ÎCCJ, Decizia nr. 129/2017

ÎCCJ, Decizia nr. 129/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia civilă nr. 129/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei,

constată următoarele:

I. Acțiunea disciplinară;

disciplinară înregistrată sub nr. x/J/2015 pe rolul secției pentru

judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al

Magistraturii, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre

sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu

modificările și completările ulterioare („Legea nr. 303/2004”),

pârâtului A., judecător în cadrul Tribunalului Buzău, pentru

săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a)

și lit. i) din Legea nr. 303/2004.

II. Hotărârea instanței de

disciplină;

mai 2016, secția pentru judecători în materie disciplinară, a

Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât următoarele:

- respinge, ca neîntemeiată,

excepția inadmisibilității acțiunii disciplinare în ceea ce

privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i)

din Legea nr. 303/2004;

- admite acțiunea

disciplinară formulată de Inspecția Judiciară și, în

baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, aplică domnului A. -

judecător la Tribunalul Buzău, sancțiunea disciplinară

constând în „excluderea din magistratură”, pentru săvârșirea

abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și lit. i) din

aceeași lege.

III. Recursul declarat în cauză;

menționate la pct. 2, a declarat recurs pârâtul A., judecător în

cadrul Tribunalului Buzău, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin.

(1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., afirmând că hotărârea

atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, recurentul expune

criticile arătate în continuare.

a analizat apărările referitoare la lipsa forței probante a

adresei din 31 octombrie 2014 emisă de ziarul „x” în sensul că adresa

respectivă: a fost redactată de judecătoarea B.; a fost

semnată, sub pseudonim, de persoane necunoscute - C. și D. - în

privința cărora nu pot fi verificate condițiile actului juridic

referitoare la capacitate, consimțământ, cauză, persoane care nu

au calitatea de administratori pentru a angaja juridic societatea; poartă

ștampila unei alte societăți decât cea care deține

publicația; a fost semnată de persoane a căror credibilitate

este îndoielnică; a fost întocmită la 5 luni de la data

publicării pretinselor articole defăimătoare.

analizat înscrisul respectiv pornind de la premisa valabilității

actului, încălcând principiile procesului echitabil, astfel cum au fost

acestea dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

Albina împotriva României, fără a analiza dacă adresa corespunde

adevărului și aspectele de neconformitate ale înscrisului

menționate anterior. Recurentul susține că motivarea

instanței de disciplină referitoare la coroborarea probelor nu

răspunde niciuneia dintre criticile obiective invocate de pârât cu privire

la înscrisul respectiv și nu se referă la niciunul dintre

înscrisurile în probațiune atașate întâmpinării care atestau

apărările magistratului cercetat în sensul celor expuse anterior.

5.

Recurentul

critică faptul că instanța de disciplină a dat

relevanță declarației martorului E. care se află în

dușmănie cu el.

fost analizată apărarea referitoare la relația apropiată

dintre judecătoarea B. și ziariștii, care sunt martori cheie în

cauză, relație confirmată de declarațiile martorilor F.

și G., precum și de cele afirmate de ziariști în cuprinsul

înregistrării ambientale.

a analizat incidența în speță a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului în cauza Vanjak împotriva Croației, în care

s-a reținut aplicabilitatea art. 6 parag. 1 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

(„Convenția”) și în cadrul procedurii disciplinare, care trebuie

să respecte principiul contradictorialității și principiul

egalității de arme, și în cauza Arzu Özpinar împotriva Turciei,

în care s-a reținut că statutul de magistrat nu o privează pe

reclamantă de protecția oferită de art. 8 din Convenție,

că atingerea adusă vieții private a reclamantei nu a fost direct

proporțională cu scopul legitim urmărit și că

reclamanta nu a beneficiat de gradul minim de protecție împotriva

caracterului arbitrar, impus de art. 8 din Convenție. Prin raportare la

jurisprudența menționată, recurentul susține că

viața sa privată a fost efectiv expusă opiniilor tuturor

martorilor audiați, atât în faza cercetării prealabile, cât și

în fața instanței de disciplină, fără a se motiva în

cuprinsul hotărârii dacă o asemenea expunere a fost

proporțională cu scopul legitim urmărit și, de asemenea, nu

a fost avută în vedere atingerea adusă vieții private a martorei

H. În consecință, recurentul critică omisiunea instanței de

disciplină de a motiva incidența celor două hotărâri, prima

vizând caracterul echitabil al procedurii cercetării disciplinare, raportat

la faptul că inspectorii judiciari s-au cazat la hotelul deținut de

finul judecătoarei B., iar a doua vizând necesitatea păstrării

unui just echilibru între atingerea adusă vieții private și

scopul legitim urmărit, respectiv sancționarea atingerii aduse

principiului imparțialității judecătorului.

de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul formulează criticile

arătate în continuare.

disciplină a respins excepția inadmisibilității

acțiunii disciplinare referitoare la faptul de a nu fi formulat cereri de

abținere în dosarele în care avocata H. a asigurat reprezentarea uneia dintre

părțile litigante. În esență, recurentul afirmă

că, pentru această faptă, Inspecția Judiciară nu a

fost sesizată de nicio persoană interesată și nici nu s-a

sesizat din oficiu, contrar art. 45 alin. (1) și (2) din Legea nr. 317/2004,

și nu au fost efectuate cercetări prealabile, contrar art. 45 alin. (6)

din Legea nr. 317/2004. În acest sens, recurentul arată că, în

rezoluția de începere a cercetării disciplinare, nu se

menționează că sesizarea din oficiu a vizat și această

faptă, iar în Rezoluția din 31 martie 2015 nu se

menționează începerea cercetării disciplinare privind

săvârșirea faptei respective. Practic, fiind sesizată sub

aspectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I din

Legea nr. 303/2004 cu privire la fapta de a nu fi formulat declarație de

abținere în dosarele numitului I., Inspecția Judiciară, pe

parcursul cercetării disciplinare, a luat act de zvonurile privind

pretinsa sa relație intimă cu avocata H., a audiat martori în acest

sens și a dispus exercitarea acțiunii disciplinare și

față de această a treia faptă, încadrată juridic tot

la art. 99 lit. i) teza I din Legea 303/2004.

disciplină a apreciat că este neîntemeiată excepția

invocată prin prisma dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Regulamentul

privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de

către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, cu modificările

și completările ulterioare (denumit în continuare „Regulamentul

lucrărilor de inspecție”), din interpretarea cărora rezultă

că cercetările prealabile se limitează la conținutul

sesizării. Totodată, recurentul invocă Ghidul de criterii pentru

realizarea cercetării prealabile a judecătorului/procurorului potrivit

căruia, într-o asemenea situație, întrucât nu s-a dispus expres

cercetarea prealabilă cu privire la respectiva faptă, comisia de

disciplină nu ar putea sesiza secția pentru această abatere

disciplinară.

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Tato

Marihno dos Santos Costa Alves Dos Santos și Figueirdo împotriva

Portugaliei și Ramos Nunes de Carvalho E Sa împotriva Portugaliei,

solicitând analizarea recursului și sub aspectele de netemeinicie a

hotărârii atacate, respectiv cu privire la reanalizarea probelor și

reexaminarea situației de fapt.

situația de fapt reținută în hotărârea atacată,

susținând că sunt reluate fără analiză și spirit

critic afirmațiile Inspecției Judiciare, fără a fi analizate

împrejurările cauzei, fără a se realiza un examen critic al

depozițiilor celor trei ziariști, reputați ca oameni

fără onoare și conștiință profesională,

fără a fi apărată reputația sistemului, ci

reputația judecătoarei pensionare B., profund marcată de

relații incorecte cel puțin cu ziariștii - martori în

cauză.

susține că n

u a avut și nu are relații incorecte cu

justițiabilii, cu avocații și cu ziariștii.

disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004,

recurentul expune argumente în sensul că nu sunt întrunite elementele

constitutive ale abaterii reținute în sarcina sa.

material al abaterii disciplinare, respectiv manifestările care aduc

atingere onoarei sau probității profesionale, nu a fost probată

în cauză, întrucât din niciun înscris, respectiv din declarația

niciunui martor audiat nu a rezultat că ar fi participat direct sau

indirect la publicarea pretinselor articole denigratoare. Afirmă recurentul

că martorii care inițial au afirmat acest lucru în cursul

cercetării disciplinare au declarat, sub jurământ, în fața

instanței de disciplină, că s-au aflat în eroare asupra

identității persoanei care le-a pus la dispoziție articolele

și că pot confirma cu certitudine că respectiva persoană nu

este pârâtul.

niște articole publicate într-un ziar local aduc atingere prestigiului justiției,

întrucât persoana unui judecător și afectarea reputației

acestuia nu se confundă cu prestigiul justiției.

că, pe baza simplei coincidențe dintre perioada publicării

articolelor pretins denigratoare la adresa judecătoarei B. și perioada

procedurii de numire în funcția de președinte al secției a II-a

civilă, a Tribunalului Buzău, instanța de disciplină a

concluzionat în sensul vinovăției sale și a dat relevanță

zvonurilor, cu încălcarea criteriilor de admisibilitate a probelor, în

condițiile în care niciunul dintre martorii audiați nemijlocit în

fața secției pentru judecători în materie disciplinară, nu

a declarat că ar avea cunoștință personală,

directă, în privința publicării respectivelor articole de

către judecătorul cercetat sau la solicitarea acestuia.

dată în fața instanței de disciplină, rezultă că

aceasta a inițiat acțiunea disciplinară, prin înmânarea

către inspectorii judiciari a unor materiale despre care cunoștea

personal că nu sunt scrise de el, împreună cu adresa din 31 octombrie

2014 a ziarului „x”, iar ulterior a constrâns martorii ziariști să

declare împotriva sa cu unicul scop de a fi sancționat pentru o faptă

pe care nu a săvârșit-o.

în fața Inspecției Judiciare, cât și în fața secției pentru

judecători în materie disciplinară, că el a redactat articolele

la adresa judecătoarei B., pe fondul unui vechi conflict cu aceasta, iar

instanța de disciplină în mod nelegal a înlăturat această

declarație, precum și declarația martorei H., care se

coroborează cu declarațiile martorilor judecători și cu

caracterul fals al adresei din 31 octombrie 2014 emisă de„ x”.

J. și K. au revenit asupra declarațiilor date în fața

Inspecției Judiciare din proprie inițiativă, din înregistrarea

ambientală pe care a depus-o în apărare nu rezultă că ar fi

sugerat vreunui martor ce anume să declare și nu s-a dovedit faptul

că ar fi folosit un limbaj jignitor și batjocoritor cu privire la

activitatea profesională a judecătoarei B., articolele de presă

pretins denigratoare nefiind scrise de el și nici la solicitarea sa.

disciplinară prevăzute de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004,

recurentul expune critici și argumente în sensul că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale abaterii disciplinare.

de abținere în dosarul numitului I. nu există, întrucât persoana

respectivă a relatat despre o relație normală judecător-justițiabil,

iar instanța de disciplină în mod nelegal a luat în considerare

declarația martorului J., față de care avea suspiciunea

săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă.

fost preluate susținerile din Rezoluția din 25 mai 2015 referitoare

la relația reliefată de afișarea publică împreună cu I.

la sediul redacției ziarului „x”, fără a fi prezentat niciun

argument și în condițiile în care această împrejurare nu este

confirmată de nicio probă administrată și este

contrazisă chiar de declarația martorului I.

afișări publice cu I. din perioada august-septembrie 2014, recurentul

arată că, în Dosarul nr. x/114/2010, a fost admisă cererea sa de

abținere la data de 16 aprilie 2013, astfel că nu există fapta

ce îi este imputată.

există nici fapta de a nu fi formulat cerere de abținere în dosarele în

care avocata H. a asigurat reprezentarea uneia dintre părțile

litigante. Sub acest aspect, recurentul menționează că, prin

declarația dată în fața instanței de disciplină,

martora H. a arătat că a fost într-o relație apropiată cu

judecătorul cercetat în primăvara-vara anului 2013, perioadă în

care era avocat stagiar și în care nu a reprezentat personal niciun client

în fața tribunalului, clienții fiind reprezentați de maestrul

său.

că în mod nelegal instanța de disciplină a reținut

existența în perioada 2012-2014 a unei relații private cu avocata H.,

în condițiile în care persoanele implicate au declarat că

relația s-a desfășurat pentru o perioadă de câteva luni în

primăvara anului 2013, iar niciunul dintre martorii audiați nu au

confirmat pretinsa notorietate a relației respective.

avocata H. a participat la onomastica președintelui tribunalului din anul

2014, nu în calitate de parteneră a sa, ci în calitate de colegă de

liceu și de facultate a fiului magistratului respectiv, iar martorii

judecători au relatat că avocata a stat la aceeași masă cu

recurentul, însă nu s-a consemnat în declarații faptul că

onomastica a fost serbată la o singură masă mare la care erau

așezați toți invitații. Totodată, recurentul

invocă declarația martorului G. în sensul că niciodată nu a

pronunțat cuvântul „concubinaj” în fața inspectorilor.

că audierea martorei H. în fața Inspecției Judiciare s-a

făcut sub presiune, i s-a încălcat secretul profesional, fiindu-i

solicitată agenda de avocat, în care avea consemnate date

confidențiale despre clienții săi care nu făceau obiectul

acțiunii disciplinare, fapt incompatibil cu procesul echitabil.

în care avocata H. a reprezentat părțile, recurentul subliniază

faptul că însăși judecătoarea B. a precizat, în

declarația dată în fața Consiliului Superior al Magistraturii,

că practica secției este de a se respinge astfel de cereri de

abținere pe motive de prietenie.

indicate în hotărârea atacată, recurentul arată

următoarele: (i) în Dosarul nr. x/114/2010, avocata H. a reprezentat

societatea deținută de I. (SC L. SRL) într-o cerere incidentă,

formulată de lichidatorul judiciar, soluția pronunțată

fiindu-i nefavorabilă, iar, la data de 16 aprilie 2013 a fost admisă

cererea judecătorului A. Avocata a asigurat reprezentarea în fața

completului recurentului la aproximativ un an și jumătate după

terminarea oricărei relații mai apropiate, astfel încât este

exclusă orice suspiciune de afectare a imparțialității, cu

atât mai mult cu cât clientul reprezentat a pierdut procesul; (ii) în Dosarul nr.

x/114/2012/32, avocata H. l-a reprezentat pe I. într-o cerere incidentă,

începând cu data de 15 decembrie 2014, dosarul fiind soluționat la data de

27 ianuarie 2015, la mai bine de doi ani de la finalizarea relației

apropiate; (iii) în Dosarul nr. x/114/2014, avocata H. a reprezentat doi

clienți persoane fizice, dosarul fiind declinat spre competentă

soluționare către o altă instanță, astfel că

recurentul nu s-a pronunțat pe fondul cauzei, fiind așadar

exclusă ipoteza afectării imparțialității; (iv) în Dosarul

nr. x/114/2013, avocata H. a asigurat reprezentarea uneia dintre

părți într-o cerere incidentă, soluția fiind

pronunțată la data de 18 noiembrie 2014 și fiind

defavorabilă părții reprezentate; (v) în Dosarul nr. x/114/2013,

avocata H. avea calitatea de avocat stagiar și, neputându-se prezenta

maestrul său, avocatul titular, a depus concluzii scrise, solicitând

exclusiv admiterea acțiunii așa cum a fost formulată,

fără a detalia niciunul dintre motivele acțiunii; (vi) în Dosarele

nr. x/114/2014 și nr. x/114/2004, avocata a asigurat reprezentarea în baza

împuternicirii avocațiale emise la data de 27 februarie 2014, la

aproximativ un an de la finalizarea oricărei relații cu

judecătorul A.

recurentul arată că soluțiile pe care le-a pronunțat în

respectivele cauze, unele au fost favorabile părților reprezentate de

avocata H., altele nu, în funcție de probele și situația din

fiecare dosar, fapt de natură să întărească încrederea

publicului în actul de justiție, neexistând niciun dubiu cu privire la

imparțialitatea sa, iar în niciuna dintre cauzele menționate în

hotărârea atacată, avocata nu a acordat asistență în

perioada relației cu judecătorul A., respectiv în primăvara

anului 2013.

din recurs, recurentul susține că membrii instanței de

disciplină nu au formulat cerere de abținere atunci când unul dintre

martori i-a nominalizat ca fiind apropiați ai judecătoarei B.

recurentul solicită admiterea recursului și casarea în totalitate a

hotărârii recurate cu consecința respingerii acțiunii disciplinare,

iar, în subsidiar, solicită admiterea recursului și modificarea

hotărârii atacate în sensul înlocuirii sancțiunii excluderii din

magistratură cu o altă sancțiune mai ușoară.

IV. Procedura de filtrare a recursului;

Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare

prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 30

ianuarie 2017, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru

a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond

la data de 27 martie 2017.

V. Considerentele Înaltei Curți;

în contextul

factual prezentat în hotărârea atacată,

raportat la criticile

expuse la pct. III, analizate sistematizat

prin prisma

probatoriului administrat și dispozițiilor legale incidente,

Înalta Curte

constată că recursul este fondat pentru considerentele arătate

în continuare.

susținerile recurentului expuse la pct. 13, având în vedere specificul

litigiilor în materia răspunderii disciplinară a magistraților

și în deplin acord cu cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în Hotărârile din 21 iunie 2016 pronunțate în cauzele Tato

Marinho Dos Santos Costa Alves Dos Santos și Figueiredo împotriva

Portugaliei (cererile nr. 9023/13 și nr. 78077/13) și

Ramos Nunes de Carvalho E Sá împotriva Portugaliei (cererile nr. 55391/13, nr. 57728/13

și nr. 74041/13), Înalta Curte reține că sunt supuse analizei,

în prezenta cale de atac, inclusiv criticile referitoare la temeinicia

hotărârii instanței de disciplină în ceea ce privește

stabilirea situației de fapt și aprecierea probatoriului administrat.

referitoare la respingerea de către instanța de disciplină a

excepției inadmisibilității acțiunii disciplinare în

privința faptei de a nu fi formulat cereri de abținere în dosarele în

care avocata H. a asigurat reprezentarea uneia dintre părțile

litigante, nu pot fi primite pentru argumentele arătate în continuare.

Rezoluția din 31 martie 2015, s-a dispus începerea cercetării

disciplinare față de judecătorul A. cu privire la abaterile

disciplinare reglementate de art. 99 lit. a) și lit. i) din Legea nr. 303/2004,

iar în cuprinsul rezoluției, prin raportare la dispozițiile art. 42 alin.

(1) pct. 13 C. proc. civ. și ale art. 9 și 10 din Codul deontologic

al judecătorilor și procurorilor, au fost reținute indicii cu

privire la săvârșirea abaterii prevăzute de art. 99 lit. i) din

Legea nr. 303/2004, întrucât, din verificările prealabile, a rezultat

că judecătorul se află în relații apropiate cu numitul I. -

administrator al SC L. SRL - și, în același timp, a fost chemat

să clarifice, în Dosarul nr. x/114/2010, situația juridică a

societății respective. Astfel fiind, sunt reale susținerile

recurentului-pârât în sensul că rezoluția, sub aspectul respectivei

abateri disciplinare, nu cuprinde mențiuni cu privire încălcarea de

către judecător a obligației de a se abține în dosarele în

care avocata H. asigura reprezentarea uneia dintre părțile litigante.

nerespectare o invocă recurentul sunt următoarele:

- art. 45 alin. (1), (2) și (6)

din Legea nr. 317/2004:

„Art. 45. -

(1)

În cazurile în care

ministrul justiției, președintele Înaltei Curți de Casație

și Justiție sau, după caz, procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt titulari

ai acțiunii disciplinare, aceștia pot sesiza Inspecția

Judiciară în legătură cu abaterile disciplinare

săvârșite de judecători și procurori.

(2)

În cazul în care Inspecția

Judiciară este titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se

poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de

orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al

Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite

de judecători și procurori.

(…

);

(6)

În cazul în care se constată că

există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare,

inspectorul judiciar:

a)

transmite autorului sesizării, în

termen de 7 zile de la finalizarea verificării prealabile, propunerea de

începere a cercetării disciplinare prealabile, dacă Inspecția

Judiciară a fost sesizată în condițiile alin. (1);

b)

dispune, prin rezoluție, începerea

cercetării disciplinare prealabile, dacă Inspecția

Judiciară a fost sesizată în condițiile alin. (2).”

- art. 14 alin. (2) din Regulamentul

lucrărilor de inspecție:

„Art. 14. (…);

(2)

Verificările

prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări,

sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate. Inspectorii judiciari

pot însă constata, cu ocazia efectuării verificărilor, orice

alte încălcări ale normelor legale sau regulamentare, situație

în care întocmesc un proces-verbal de sesizare din oficiu în condițiile art.

10 alin. (6).”

dispozițiile citate din Legea nr. 317/2004 nu confirmă

susținerile recurentului, întrucât nu prevăd limitarea

verificărilor efectuate în cursul cercetării disciplinare la

împrejurările care inițial au stat la baza sesizării

Inspecției Judiciare din perspectiva existenței indiciilor

săvârșirii abaterii cercetate.

instanței de disciplină, este de observat faptul că art. 14 alin.

(2) din Regulamentul lucrărilor de inspecție prevede obligația

întocmirii unui proces-verbal de sesizare din oficiu în ipoteza în care se

constată, în cadrul verificărilor prealabile, existența unor

alte încălcări ale normelor legale sau regulamentare. Or, în

speță, este vorba de încălcarea acelorași norme legale

referitoare la cazurile de incompatibilitate, prin prisma relațiilor pe

care judecătorul cercetat le avea atât cu numitul I. în baza indiciilor

existente la momentul întocmirii rezoluției, cât și cu avocata H., în

considerarea aspectelor constatate ulterior pe parcursul cercetării

disciplinare. Prin prisma dispozițiilor menționate, faptul că, sub

aspectul laturii obiective a aceleiași abateri disciplinare și din

perspectiva încălcării acelorași dispoziții legale, au fost

verificate și administrate probe cu privire la indicii nou constatate în

derularea procedurii disciplinare nu reprezintă o cauză de

inadmisibilitate a acțiunii disciplinare în sensul susținerilor

recurentului.

de recurent, Înalta Curte reține că probatoriul administrat

relevă fără echivoc faptul că, în cadrul cercetării

disciplinare, magistratul a cunoscut aspectele verificate prin prisma

relației cu avocata H. și și-a exercitat în mod efectiv dreptul

la apărare, expunând apărările pe care le-a considerat necesare,

așa cum rezultă din declarațiile date în fața inspectorilor

judiciar. Sub acest aspect, este de remarcat faptul că, pe parcursul

procedurii disciplinare, judecătorul și-a nuanțat permanent

apărările, pornind de la declarația inițială în sensul

că o cunoaște pe avocată numai prin prisma relației pe care

aceasta o avea cu fiica și cu prietena sa și ajungând să

confirme faptul că a avut cu avocata o relație privată, care,

potrivit celor afirmate în cadrul înregistrării ambientale pe care a

constituit-o și a depus-o în apărare, ar fi încetat în luna februarie

2015, relație în cadrul căreia au fost împreună în excursii în

România, Bulgaria și Grecia. Totodată, în cronologia

declarațiilor referitoare la relația cu avocata H., se constată

că apărarea judecătorului cercetat a evoluat de la atitudinea de

negare atât a relației, cât și a existenței motivelor pentru

formularea declarației de abținere la atitudinea de confirmare a

acestei relații, la afirmația că ar fi trebuit să formuleze

declarație de abținere, așa cum rezultă din cuprinsul

declarației date de magistrat în fața inspectorilor judiciari la data

de 14 mai 2015.

recurentului referitoare la lipsa forței probante a adresei din 31

octombrie 2014 emisă de publicația „x”, Înalta Curte constată,

în primul rând, faptul că instanța de disciplină nu a fost

învestită cu verificarea legalității și temeiniciei

înscrisului respectiv, care reprezintă un mijloc de probă analizat în

ansamblul întregului probatoriu administrat în cauză.

instanței de disciplină nu a vizat legalitatea adresei, faptul

că instanța de disciplină nu a expus considerente concrete

referitoare la toate aspectele contestate de pârât în privința înscrisului

respectiv nu atrage în mod automat incidența motivului prevăzut de art.

488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât textul de lege se referă la

ipoteza în care hotărârea recurată „nu cuprinde motivele pe care se

întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive

străine de natura cauzei”. Or, în speță, hotărârea

atacată cuprinde motivele pentru care a fost pronunțată

soluția din dispozitiv și elementele raționamentului

logico-juridic al instanței în raport cu probatoriul administrat, nefiind

identificate în cuprinsul hotărârii motive contradictorii ori străine

de natura cauzei. Este adevărat că, în hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului de care se prevalează recurentul,

pronunțată în cauza Albina împotriva României, instanța

europeană a reținut că „dreptul la un proces echitabil, garantat

de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul

părților de a prezenta observațiile pe care le consideră

pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop

garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective

(…), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste

observații sunt în mod real ascultate, adică în mod corect examinate

de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai

ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv

al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale

părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. (…) noțiunea

de proces echitabil presupune ca o instanță internă care nu a

motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuși în mod

real problemele esențiale care i-au fost supuse, și nu doar să

reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare (…).”

Raportat la considerentele expuse, în speța respectivă, s-a

reținut încălcarea dreptului la un proces echitabil întrucât instanța

de recurs s-a limitat să amintească hotărârile adoptate de

instanțele inferioare și argumentele pe care acestea s-au întemeiat

și nu numai că a omis să răspundă argumentelor

invocate de reclamant în recurs, dar nici nu a indicat că și-ar fi

însușit motivele prezentate de instanțele inferioare. În prezenta cauză,

însă, se constată că instanța de disciplină a analizat

cauza în limitele învestirii sale cu acțiunea disciplinară, nefiind

obligată, în sensul pretins de recurent, să facă referire la toate

înscrisurile depuse în probațiune, și a expus detaliat care sunt

mijloacele de probă și argumentele pe care se întemeiază

soluția pronunțată. Totodată, contrar susținerilor

recurentului, se reține că înscrisul respectiv nu reprezintă în

economia hotărârii atacate proba centrală în baza căreia a fost

stabilită răspunderea disciplinară, în condițiile în care

instanța de disciplină a reținut întrunirea cerințelor

răspunderii disciplinare în baza concluziilor decelate din analiza

întregului ansamblu probator, care au relevat faptul că aspectele

consemnate în cuprinsul adresei respective sunt veridice prin coroborarea cu

alte mijloace de probă.

poate reține încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin prisma

art. 6 din Convenție, în sensul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului invocate de recurent.

recurentului subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.

proc. civ. referitoare la faptul că instanța de disciplină nu a

analizat apărările și susținerile sale referitoare la

relația apropiată dintre judecătoarea B. și ziariștii

- martori cheie în prezenta cauză.

reține că acțiunile judecătoarei B. nu formează

obiectul prezente acțiuni disciplinare și nu reprezintă o

cauză de exonerare de răspundere disciplinară a

judecătorului A., în condițiile în care răspunderea

disciplinară este angajată exclusiv în considerarea acțiunilor

proprii ale magistratului cercetat.

recurentului referitoare la incidența în cauză a jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului în cauzele Vanjak împotriva Croației și

Arzu Özpinar împotriva Turciei, Înalta Curte are în vedere aspectele

arătate în continuare.

pronunțată în cauza Vanjak împotriva Croației, recurentul-pârât

invocă faptul că, prin hotărârea respectivă, s-a statuat cu

privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenție și în cazul

procedurii disciplinare, care trebuie să respecte principiul

contradictorialității și principiul egalității de

arme. În mod explicit, critica recurentului vizează încălcarea

caracterului echitabil al cercetării disciplinare ca urmare a faptului

că inspectorii judiciari s-au cazat la un hotel deținut de finul

judecătoarei B.

detalieri explicite ale recurentului, Înalta Curte constată că, în

prezentul litigiu disciplinar, nu pot fi identificate aspecte similare celor

avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza

respectivă, vizând: utilizarea în cadrul procedurii disciplinare a unor

declarații date în cadrul unei alte proceduri, care nu au fost comunicate

și prezentate; stabilirea răspunderii disciplinare în temeiul

mărturisirii date în fața organelor de poliție fără ca

instanțele naționale să examineze atent și să

administreze probe care să confirme sau să infirme obiecțiunile

persoanei cercetate și fără a fi indicate motivele pentru care instanța

a considerat corectă și sinceră mărturisirea

făcută în circumstanțe criticate.

criticile recurentului, faptul că instanța de disciplină nu a

dat anumitor mijloace de probă ori apărări relevanța

propusă de magistratul cercetat nu reprezintă o încălcare a

principiilor enunțate, atât timp cât, în hotărârea atacată, au

fost expuse argumentele care au format convingerea instanței pe baza

probatoriului administrat și în raport cu dispozițiile legale

incidente. De asemenea, Înalta Curte reține că actul de justiție

în general și, în particular, principiile enunțate nu impun

instanței să prezinte exhaustiv rezultatul analizei sale cu privire

la absolut toate probele și afirmațiile părților, fiind

necesar ca, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea

pronunțată să cuprindă „expunerea situației de fapt

reținută de instanță pe baza probelor administrate,

motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția,

arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru

care s-au înlăturat cererile părților”.

primite criticile recurentului referitoare la faptul că inspectorii

judiciari s-au cazat la un hotel deținut de finul judecătoarei B.,

întrucât acestea reprezintă simple aserțiuni care nu sunt

susținute de niciun mijloc de probă pertinent și concludent, de

natură a demonstra o eventuală lipsă de imparțialitate a

inspectorilor fundamentată pe împrejurarea invocată.

recurentului întemeiate pe Hotărârea din 19 octombrie 2010 a Curții

Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Arzu Özpinar

împotriva Turciei, Înalta Curte apreciază că, pentru argumentele

arătate în continuare, nu se constată în cauză o încălcare

a dreptului la viață privată prin raportare la art. 8 din Convenție.

că

statutul de magistrat nu presupune

o excludere de la beneficiul protecției prevăzute de art. 8 din

Convenție

.

recurent sub aspectul respectării dreptului la viață

privată și având criteriile avute în vedere de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului cu privire la justificarea ingerinței în dreptul la

viața privată, se constată că, în speță,

procedura disciplinară și sancțiunea aplicată sunt

prevăzute de lege, iar dispozițiile legale a căror nerespectare a

fost reținută în sarcina magistratului îndeplinesc cerințele de

accesibilitate și predictibilitate. Sub acest aspect, Înalta Curte

constată că dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

și cele art. 9 și art. 10 din Codul deontologic al judecătorilor

și procurorilor reglementează obligația magistratului de a se

abține atunci când există elemente ce dau naștere în mod

întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa și care sunt de

natură să afecteze îndeplinirea atribuțiilor profesionale în mod

obiectiv, liber de orice influență. În acest context, Înalta Curte

are în vedere și considerentele Curții Constituționale, conform

cărora „cerința imparțialității este

prevăzută și în art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 (…), în art. 2

alin. (1) și art. 10 din Legea nr. 304/2004 (…) și în art. 9-11 din Codul deontologic al

judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005 (…)”

(Decizia Curții Constituționale nr. 711/2015, pct. 32). Totodată,

se apreciază că cerința de accesibilitate și

previzibilitate a dispozițiilor legale prin care se urmărește

asigurarea imparțialității în actul de justiție, nu poate

fi privită ca o obligație impusă legiuitorului de a defini

exhaustiv toate elementele care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la

imparțialitatea magistratului, de natură a fundamenta formularea unei

cereri de abținere.

de angajare a răspunderii disciplinare în ipoteza nerespectării

obligației de abținere este unul legitim și constă în

asigurarea imparțialității actului de justiție,

urmărind „să elimine orice aparență de parțialitate

și astfel să contribuie la promovarea încrederii pe care

instanțele dintr-o societate democratică trebuie să o insufle

populației” (Decizia Curții Constituționale nr. 711/2015, pct. 31).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă,

„o ingerință este considerată necesară într-o societate

democratică pentru a atinge un scop legitim dacă răspunde la o

nevoie socială imperioasă și, în particular, dacă

rămâne direct proporțională cu scopul urmărit” (parag. 67

din hotărâre). În cauza respectivă, s-a a reținut că

atingerea adusă vieții private a reclamantei nu a fost direct

proporțională cu scopul legitim urmărit, întrucât reclamanta nu

a beneficiat de gradul minim de protecție împotriva caracterului arbitrar,

impus la art. 8 din Convenție. Argumentele avute în vedere de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului au vizat, în principal, următoarele aspecte:

declarațiile date de martori în procedura

disciplinară „pot fi suspectate de a păta deliberat reputația

reclamantei” (parag. 75);

ancheta condusă pe plan intern nu a

permis probarea solidă a acuzațiilor; numeroase activități

care au fost analizate la nivel intern nu aveau nicio legătură

relevantă cu activitățile profesionale ale reclamantei; în

cursul procedurii disciplinare care s-a încheiat cu revocarea sa, reclamanta nu

a beneficiat decât de foarte puține garanții; ancheta condusă de

inspector nu a respectat garanțiile minime cerute; nici declarațiile

martorilor audiați în cursul anchetei, nici raportul inspectorului nu au

fost comunicate reclamantului; înainte de a fi luată decizia de revocare

din funcție, nici inspectorul, nici Consiliul Superior al Magistraturii nu

au audiat-o pe reclamantă; singura audiere a reclamantei în acest proces a

avut loc în ultima etapă a procedurii, adică în ședința Consiliului

Superior al Magistraturii reunit pentru examinarea contestațiilor.

19.

În speță, actele cauzei relevă faptul că aspectele

din viața privată a judecătorului A. referitoare la relația

cu avocata H. au fost verificate și analizate, exclusiv prin prisma

dispozițiilor din dreptul intern referitoare la incompatibilitatea

judecătorului, ca element de natură a contura existența unei

îndoieli întemeiate cu privire la imparțialitatea ori aparența de

imparțialitate a magistratului în activitatea profesională. Astfel

fiind, se constată că îndeplinirea condițiilor de angajare a

răspunderii disciplinare a fost analizată din perspectiva activității

profesionale a magistratului, iar nu ca o cenzură ori critică a

vieții private.

20.

Totodată, din analiza probatoriului administrat și a modului în

care s-au desfășurat cercetarea disciplinară și procedura

în fața instanței de disciplină nu se constată

existența unor elemente de genul celor constatate de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă pentru a reține

încălcarea art. 8 din Convenție.

Astfel fiind, Înalta Curte reține

următoarele: magistratul a beneficiat de protecție împotriva

caracterului arbitrar impus de art. 8 din Convenție; persoana

cercetată a avut la dispoziție în apărare toate instrumentele

procedurale prin care să combată acuzațiile aduse; toate

aspectele referitoare la relația cu avocata H. au fost analizate din

perspectiva obligației profesionale de abținere impusă de lege

magistratului; magistratul a avut acces deplin la actele cauzei, și-a

exercitat în mod efectiv dreptul la apărare și a fost ascultat în

toate fazele procedurii disciplinare.

realizând propria evaluare a probatoriului administrat, constată că

relația privată a judecătorului A. cu avocata H. nu a primit

conotații negative în cadrul procedurii disciplinare, ci a fost

analizată exclusiv din perspectiva obligației de abținere a

magistratului în sensul dispozițiilor din dreptul intern menționate

anterior.

22.

În consecință, atât timp cât acest aspect al vieții

private a judecătorului A. a vizat îndeplinirea unei obligații

profesionale, sunt relevante considerentele Curții Europene a Drepturilor

Omului conform cărora, în măsura în care procedura disciplinară

vizează exercitarea funcției, această împrejurare nu poate fi

privită, în ciuda neplăcerilor pe care le generează, ca o

ingerință în dreptul la respectarea vieții private, în sensul art.

8 din Convenție (parag. 71 din hotărârea Curții Europene a Drepturilor

Omului).

23.

În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la

încălcarea dreptului la viață privată al avocatei H.,

Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul analizei în

limitele actualului cadru procesual, în care persoana respectivă nu are

calitatea de parte.

formulate de recurent subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct.

8 C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere considerentele arătate în

continuare.

prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, circumstanțele

de fapt necontestate, astfel cum rezultă din analiza probatoriului administrator,

sunt expuse în cele ce urmează.

funcția de președinte al secției a II-a civilă, a

Tribunalului Buzău, declanșată în luna decembrie 2013 și

continuată în cursul anului 2014, a generat o relație tensionată

între judecătoarea B., care ocupa funcția respectivă de 12 ani,

și judecătorul A., care și-a depus candidatura pentru ocuparea

funcției respective. Realitatea relației tensionate dintre cei doi

judecători este confirmată fără echivoc atât de

declarațiile martorilor audiați, cât și de către recurent.

Propunerea de numire a judecătorului A. în funcția de conducere a

fost respinsă de Consiliul Superior al Magistraturii la data de 03 iulie 2014.

procedurii de numire și imediat după finalizarea acesteia, în

publicația „x”, au fost publicate următoarele articole: la data de 23

iunie 2014, a fost publicat un articol denigrator la adresa judecătoarei B.;

la data de 30 iunie 2014, în replică față de articolul din 23

iunie 2014, a fost publicat articolul intitulat „Dreptul la replică al

magistraților buzoieni”; la datele de 07 iulie 2014, 21 iulie 2014 și

04 august 2014, au fost publicare articole denigratoare la adresa

judecătoarei B. și care cuprindeau critici și nemulțumiri cu

privire la respingerea candidaturii judecătorului A.

reiterează faptul că nu formează obiectul analizei în cadrul

prezentei proceduri disciplinare conduita judecătoarei B., care, chiar

dacă ar putea primi o conotație negativă, nu reprezintă o

cauză exoneratoare de răspundere disciplinară pentru

judecătorul A., ale cărui acțiuni sunt analizate prin raportare

la obligațiile impuse magistratului inclusiv în contextul unor

circumstanțe tensionate inerente vieții sociale și profesionale

în general și, în cazul particular, explicabile în condițiile în care

se desfășoară, în cadrul unei comunități restrânse, o

procedură competitivă pentru ocuparea unei funcții de conducere.

de disciplină, Înalta Curte, realizând propria evaluare a probatoriului

administrat, reține că judecătorul A., împreună cu I.

și avocata H., a inițiat și a efectuat demersuri în vederea

publicării articolelor denigratoare la adresa judecătoarei B., fiind

relevante argumentele arătate în continuare.

23 iunie 2014, 07 iulie 2014, 21 iulie 2014 și 04 august 2014

prezintă aspecte negative cu privire la activitatea profesională a

judecătoarei B., precum și nemulțumiri și critici cu

privire la respingerea candidaturii judecătorului A. la funcția de

președinte al secției a II-a civilă, a Tribunalului Buzău.

Astfel fiind, nu poate fi contestat faptul că articolele respective sunt

în defavoarea judecătoarei B. și corespund așteptărilor

judecătorului A.

recurentului în sensul că inițiatorul articolelor respective este I.

susținut de avocata H., motivat de nemulțumirea justițiabilului

respectiv față de modul de soluționare de către

judecătoarea B. a unui litigiu mai vechi. Contrar susținerilor

recurentului, se constată că articolele în discuție vizează

inclusiv procedura de ocupare a funcției de președinte de secție,

astfel că este lipsită de veridicitate susținerea recurentului

că articolele respective, care reflectă o veritabilă

critică față de persoana care ocupă funcția de

președinte al secției, ar fi fost întocmite de un justițiabil

și avocatul său, care se prezumă în mod rezonabil că sunt

interesați de soluțiile pronunțate în propriile demersuri

judiciare și mai puțin de persoana care ocupă funcția de

președinte al secției ori de procedurile administrative

desfășurate la nivelul Consiliului Superior al Magistraturii pentru

ocuparea funcției de conducere. În consecință, se reține că

scopul neechivoc al articolelor respective, constând în denigrarea judecătoarei

B. și crearea unei îndoieli cu privire la corectitudinea procedurilor

administrative aferente ocupării funcției de președinte al

secției, nu poate fi alăturat interesului firesc al unui

justițiabil preocupat de soluțiile pronunțate în propriile

cauze, ci este mult mai adecvat, în considerarea circumstanțelor expuse

anterior, intereselor magistratului cercetat. În acest sens sunt relevante următoarele

elemente atestate de probatoriul administrat: între judecătoarea B.

și judecătorul A. s-a creat o relație tensionată pe fondul

procedurii de numire în funcția de președinte de secție

desfășurată în perioada de timp în care au fost publicate

articolele în discuție; această relație tensionată este

confirmată de recurent, de martorii M., F., N. și G.; anterior, pe

parcursul și ulterior perioadei în care au fost publicate articolele, este

confirmată existența unei relații private între judecătorul

A. și avocata H. În acest sens au declarat martorul G., care a confirmat

și faptul că, la onomastica sa din anul 2014, a perceput

prezența împreună a celor două persoane; martora H., în

declarația dată în fața inspectorilor judiciari, a confirmat

existența relației în perioada 2012-2013, precum și participarea

în anul 2014, împreună cu judecătorul A., la onomastica

judecătorului G. De asemenea, este relevant și faptul că inclusiv

ziaristul J. cunoștea această relație, așa cum rezultă

din dialogul purtat cu judecătorul A., conform înregistrării ambientala

depuse în probațiune de către recurent, dialog în cadrul căruia

recurentul răspunde ziaristului în sensul că relația cu avocata H.

s-a încheiat în luna februarie 2015 (Dosar nr. x/J/2015, vol. II, fila 114).

care confirmă susținerile recurentului sunt declarațiile

martorilor I. și H., care au afirmat că ei sunt inițiatorii

articolelor în discuție și au negat orice implicare a

judecătorului A. Însă declarațiile celor doi martori nu se

coroborează cu niciun alt mijloc de probă, așa cum în mod corect

s-a reținut și în hotărârea atacată. Dimpotrivă, în

acord cu instanța de disciplină, Înalta Curte reține că

mijloace de probă confirmă implicarea judecătorului A. în

demersurile efectuate pentru publicarea articolelor respective. Astfel,

realitatea faptului că, împreună cu numitul I. și avocata H.,

judecătorul A. a participat la întâlnirea care a avut loc la sediul

publicației „x”, în cadrul căreia a fost inițiată și

au fost stabilite condițiile de publicare a articolelor denigratoare la

adresa judecătoarei B. este confirmată de declarațiile martorilor

J., K. și O. În ceea ce privește criticile recurentului

menționate la pct. 7, se constată că martorul E., în

declarația dată în fața instanței de disciplină, a

afirmat expres că nu îl dușmănește pe judecătorul A.

și a relatat aspectele de care a luat cunoștință în

calitate de martor la discuția dintre judecătoarea B. și J.

referitoare la implicarea judecătorului A. în inițierea și

punerea la dispoziție a materialelor pentru publicarea articolelor

denigratoare la adresa judecătoarei respective. Contrar susținerilor

recurentului, se apreciază că instanța de disciplină cu

just temei a reținut că declarația martorului E. se

coroborează cu declarațiile celorlalți martori care

confirmă aceleași aspecte.

recurentul tinde să demonstreze lipsa de credibilitate a martorilor

respectivi. Însă, susținerile recurentului nu pot fi primite în

condițiile în care este de observat că martorii respectivi cunosc

circumstanțe de fapt relevante, cum sunt, spre exemplu, cele referitoare

la relația tensionată dintre judecătoarea B. și

judecătorul A. sau relația dintre judecătorul A. și avocata

H. Totodată, susținerile recurentului nu pot fi primite în contextul

în care, din înregistrarea ambientală pe care a depus-o la dosar, se

constată că dialogul dintre judecătorul A. și martorii P., O.,

J. și K. relevă o comunicare dezinvoltă între persoane care se

cunosc, dovadă în acest sens fiind apelativele folosite și modul de

adresare, care nu sunt specifice unei conversații precaute, reținute,

de tatonare între persoane care nu se cunosc ori cu persoane lipsite de

credibilitate. Deși recurentul solicită un examen critic al

depozițiilor celor trei ziariști reputați ca oameni

fără onoare și conștiință profesională, se

constată că își fundamentează cea mai mare parte a

apărărilor pe aspectele relatate de ziariști în cuprinsul

înregistrării pe care a inițiat-o, a prelucrat-o și a folosit-o

ca mijloc de probă în apărare. Sub acest aspect, dialogul purtat în

cadrul întâlnirii relevă faptul că unul dintre subiectele de discuție

a vizat revenirea ziariștilor asupra declarațiilor date în faza de

cercetare disciplinară, acțiune materializată ulterior în adresa

înregistrată la Consiliul Superior al Magistraturii la data de 03

septembrie 2015, în Dosarul disciplinar nr. x/J/2015 (vol. I, fila 79). Având

în vedere revenirea asupra declarațiilor, instanța de disciplină

a sesizat parchetul în vederea efectuării de cercetări cu privire la

săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă de

către J. și K., precum și în vederea efectuării de

cercetări cu privire la săvârșirea de către

judecătorul A. a infracțiunii de influențarea

declarațiilor. În ceea ce privește sesizarea referitoare la martorii J.

și K., se con