoarele elemente
decelate din probele administrate în faza de cercetare disciplinară:
cererile de abținere formulate de pârâta A. în 4 dosare, ulterior
admiterii cererii de recuzare a sa într-un alt dosar; faptul că pârâta s-a
adresat Colegiului de conducere cu o cerere întemeiată pe
dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004; aprecierea că
atitudinea adoptată de pârâtă a dus la crearea unui blocaj
funcțional în administrarea actului de justiție, constând în faptul
că a fost amânată judecarea cererilor de abținere pe care le-a
formulat până la momentul soluționării cererii adresate
Colegiului de conducere; utilizarea de către pârâtă a adresei de
e-mail a site-ului „C.”, unde soțul său era angajat ca jurnalist,
pentru a transmite o cerere conținând referiri la potențiale
încălcări ale legii de către judecători din cadrul
Tribunalului Călărași.
Raportat la
circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că Rezoluția
prin care Inspecția Judiciară a dispus sesizarea Secției pentru
judecători a fost emisă la data de 30 iunie 2016 și a fost
înregistrată pe rolul Secției pentru judecători la data de 6
iulie 2016, formând obiectul Dosarului nr. x/J/2016.
În sensul
celor expuse anterior, la pct. 5, convingerea Secției pentru
judecători în sensul existenței unei atingeri grave aduse
prestigiului justiției prin derularea procedurii disciplinare a fost
conturată pe baza probatoriului administrat în faza de cercetare
disciplinară, derulată anterior datei de 30 iunie 2016, când a fost
întocmită rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare,
respectiv anterior datei de 6 iulie 2016, când acțiunea disciplinară
a fost înregistrată pe rolul instanței de disciplină.
Se
constată că motivele reținute de Secția pentru
judecători în fundamentarea măsurii dispuse nu vizează elemente
noi, ivite în perioada cuprinsă între data introducerii acțiunii
disciplinare (6 iulie 2016) și data de 28 martie 2017 când instanța
de disciplină s-a sesizat din oficiu și a dispus suspendarea din
funcție a pârâtei A.
În aplicarea
dispozițiilor art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, se
apreciază că măsura de suspendare din funcție poate fi
dispusă, din oficiu, fie în urma evaluării circumstanțelor concrete
ale procedurii disciplinare într-un interval de timp rezonabil de la data
sesizării instanței de disciplină, fie ca urmare a unor elemente
noi ivite ulterior sesizării instanței de disciplină.
Or, în
speță, se constată că Secția pentru judecători
s-a sesizat din oficiu și a dispus suspendarea din funcție a pârâtei A.
după circa 9 luni de la data introducerii acțiunii disciplinare
și în considerarea elementelor decelate din probatoriul administrat în
faza de cercetare disciplinară, care sunt anterioare sesizării sale
prin rezoluția Inspecției Judiciare.
În
condițiile expuse, subzistă serioase îndoieli cu privire la
temeinicia măsurii de suspendare din funcție, care a fost
dispusă la un interval de timp apreciat a fi mult prea îndelungat în
raport cu data sesizării instanței de disciplină și în
lipsa unor elemente noi care să se fi ivit în perioada de circa 9 luni de
la data sesizării.
Pentru
considerentele arătate, completul de 5 judecători apreciază
că, în ceea ce privește măsura de suspendare din funcție
dispusă din oficiu de Secția pentru judecători, încheierea
atacată nu răspunde scopului și rațiunii dispozițiilor
art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, fiind întemeiat motivul
de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., situație
în care urmează a fi admis în parte recursul declarat de pârâta A., cu
consecința casării în parte a hotărârii recurate.
În
consecință, nu vor forma obiectul analizei celelalte critici prin
care recurenta-pârâtă tinde să demonstreze nelegalitatea și
netemeinicia încheierii atacate în ceea ce privește măsura de
suspendare a sa din funcția de judecător.
Referitor la
soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție
accesorie în interesul pârâtei formulată de Asociația
Magistraților din România
Înalta Curte
constată că este nefondat recursul declarat de pârâta A. pentru
considerentele arătate în continuare.
Este
necontestat faptul că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 dispune
expres în sensul că „Dispozițiile din prezenta lege ce reglementează
procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează
cu dispozițiile Codului de procedură civilă”. În
jurisprudența completului de 5 judecători al Înaltei Curți de
Casație și Justiție (spre exemplu, decizia nr. 266 din 9
octombrie 2017, pct. 66) s-a reținut că, și în prezența
acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat toate prevederile
din C. proc. civ. Un argument esențial în acest sens este dat de faptul
că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când
îndeplinesc rolul de instanță de judecată în materia
răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, nu
sunt instanțe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din
Constituție și al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, ci reprezintă o instanță extrajudiciară
(Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care
îndeplinește o activitate administrativ-jurisdicțională (Decizia
Curții Constituționale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un
organ administrativ-jurisdicțional.
Raportat la
chestiunea de drept în discuție referitoare la incidența
dispozițiilor din C. proc. civ. referitoare la intervenția accesorie
în interesul magistratului cercetat a Asociației Magistraților din
România, Înalta Curte reține, în acord cu opinia instanței de
disciplină, că prevederile art. 64 C. proc. civ. nu sunt compatibile
cu procedura disciplinară reglementată de Legea nr. 317/2004, pentru
argumentele expuse în încheierea atacată, a căror validitate este
împărtășită de instanța de recurs, fiind
superfluă reluarea acestora în cuprinsul prezentelor considerente.
Pentru
dezlegarea acestei chestiuni de drept, prezintă relevanță
și faptul că art. 29 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 conferă
asociațiilor profesionale ale magistraților posibilitatea de a
participa la lucrările secțiilor în materie disciplinară și
de a exprima, din proprie inițiativă, atunci când consideră
necesar, un punct de vedere asupra problemelor ce se dezbat, astfel că,
inclusiv în prezenta speță, Asociația Magistraților din
România are vocația de a interveni în procedura
administrativ-jurisdicțională desfășurată în fața
Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului
Superior al Magistraturii în conformitate cu dispozițiile menționate
din Legea nr. 317/2004, fără a dobândi, însă, calitatea de parte
în procedura disciplinară prin aplicarea dispozițiilor din C. proc.
civ. referitoare la intervenția accesorie.
În contextul
cererii formulate de Asociația Magistraților din România de
intervenție accesorie în interesul magistratului cercetat, constatarea
incompatibilității dintre dispozițiile din C. proc. civ. și
procedura administrativ-jurisdicțională desfășurată în
fața secției corespunzătoare în materie disciplinară nu
este de natură a aduce atingere nici scopului statutar al asociației
profesionale, care, în sensul celor expuse anterior, poate participa la
procedură și are posibilitatea de a exprima un punct de vedere
și nici interesului magistratului cercetat de a beneficia de sprijinul în
apărare oferit de asociația profesională. Cu alte cuvinte, în
circumstanțele expuse, atingerea scopului dispozițiilor din C. proc.
civ. referitoare la intervenția accesorie este asigurată de
posibilitatea conferită asociațiilor profesionale prin
dispozițiile legii speciale - art. 29 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 -
ca o aplicație a principiului specialia generalibus derogant.
În
condițiile în care, în circumstanțele concrete ale litigiului dedus
judecății, s-a reținut incompatibilitatea dispozițiilor
art. 64 C. proc. civ. cu procedura administrativ-jurisdicțională
reglementată de Legea nr. 317/2004 nu vor fi analizate criticile expuse de
recurenta-pârâtă din perspectiva aplicării subsecvente a normelor
procedurale referitoare la soluționarea cererii de intervenție accesorie
prin prisma dreptului la apărare.
Pentru toate
considerentele arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi admis
recursul declarat de A. și va fi casată în parte încheierea
atacată, în sensul respingerii sesizării din oficiu privind suspendarea
din funcția de judecător a pârâtei, fiind menținută
soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție
accesorie în interesul pârâtei formulată de Asociația
Magistraților din România.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
inadmisibilă, cererea formulată de recurenta-pârâtă A. privind
sesizarea Curții Constituționale cu excepția de
neconstituționalitate invocată.
Admite
recursul declarat de A., judecător la Tribunalul Călărași,
împotriva Încheierii din 28 martie 2017, pronunțată de Consiliul
Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie
disciplinară în Dosarul nr. x/J/2016.
Casează
în parte încheierea atacată, în sensul că respinge sesizarea din
oficiu privind suspendarea din funcția de judecător a pârâtei A.,
judecător la Tribunalul Călărași.
Menține
celelalte dispoziții din încheierea atacată.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2017.