ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 546/RC/2016

Deliberând asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 230 din 15 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a dispus, printre altele, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 25 rap. la art. 290 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 264 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Legea nr. 78/2000.

S-a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit prin Ordonanța nr. 150/P/2011 din 12 octombrie 2011.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că

la data de 27 septembrie 2011, procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție - Secția de combatere a corupției s-au sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură directă cu o infracțiune de corupție, faptă prev. și ped. de art. 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 de către B. respectiv a instigării la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată și favorizarea infractorului, fapte prev. și ped. de art. 25 C. pen. raportat la 290 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 264 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. a) teza a 11-a din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen. de către A. și C. (vol.

4, filele 1-2).

Obiectul material al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată îl reprezintă Hotărârea nr. 05 din 21 ianuarie 2011 a Biroului Executiv al Comisiei Centrale a Arbitrilor

(vol. 4, filele 8-9)

prin care erau desemnate persoanele care, începând cu sezonul competițional 2010/2011, urmau să efectueze delegările arbitrilor, arbitrilor asistenți și observatorilor de arbitri la Liga 1, 2 și 3, respectiv fotbalul în sală, fotbalul feminin și juniori republicani. Astfel, pentru delegarea arbitrilor și arbitrilor asistenți la meciurile de Liga 1 fusese desemnat martorul D.

În fapt, s-au stabilit următoarele:

Inculpatul A. și avocatul C. au avut, de la 24 septembrie 2011 până la 28 septembrie 2011, calitatea de apărători aleși ai inculpatului B., cercetat în Dosarul penal nr. x/P/2011, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită în formă continuată.

La data de 25 septembrie 2011, inculpatul B. a fost arestat preventiv de Tribunalul București pentru o perioadă de 29 de zile, fiind încarcerat la sediul Serviciului Independent de Reținere și Arestare Preventivă din București, sector 4.

În ziua imediat următoare, adică pe 26 septembrie 2011, cei doi, inculpatul A. și avocatul C., s-au întâlnit, în jurul orelor 15:00, la sediul Serviciului Independent de Reținere și Arestare Preventivă, întrucât doreau să discute cu inculpatul B. strategia pe care urmau să o adopte cu ocazia soluționării recursului declarat împotriva încheierii prin care se dispusese arestarea preventivă. După aproximativ o oră de așteptare în afara instituției, cei doi au fost conduși de unul dintre angajații Serviciului în biroul unde se efectuează de regulă vizita persoanelor arestate preventiv. În timp ce inculpatul A. și martorul C. așteptau ca B. să fie adus de la locul efectiv de deținere, un alt angajat al Serviciului a venit și le-a solicitat celor doi avocați să formuleze o nouă cerere prin care solicitau o întrevedere cu persoana arestată, întrucât cererea inițială fusese pierdută și era nevoie ca pe actul depus să existe viza de aprobare a șefului unității. Cei doi s-au conformat, astfel că, la scurt timp, a fost adus și inculpatul B. Configurația în care se aflau așezați A., C. și B. la biroul din camera de grefă, conform declarațiilor acestora și ale martorilor audiați, era următoarea: privind de la ușa de acces în încăpere, inculpatul B. se afla pe partea stângă a mesei, inculpatul C. pe partea dreaptă, iar inculpatul A. în partea stângă a inculpatului B.

La scurt timp după ce au început discuțiile cu privire la modalitatea de abordare a recursului declarat în Dosarul nr. x/P/2011, inculpatul A. a scos din geanta diplomat de culoarea neagră, pe care o avea asupra sa, un exemplar al hotărârii din 21 ianuarie 2011 a Biroului Executiv al Comisiei Centrale a Arbitrilor, pe care a înmânat-o inculpatului B. pentru a fi semnată.

Inculpatul B. a semnat documentul primit în partea din dreapta-sus a primei pagini unde, lângă mențiunea „

Ratificat de Comisia Centrală a Arbitrilor"

erau deja aplicate două ștampile rotunde cu impresiunea „*Comisia Centrală a Arbitrilor*, Federația Română de Fotbal”, după care l-a lăsat pe masă spre a fi luat și folosit de inculpatul A.

Imediat după acest moment, a intervenit martorul E., lucrător desemnat de conducerea arestului pentru supravegherea vizuală a întâlnirii dintre cei doi avocați și persoana arestată, care a solicitat să îi fie prezentat documentul semnat de învinuitul B., întrucât a considerat că fuseseră încălcate dispozițiile privitoare la desfășurarea activității de grefă. Cele două file ale hotărârii au fost preluate de martorul antemenționat și de date martorului F., ofițer de poliție în cadrul Serviciului Independent de Reținere și Arestare Preventivă - Biroul Drepturi, care a dispus întreruperea vizitei din cauza incidentului ivit.

Relativ la hotărârea prezentată de A. spre a fi semnată de inculpatul B., s-a reținut că aceasta reprezenta un exemplar nesemnat și neștampilat, primit prin e-mail la data de 25 septembrie 2011 de martorul G., fiul lui B., de la martorul H., secretarul general al Comisiei Centrale a Arbitrilor, în urma unei solicitări telefonice a numitului A.

În data de 26 septembrie 2011, în jurul orelor 14:00, inculpatul A. s-a deplasat la sediul Comisiei Centrale a Arbitrilor în scopul obținerii de acte necesare pentru apărarea lui B. în Dosarul nr. x/P/2011. Cu aceasta ocazie, A. i-a solicitat martorului I., referent în cadrul Comisiei Centrale a Arbitrilor, să aplice o ștampilă cu impresiunea „*Comisia Centrală a Arbitrilor*, Federația Română de Fotbal” pe exemplarul nesemnat al hotărârii din 21 ianuarie 2011. Acesta din urmă s-a conformat, ba chiar a aplicat de două ori ștampila, întrucât la prima aplicare documentul nu s-a aflat pe o suprafață plană, motiv pentru care impresiunea nu era vizibilă în totalitate. Cu acest exemplar al hotărârii, nesemnat de niciuna dintre persoanele menționate în finalul acestuia și neratificat de Comisia Centrală a Arbitrilor, inculpatul A. s-a prezentat la sediul Serviciului Independent de Reținere și Arestare Preventivă în scopul semnării de către inculpatul B., peste ștampilele aplicate de martorul I. și lângă mențiunea „Ratificat de Comisia Centrală a Arbitrilor”.

S-a constatat de către instanța de fond că exemplarul original al hotărârii menționate

(vol. 4, filele 114-115),

cuprinde semnăturile lui B. și ale martorilor D., J. și K. și două ștampile cu impresiunea „*Comisia Centrală a Arbitrilor* Federația Română de Fotbal”, aflate una în partea dreapta jos a primei file și alta în partea centrală a celei de-a doua file.

Așadar, subliniază instanța de fond, exemplarul prezentat de A. spre a fi semnat - conform propriilor declarații - „pentru conformitate cu originalul prin semnare,, nu reprezenta o copie fidelă a actului, astfel că B. a semnat un act și, dacă nu era oprit de supraveghetorul din cadrul Serviciului Independent de Reținere și Arestare Preventivă, ar fi certificat că este conform cu originalul, evident fără a putea verifica dacă acesta conținea aceleași mențiuni ca documentul original.

S-a reținut de către Curtea de Apel că, prin acțiunile sale, inculpatul A. a urmărit să se asigure că Hotărârea nr. 5 din 21 ianuarie 2011 respectă dispozițiile art. 20 pct. c teza a II-a din Regulamentului de organizare și desfășurare a activității arbitrilor de fotbal, conform cărora „

deciziile Biroului Executiv vor fi aplicate în termenele stabilite și

validate de

Comisia Centrală a Arbitrilor la proxima ședință”.

Conform adresei Comisiei Centrale a Arbitrilor nr. 2195 din 03 octombrie 2011 hotărârea nr. 5/21 ianuarie 2011

nu

apare menționată în procesul-verbal al ședinței

Comisiei Centrale a Arbitrilor

din data de 05 februarie 2011, prima întrunire după emitere,

element care conduce către concluzia că aceasta, nevalidată fiind, nu putea să producă efecte juridice în sensul delegării atribuțiilor inculpatului B. către martorul D.

(vol. 4, fila 120).

De altfel, inculpatul A. a depus în data de 25 septembrie 2011 la Tribunalul București, învestită cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive, un exemplar nesemnat și neștampilat al Hotărârii nr. 05 din 21 ianuarie 2011 (vol.

1, filele 150 - 163),

ceea ce demonstrează că acest document reprezenta o probă esențială în scopul exonerării de răspundere penală a inculpatului B.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție.

Prin Decizia penală nr. 123/A din 8 aprilie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în majoritate, s-a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - împotriva sentinței penale nr. 230 din 15 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în Dosarul nr. x/2/2011 privind pe intimații inculpați B., L., M., A. și N. S-a desființat, în totalitate, sentința penală susmenționată și, rejudecând, s-a dispus, printre altele, următoarele:

În baza art. 20 C. pen. anterior raportat la art. 25 C. pen. anterior și la art. 290 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru tentativă la instigare la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu infracțiuni de corupție, prin schimbarea încadrării juridice din infracțiunea prevăzută de art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000.

În baza art. 264 C. pen. anterior raportat la art. 17 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru infracțiunea de favorizarea infractorului comisă în legătură cu infracțiuni de corupție.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. anterior, s-au contopit cele două pedepse aplicate de câte 6 luni închisoare și s-a dispus ca inculpatul A. să execute pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare.

În baza art. 71 alin. (2) C. pen. anterior, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a), b), c) C. pen. anterior.

În baza art. 81 C. pen. anterior, s-a suspendat condiționat executarea pedepsei rezultante de 6 luni închisoare pe durata unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni, stabilit în conformitate cu dispozițiile art. 82 C. pen. anterior.

În baza art. 359 C. proc. pen. anterior, s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. anterior. În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei închisorii, s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii.

Cu opinia separată, numai în ceea ce-i privește pe inculpații B. și A. în sensul achitării acestora în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 lit. c) C. proc. pen. pentru infracțiunile prevăzute de art. 290 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen. (inculpatul B.), respectiv pentru infracțiunile prevăzute de art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 și art. 5 C. pen. și art. 264 C. pen. anterior raportat la art. 17 lit. a) teza a II-a din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. (inculpatul A.).

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a constatat că

în Rechizitoriu s-a reținut, în esență, că la data de 26 septembrie 2011, intimatul inculpat A., în calitate de apărător ales al intimatului inculpat B. - cercetat în stare de arest preventiv în Dosarul nr. x/P/2011 al Direcției Naționale Anticorupție pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită în formă continuată - s-a deplasat la locul de deținere al acestuia și i-a înmânat spre semnare un exemplar al Hotărârii nr. 5 din 21 ianuarie 2011 a Biroului Executiv al Comisiei Centrale a Arbitrilor, neconformă realității, în scopul constituirii unor probe neveridice, îngreunării urmăririi penale în cauza în care inculpatul B. era cercetat și obținerii unei soluții favorabile, de admitere a recursului pe care acesta îl declarase împotriva încheierii pronunțate la data de 25 septembrie 2011 în Dosarul nr. x/3/2011, prin care Tribunalul București a admis propunerea procurorului și a dispus arestarea preventivă a inculpatului B. pe o durată de 30 de zile pentru infracțiunea de luare de mită.

Pin același Rechizitoriu s-a reținut că, la data de 26 noiembrie 2011, determinat fiind de către intimatul inculpat A., B. a semnat un exemplar al Hotărârii nr. 5 din 21 ianuarie 2011 a Biroului Executiv al Comisiei Centrale a Arbitrilor, neconform realității, după care l-a înmânat inculpatului A. pentru a-l folosi în instanță și a obține o soluție de admitere a recursului declarat împotriva încheierii prin care se dispusese arestarea sa preventivă pentru infracțiunea de luare de mită.

Referitor la Hotărârea nr. 5 din 21 ianuarie 2011 a Biroului Executiv al Comisiei Centrale a Arbitrilor s-a reținut de către instanța de apel că, la data soluționării de către tribunal a propunerii de arestare preventivă a inculpatului B. pentru infracțiunea de luare de mită, intimatul inculpat A., în calitate de apărător ales al acestuia a invocat în apărarea clientului său, lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii de luare de mită, motivat de împrejurarea că, potrivit Regulamentelor Federației Române de Fotbal, nu avea atribuții concrete în delegarea arbitrilor - pentru desemnarea efectivă a arbitrilor fiind nominalizate alte persoane - ci numai atribuții de avizare a listei de arbitri, apărare ce a fost înlăturată de instanță. În susținerea apărării, intimatul inculpat A. a depus la dosarul cauzei hotărârea susmenționată, înscris care nu era ștampilat și nici semnat de membrii Biroului Executiv al Comisiei Centrale a Arbitrilor, dar în care se menționa că delegările arbitrilor, arbitrilor asistenți și observatorilor de arbitri la Liga 1, 2, 3, vor fi efectuate de către membrii Comisiei Centrale a Arbitrilor.

S-a mai reținut faptul că, după pronunțarea de către instanța de fond a încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului B. pentru infracțiunea de luare de mită, intimatul inculpat A. a intrat în posesia unui exemplar al Hotărârii nr. 5 din 21 ianuarie 2011, urmare discuției telefonice pe care a avut-o cu martorul H. S-a observat că declarațiile intimatului inculpat au fost confirmate de declarațiile martorului O., secretar Executiv în cadrul Comisiei Centrale a Arbitrilor, în același sens fiind și declarația martorului I.

Instanța de apel a constatat că, din compararea celor două înscrisuri sub semnătură privată (cel depus de către intimatul inculpat A. la instanța de fond și cel pe care acesta l-a dat inculpatului B. să-l semneze), a rezultat că acestea au mențiuni diferite, primul exemplar al hotărârii nu are nici o semnătură, iar pe cel de-al doilea exemplar, intimatul inculpat A. a aplicat o ștampilă, a semnat și l-a înmânat intimatului inculpat B. care l-a semnat în calitatea sa de președinte al Comisiei Centrale a Arbitrilor (funcție deținută la data de 5 februarie 2011) la rubrica „Ratificat de Comisia Centrale a Arbitrilor” unde erau aplicate două ștampile rotunde cu impresiunea „Comisia Centrală a Arbitrilor Federația Română de Fotbal”.

Raportând considerentele teoretice expuse anterior la speța dedusă judecății, instanța de apel a apreciat că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată s-a realizat în modalitatea contrafacerii scrierii, sintagmă căreia, trebuie să i se acorde un sens mai larg și anume, acela de alcătuire, de plăsmuire a înscrisului, iar nu numai de imitare a scrierii manuscrise a conținutului său.

Referitor la forma de vinovăție, instanța de apel a opinat în sensul că infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se comite cu intenție directă, subiectul acționează pentru atingerea unui anumit scop, respectiv, producerea unei consecințe juridice, are reprezentarea survenirii unei urmări periculoase ca rezultat al acțiunilor sale conjugate și implicit, a pericolului pe care faptele sale îl creează pentru relațiile sociale, prin atingerea adusă încrederii acordate înscrisurilor și urmărește acest rezultat.

În ce-l privește pe inculpatul A. s-a reținut că scopul urmărit de acesta a fost acela de a folosi în fața instanței de recurs hotărârea anterior menționată (deși aceasta nu apare în procesul verbal al ședinței Comisiei Centrale a Arbitrilor din data de 5 februarie 2011, de unde rezultă că nu era ratificată și, în consecință, nu putea produce efecte în sensul delegării atribuției inculpatului B. vizând delegările de arbitri către alte persoane) pentru a dovedi că în sarcina inculpatului B. nu poate fi reținută infracțiunea de luare de mită deoarece nu avea atribuții în ce privește delegarea arbitrilor și a obține o soluție de punere în libertate a acestuia. Această concluzie a rezultat din faptul că în referatul cu propunere de arestare preventivă întocmit de procuror s-a reținut că inculpatul B. a primit de la inculpatul L. suma de 19.000 euro și transportul gratuit cu elicopterul pe ruta București - Târgu Mureș și retur în scopul delegării la meciul de fotbal Târgu Mureș - Universitatea Cluj, jocurile ediției de campionat 2011-2012 a unor arbitri agreați de echipa de fotbal din Târgu Mureș.

Instanța de control judiciar a reținut că din declarațiile martorilor F. și E. a rezultat că, după ce inculpatul B. a semnat prima pagină a Hotărârii nr. 5/2011, în partea din dreapta sus, unde exista o ștampilă a federației, martorul F. a intervenit și a luat înscrisul respectiv. Prin urmare, intervenția martorului F. a întrerupt activitatea infracțională a intimatului inculpat B., aceasta rămânând în faza de tentativă, motiv pentru care în baza art. 386 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii prevederilor art. 20 rap. la art. 25 și la art. 290 alin. (1) C. pen. anterior cu aplic. art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (pentru inculpatul A.).

În ce privește infracțiunea de favorizarea infractorului, s-a constatat că aceasta constă, potrivit art. 264 alin. (1) C. pen. anterior, în „ajutorul dat unui infractor, fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracțiunii”.

Obiectul juridic special al infracțiunii de favorizarea infractorului îl constituie relațiile sociale privitoare la înfăptuirea justiției pentru a căror dezvoltare nestingherită, infractorii nu trebuie să fie ajutați să se sustragă raportului juridic penal, raportului juridic de executare a pedepsei sau să beneficieze de anumite foloase ale infracțiunii.

Elementul material al laturii obiective a infracțiunii de favorizarea infractorului constă în favorizarea unui infractor, care se poate realiza prin ajutorul dat infractorului pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei (favorizare personală, in personam). Ajutorul dat infractorului în acest scop poate consta în orice act comisiv sau omisiv, sub orice formă și prin orice mijloc prin care infractorul este ajutat să se sustragă de la urmărirea penală, judecată sau executarea pedepsei ori este protejat.

Urmarea imediată a infracțiunii de favorizarea infractorului constă în crearea unei stări de pericol pentru normala desfășurare a activității de înfăptuire a justiției și pentru relațiile sociale a căror ocrotire este asigurată prin apărarea acestei activități. Pentru existența infracțiunii, este indiferent dacă urmărirea, judecata sau executarea pedepsei a și fost îngreunată sau zădărnicită ori dacă s-a asigurat pentru infractor în mod efectiv produsul sau folosul infracțiunii.

În speță, instanța de apel a reținut că ajutorul dat de intimatul inculpat A. intimatului inculpat B. a constat în punerea la dispoziția acestuia a Hotărârii nr. 5 din 21 ianuarie 2011 pentru a fi semnată și depusă la instanța de recurs în scopul obținerii unei soluții favorabile de punere în libertate a inculpatului B. S-a apreciat că relevantă în acest sens este declarația martorului I. în care a arătat că inculpatul A. i-a cerut Hotărârea nr. 5 din 21 ianuarie 2011 pentru că îl apără pe B. și să-l ajutăm într-un fel pe acesta.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 alin. (1) din N.C.P., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.

În speță de la data săvârșirii infracțiunilor de către inculpați - 21 mai 2011, respectiv 26 septembrie 2011 până la soluționarea apelului a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.

Prin compararea legilor penale succesive, cea din momentul faptelor cu cea din momentul judecării, s-a apreciat că legea penală favorabilă inculpatului A. este legea veche sub aspectul modalității de stabilire a pedepsei rezultante în caz de concurs de infracțiuni.

Conform art. 34 lit. b) C. pen., în caz de concurs de infracțiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.

În cazul concursului de infracțiuni legea veche prevede că atât sporirea pedepsei până la maximul special cât și adăugarea unui spor de pedeapsă sunt facultative.

Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) din N.C.P., în caz de concurs de infracțiuni când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite.

Prin urmare, aplicarea unui spor de pedeapsă a devenit obligatoriu conform noului C. pen. Sub acest aspect legea veche este mai favorabilă.

La individualizarea pedepselor, în conformitate cu dispozițiile art. 72 C. pen. s-au avut în vedere limitele de pedeapsă, gradul de pericol social al faptelor comise, persoana inculpaților și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Fiind stabilite pedepse într-un cuantum orientat spre minimul special prevăzut de lege, s-au avut în vedere, într-o măsură suficientă, atât datele care circumstanțiază persoana inculpaților (vârstă, antecedente penale), cât și pericolul social concret al faptelor, pus în evidență de împrejurările și modalitatea în care aceștia au acționat.

Referitor la inculpatul A. s-a reținut, raportat la împrejurarea că înscrisul falsificat nu a produs consecințe juridice și la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile comise, că scopul preventiv și educativ al sancțiunilor poate fi atins și fără executarea efectivă a acestora, respectiv prin aplicarea art. 81 C. pen., privind suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În ceea ce privește pedepsele complementare și accesorii s-au avut în vedere dispozițiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187 din 24 octombrie 2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., conform cărora, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă.

În speță, legea veche a fost identificată ca lege mai favorabilă și prin urmare, în conformitate cu dispozițiile legale enunțate, pedepsele accesorii și complementare s-au aplicat potrivit legii vechi.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație A., la data de 05 mai 2015.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 06 mai 2015.

În motivarea cererii de recurs în casație, recurentul a invocat cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În esență, recurentul a arătat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, respectiv tentativă la instigare la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu infracțiuni de corupție. În acest sens, a menționat că prevederea faptei în legea penală este cerința ca fapta săvârșită de inculpat să corespundă tiparului ori modelului existent în norma de incriminare. Pentru îndeplinirea acestei condiții este impetuos necesar să existe o corespondență pe planul elementelor de natură obiectivă, precum activitatea desfășurată, urmarea produsă, calitatea subiecților infracțiunii, și a celor de natură subiectivă, precum forma de vinovăție cu care este desfășurată activitatea infracțională. Această corespondență trebuie să existe între infracțiunea săvârșită de inculpat și infracțiunea abstractă prevăzută de dispozițiile legii penale, la care s-a raportat instanța de judecată pentru a pronunțat hotărârea de condamnare. Or, în opinia inculpatului, conform dispozițiilor C. pen. anterior sau ale C. pen. în vigoare, infracțiunea de tentativă la instigare, indiferent de natura infracțiunii la săvârșirea căreia se instigă, nu este incriminată de legea penală. Pe cale de consecință, în cererea de recurs în casație s-a apreciat că lipsa de identitate dintre cerințele normei ce sancționează faptele de natură penală și fapta concretă, efectivă reținută în sarcina inculpatului, este echivalentă cu neincriminarea acesteia din urmă, pe considerentul că fapta concretă, săvârșită de inculpat, nu este prevăzută și sancționată de legea penală.

De asemenea, recurentul a susținut că instigarea, ca formă a participației penale, presupune efectuarea unei activități de determinare de către inculpat, în calitate de instigator, față de celălalt inculpat din cauză, care are calitatea de instigat, cu scopul ca acesta din urmă să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Dacă în urma activității de instigare s-a reușit ori nu determinarea instigatorului de a-și însuși hotărârea de a săvârși infracțiunea, are relevanță doar cu privire la regimul sancționator aplicabil instigatorului.

Așadar, recurentul condamnat a apreciat că activitatea desfășurată de instigator este calificată întotdeauna ca instigare „în formă consumată”. Raportat la consecințele și la urmările activității de determinare a instigatului de a săvârși o infracțiune se poate reține instigarea perfectă, urmată de săvârșirea faptei la care se instigă, ori instigarea neurmată de executare. Infracțiunea de instigare „în formă consumată” subzistă chiar și în situația în care instigatul nu săvârșește infracțiunea cu privire la care instigatorul desfășoară activitatea de determinare.

În concluzie, în cererea de recurs în casație s-a subliniat că, prin însăși modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze instituția de drept penal a instigării, este exclusă posibilitatea ca instigatorul să săvârșească infracțiunea de instigare în forma tentativei, indiferent de natura și gravitatea infracțiunii pe care instigatorul urmărește să o săvârșească instigatul.

De asemenea, recurentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza I C. proc. pen. și a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției.

Prin Încheierea nr. x/RC din 23 iunie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2015, s-a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de A. și s-a trimis cauza Curții Constituționale în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (1) teza I C. proc. pen. Totodată, s-a fixat termen pentru soluționarea cererii de recurs în casație la data de 06 octombrie 2015.

Urmare acestei încheieri, pentru pronunțarea asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, s-a format Dosarul nr. x/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Cauza a fost amânată succesiv, până la pronunțarea Curții Constituționale asupra excepției de neconstituționalitate invocată de recurentul A.

Prin Încheierea nr.

x/RC din 25 octombrie, pronunțată în Dosarul nr. x/1/2015, î

n temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., s-a admis în principiu recursul în casație formulat de

A. împotriva Deciziei penale nr. 123/A din 8 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011.

S-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație, completului C7.

S-a fixat termen de judecată în ședință publică, la data de 06 decembrie 2016, ora 9,30, pentru când a fost citat recurentul

A.

.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casație, Înalta Curte a constatat următoarele:

Prin Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016 (publicată în M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Adrian Penciu în Dosarul nr. x/1/2015 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 434

alin. (1)

teza I C. proc. pen., care exclude atacarea cu recurs în casație a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, este neconstituțională.

Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că scopul recursului în casație este acela de a îndrepta erorile de drept comise la judecarea apelului, iar excluderea „căii extraordinare de atac a recursului în casație împotriva deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție ca instanță de apel, decizii prin care s-a soluționat fondul cauzelor, creează discriminare atât pentru inculpat, cât și pentru celelalte părți - partea civilă și partea responsabilă civilmente - față de părțile din cauzele penale soluționate de curțile de apel ca instanțe de apel. Astfel, deși se găsesc în situații similare, părțile beneficiază de un tratament juridic diferit în funcție de instanța care soluționează apelul, ceea ce contravine prevederilor

art. 16

din Constituție, în condițiile în care tratamentul discriminatoriu nu-și găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă. Evident, nu intră în discuție deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel, prin care aceasta a dispus rejudecarea cauzelor, prin atare decizii nefiind soluționat fondul litigiilor.

Sub aspectul asigurării egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudența sa că, în instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii. (...) Or, din perspectiva interesului de a cere și obține îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea apelului, inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente dintr-o cauză soluționată în apel de Înalta Curte de Casație și Justiție se află într-o situație similară cu părțile din procesele penale soluționate de curțile de apel, ca instanțe de apel, sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel fiind, tratamentul juridic diferențiat care rezultă din dispozițiile de lege criticate este nejustificat și conduce la o discriminare.

Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. (…) Curtea reține, astfel, că principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri, în formele și în modalitățile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21

alin. (2)

din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (…).

Mai mult, pornind de la scopul recursului în casație - acela de a asigura posibilitatea îndreptării erorilor de drept comise la soluționarea apelului, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege - și de la rolul procurorului în cadrul procesului penal în calitate de titular al dreptului de a formula cerere de recurs în casație, Curtea a constatat că exigențele dreptului la un proces echitabil impun asigurarea verificării pe calea recursului în casație - și la inițiativa procurorului în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac - a legalității deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție ca instanță de apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.

Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea a constatat că dispozițiile art. 434

alin. (1)

teza I C. proc. pen., care exclud deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel - decizii prin care s-a soluționat fondul cauzelor - de la exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casație, încalcă prevederile constituționale ale

art. 16

referitor la egalitatea în drepturi și ale

art. 21

privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. În cazul în care legea - norma de procedură penală și/sau norma de drept penal substanțial - este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât și părții interesate posibilitatea de a cere și obține restabilirea legalității prin casarea hotărârii nelegale. Or, dispozițiile de lege criticate nu asigură existența remediului pentru cazul încălcării legii și creează un vid de reglementare în ceea ce privește desființarea deciziilor nelegale pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție ca instanță de apel - decizii prin care s-a soluționat fondul cauzelor - lipsind, pe de o parte, procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal, iar, pe de altă parte, părțile de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăților și a intereselor lor legitime.”

Prin urmare, având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 540 din 12 iulie 2016, instanța a constatat că pot fi atacate cu recurs în casație și hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de apel.

În ceea ce privește celelalte condiții prevăzute de dispozițiile art.

440 alin. (4)

C. proc. pen. raportat la art.

434 - 438

C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că și acestea sunt îndeplinite.

În acest sens, s-a observat că recursul în casație îndeplinește cerințele prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d)

C. proc. pen.

, în cuprinsul cererii fiind menționate

numele și prenumele inculpatului (A.), numele, prenumele, domiciliul profesional al avocatului părții (avocat P., cu sediul în mun. Giurgiu, jud. Giurgiu), hotărârea care se atacă (Decizia penală nr. 123/A din 07 aprilie 2015), precum și semnătura inculpatului și a apărătorului care a exercitat calea de atac.

În ceea ce privește cerința prev. de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că recurentul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că tentativa la instigare la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată nu este incriminată de dispozițiile legii penale.

Așadar, având în vedere că inculpatul a solicitat verificarea în drept a situației de fapt stabilită de instanța de apel, Înalta Curte a apreciat că recursul poate fi analizat din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7

C. proc. pen.

, cererea de recurs în casație fiind admisibilă în principiu.

În dezbateri, la termenul de judecată din 6 decembrie 2016, recurentul, întemeindu-și calea de atac pe cazul prevăzut de

art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., a solicitat achitarea sa pentru infracțiunea de tentativă la instigare la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., precum și în ceea ce privește infracțiunea de favorizare a infractorului. Recurentul a susținut că instanța de apel l-a condamnat, schimbând încadrarea juridică a faptei în tentativă la instigare la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., însă nu a pus niciodată în discuție schimbarea încadrării juridice din infracțiune consumată în tentativă și nici măcar nu apare o eventuală schimbare din concurs ideal în concurs real, iar trimiterea în judecată s-a făcut pentru două infracțiuni comise în concurs ideal.

S-a arătat că instanța de apel l-a condamnat la tentativă la instigare la săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, însă legiuitorul român, când definește instigatorul, atât în C. pen. anterior, cât și în actualul cod, arată că este persoana care a determinat (a determina înseamnă a se consuma instigarea respectivă), iar tentativa nu se sancționează. Pe de altă parte, s-a arătat că legiuitorul prevede în mod expres faptul că tentativa nu se pedepsește decât atunci când legea prevede aceasta, iar în cauza de față inculpatul a fost condamnat pentru tentativă la instigare care nu poate fi reținută pentru că legiuitorul nu o sancționează.

Mai mult, recurentul a susținut că a fost condamnat pentru tentativă la instigare care nu este posibilă cel puțin din două aspecte, respectiv legea nu prevede și, în raport de art. 371 C. proc. pen., instanța de apel trebuia să limiteze la actul de trimitere în judecată, în care s-a reținut că i-a înmânat copia hotărârii Biroului Executiv al Comisiei Centrale al Arbitrilor inculpatului B., pe care îl asista juridic, iar acesta a semnat și urma să confirme faptul că este conformă cu originalul. S-a susținut că respectiva copie nu a suportat niciun fel de modificare sau alterare.

Analizând recursul în casație în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație, î

n reglementarea N.C.P.P. este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Recursul în casație se exercită doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate,

urmărind să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Rolul recursului în casație este de a examina dacă situația de fapt reținută în apel corespunde consecințelor legale care au condus la condamnare.

Argumentele apărării, întemeiate pe cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), au fost în sensul că recurentul a fost condamnat de instanța de apel pentru tentativa la instigare la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură private, faptă ce nu este incriminată de dispozițiile legii penale.

În același timp, recurentul a afirmat că a fost schimbată încadrarea juridică a faptei de către instanța de apel, activitate procesuală ce nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților. Cea de-a doua teză a apărării excede cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Așadar,

în principal,

recurentul a susținut că fapta pentru care a fost condamnat

(tentativă la instigare

a infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură private) n

u este posibilă întrucât nu

corespunde tiparului ori modelului existent în norma de incriminare. În opinia recurentului, prin însăși modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze instituția de drept penal a instigării, este exclusă posibilitatea ca instigatorul să săvârșească infracțiunea de instigare în forma tentativei, indiferent de natura și gravitatea infracțiunii pe care instigatorul urmărește să o săvârșească instigatul.

Totodată, în raport de art. 371 C. proc. pen., recurentul a susținut că instanța de apel trebuia să limiteze la actul de trimitere în judecată, în care se reține că i-a înmânat copia

Hotărârii nr. 5 din 21 ianuarie 2011

inculpatului (B.) pe care îl asista juridic, iar acesta a semnat-o și urma să confirme faptul că este conformă cu originalul. Recurentul a mai precizat că acest înscris nu a suportat niciun fel de modificare sau alterare.

În primul rând, se constată că recurentul a criticat decizia instanței de apel cu privire la infracțiunea pentru care a fost condamnat, respectiv

tentativă la instigare la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu infracțiuni de corupție prev. de art. art. 25 C. pen. anterior raportat la art. 290 alin. (1) C. pen. anterior cu aplicarea art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000, susținând că fapta

nu este prevăzută de legea penală

.

Teza apărării nu este susținută de situația de fapt reținută de instanța de apel în urma probelor administrate. Teza apărării se fundamentează pe o eroare evidentă a inversării a două texte de lege în încadrarea juridică reținută de către instanța de apel. Astfel, inculpatul a fost trimis în judecată pentru instigare la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar instanța de apel a schimbat încadrarea juridică, reținând că infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată a rămas în forma tentativei

. Această concluzie rezultă fără echivoc din situația de fapt descrisă în decizia din apel, în care se reține că ceea ce a rămas în forma tentativei este actul celui care producea contrafacerea (actul lui B.), și nu actul de instigare (actul lui A.), astfel încât tentativa, reținută de instanța de apel, este o formă atipică a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Motivarea instanței de apel nu cuprinde nicio îndoială asupra concluziei anterioare: „

Totodată, instanța de apel a reținut că intervenția martorului F.

a întrerupt activitatea infracțională a intimatului inculpat B., aceasta rămânând în faza de tentativă, motiv pentru care în baza art. 386 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice în sensul reținerii prevederilor art. 20 rap. la art. 25 și la art. 290 alin. (1) C. pen. anterior cu aplic. art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (pentru inculpatul A.)”.

În consecință, fapta pentru care a fost condamnat A. este aceea de a-l fi instigat pe B. să săvârșească infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, infracțiune de fals în înscrisuri sub semnătură privată care a rămas în forma tentativei, dată fiind intervenția martorului F., care a întrerupt activitatea de contrafacere a înscrisului de către B. Tentativa la fals în înscrisuri sub semnătură privată este încriminată de

art. 290 alin. (2) C. pen.

Apărarea a mai susținut că instanța de apel a pronunțat o soluție de condamnare doar prin reținerea unor elemente de fapt noi, care nu au fost avute în vedere în Rechizitoriu. Deși, recursul în casație presupune doar examinarea situației de fapt reținută de către Curtea de apel și concordanța dintre faptele reținute și tipicitatea conținutului unei infracțiuni, se constată că nici această teză a apărării nu este confirmată de actele dosarului, astfel cum se va indica în cele ce urmează, cu referire la o altă susținere a apărării, cea care privește lipsa condițiilor privind existența instigării. Recurentul a mai susținut și că actele care au constituit fundamentul soluției de condamnare nu se încadrează în instigare.

Conform art. 25 C. pen. anterior instigatorul este persoana care, cu intenție determină o altă persoană să săvârșească o faptă prevăzute de legea penală. În consecință, pentru a reține caracterul penal al unei instigări la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, instanța de apel trebuia să rețină următoarele:

Existența unei acțiuni a subiectului de determinare cu intenție a unei alte persoane la contrafacerea unui înscris în scopul producerii de consecințe juridice.

Instanța de apel a reținut că recurentul A. a solicitat o copie a Hotărârii nr. 5 din 2011, făcând cunoscut faptul că îl apără pe B. și în scopul de a-l ajuta pe acesta. Astfel, instanța de apel reține că martorul O., secretar Executiv în cadrul Comisiei Centrale a Arbitrilor, a arătat următoarele: „În Hotărârea nr. 5 din 2011 dată de Biroul Executiv al Comisiei Centrale a Arbitrilor se stipula în mod expres ca delegările de arbitri, respectiv de observatori să fie efectuate de către persoane diferite. După aproximativ 8-9 luni, A. mi-a cerut să-i comunic această hotărâre și la solicitarea acestuia i-am trimis-o doar în format electronic, prin e-mail, în formă brută, fără semnături, originalul fiind în fișetul de la Comisia Centrală a Arbitrilor. Tot la cererea sa i s-a aplicat o ștampilă pe forma brută pe care i-am transmis-o pe e-mail. Pe hotărâre, în dreptul mențiunii Ratificat Comisiei Centrale a Arbitrilor nu se afla nici o semnătură și nici ștampilă”.

În același sens s-a observat că a declarat și martorul I. care arătă că „Actul eliberat domnului Penciu undeva în anul 2011 era un draft din punctul meu de vedere pentru că nu conține semnăturile niciunei persoane. Am aplicat ștampila Comisiei Centrale a Arbitrilor pe un document pe care nici nu l-am citit, la cererea domnului avocat A. Domnul A. a spus că îl apără pe B. și să-l ajutăm într-un fel pe acesta”, B. fiind arestat la acea dată.

Instanța de apel a mai reținut și că A. a dat această copie lui B. pentru a o semna și că acea copie era de natură să producă anumite consecințe juridice într-un proces aflat pe rol, A. fiind avocatul lui B.: „În ce-l privește pe inculpatul A., instanța de apel a remarcat că scopul urmărit de acesta a fost acela de a folosi în fața instanței de recurs hotărârea anterior menționată (deși aceasta nu apare în procesul verbal al ședinței Comisiei Centrale a Arbitrilor din data de 5 februarie 2011, de unde rezultă că nu era ratificată și, în consecință, nu putea produce efecte în sensul delegării atribuției inculpatului B. vizând delegările de arbitri către alte persoane) pentru a dovedi că în sarcina inculpatului B. nu poate fi reținută infracțiunea de luare de mită deoarece nu avea atribuții în ce privește delegarea arbitrilor și a obține o soluție de punere în libertate a acestuia. Această concluzie rezultă din faptul că în referatul cu propunere de arestare preventivă întocmit de procuror se reține că inculpatul B. a primit de la inculpatul L. suma de 19.000 euro și transportul gratuit cu elicopterul pe ruta București Târgu Mureș și retur în scopul delegării la meciul de fotbal Târgu Mureș-Universitatea Cluj, jocurile ediției de campionat 2011-2012 a unor arbitri agreați de echipa de fotbal din Târgu Mureș.”

Față de cele ce preced, din faptul că A., avocat, a dat un înscris clientului său, B., pentru ca acesta să îl semneze, pentru prima oară la data de 26 septembrie 2011, în scopul de a fi folosit acel înscris pe care A. obținuse și aplicarea a două ștampile de către unul dintre martori, în apărarea lui B. în calea de atac exercitată de acesta împotriva unei măsuri preventive luată anterior față de B., prima condiție de tipicitate este îndeplinită.

Astfel, conform încheierii de ședință din data de 25 septembrie 2011, dată în Dosarul nr. x/3/2011 al Tribunalului București, secția I penală, apărarea, prin A., a dorit să demonstreze prin depunerea Hotărârii nr. 5 din 21 ianuarie 2011 că B. „

nu are, potrivit regulamentelor Federației, atribuții concrete în delegarea arbitrilor, cu privire la desemnarea efectivă a acestora fiind stabilite persoane nominalizate în înscrisul depus la dosarul cauzei, ci numai atribuții de avizare a listei de arbitri propuși” (pag. 11). Pentru întrunirea condițiilor de tipicitate actul contrafăcut trebuie să fie de natură să producă consecințe juridice, fiind fără relevanță dacă respectivele consecințe s-au produs în mod efectiv sau nu.

În concluzie, și această condiție de tipicitate este îndeplinită.

Persoana asupra căreia s-a exercitat influența subiectului să fi trecut la contrafacerea înscrisului respectiv.

Atât în Rechizitoriu, cât și în ceea ce a reținut instanța de fond, respectiv cea de apel, se subliniază existența unor diferențe între înscrisul prezentat de A. lui B. și înscrisul luat de martorul F. de la B. înainte de restituirea acestuia lui A., în timpul vizitei făcute la locul de deținere de către avocat.

În Rechizitoriu s-au reținut următoarele: „

Relativ la hotărârea prezentată de A. spre a fi semnată de B., s-a reținut că aceasta reprezenta un exemplar nesemnat și neștampi