ÎCCJ, decizie (scj.ro #141032)

Fals în înscrisuri sub semnătură privată. Participație

Cuprins pe materii:

Drept penal. Partea specială. Infracțiuni de fals

Indice alfabetic:

Drept penal

-

fals în înscrisuri sub semnătură privată

C. pen.,

art. 32, art. 35, art. 47, art. 244, art. 322

I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 245/A din 30 iunie 2017

Prin sentința nr. 232/F din 19 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală:

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitată inculpata A. pentru infracțiunea de tentativă la înșelăciune prevăzută în art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în formă continuată, prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 41 alin. (2) și art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 71 C. pen. anterior, s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

În temeiul art. 81 alin. (1) C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatei, pe un termen de încercare de 3 ani, stabilit și calculat potrivit art. 82 alin. (1) și (3) C. pen. anterior.

În temeiul art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata aceluiași termen de încercare.

S-a atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 83 și art. 84 C. pen. anterior.

În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) teza a III-a C. proc. pen., s-a încetat procesul penal față de inculpatul B. pentru infracțiunea de complicitate la tentativă la înșelăciune prevăzută în art. 48 în referire la art. 32 raportat la art. 244 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 77 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., ca efect al încheierii unui acord de mediere, la data de 6 aprilie 2016, cu persoana vătămată/parte civilă.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 322 alin. (1) coroborat cu art. 77 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat), pe o perioadă de 3 ani.

În temeiul art. 65 alin. (1) și (3) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat).

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, reținută în sarcina inculpatului în prezenta cauză, este concurentă cu infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 291 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 coroborat cu art. 396 alin. (10) C. proc. pen., pentru care acesta a fost condamnat la pedeapsa principală de 1 an și 8 luni închisoare (cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia pe un termen de 2 ani), pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. pe o perioadă de 1 an și pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării acelorași drepturi prin sentința nr. 274/F din 18 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a II-a penală (rămasă definitivă la data de 14 noiembrie 2014).

În temeiul art. 97 alin. (1) C. pen., s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an și 8 luni închisoare, aplicată prin sentința nr. 274/F din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală.

În temeiul art. 40 alin. (1) raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 10 din Legea nr. 187/2012, s-au contopit pedepsele de 1 an închisoare (stabilită în prezenta cauză) și, respectiv, 1 an și 8 luni închisoare (stabilită prin sentința penală anterior menționată) și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 1 an și 8 luni închisoare, la care s-a adăugat sporul de 4 luni închisoare (o treime din pedeapsa de 1 an închisoare), acesta urmând să execute pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.

În temeiul art. 97 alin. (2) raportat la art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante aplicate inculpatului, pe un termen de 4 ani, calculat începând cu data de 14 noiembrie 2014.

În temeiul art. 93 alin. (1) lit. a) - e) C. pen., pe durata termenului anterior menționat, inculpatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să execute obligația de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata aceluiași termen de supraveghere, să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de 100 zile, în condițiile art. 57 alin. (1) și (2) din Legea nr. 253/2013, în cadrul Centrului Municipal București de Resurse și Asistență Educațională sau în cadrul Fundației C., astfel cum se va stabili de către consilierul de probațiune, conform art. 404 alin. (2) C. proc. pen.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

În temeiul art. 45 alin. (2) și alin. (3) lit. a) raportat la art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat), pe o perioadă de 3 ani începând cu data rămânerii definitive a acestei hotărâri de condamnare.

În temeiul art. 45 alin. (4) C. pen., s-a scăzut din durata pedepsei complementare constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat) perioada de 1 an executată în intervalul 14 noiembrie 2014 - 13 noiembrie 2015 conform sentinței nr. 274/F din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice; dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat; dreptul de a exercita profesia de avocat), care se va executa dacă pedeapsa rezultantă va deveni executabilă.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D. pentru infracțiunea de complicitate la tentativă la înșelăciune prevăzută în art. 26 în referire la art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul D. pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă prevăzută în art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 63 alin. (3) teza a II-a C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul D. la pedeapsa de 7.000 lei amendă pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul E. pentru infracțiunea de complicitate la tentativă la înșelăciune prevăzută în art. 26 în referire la art. 20 raportat la art. 215 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior.

În temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., a fost achitat inculpatul E. pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă prevăzută în art. 260 alin. (1) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 63 alin. (3) teza a II-a C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul E. la pedeapsa de 7.000 lei amendă pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., s-a lăsat nesoluționată acțiunea civilă exercitată de partea civilă F. față de inculpații A., D. și E., cu privire la infracțiunile pentru care sunt pronunțate soluții de achitare.

S-au respins, ca nefondate, pretențiile civile (daune materiale și daune morale) formulate de partea civilă F. față de inculpații A., D. și E., cu privire la infracțiunile pentru care sunt pronunțate soluții de condamnare.

S-a constatat că partea civilă F. nu a exercitat acțiunea civilă față de inculpatul B. și că, la data de 6 aprilie 2016, cu ocazia încheierii acordului de mediere, acesta i-a plătit suma de 3.000 euro.

În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen., s-a dispus desființarea totală a înscrisului falsificat, și anume înscrisul olograf denumit „chitanță”, ce are pe revers încheierea de atestare din data de 3 februarie 2013 a Cabinetului individual de avocatură B.

Împotriva sentinței nr. 232/F din 19 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală au declarat apel, în termen legal, între alții, procurorul și inculpații A. și B., care au criticat soluția dispusă pentru motive de nelegalitate ori, după caz, de netemeinicie.

Examinând actele dosarului și sentința penală apelată atât prin prisma criticilor formulate, cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție reține, în principal, următoarele:

Ansamblul circumstanțelor faptice în care au fost comise infracțiunile deduse judecății a fost corect reținut de către instanța de fond, în urma unei analize judicioase și exhaustive a probatoriului administrat atât în faza de urmărire penală, cât și pe parcursul cercetării judecătorești.

Susținerile părților și apărările punctuale ale inculpaților au fost cenzurate de către curtea de apel în mod detaliat, pe baze probatorii, prin evaluarea tuturor mijloacelor de probă pertinente și prin valorificarea numai a acelor elemente de fapt a căror existență și configurație au fost neechivoc dovedite.

Pentru soluționarea căilor de atac formulate în speță se impune observația prealabilă că soluția dispusă prin hotărârea apelată sub aspectul săvârșirii faptelor de mărturie mincinoasă, de către inculpații E. și D., nu a făcut obiectul criticilor Ministerului Public, apelul procurorului fiind limitat la soluția privind fapta de tentativă la înșelăciune. Drept urmare, analiza Înaltei Curți de Casație și Justiție va fi circumscrisă rezolvării date acțiunii penale numai prin raportare la acuzațiile de falsificare a chitanței olografe datate 3 februarie 2013 și folosirii sale ulterioare, în procedura judiciară civilă inițiată de apelanta A.

În limitele astfel stabilite, reevaluând particularitățile cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată în totalitate temeinice statuările primei instanțe, referitoare la circumstanțele temporale în care au fost comise acțiunile ilicite deduse judecății, la modul și mijloacele utilizate pentru falsificarea înscrisului olograf intitulat „chitanță” și datat 3 februarie 2013, la identitatea și contribuția persoanelor implicate în acest demers.

Probatoriul testimonial și cu înscrisuri administrat pe parcursul procesului evidențiază, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., că, la o dată plasată în intervalul 25 ianuarie 2013 - 5 februarie 2013, urmărind să obțină sistarea executării silite începute de Biroul Executorului Judecătoresc H., în dosarul nr. X, la cererea părții civile F. (fostul său soț), împotriva inculpatei-debitoare A., pentru plata sultei în valoare de 38.000 euro, aceasta din urmă i-a determinat, în aceeași împrejurare, pe coinculpații E., D. și B. (cel din urmă având calitatea de avocat) să plăsmuiască o chitanță olografă cuprinzând mențiuni necorespunzătoare realității.

Această chitanță a fost întocmită în două exemplare originale, ambele scrise de inculpatul E., semnate de acesta din urmă și de inculpatul D. și, în final, atestate cu privire la identitatea părților, la data și conținutul actului, de către inculpatul B.

În cuprinsul acestui înscris, s-a menționat, contrar realității, că inculpata A. i-ar fi plătit părții civile F. suma de 38.000 euro, reprezentând sultă în dosarul de partaj nr. Y și că acesta din urmă nu ar mai avea „nicio pretenție materială sau în justiție”, scrierea olografă „sunt de acord cu suma, am primit” și semnătura de confirmare atribuite părții civile, aplicate pe ambele exemplare ale chitanței, fiind însă integral falsificate prin contrafacere. Pe reversul înscrisului a fost redactată încheierea din 3 februarie 2013, prin care inculpatul B. atesta, în mod nereal, data și conținutul documentului, precum și identitatea părților.

După plăsmuirea, în circumstanțele anterior descrise, a chitanței olografe și având reprezentarea că înscrisul urma a fi folosit într-o procedură judiciară („în justiție”), inculpații E., D. și B. au încredințat actul falsificat inculpatei A., spre folosire.

Astfel, la data de 5 februarie 2013, apelanta-inculpată a transmis executorului judecătoresc H., prin fax, o copie a chitanței în litigiu (numai aversul).

La data de 7 februarie 2013, aceeași inculpată a adresat Judecătoriei Sectorului 6 București o contestație la executare și cerere de suspendare a executării silite în dosarul nr. X al Biroului Executorului Judecătoresc H., invocând plata sultei datorate creditorului său, cerere la care a atașat o copie a aversului chitanței falsificate, identică, atât din punct de vedere al conținutului, cât și al formei grafice, cu fotocopia transmisă anterior executorului judecătoresc.

În fine, la termenul de judecată din data de 9 aprilie 2013, inculpata A. a prezentat instanței civile, drept probă, unul din exemplarele originale ale aceluiași înscris, depunând și o copie a chitanței, pentru prima oară în întregul său (avers și revers), copie certificată pentru conformitate cu originalul de apelanta-inculpată, personal. Partea civilă a reclamat, ulterior, dispariția din dosar a chitanței originale, circumstanțele acestei dispariții făcând obiectul cercetărilor penale într-o altă cauză.

În calea de atac declarată de procuror s-a criticat exclusiv argumentarea juridică a soluției de achitare dispuse față de inculpații A., E. și D., pentru infracțiunea de înșelăciune în forma tentativei, solicitându-se instanței de apel să evalueze dacă fapta de folosire a unui înscris falsificat în fața unei instanțe de judecată, într-o procedură judiciară, realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii menționate.

Punând în discuție chestiuni eminamente de drept, apelul Ministerului Public nu impune o reevaluare a coordonatelor faptice în care chitanța falsificată a fost prezentată instanței civile.

Actul de folosire a acestui înscris sub semnătură privată, în coordonatele sale obiective, nu a fost, de altfel, contestat de vreunul din participanții procesuali.

Prin urmare, notând că înscrisul sub semnătură privată intitulat „chitanță” a fost falsificat prin plăsmuirea conținutului și contrafacerea scrierii și subscrierii părții civile F., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prezentarea acestui înscris instanței civile învestite cu soluționarea dosarului, de către un participant la activitatea de falsificare, realizează cerințele de tipicitate ale unei singure infracțiuni, respectiv falsul în înscrisuri sub semnătură privată prevăzut în art. 322 C. pen. (fost art. 290 C. pen. anterior), nu și pe cele ale infracțiunii de înșelăciune, regăsite în cuprinsul art. 244 C. pen. (fost art. 215 C. pen. anterior).

Incriminând faptele de înșelăciune, legiuitorul român a urmărit, în mod esențial, ocrotirea relațiilor sociale cu caracter patrimonial, atunci când, în derularea acestora, intenționând obținerea unui folos material injust, una dintre persoanele implicate recurge la mijloace de inducere în eroare a victimei, fie mijloace simple, de tipul celor prevăzute în art. 244 alin. (1) C. pen., fie cu caracter fraudulos, de natură a califica infracțiunea, conform dispozițiilor alin. (2) al textului.

Relațiile sociale cu caracter patrimonial, care implică buna-credință a celor implicați, constituie, în primul rând, obiectul juridic special al înșelăciunii, infracțiune contra patrimoniului, inclusă în Titlul II, Partea specială a Codului penal, rezervat infracțiunilor contra patrimoniului în general și, totodată, în Capitolul III al acestui titlu, rezervat infracțiunilor contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii, în mod particular.

În al doilea rând, caracterul patrimonial al relațiilor stabilite de autorul înșelăciunii cu victima inducerii în eroare constituie nu doar o particularitate a obiectului ocrotirii penale, ci, concomitent, și o premisă pentru existența infracțiunii analizate. Pentru a realiza condițiile de tipicitate ale înșelăciunii, acțiunea de inducere în eroare trebuie să se producă pe fondul constatării existenței unor raporturi patrimoniale între autorul faptei și persoana indusă în eroare, raporturi în derularea cărora primul acționează însă cu rea-credință, urmărind să creeze victimei o falsă reprezentare a realității, în scopul de a o determina să asigure în mod direct - fie autorului, fie altei persoane - un folos patrimonial injust.

Admițând că, pentru realizarea conținutului constitutiv al infracțiunii analizate, este irelevant în ce măsură paguba se localizează în chiar patrimoniul celui indus în eroare sau, dimpotrivă, al altei persoane, Înalta Curte de Casație și Justiție subliniază însă că, și în această din urmă ipoteză, trebuie îndeplinită cerința existenței unor raporturi patrimoniale între autorul faptei și victima inducerii în eroare. Numai pe fondul statornicirii unor asemenea raporturi, victima poate, în mod obiectiv, să satisfacă pretențiile patrimoniale ale autorului și îi poate procura folosul pecuniar injust urmărit, chiar și atunci când paguba propriu-zisă s-ar localiza, în final, în patrimoniul altuia.

Din această perspectivă, concordant jurisprudenței sale, reflectată în decizia nr. 449/2015 a Secției penale, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că prezentarea mincinoasă a unor situații de fapt sau de drept în fața unei autorități iese din sfera relațiilor sociale protejate prin incriminarea înșelăciunii, fiind circumscrisă, eventual, altor infracțiuni, cum sunt, exemplificativ, cele prevăzute de Codul penal (fals în declarații, fals privind identitatea) sau de legi speciale (Legea nr. 78/2000, Codul vamal, Legea nr. 241/2005).

Raporturile dintre diferitele autorități publice (inclusiv autoritatea judecătorească) și cetățeni sunt raporturi de autoritate, guvernate de reglementările incidente în domeniile în care cele dintâi își exercită prerogativele specifice. Natura raporturilor existente între instanțele de judecată și părți nu este însă influențată de tipul litigiului dedus spre soluționare, ceea ce înseamnă că aceste relații rămân în sfera raporturilor de autoritate indiferent de caracterul patrimonial sau nepatrimonial al dreptului pentru ocrotirea căruia partea se adresează justiției.

În acest context, argumentul Ministerului Public privind inexistența unei distincții, în cuprinsul art. 244 C. pen., după cum persoana indusă în eroare este un particular sau parte a unei autorități, nu este de natură a susține teza valorificată în acuzare. O distincție explicită de tipul celei menționate nici nu este necesară, deoarece ea rezultă, în mod implicit, dar neechivoc, din interpretarea sistematică a normelor de incriminare inserate în Titlurile II - IV ale Părții speciale a Codului penal, dar și din analiza gramaticală și rațională a prevederilor art. 244 C. pen.

În cazul particular al deciziilor judecătorești, este justă, sub aspectul analizat, și observația primei instanțe, în sensul că hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces complex de evaluare a tuturor circumstanțelor faptice și juridice proprii unei cauze, prin raportare la reglementările incidente într-un anumit domeniu, nicidecum urmarea directă a simplei solicitări (chiar frauduloase) a unei singure părți a litigiului.

Prin urmare, prezentarea mincinoasă ori doar incompletă a faptelor de către una din părțile litigante nu are aptitudinea de a genera, în mod direct, o anumită soluție a procesului și, cu atât mai puțin, un rezultat prejudiciabil pentru partea adversă. Acest din urmă rezultat este efectul mediat al derulării procedurii jurisdicționale în ansamblul său, iar nu al poziției procesuale incorecte adoptate de un participant procesual, concluzie valabilă indiferent dacă instanța a descoperit ori nu caracterul fraudulos al acțiunilor unui participant procesual.

În fine, susținerile referitoare la distincția necesară între situația în care înscrisul fals, folosit în proces de una din părți, nu produce pagube adversarului procesual și cea în care înscrisul falsificat cauzează un prejudiciu se raportează la chestiuni irelevante în economia analizei de tipicitate a infracțiunii de înșelăciune. Așa cum s-a subliniat în precedent, natura raporturilor de autoritate dintre instanțele judecătorești și părți nu se modifică în funcție de tipul litigiului și, cu atât mai puțin, de specificul unor mijloace de probă administrate de părți, cum este cazul, exemplificativ, al înscrisurilor la care a făcut referire Ministerul Public.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază integral legală soluția de achitare dispusă, prin raportare la impedimentul prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., față de inculpații A., E. și D. sub aspectul infracțiunilor de tentativă la înșelăciune și, respectiv, complicitate la tentativă la înșelăciune.

Constatând temeinică hotărârea instanței de fond sub aspectul situației de fapt reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție constată însă, din oficiu, că încadrarea juridică dată faptei de fals în înscrisuri sub semnătură privată în forma de participație a instigării este parțial eronată, sub aspectul greșitei rețineri a incidenței art. 41 alin. (2) C. pen. anterior privind forma continuată a infracțiunii.

Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că inculpata A., în baza unei rezoluții infracționale unice, i-ar fi determinat, prin acțiuni diferite, pe fiecare dintre inculpații E., D. și B. să contribuie la plăsmuirea aceluiași înscris falsificat.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, de esența formei de unitate infracțională reglementate în art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (actual art. 35 alin. 1 C. pen.), este existența unei pluralități de acte materiale, comise la diferite intervale de timp și realizând, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, acte legate însă din punct de vedere subiectiv prin unitatea de rezoluție infracțională. Pluralitatea poartă, așadar, asupra numărului actelor materiale componente ale unității legale analizate, fiind obligatoriu ca ele să fie în număr de cel puțin două și ca fiecare dintre acestea să aibă o configurație autonomă, respectiv, analizate izolat, să corespundă tiparului legal al aceleiași infracțiuni.

Atunci când, în configurația faptică a infracțiunii, intră un singur act material, la săvârșirea căruia își aduc contribuția două sau mai multe persoane, fapta comisă își păstrează unitatea naturală, pluralitatea de participații penale neimprimând caracter plural și acțiunii obiective ilicite. Aceasta din urmă rămâne unică și în ipoteza în care, la consumarea sa, își aduc contribuția, concomitent sau succesiv, două sau mai multe persoane, pluralitatea de făptuitori având relevanță numai sub aspectul reținerii unor forme de participație variate sau a unor circumstanțe agravante (cum ar fi, exemplificativ, art. 77 lit. a C. pen.).

În cauza de față, acțiunea concretă circumscrisă

verbum regens

al art. 290 C. pen. anterior o constituie falsificarea chitanței din 3 februarie 2013, prin plăsmuirea conținutului său și contrafacerea scrierii și a subscrierii părții civile. La această acțiune unică și-au adus contribuția, în aceeași împrejurare, dar prin acte distincte și conjugate, mai mulți participanți, respectiv coinculpații E., D. și B. O atare împrejurare nu afectează unitatea infracțiunii, deoarece contextul faptic în care participanții au acționat și singularitatea înscrisului falsificat în aceeași împrejurare imprimă caracter unic faptei comise, chiar dacă la săvârșirea ei au participat, în calitate de coautori, mai multe persoane.

Câtă vreme participația penală sub forma coautoratului la săvârșirea uneia și aceleiași infracțiuni nu are,

eo ipso

, ca rezultat incidența formei continuate, nici instigarea mai multor persoane la comiterea aceleiași fapte penale, în aceeași împrejurare, nu atrage o atare calificare juridică în sarcina instigatorului și nu justifică reținerea formei continuate a infracțiunii în privința sa.

În fine, din oficiu, Înalta Curte de Casație și Justiție constată just raționamentul primei instanțe sub aspectul identității dintre noțiunea de făptuitor, inserată în cuprinsul art. 290 C. pen. anterior, și orice participant la săvârșirea falsului, indiferent dacă el a acționat ca autor, instigator sau complice. Aceasta înseamnă că folosirea înscrisului falsificat de către oricare dintre participanții la activitatea de contrafacere determină reținerea, în sarcina sa, a infracțiunii unice de fals în înscrisuri sub semnătură privată, nu și a celei de uz de fals.

Pentru aceste considerente, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va schimba încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatei A. din infracțiunea prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 41 alin. (2) și art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracțiunea prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. și o va condamna la o pedeapsă similară celei stabilite în primă instanță, de 1 an închisoare, cu suspendarea condiționată a executării, conform art. 81 C. pen. anterior, pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

Înalta Curte de Casație și Justiție conchide că probatoriul administrat relevă, cu certitudinea impusă de art. 103 alin. (2) teza finală C. proc. pen., că apelantul-inculpat a fost implicat în plăsmuirea celor două exemplare ale chitanței olografe false, fiind cel care a atestat identitatea părților, data și conținutul actului din care rezulta, contrar realității, că partea civilă F. ar fi primit suma de 38.000 de euro reprezentând sulta în dosarul de partaj, înscrisul fiind încredințat inculpatei A. spre folosire.

Fapta astfel comisă întrunește condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută în art. 322 C. pen. (art. 290 C. pen. anterior).

Contrar susținerilor apărării, atestarea mențiunilor anterior descrise, cunoscând că ele reflectă împrejurări contrare realității, urmată de încredințarea înscrisului astfel atestat spre a fi folosit într-o procedură judiciară, de către inculpata A., reflectă o atitudine subiectivă specifică intenției directe, nicidecum unei eventuale erori, de natură a pune în discuție răspunderea disciplinară întemeiată pe dispozițiile art. 86 din Legea nr. 51/1995.

Pedeapsa principală, de 1 an închisoare, aplicată inculpatului reflectă adecvat particularitățile gradului de pericol social al contribuției sale infracționale, cu precădere calitatea în care a acționat și care îi permitea să aibă pe deplin reprezentarea consecințelor socialmente periculoase ale faptei săvârșite. Această pedeapsă este similară celei aplicate coinculpatei A. și, raportat la gradul de implicare a inculpatului B. și la datele sale personale (inclusiv antecedentele penale), se relevă ca o sancțiune moderată, just individualizată.

În privința pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita profesia de avocat, față de dispozițiile art. 67 alin. (1) C. pen. (identificat corect ca fiind legea mai favorabilă), Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază juste toate observațiile primei instanțe, constatând, la rândul său, că o atare sancțiune complementară este necesară față de natura și gravitatea faptei, circumstanțele în care inculpatul a acționat (în exercitarea atribuțiilor profesiei) ori persoana acestuia (condamnat în antecedente pentru o faptă de trafic de influență).

Încetarea calității de avocat nu înlătură

ut singuli

caracterul necesar al pedepsei complementare, câtă vreme sancțiunea are nu doar o finalitate coercitivă, ci și una preventivă, urmărind să împiedice, pe o perioadă determinată, revenirea ulterioară a inculpatului în profesie.

Sub aspectul modalității de stabilire a pedepsei rezultante, dar și a modalității de executare, instanța de apel nu identifică elemente de nelegalitate care să impună eventuala reformare a sentinței. Anularea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei stabilite prin sentința nr. 274/F din 18 septembrie 2014 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, contopirea tuturor pedepselor corespunzătoare infracțiunilor concurente și aplicarea unei sancțiuni rezultante de 2 ani închisoare, corespunzătoare celei mai grele pedepse, sporite cu o treime, reflectă o legală aplicare a dispozițiilor art. 97 alin. (1) și (2), art. 40 și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.

Pentru toate aceste considerente, constatând că reformarea sentinței se impune numai sub aspectul încadrării juridice dată faptei de fals reținute în sarcina inculpatei A., restul criticilor formulate fiind integral nefondate, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție:

A desființat, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând în fond:

În baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptei reținute în sarcina inculpatei A. din infracțiunea prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 41 alin. (2) și art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracțiunea prevăzută în art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 25 raportat la art. 290 alin. (1) coroborat cu art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată.

În baza art. 71 C. pen. anterior, a interzis inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercițiul drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. anterior.

A menținut dispozițiile sentinței cu privire la suspendarea condiționată, în baza art. 81, respectiv art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, a executării pedepsei principale și a celei accesorii, pe durata termenului de încercare de 3 ani, stabilit conform art. 82 alin. (1) și (3) C. pen. anterior, precum și dispozițiile referitoare la conținutul prevederilor art. 83 și art. 84 C. pen. anterior.

A menținut toate celelalte dispoziții ale sentinței penale, care nu contravin prezentei decizii.