ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6099/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6099/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 219 din 20 martie 2012, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității

acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, excepția lipsei

calității procesuale active și excepția lipsei de interes precum

și acțiunea formulată de reclamanta SC D.I. SRL Cluj-Napoca în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Sănătății și SC D.F. SRL Cluj-Napoca,

ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța

astfel, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la

respingerea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată s-a

constatat că din actele dosarului rezultă că reclamanta a parcurs procedura

prealabilă administrativă prevăzută de art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr.

554/2004 transmițând plângerea prealabilă Ministerului Sănătății la data de 4

mai 2011, la care nu s-a făcut dovada că s-a răspuns.

Cu privire la respingerea

excepției lipsei calității procesual active s-a reținut că reclamanta are calitate

procesuală activă fiind titularul unei autorizații emise pentru locația din Piața

M.V. Centrul Comercial M.L. care însă a fost suspendată pe o perioadă de 180 de

zile, neputându-se susține cu temei că o altă societate comercială ar fi titulara

autorizației de funcționare.

Excepția lipsei de interes

în promovarea acțiunii a fost apreciată, de asemenea, ca fiind neîntemeiată, în

considerarea faptului că reclamanta este prejudiciată în drepturi față de situația

generată de emiterea autorizației față de SC D.F. SRL, motiv pentru care aceasta

are un interes material direct și actual în a solicita anularea autorizației de

funcționare.

Cu privire la fondul cauzei

instanța de fond, a reținut că reclamanta și-a închis punctul de lucru din

spațiul deținut în Piața Agroalimentară M.L. la data de 15 septembrie 2010,

când în urma rezilierii contractului de închiriere din 3 aprilie 2007 încheiat cu

SC A.C. SRL, și-a radiat din evidențele O.R.C. Cluj acest punct de lucru, având

astfel obligația de a informa Ministerul Sănătății de radierea punctului de lucru

care constituie o cauză reală de retragere a autorizației și nu de încetare a funcționării

sau de întrerupere sau suspendare a activității, în condițiile în care deținerea

punctului de lucru pentru care se solicită autorizarea este o condiție obligatorie

pentru obținerea sa și aceasta trebuie să se păstreze ca o condiție pentru toată

durata existenței autorizației.

Chiar și analizând aspectele

invocate de reclamantă, că autorizația ar fi fost întreruptă pentru 180 de zile,

reține judecătorul fondului că de la data solicitării întreruperii și până

în prezent au trecut cele 180 de zile, situație în care reclamanta trebuia să facă

dovada reluării activității, în caz contrar aceasta își înceta activitatea conform

art. 22 lit. e) din Legea nr. 266/2008.

Astfel, consideră instanța

de fond că în mod neîntemeiat reclamanta insistă că deține în continuare o autorizație

pentru punctul de lucru din Complexul M.L., în condițiile în care a radiat punctul

de lucru din acel spațiu din data de 15 septembrie 2010 și au trecut cele 180 de

zile permise de lege pentru reluarea activității.

În acest context reține

instanța de fond că în condițiile în care pentru spațiul în litigiu nu

era înregistrat în mod legal un punct de lucru, pârâta SC D.F. SRL a încheiat un

contract de închiriere cu proprietarul spațiului, contract din 3 noiembrie 2010

în vederea deschiderii unei farmacii. În baza acestui contract de închiriere a înființat

un punct de lucru în Centrul Comercial M.L., care a fost înregistrat la O.R.C. Cu

toate aceste acte alături de documentele prevăzute de art. 10 alin. (2) din Legea

nr. 266/2008 a depus cerere pentru eliberarea autorizației de funcționare și în

urma analizării acestora a fost întocmit raportul favorabil și eliberat autorizația

de funcționare a cărei anulare se solicită, cu toate că în speță au fost respectate

toate prevederile legale.

Cât privește cererea de

suspendare a autorizației de funcționare până la soluționarea irevocabilă a prezentei

cauze, instanța de fond a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, pentru neîndeplinirea

condițiile impuse prin art. 14 din Legea nr. 554/2004.

cauză

Împotriva sentinței civile

nr. 219 din 20 martie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs

reclamanta SC D.I. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul

art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

2.1. Cu privire la motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că prima

instanță a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea și aplicarea

greșită a legii, respectiv a dispozițiilor art. 10 alin. (2) și

art. 12 alin. (2) din Legea nr. 266/2008.

- Recurenta arată, în

acest sens că deși deține și deținea la momentul eliberării

autorizației către pârâta SC D.F. SRL, o autorizație de funcționare

valabilă, eliberată în anul 2007 de către Ministerul Sănătății, pentru spatiile

situate în C.N., Centrul Comercial M.L., județul Cluj, în mod nelegal, cu încălcarea

prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 266/2008, Ministerul Sănătății

a eliberat la data de 23 decembrie 2010 autorizația de funcționare în

favoarea SC D.F. SRL pentru aceeași locație și în același centru

comercial, pe excepție de la criteriul demografic.

- Mai arată recurenta

că, deși datorită unor divergențe pe care le-a avut cu proprietarul spațiului

unde avea deschis punctual de lucru a fost în mod ilegal evacuate din acest spațiu,

în luna octombrie 2010, situație în raport de care, și-a intrerupt activitatea

pentru o perioadă de 180 de zile, în condițiile art. 22 alin. (1) din Legea

nr. 288/2008, nu s-a ținut cont de faptul că procedura de întrerupere este

o procedură legală recunoscută în mod expres de Legea farmaciei, ce nu are ca și

efect retragerea sau suspendarea autorizației de funcționare a farmaciei.

Prin urmare, susține

recurenta că, cum pe perioada suspendării activității (180 de zile) deținea

în sensul legii o autorizație valabilă Ministerul Sănătății era obligat

să respecte respectiva autorizație și nu să emită o altă autorizație

de funcționare, pe același spațiu, așa cum a procedat în cazul

de față.

- Consideră recurenta

că atâta vreme cât Legea nr. 266/2008, citată în considerente de prima instanță

nu prevede vreo interdicție de radiere a punctului de lucru în interiorul termenului

de 180 de zile, faptul că activitatea sa la acest punct de lucru a fost temporar

întreruptă împiedica emiterea unei noi autorizații la acel spațiu.

Cu privire la încălcarea

art. 10 alin. (4) din Legea nr. 266/2008,recurenta arată că în cadrul inspecției

prealabile, inspectorul anume desemnat de către Ministerul Sănătății, a avizat

favorabil autorizarea SC D.F. SRL cu toate că acesta o autorizase și pe recurentă

și cunoștea faptul că aceasta și-a interupt activitatea și că

dotarea localului cu mobilier specific a fost făcută de recurentă și nu de

către pârâtă.

2.2. Cu privire la motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta susține că sentința

atacată este nelegală deoarece nu este motivată sub aspectul încălcării la emiterea

autorizației pârâtei a prevederilor art. 10 alin. (2) lit. h) din Legea

nr. 266/2008.

Astfel, se arată că deși

a fost criticată legalitatea autorizației pârâtei și sub aspectul lipsei

condiției privind dotarea cu mobilier, acest aspect nici nu a fost motivat

deloc de către instanța de fond, cu atât mai mult cu cât din toate probele

depuse la dosar rezultă că, condiția dotării specific cu mobilier prevăzută

de art. 10 alin. (2) lit. h) din Legea nr. 266/2008 nu exista la momentul autorizării

pârâtei, întrucât nici pârâta și nici SC A.C. SRL nu deținea cu vreun

titlu legal acest mobilier.

Deși, pârâta susține

faptul că deține cu titlu legal mobilierul în discuție, și în acest

sens a depus la dosarul de fond, contractual de execuție de lucrări încheiat

cu SC A.C. SRL, consideră recurenta că respectivele înscrisuri sunt constituite

pro cauza deoarece, s-a dovedit faptul că acele investiții, mobilier care au

făcut obiectul contractului de execuție existau deja în spațiu la momentul

intrării în spațiu erau proprietatea recurentei.

3.1. Prin întâmpinarea

depusă la dosar, Ministerul Sănătății a solicitat respingerea recursului și

menținerea sentinței atacate, ca fiind legală și temeinică, arătând în esență

că la data emiterii autorizației de funcționare din 23 decembrie 2010

SC D.F. SRL a făcut dovada îndeplinirii tuturor cerințelor legale impuse de

Legea nr. 266/2008, respectiv art. 10 alin. (2) coroborate cu art. 12 alin. (2),

inclusiv cea privind deținea în mod legal a unui spațiu într-un centru

comercial, toate susținerile recurentei fiind neîntemeiate.

3.2. Prin întâmpinarea

formulată de intimata SC D.F. SRL s-a solicitat respingerea recursului formulat

în cauză, în principal, ca lipsit de interes deoarece recurenta nu se mai află în

raporturi juridice cu privire la sediul în care își desfășoară activitatea

societatea pârâtă, recurenta se află în procedura falimentului, judecătorul sindic

dispunând radierea societății, recurenta nu are un punct de lucru înregistrat

la sediul la care își desfășoară activitatea pârâta, nu mai poate desfășura

activități specifice de farmacie, sesiunea autorizației este ilicită și,

în subsidiar, ca neîntemeiat, formulând ample și detaliate apărări în combaterea

motivelor de nelegalitate invocate prin cererea de recurs.

Curți asupra recursului

Examinând cauza prin prisma

motivelor invocate de recurenta-reclamantă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

În primul rând, Înalta

Curte va respinge excepția nulității recursului, constatând, în acest

sens faptul că la data formulării prezentului recurs, 19 aprilie 2012, societatea

recurentă, aflată în insolvență, în baza sentinței nr. 2632/F/2011 a Tribunalului

Bihor, prin reprezentanții săi legali, avea încheiat, în condițiile Legii

nr. 51/1995, un contract de asistență juridică, cu avocatul semnatar al cererii

de recurs, în temeiul căruia a fost exercitat dreptul de recurs împotriva sentinței

civile nr. 219 din 20 martie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal.

Faptul că ulterior momentului

redactării și depunerii cererii de recurs societatea recurentă a intrat în

procedura falimentului, în baza hotărârii intermediare din 30 aprilie 2013 a Tribunalului

Bihor, nu poate afecta dreptul de reprezentare al societății la momentul exercitării

dreptului de recurs, în condițiile în care dreptul de reprezentare al societății

recurente trebuie cercetat în raport de situația juridică a societății

la data depunerii cererii de recurs și nu la o situație juridică ulterioară

acestui moment, cum în mod greșit susține intimata.

Înalta Curte examinând

sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse și raportat la prevederile

legale incidente în materia suspusă examinării, constată că nu subzistă în cauză

motivele de nelegalitate invocate, soluția de respingere a acțiunii, pronunțată

de instanța de fond fiind corectă, reflectând interpretarea și aplicarea adecvată

a prevederilor legale în raport cu împrejurările de fapt și de drept rezultate din

probele administrate.

4.1. În ceea ce privește

motivul prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

Înalta Curte reține că

obiectul cererii

deduse judecății îl reprezintă anularea

autorizației de funcționare

din 23 decembrie 2010 emisă de Ministerul Sănătății pe numele SC D.F. SRL,

pentru încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) lit. h) și art. 12

alin. (2) din Legea nr. 266/2008.

Cu privire la nerespectarea

dispozițiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 266/2008, recurenta invocă împrejurarea

că a fost emisă autorizația de funcționare contestată deși o altă

farmacie, și anume cea deținută de ea deținea deja o autorizație

valabilă pentru acea locație și pentru același centru comercial (fiind

vorba de o autorizație emisă pe excepție de la criteriul demografic).

În prealabil, Înalta Curte

reține că prin autorizația de funcționare din 17 decembrie 2007,

SC F. SRL (actuală SC D.I. SRL) a fost autorizată să funcționeze în cadrul

Complexului Comercial L., situat în Municipiul C.N., județul Cluj, spațiu asupra

căruia a avut, până la data de 15 octombrie 2010, un drept de folosință, în

baza contractului de închiriere din 3 aprilie 2007, încheiat cu SC A.C. SRL și

reziliat în mod unilateral, în baza clauzelor contractuale.

Prin hotărârea asociatului

unic al SC F. SRL din 15 septembrie 2010, publicată în M. Of. nr. 4285/2010, s-a

hotărât printre alte măsuri și închiderea punctului de lucru deschis în spațiul

în legătură cu care a fost emisă autorizația de funcționare din 2007,

fiind înregistrate respectivele mențiuni la O.R.C. Cluj. Ulterior în baza cererii

recurentei, înregistrată la Ministerul Sănătății din 12 octombrie 2010, în

temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 266/2008, recurenta și-a întrerupt

activitatea pentru o perioadă de 180 de zile, începând cu data de 12 octombrie 2010.

Prin urmare este de necontestat

că la data emiterii autorizației de funcționare din 23 decembrie 2010,

contestată în prezenta cauză, recurenta nu mai desfășura în concret activități

comerciale specifice obiectului de activitate farmacie, din Complexului Comercial

M.L., situat în C.N., județul Cluj, în condițiile în care: autorizația

sa de funcționare era suspendată pentru 180 de zile; nu mai era titulara unui

drept de folosință asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului de închiriere

din 2007, încheiat cu SC A.C. SRL; radiase de la O.R.C. Cluj punctual său de lucru

deschis în incinta respectivului imobil, în baza hotărâri din 15 septembrie 2010

a asociatului unic al SC F. SRL.

De altfel, tocmai radierea

punctului de lucru, ca efect direct al pierderii dreptului de folosință asupra

imobilului, în care a fost autorizată să funcționeze în baza autorizației

de funcționare din 2007, în urma rezilierii contractului de închieriere din

2007, a permis intimatei SC D.F. SRL, atât închieierea contractului de închiriere

din 3 noiembrie 2010, cu SC A.C. SRL având ca obiect spațial în suprafață de

60 mp, în Complexului Comercial M.L., situat în C.N., județul Cluj, cât și

deschiderea unui punct de lucru în respectivul imobil și implicit înregistrarea

la O.R.C. Cluj a mențiunilor cu privire la deschiderea unui punct de lucru

în respectivul imobil (rezoluția din 10 noiembrie 2010 a directorului O.R.C.

Cluj).

Câtă vreme din certificatul

constator din 12 octombrie 2010 emis de O.R.C. Cluj, rezultă că recurenta nu mai

avea deschis un punct de lucru în incinta respectivului Complex Comercial, în mod

corect intimatul Ministerul Sănătății a apreciat asupra îndeplinirii condițiilor

pentru autorizarea intimatei prin excepție de la criteriul demografic prevăzut

la alin. (1) al art. 12 din Legea nr. 266/2008.

Prin urmare, în condițiile

în care la data emiterii autorizației contestate, respectiv, 23 decembrie 2010,

în cadrul Complexului Comercial M.L., situat în C.N., județul Cluj, nu funcționa

nici o altă farmacie comunitară, nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor

art. 12 alin. (2) din Legea farmaciei, în sensul invocate de recurentă.

Faptul că la data emiterii

autorizației contestate, recurenta deținea la rândul său o autorizație

valabilă, nu este de natură a conduce la reținerea încălcării dispozițiilor

art. 12 alin. (2) din Legea farmaciei, câtă vreme textul vorbește de înființarea

unei farmacii comunitare, ceea ce presupune îndeplinirea condițiilor art. 10

alin. (2) din Legea nr. 266/2008, inclusiv cea de la lit. f) referitoare la înregistrarea

ca punct de lucru a spațiului destinat farmaciei comunitare, ceea ce nu mai

este cazul recurentei care și-a radiat de la O.R.C. tocmai respectivul punct

de lucru.

Prin urmare, în mod corect

a apreciat instanța de fond că nu prezintă importanță, sub aspectul legalității

autorizației de funcționare emisă intimatei, faptul că la rândul său recurenta

a fost anterior autorizată, (autorizația de funcționare din 17

decembrie 2007) prin excepție de la criteriul demografic, să desfășoare

activități comerciale specific obiectului de activitate (farmacie), în incinta

respectivului Centru Comercial, în condițiile în care la data autorizării intimatei,

autorizați de funcționare a recurentei era suspendată, în baza art. 21

alin. (1) din Legea farmaciei, iar punctual de lucru al recurentei situat în incinta

respectivul Centru Comercial era radiat.

Sunt străine cauzei și

nu vor face obiectul analizei argumentele referitoare la motivele pentru care recurenta

a pierdut dreptul de folosință asupra imobilului sau cele care au justificat

formularea unei cereri de suspendare, în condițiile art. 22 din Legea farmaciei.

Totodată, Înalta Curte

nu are a se pronunța asupra valabilității și efectelol autorizației

de funcționare al cărei titular este recurenta, acest aspect neavând relevanță

asupra cercetării legalității autorizației contestate.

În cea ce privește

îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 10 alin. (2) lit. h) din Legea farmaciei,

recurenta a invocat faptul că farmacia pârâtei funcționează totodată nelegal

într-un spatiu dotat cu mobilier specific activității de farmacie, asupra căruia

nu are nici un drept de folosință, caz în care apreciază că și avizul

favorabil exprimat prin raportul de inspecție întocmit de inspectorii din cadrul

Ministerului Sănătății este nelegal.

Înalta Curte apreciază

ca fiind lipsite de temei criticile recurentei, în condițiile în care contractual

de lucrări din 3 noiembrie 2010 face dovada faptului că societatea intimată este

titular unui drept de folosință asupra mobilierului la care face referire recurenta.

Aspectele referitoare la dreptul de proprietate invocat de recurentă cu privire

la respectivul mobilier, nu prezintă relevanță în cauză, în condițiile

în care acestea țin de fondul unui alt raport juridic (stabilit cu proprietarul

imobilului în care se află instalat respectivul mobilier,fostul său cocontractant

SC A.C. SRL), a cărei valorificare excede prezentei judecăți.

Cum respectivul contract

a fost anexat de intimate la cererea de eliberare a autorizației de funcționare,

în mod corect intimatul Ministerul Sănătății a apreciat asupra îndeplinirii

condițiilor prevăzute de art. 10 alin. (2) lit. h) din Legea farmaciei.

Sub acest aspect prezintă

interes și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, pronunțate

la data de 7 decembrie 2011 de către D.N.A., Serviciul Teritorial Cluj, în raport

de plângerea formulată de societatea recurentă în legătură cu raportul întocmit,

în condițiile art. 10 alin. (4) din Legea farmaciei, de reprezentantul Ministerului

Sănătății.

4.2. În ceea ce privește

motivul prevăzut în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:

Din considerentele sentinței,

rezultă că judecătorul fondului a răspuns, în mod grupat, motivelor indicate de

recurent, prin argumente convingătoare, care se integrează în mod logic în contextul

hotărârii, respectând cerințele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel

că hotărârea atacate nu este susceptibilă de critici, în temeiul art. 304 pct. 7

C. proc. civ., pentru că nu ar cuprinde o analiză a criticilor aduse actului administrativ

contestat, sub aspectul încălcării dispozițiilor art. 10 alin. (2) lit. h)

din Legea farmaciei, așa cum se pretinde în recurs.

Totodată, în condițiile

în care judecătorul nu este obligat a răspunde fiecărui argument invocat de părțile

litigante, în mod justificat, instanța de fond, explicând judicios și detaliat situația

de fapt, s-a rezumat în motivarea soluției adoptate numai la aspectele de fapt și

de drept relevante, de natură a o susține și demonstra faptul că autorizația

de funcționare contestată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor

art. 10 alin. (2) din Legea farmaciei.

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul formulat potrivit art. 20 alin. (3) C. proc.

civ., cu consecința obligării recurentei, la plata cheltuielilor de judecată,

într-un cuantum redus la suma de 4.000 RON, față de aplicarea dispozițiilor

art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport de obiectul și complexitatea cauzei

și implicit de cheltuielile aferente activităților impuse de exercitarea

dreptului la apărare al intimatei SC D.F. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimata SC D.F. SRL.

Respinge recursul declarat

de SC D.I. SRL, prin lichidator judiciar M.&A.R.&I. SPRL, împotriva sentinței

civile nr. 219 din 20 martie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta să plătească

intimatei SC D.F. SRL suma de 4.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 septembrie 2013.