ÎCCJ, Decizia nr. 271/2017

Decizia civilă nr. 271/2017 A. Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta-pârâtă A. I. Excepția de neconstituționalitate invocată În ședința publică de la termenul de judecată de astăzi, 23 octombrie 2017, recurenta-pârâtă a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 47 alin. (3) și (4), art. 69 alin. (4) lit. e) și lit. f), art. 26 alin. (1) și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. În esență, în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată, recurenta-pârâtă expune argumentele de admisibilitate arătate în continuare.

Prevederile art. 47 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004 sunt constituționale numai în măsura în care funcția de inspector-șef este ocupată de un inspector judiciar care are calitatea de judecător, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 124 alin. (3) și art. 125 alin. (1) din Constituție în situația în care funcția de inspector-șef este ocupată de un inspector judiciar care are calitatea de procuror. Prevederile criticate nu sunt predictibile și nu conțin referiri exprese la procedura confirmării/infirmării motivate a rezoluțiilor inspectorilor judiciari atunci când funcția de inspector-șef este ocupată de un procuror, care nu are competența constituțională de a efectua controlul de legalitate a actelor administrative emise de instituții/autorități publice și nici nu este independent, conform statutului său constituțional.

Prevederile art. 69 alin. (4) lit. e) și lit. f) din Legea nr. 317/2004 sunt constituționale numai în măsura în care atribuțiile prevăzute de art. 47 alin. (3) și (4) din aceeași lege în sarcina exclusivă a inspectorului-șef, care are calitatea de judecător, sunt excluse din categoria atribuțiilor care pot fi îndeplinite de inspectorul-șef adjunct care are calitatea de procuror. Prevederile criticate sunt contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât nu sunt predicitibile și nu conțin referiri exprese cu privire la procedura confirmării/infirmării motivate a rezoluțiilor inspectorilor judiciari, atunci când inspectorul-șef este în imposibilitate obiectivă să exercite aceste atribuții prevăzute exclusiv în sarcina sa, dar nici la posibilitatea delegării lor inspectorului-șef adjunct, mai ales atunci când are calitatea de procuror sau altei persoane cu funcție de conducere din cadrul Inspecției Judiciare.

Prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 sunt constituționale numai în măsura în care se aplică activității administrative a secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, iar nu și atunci când acestea îndeplinesc rolul de instanță de judecată în materie disciplinară, întrucât contravin dispozițiilor art. 134 alin. (2) din Constituție. Prevederile criticate contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât nu sunt clare și nu conțin referiri exprese și la procedura de judecată în materie disciplinară, deși sunt singurele norme referitoare la legalitatea și cvorumul necesar desfășurării lucrărilor secțiilor, fiind aplicate și atunci când secțiile îndeplinesc rolul de instanță de judecată, iar numărul membrilor este mai mic decât cel prevăzut de lege (9 judecători, respectiv 5 procurori).

Prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 contravin dispozițiilor art. 1 alin. (5), art. 20 și art. 21 din Constituție, întrucât se refuză magistratului suspendat provizoriu din funcție accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prevederile criticate sunt neconstituționale întrucât instanța de disciplină a dat dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. civ. referitoare la aplicarea în timp a legii civile o interpretare contrară art. 147 alin. (1) din Constituție, înrucât art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 a fost aplicat și ulterior încetării de drept a aplicării lui, după data de 21.02.2016.

Susține autoarea excepției că prin Decizia nr. 774/2015, Curtea Consituțională a admis excepția de neconstituționalitate a acestor prevederi, constatând încălcarea dispozițiilor art. 20 și art. 21 din Constituție și art. 6 parag. 1 din Convenție, însă numai atunci când măsura de suspendare din funcție este dispusă la propunerea Inspecției Judiciare, considerentele reținute de instanța de contencios constituțional fiind valabile și în situația în care măsura este dispusă ca urmare a sesizării din oficiu a instanței de disciplină. II.

Considerentele Înaltei Curți Analizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale, astfel cum acestea sunt decelate din interpretarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite următoarele două cerințe de admisibilitate: (i) prevederile criticate sunt cuprinse într-o lege aflată în vigoare, respectiv Legea nr. 317/2004; (ii) prevederile ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale din perspectiva criticilor de neconstituționalitate formulate de recurenta-pârâtă.

În ceea ce privește cerința ca prevederile ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, se reține că nu răspund acestei condiții de admisibilitate prevederile art. 47 alin. (3) și (4) și art. 69 alin. (4) lit. e) și lit. f) din Legea nr. 317/2004, întrucât în actualul cadru procesual, completul de 5 judecători este învestit cu examinarea legalității și temeiniciei încheierii pronunțate de Secția pentru judecători în ceea ce privește măsura de suspendare din funcția de judecător și soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie formulată de Asociația Magistraților din România. Este de observat faptul că recurenta-pârâtă formulează criticile de neconstituționalitate din perspectiva legalității rezoluției prin care instanța de disciplină a fost învestită cu soluționarea acțiunii disciplinare.

Or, în actualul cadru procesual, completul de 5 judecători nefiind învestit cu controlul de legalitate și temeinicie al rezoluției de sesizare a instanței de disciplină, prevederile menționate nu au legătură cu soluționarea cauzei, în sensul dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. În ceea ce privește prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, se reține că susținerile autoarei excepției de neconstituționalitate reprezintă chestiuni ce țin de interpretarea și aplicarea prevederilor respective, aspecte care nu se circumscriu sferei contenciosului constituțional, ci reprezintă atributul exclusiv al instanței de judecată. Simpla invocare de către autoarea excepției de neconstituționalitate a unei neconformități în raport cu dispoziții constituționale nu este suficientă pentru a califica susținerile formulate drept veritabile critici de constituționalitate, apte să justifice sesizarea Curții Constituționale.

Referitor la prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, se constată că autoarea excepției susține neconstituționalitatea acestora invocând similitudinea cu argumentația expusă de Curtea Constituțională în Decizia nr. 774/2015 prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor respective. În opinia recurentei-pârâte, elementul de diferențiere este dat de faptul că, prin decizia respectivă, Curtea Constituțională nu a analizat constituționalitatea prevederilor respective în ipoteza în care măsura de suspendare din funcție este dispusă din oficiu de secția Consiliului Superior al Magistraturii.

Aceste susțineri nu pot fi privite ca veritabile critici de neconstituționalitate de natură a justifica sesizarea Curții Constituționale, în condițiile în care, prin decizia respectivă, instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 sunt constituționale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare. Or, în prezenta cauză, nu se ridică problema admisibilității recursului declarat împotriva încheierii prin care Secția pentru judecători a dispus, din oficiu, suspendarea din funcție a magistratului cercetat disciplinar, astfel că nu se poate reține nici îndeplinirea cerinței referitoare la legătura dintre prevederile criticate și soluționarea cauzei în limitele învestirii completului de 5 judecători în prezentul litigiu.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte reține că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, urmând a respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale.

B. Asupra recursului declarat de pârâta A. I. Acțiunea disciplinară Prin Rezoluția nr. 7820/IJ/4551/DIJ/2015 din 30.06.2016, înregistrată sub nr. x/J/2016 pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară a dispus exercitarea acțiunii disciplinare față de A. - judecător la secția civilă a Tribunalului Călărași - pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și lit. l) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare și față de B. - judecător la secția penală a Tribunalului Călărași și vicepreședinte al Tribunalului Călărași - pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) și lit. m) din aceeași lege.

II. Hotărârile pronunțate de instanța de disciplină Prin Încheierea din 28 martie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/J/2016, Secția pentru judecători a dispus, printre altele, următoarele: - respinge cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația Magistraților din România în interesul pârâtelor, ca inadmisibilă; - admite în parte sesizarea din oficiu privind suspendarea din funcție a pârâtelor; - în temeiul art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, din oficiu, dispune suspendarea din funcție a pârâtei A., judecător în cadrul Tribunalului Călărași începând cu data de 28.03.2017 și până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare ce face obiectul Dosarului nr. x/J/2016.

III. Recursul declarat de pârâta A. Împotriva încheierii menționate la pct. 13 a declarat recurs pârâta A., în ceea ce privește soluția de suspendare din funcția de judecător și soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie formulată de Asociația Magistraților din România, și a expus criticile arătate în continuare.

Recurenta-pârâtă a expus derularea procedurilor în fața Secției pentru judecători la termenul din 28 martie 2017 în Dosarul nr. x/J/2016 și a susținut că, la termenul din 15 martie 2017, secția a pus în dezbatere excepțiile de procedură dirimante invocate prin întâmpinare și a amânat pronunțarea la data de 28 martie 2017. Din cuprinsul Încheierii de ședință din 15 martie 2017, rezultă că au fost stabilite pentru data de 28 martie 2017, două termene distincte, respectiv unul pentru pronunțarea pe excepții și altul pentru continuarea judecății pe fond, deși măsurile dispuse se exclud reciproc, fiind dovedită, astfel, antepronunțarea cu privire la excepțiile de procedură.

În încheierea recurată, nu este consemnat motivul de amânare pus în discuția părților referitor la comunicarea a cererii de intervenție accesorie formulată de intervenienta Asociația Magistraților din România în favoarea pârâtelor A. și B., înregistrată la dosar la data de 27.03.2017, și eventuala amânare a cauzei în situația în care părțile nu au luat la cunoștință de conținutul cererii de intervenție. Reclamanta Inspecția Judiciară nu s-a opus cererii de amânare formulată de pârâta B., prin apărător, pentru a lua cunoștință de conținutul cererii de intervenție și formularea întâmpinării, fiind, astfel, în prezența unei cereri de amânare prin învoiala părților, conform art. 221 alin. (1) C. proc.

civ. Instanța de disciplină a încălcat dispozițiile respective, întrucât a respins cererea de amânare formulată pentru luarea la cunoștință de conținutul cererii de intervenție accesorie, fără a soluționa și cererea sa de amânare pentru lipsă de apărare motivată de imposibilitatea de prezentare a apărătorului ales. Astfel fiind, recurenta-pârâtă susține că încheierea atacată a fost dată cu încălcarea principiului fundamental al dreptului la apărare reglementat de art. 13 C. proc. civ. și art. 49 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și sancțiunea nulității hotărârii potrivit art. 176 pct. 2 C. proc. civ.

Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență, recurenta-pârâtă susține că, prin măsura de suspendare din funcție, a fost privată de drepturile fundamentale constând în dreptul la muncă și dreptul la asistență medicală gratuită în sistemul sanitar de stat, anterior stabilirii existenței faptelor disciplinare și vinovăției sale și în condițiile în care nu au fost invocate de Secția pentru judecători niciun motiv și niciun mijloc de probă care să confirme legalitatea și oportunitatea măsurii dispuse. Raportat la considerentele de la pct. 32 din Decizia Curții Constituționale nr. 774/2015, recurenta-pârâtă afirmă că dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 au încetat să mai producă efecte juridice la data de 21 februarie 2016, prin împlinirea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei în M. Of.

al României, prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, întrucât legiuitorul nu a intervenit în sensul celor stabilite de Curtea Constituțională. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susține că, în lipsa intervenției legiuitorului, dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 au rămas nemodificate, astfel că nu este prevăzută calea de atac și instanța competentă să o soluționeze, nu există o reglementare detaliată a procedurii de soluționare a cererii de suspendare provizorii din funcția de magistrat care să corespundă dispozițiilor constituționale, iar prevederea constatată a fi neconstituțională nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept, încetându-și efectele pentru viitor.

Tot raportat la Decizia Curții Constituționale nr. 774/2015, recurenta-pârâtă afirmă că măsura de suspendare din funcția de judecător este nelegală, întrucât durata sa nu poate fi estimată și poate să rămână suspendată din funcție sine die până la soluționarea recursului, fără să fie predictibilă data pronunțării unei decizii în recurs. În încheierea atacată nu este menționată dispoziția legală care prevede că hotărârea prin care se dispune suspendarea provizorie din funcția de judecător este executorie de la pronunțare, nefiind reglementată calea de atac și dacă recursul este sau nu suspensiv de executare, iar Secția pentru judecători nu a precizat motivul pentru care nu a stabilit un termen de recurs mult mai scurt, având în vedere caracterul executoriu al hotărârii de la pronunțare.

Totodată, prin raportare tot la Decizia Curții Constituționale nr. 774/2015, recurenta-pârâtă invocă faptul că nu este reglementată o procedură legală privind controlul judiciar și o procedură de executare a acestei măsuri, lipsind toate garanțiile prevăzute de lege în cazul hotărârilor pronunțate pe fondul acțiunii disciplinare. Totodată, se invocă faptul că Secția pentru judecători nu este parte în raportul juridic de muncă al magistratului suspendat. Hotărârea atacată încălcă principiul fundamental al contradictorialității reglementat de art. 14 C. proc. civ. și dreptul la apărare, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât Secția pentru judecători a refuzat explicit să îi prezinte motivele de fapt care au stat la baza sesizării din oficiu în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea principiului nemijlocirii reglementat de art. 16 C.proc.civ, sancțiunea fiind nulitatea absolută a hotărârii potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât Secția pentru judecători nu a pus în dezbatere și nici nu a permis administrarea de probe în ceea ce privește motivele reținute în încheierea atacată în baza cărora a fost dispusă măsura de suspendare din funcția de judecător. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, întrucât, pentru a se dispune măsura de suspendare din funcția de judecător, nu pot fi invocate argumentele de fond expuse de Inspecția Judiciară în dovedirea pretinselor abateri disciplinare, întrucât ar interveni antepronunțarea și incidența motivelor de incompatibilitate absolută prevăzute de art. 41 alin. (1) și art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. Astfel fiind, în mod nelegal, în considerentele încheierii atacate, Secția pentru judecători a reținut argumente referitoare la fondul cauzei privind abaterile ce formează obiectul cercetării disciplinare. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea principiului fundamental al egalității părților în fata instanței, reglementat de art. 8 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă susține că, spre deosebire de reclamanta Inspecția Judiciară și pârâta B., Secția pentru judecători a cenzurat concluziile sale cu motivarea că nu este permisă antamarea fondului cauzei în procedura de soluționare a sesizării din oficiu în baza art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

În continuare, recurenta-pârâtă formulează alegații cu privire la persoane și împrejurări prin care tinde să augmenteze ideea că măsura de suspendare a sa din funcția de judecător este justificată de argumente care exced dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Cu privire la soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie formulată de Asociația Magistraților din România, recurenta-pârâtă susține că hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-pârâtă expune argumente în sensul că, din economia dispozițiilor art. 49 din Legea nr. 317/2004, rezultă că procedura de judecată a acțiunii disciplinare nu are o reglementare detaliată în legea specială, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut expres și imperativ că această procedură se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, fără a lăsa la aprecierea Secției pentru judecători compatibilitatea/incidența instituțiilor procedurale de drept comun. Dimpotrivă, potrivit dispozițiilor respective, regulile de judecată aplicabile în fața instanțelor de judecată sunt aplicabile și în fața Secției pentru judecători în materie disciplinară, motiv pentru care în mod greșit s-a apreciat, prin încheierea atacată, că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 61-64 C. proc.

civ. Totodată, încheierea atacată este nelegală, întrucât, potrivit art. 64 C. proc. civ., cererea de intervenție accesorie nu putea fi soluționată la termenul din 28 martie 2017 prin admiterea excepției inadmisibilității. În acest sens, recurenta-pârâtă susține că, la termenul respectiv, se impunea amânarea cauzei și stabilirea unui nou termen de judecată, nu numai pentru că părțile din proces au solicitat amânarea pentru motivele consemnate în încheierea de ședință, ci și pentru că se impunea comunicarea către intervenientă a excepției inadmisibilității cereri sale, invocată de reclamanta Inspecția Judiciară, cu motivarea în fapt consemnată în încheiere, pentru a-i fi respectat dreptul la apărare și pentru a fi ascultată la termenul următor cu privire la excepția inadmisibilității și la încuviințarea în principiu a cererii.

IV. Apărările intimatei Inspecția Judiciară Intimata-reclamantă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva Încheierii din 28 martie 2017 în ceea ce privește soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie formulată de Asociația Magistraților din România, pentru următoarele argumente: conform art. 126 alin. (1) din Constituție, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Consiliul Superior al Magistraturii nu face parte din categoria instanțelor cu plenitudine de jurisdicție; încheierea atacată este un act premergător care poate fi atacat numai odată cu fondul, respectiv cu actul administrativ-jurisdicțional pe care îl pregătește, prevăzut de art. 50 din Legea nr. 317/2004; dispozițiile art. 64 C. proc.

civ. nu sunt compatibile cu dispozițiile speciale cuprinse în Legea nr. 317/2004, care, potrivit art. 49 alin. (7) din aceeași lege, se completează cu dispozițiile C. proc. civ. numai în măsura în care sunt compatibile. Totodată, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta A. în ceea ce privește soluția de suspendare din funcția de judecător. V. Incidente procedurale Recurenta-pârâtă A. a formulat, în temeiul art. 484 alin. (2) C. proc. civ., cerere de suspendare a executării Încheierii din 28 martie 2017 numai în ceea ce privește măsura provizorie și executorie privind suspendarea sa din funcția de judecător până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 24 aprilie 2017, pronunțată de completul de 5 judecători în Dsarul nr. x/1/2017/a1, a admis cererea formulată de recurenta A. și a dispus suspendarea executării Încheierii din 28 martie 2017 în ceea ce privește măsura de suspendare din funcția de judecător a pârâtei A., până la soluționarea recursului declarat de A. împotriva aceleiași încheieri. La data de 11 iulie 2017, a fost înregistrată la dosar cererea de intervenție accesorie în interesul recurentei-pârâte A. formulată de Asociația Magistraților din România. La termenul de astăzi, 23 octombrie 2017, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii, instanța a respins, ca lipsită de interes, cererea de intervenție accesorie formulată de Asociația Magistraților din România.

VI. Procedura de filtrare a recursului Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ. Analizând condițiile de admisibilitate în principiu a recursului, prin încheierea din 25 septembrie 2017, completul de filtru a reținut că este neîntemeiată excepția inadmisibilității recursului invocată prin întâmpinare de intimata-reclamantă Inspecția Judiciară și, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 23 octombrie 2017. VII. Considerentele Înaltei Curți Conform art. 499 C. proc. civ., analizând criticile formulate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta A. este fondat pentru considerentele arătate în continuare în ceea ce privește măsura de suspendare din funcția de judecător.

Referitor la măsura dispusă prin încheierea atacată de suspendare a pârâtei A. din funcția de judecător Prin încheierea atacată, Secția pentru judecători a admis sesizarea din oficiu și a dispus suspendarea pârâtei A. din funcția de judecător, în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, conform cărora: „Art.

52 - (1) Pe durata procedurii disciplinare, secția corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, din oficiu sau la propunerea inspectorului judiciar, poate dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, dacă exercitarea în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare sau dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției.” În aplicarea dispozițiilor citate, instanța de disciplină are de examinat dacă, în circumstanțele concrete ale procedurii disciplinare, se constată existența uneia dintre cele două ipoteze reglementate de textul de lege, respectiv: (i) dacă exercitarea în continuare a funcției ar putea afecta desfășurarea cu imparțialitate a procedurilor disciplinare; (ii) dacă procedura disciplinară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției.

În cadrul examinării realizate din perspectiv art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, sunt analizate circumstanțele concrete specifice fiecărei proceduri disciplinare în scopul decelării acelor elemente care au valența de a aduce atingere gravă prestigiului justiției. Prestigiul justiției este necesar a fi privit ca ansamblul caracteristicilor esențiale atașate sistemului judiciar în conformitate cu dispozițiile constituționale, legale și regulamentare în scopul de a asigura, spre exemplu, autoritatea, considerația, probitatea, integritatea și onoarea, ca așteptări a căror împlinire este pretinsă entităților și persoanelor care contribuie la înfăptuirea actului de justiție. Astfel, în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 317/2004, atingerea gravă adusă prestigiului justiției poate fi conturată de elemente ale procedurii disciplinare care au valența de a altera caracteristicile menționate prin care este asigurat prestigiul justiției.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că, în procedura prevăzută de dispozițiile respective, instanța de disciplină realizează o examinare sumară a elementelor procedurii disciplinare pentru a verifica dacă este asigurată protejarea interesului public de înfăptuire a justiției, preeminent intereselor de drept privat invocate în litigiul dedus judecății. În esență, reținând în privința pârâtei A. existența celei de-a doua ipoteze prevăzute de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, Secția pentru judecători a apreciat că derularea procedurii disciplinare pentru faptele descrise în rezoluția Inspecției Judiciare este de natură a induce, în mod indirect, ideea unei funcționări anormale și incorecte a sistemului judiciar, cu consecința directă a alterării încrederii opiniei publice în competența, corectitudinea și probitatea pe care, în mod legitim, orice persoană le așteaptă de la magistrații cărora le încredințează apărarea drepturilor sale.

Reținând existența unei atingeri grave aduse prestigiului justiției, Secția pentru judecători a avut în vedere următoarele elemente decelate din probele administrate în faza de cercetare disciplinară: cererile de abținere formulate de pârâta A. în 4 dosare, ulterior admiterii cererii de recuzare a sa într-un alt dosar; faptul că pârâta s-a adresat Colegiului de conducere cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 303/2004; aprecierea că atitudinea adoptată de pârâtă a dus la crearea unui blocaj funcțional în administrarea actului de justiție, constând în faptul că a fost amânată judecarea cererilor de abținere pe care le-a formulat până la momentul soluționării cererii adresate Colegiului de conducere; utilizarea de către pârâtă a adresei de e-mail a site-ului „C.”, unde soțul său era angajat ca jurnalist, pentru a transmite o cerere conținând referiri la potențiale încălcări ale legii de către judecători din cadrul Tribunalului Călărași.

Raportat la circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că Rezoluția prin care Inspecția Judiciară a dispus sesizarea Secției pentru judecători a fost emisă la data de 30 iunie 2016 și a fost înregistrată pe rolul Secției pentru judecători la data de 6 iulie 2016, formând obiectul Dosarului nr. x/J/2016. În sensul celor expuse anterior, la pct. 5, convingerea Secției pentru judecători în sensul existenței unei atingeri grave aduse prestigiului justiției prin derularea procedurii disciplinare a fost conturată pe baza probatoriului administrat în faza de cercetare disciplinară, derulată anterior datei de 30 iunie 2016, când a fost întocmită rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare, respectiv anterior datei de 6 iulie 2016, când acțiunea disciplinară a fost înregistrată pe rolul instanței de disciplină.

Se constată că motivele reținute de Secția pentru judecători în fundamentarea măsurii dispuse nu vizează elemente noi, ivite în perioada cuprinsă între data introducerii acțiunii disciplinare (6 iulie 2016) și data de 28 martie 2017 când instanța de disciplină s-a sesizat din oficiu și a dispus suspendarea din funcție a pârâtei A. În aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, se apreciază că măsura de suspendare din funcție poate fi dispusă, din oficiu, fie în urma evaluării circumstanțelor concrete ale procedurii disciplinare într-un interval de timp rezonabil de la data sesizării instanței de disciplină, fie ca urmare a unor elemente noi ivite ulterior sesizării instanței de disciplină.

Or, în speță, se constată că Secția pentru judecători s-a sesizat din oficiu și a dispus suspendarea din funcție a pârâtei A. după circa 9 luni de la data introducerii acțiunii disciplinare și în considerarea elementelor decelate din probatoriul administrat în faza de cercetare disciplinară, care sunt anterioare sesizării sale prin rezoluția Inspecției Judiciare. În condițiile expuse, subzistă serioase îndoieli cu privire la temeinicia măsurii de suspendare din funcție, care a fost dispusă la un interval de timp apreciat a fi mult prea îndelungat în raport cu data sesizării instanței de disciplină și în lipsa unor elemente noi care să se fi ivit în perioada de circa 9 luni de la data sesizării.

Pentru considerentele arătate, completul de 5 judecători apreciază că, în ceea ce privește măsura de suspendare din funcție dispusă din oficiu de Secția pentru judecători, încheierea atacată nu răspunde scopului și rațiunii dispozițiilor art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., situație în care urmează a fi admis în parte recursul declarat de pârâta A., cu consecința casării în parte a hotărârii recurate. În consecință, nu vor forma obiectul analizei celelalte critici prin care recurenta-pârâtă tinde să demonstreze nelegalitatea și netemeinicia încheierii atacate în ceea ce privește măsura de suspendare a sa din funcția de judecător.

Referitor la soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtei formulată de Asociația Magistraților din România Înalta Curte constată că este nefondat recursul declarat de pârâta A. pentru considerentele arătate în continuare. Este necontestat faptul că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 dispune expres în sensul că „Dispozițiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă”. În jurisprudența completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție (spre exemplu, decizia nr. 266 din 9 octombrie 2017, pct. 66) s-a reținut că, și în prezența acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat toate prevederile din C. proc.

civ. Un argument esențial în acest sens este dat de faptul că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanță de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, nu sunt instanțe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituție și al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanță extrajudiciară (Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care îndeplinește o activitate administrativ-jurisdicțională (Decizia Curții Constituționale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicțional. Raportat la chestiunea de drept în discuție referitoare la incidența dispozițiilor din C. proc.

civ. referitoare la intervenția accesorie în interesul magistratului cercetat a Asociației Magistraților din România, Înalta Curte reține, în acord cu opinia instanței de disciplină, că prevederile art. 64 C. proc. civ. nu sunt compatibile cu procedura disciplinară reglementată de Legea nr. 317/2004, pentru argumentele expuse în încheierea atacată, a căror validitate este împărtășită de instanța de recurs, fiind superfluă reluarea acestora în cuprinsul prezentelor considerente.

Pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept, prezintă relevanță și faptul că art. 29 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 conferă asociațiilor profesionale ale magistraților posibilitatea de a participa la lucrările secțiilor în materie disciplinară și de a exprima, din proprie inițiativă, atunci când consideră necesar, un punct de vedere asupra problemelor ce se dezbat, astfel că, inclusiv în prezenta speță, Asociația Magistraților din România are vocația de a interveni în procedura administrativ-jurisdicțională desfășurată în fața Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în conformitate cu dispozițiile menționate din Legea nr. 317/2004, fără a dobândi, însă, calitatea de parte în procedura disciplinară prin aplicarea dispozițiilor din C. proc.

civ. referitoare la intervenția accesorie. În contextul cererii formulate de Asociația Magistraților din România de intervenție accesorie în interesul magistratului cercetat, constatarea incompatibilității dintre dispozițiile din C. proc. civ. și procedura administrativ-jurisdicțională desfășurată în fața secției corespunzătoare în materie disciplinară nu este de natură a aduce atingere nici scopului statutar al asociației profesionale, care, în sensul celor expuse anterior, poate participa la procedură și are posibilitatea de a exprima un punct de vedere și nici interesului magistratului cercetat de a beneficia de sprijinul în apărare oferit de asociația profesională. Cu alte cuvinte, în circumstanțele expuse, atingerea scopului dispozițiilor din C. proc.

civ. referitoare la intervenția accesorie este asigurată de posibilitatea conferită asociațiilor profesionale prin dispozițiile legii speciale - art. 29 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 - ca o aplicație a principiului specialia generalibus derogant. În condițiile în care, în circumstanțele concrete ale litigiului dedus judecății, s-a reținut incompatibilitatea dispozițiilor art. 64 C. proc. civ. cu procedura administrativ-jurisdicțională reglementată de Legea nr. 317/2004 nu vor fi analizate criticile expuse de recurenta-pârâtă din perspectiva aplicării subsecvente a normelor procedurale referitoare la soluționarea cererii de intervenție accesorie prin prisma dreptului la apărare. Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 496 C. proc.

civ., va fi admis recursul declarat de A. și va fi casată în parte încheierea atacată, în sensul respingerii sesizării din oficiu privind suspendarea din funcția de judecător a pârâtei, fiind menținută soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtei formulată de Asociația Magistraților din România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurenta-pârâtă A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată. Admite recursul declarat de A., judecător la Tribunalul Călărași, împotriva Încheierii din 28 martie 2017, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară în Dosarul nr. x/J/2016. Casează în parte încheierea atacată, în sensul că respinge sesizarea din oficiu privind suspendarea din funcția de judecător a pârâtei A., judecător la Tribunalul Călărași. Menține celelalte dispoziții din încheierea atacată. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2017.