ÎCCJ, decizie (scj.ro #83705)

Fapta inculpatului, care are o funcție de conducere în cadrul unei direcții generale a finanțelor publice, de a participa, prin intermediul unei societăți comerciale, la o licitație publică privind un imobil asupra căruia direcția generală a finanțelor publice instituise o ipotecă de gradul III, obținând o sumă de bani prin revânzarea bunului adjudecat la licitația publică, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Dobândirea, deținerea și folosirea banilor obținuți prin săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, de către subiectul activ al acestei infracțiuni, care a încercat prin tranzacții bancare succesive să ascundă atât sursa, cât și destinația banilor, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, subiectul activ al infracțiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 putând fi și subiect activ al infracțiunii prevăzute în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000. Fapta întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de spălare a banilor și se încadrează în art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 raportat la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, chiar dacă pentru infracțiunea principală, prevăzută în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, a intervenit prescripția răspunderii penale.

Fapta inculpatului, care are o funcție de conducere în cadrul unei direcții generale a finanțelor publice, de a pretinde și de a primi foloase materiale necuvenite de la administratorul unei societăți comerciale, constând în plata unor materiale de construcții, în scopul de a-și îndeplini atribuțiile de serviciu privitoare la aprobarea unor reeșalonări ale obligațiilor fiscale și a unor restituiri de accize către societățile comerciale administrate de persoana de la care a pretins și primit foloasele materiale necuvenite, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. I.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 836 din 13 februarie 2013 I. Prin sentința penală nr. 251/S din 1 iunie 2010 a Tribunalului Brașov, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului L.I. pentru săvârșirea infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea îndeplinită, în scopul obținerii pentru sine sau altul de bani sau alte foloase necuvenite, prevăzută în art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000. În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., același inculpat a fost achitat, între altele, pentru săvârșirea infracțiunilor de spălare a banilor prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 (pct. 3 rechizitoriu), de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 (pct. 4 rechizitoriu), de abuz în serviciu contra intereselor publice (două infracțiuni) prevăzute în art. 248 C. pen. cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 (faptele de la pct. 5 și 6 rechizitoriu), de participație improprie la infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută în art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (pct. 6 rechizitoriu). În baza art. 143 din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a), b) și c) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului R.A. la pedeapsa de 15.000 lei amendă penală. În baza art. 25 C. pen. raportat la art. 143 din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 74 alin. (1) lit. a) și c) C. pen. și art. 76 alin. (1) lit. e) C. pen., inculpatul L.I. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la infracțiunea de bancrută frauduloasă, la pedeapsa de 30.000 lei amendă penală. Tribunalul Brașov a constatat recuperat prejudiciul cauzat părții civile societatea comercială A. și a respins pretențiile civile formulate de părțile civile Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Agenția Națională de Administrare Fiscală București, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Brașov, Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, ca nefondate. Prin aceeași sentință, a fost ridicată măsura sechestrului asigurător instituită prin ordonanța procurorului din 9 martie 2005 și s-a dispus restituirea către inculpatul L.I. a sumelor indisponibilizate, respectiv 8.000 euro și 20.000 USD, sume ce au fost depuse la Banca C. la dispoziția parchetului. În ceea ce privește perchezițiile și, implicit, înscrisurile ridicate cu acele ocazii, instanța a reținut următoarele: Inculpatul L.I. a invocat în apărare excepția nulității absolute a procedurii probatorii privind perchezițiile dispuse în dosarul penal nr. 17/P/2004 al Parchetului Național Anticorupție și utilizate în dosarul penal de față, arătându-se că acestea au fost efectuate cu încălcarea prevederilor legale, respectiv ale art. 100 alin. (3) C. proc. pen. privind organul competent, ale art. 209 alin. (4) C. proc. pen., precum și ale art. 135 raportat la art. 132 C. proc. pen. privitor la delegare. În ceea ce privește modul de efectuare a perchezițiilor, se invocă încălcarea art. 104 alin. (4) C. proc. pen., potrivit cărora se impunea ca inculpatul arestat să fie adus la percheziție, să fie asistat de apărător sub sancțiunea nulității absolute. La data de 27 octombrie 2004, în dosarul penal nr. 17/P/2004, prin rezoluție, procurorul șef birou al Serviciului Teritorial Oradea delegat de procurorul general adjunct al Parchetului Național Anticorupție să efectueze urmărirea penală în ceea ce îl privea pe învinuitul de la acea dată L.I., cercetat sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, a delegat la rândul său în temeiul art. 217 alin. (4) C. proc. pen. și art. 10 din O. U. G. nr. 43/2002 modificată prin Legea nr. 503/2002, nr. 161/2003 și O. U. G. nr. 24/2004, organelor de poliție judiciară „efectuarea de percheziții la reședința învinuitului (din strada B., Oradea, județul Bihor), precum și la sediul Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor, ridicarea de obiecte și înscrisuri, audieri de persoane și orice alte activități utile cauzei, cu excepția actelor de competența exclusivă a procurorului.” Dacă prima critică adusă actului procedural efectuat nu este întemeiată, întrucât Codul de procedură penală prevede instituția delegării în dispozițiile art. 135 C. proc. pen., cea de a doua este întemeiată. În acest sens, dispozițiile art. 135 C. proc. pen. prevăd că organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate dispune, în condițiile arătate în art. 132 C. proc. pen., efectuarea unui act de procedură și prin delegare. Cu toate acestea, faptul că procurorul delegat a dispus la rândul său delegarea efectuării acestor acte de către organele poliției judiciare, raportat la dispozițiile procedurale citate, conduce la concluzia că actele procesuale au fost efectuate cu încălcarea dispozițiilor procedurale în materie, ceea ce conduce la nulitatea absolută a acestora. O altă cauză de nulitate absolută a constituit-o încălcarea dispozițiilor art. 104 alin. (4) C. proc. pen., potrivit cărora prezența inculpatului reținut sau arestat este obligatorie, precum și a celor relative la reprezentare și asistare. Astfel, la data efectuării perchezițiilor, inculpatul era arestat în altă cauză, iar la dosar nu a existat niciun act din care să rezulte imposibilitatea prezenței inculpatului la efectuarea perchezițiilor ori împrejurarea că în lipsa inculpatului acesta a fost reprezentat de avocat. Instanța a constatat că inculpatului i s-a încălcat dreptul la apărare, ceea ce sancționează cu nulitatea absolută actul procedural efectuat cu încălcarea acestor dispoziții. Acuzarea s-a bazat pe înscrisuri ridicate în urma efectuării perchezițiilor dispuse în dosarul de urmărire penală nr. 17/P/2004, care nu a constituit precedentul prezentului dosar pentru simplul motiv că nu există la prezentul dosar nicio dovadă din care să rezulte faptul că cercetarea penală s-a efectuat împotriva inculpatului pentru mai multe infracțiuni pentru care se începuse urmărirea penală și a intervenit disjungerea pentru cele ce s-a dorit a fi dovedite prin probele analizate. Un act procesual nul nu a putut determina ridicarea unor probe legale, astfel că instanța a înlăturat ca nelegal obținute toate înscrisurile ridicate cu ocazia efectuării perchezițiilor domiciliare în lipsa inculpatului ori a apărătorului acestuia. În analiza infracțiunilor pentru care a fost cercetat inculpatul L.I., instanța a reținut, între altele, următoarele: ► Legea nr. 78/2000 incriminează, în art. 12 lit. a), efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale, dacă acestea sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite. Raportat la data săvârșirii faptei, respectiv septembrie 2001, termenul de prescripție specială a răspunderii penale s-a împlinit. Inculpatul a solicitat, însă, continuarea procesului penal, susținându-și nevinovăția. S-a imputat inculpatului L.I. faptul că, în calitate de director general adjunct și sef al Direcției de Control Fiscal din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor, s-a substituit administratorului societății comerciale P., folosind firma ca paravan și a achiziționat prin această firmă, la licitația organizată de AVAB, un spațiu comercial situat în Oradea, B-dul D., obținând un profit de peste 200.000 USD (7.716.810.325 lei). Spațiul menționat a aparținut inițial societății comerciale M., societate administrată de martorul M.O., fiind ipotecat în perioada 1997-1998 în favoarea Băncii B. pentru garantarea unor credite acordate societății comerciale S., societate administrată de același martor. Întrucât o parte din acest credit nu a fost rambursat, asupra imobilului a fost aplicat sechestru asigurător de către AVAB, care a preluat creanța de la Banca B. și a fost începută procedura de vânzare la licitație. Probele administrate în cauză nu au condus la concluzia că inculpatul s-ar fi substituit administratorului societății comerciale P. în scopul de a efectua acte de comerț pentru a obține beneficii, astfel cum se susține în actul de acuzare. Activitatea inculpatului s-a redus la comandarea unor imprimate și ștampile pentru societate, la întocmirea actelor necesare participării societății la licitație, la depunerea ofertei în plic închis la sediul AVAB și la a-și ruga o cunoștință veche a ridica pentru societate procesul-verbal de adjudecare la finele licitației. Raportat la aceste activități, s-a analizat dacă există incompatibilitate între funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinea inculpatul, aceea de director general adjunct al Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor și acțiunea de a participa ca împuternicit la licitație privind vânzarea la licitație publică a unui bun de către AVAB, întrucât, prin ea însăși, simpla efectuare de operațiuni financiare, ca acte de comerț, nu realizează latura obiectivă a infracțiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000. Legea a obligat ca aceasta să fie incompatibilă cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește subiectul activ, în speță funcționarul cu atribuții de control. Aceasta situație nu a fost îndeplinită în speță, întrucât incompatibilitatea trebuie să rezulte din lege, pentru că numai astfel ea condiționează și deopotrivă determină existența elementului material al laturii obiective a infracțiunii. În cea de-a doua modalitate normativă, tranzacția poate realiza elementul material al laturii obiective numai dacă privește tranzacțiile financiare și a fost realizată de făptuitor utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuțiilor sau însărcinării sale. Nu poate fi vorba despre utilizarea informațiilor obținute în virtutea funcției, atribuțiilor sau însărcinării inculpatului, această împuternicire dată pentru reprezentare la AVAB neavând legătură cu atribuțiile de serviciu ale inculpatului, împuternicirea fiind dată numai pentru depunerea plicului conținând oferta societății pentru licitație. Tot astfel, prin specificul ei, licitația presupunea publicarea anunțurilor în ziare de circulație națională, astfel că informația nu era secretă pentru a presupune că inculpatul a intrat în posesia ei în virtutea funcției sale. S-a susținut, de asemenea, că inculpatul avea cunoștință de faptul că imobilul în discuție era ipotecat în favoarea Administrației Finanțelor Publice Oradea, fapt care chiar dacă ar fi adevărat nu prezintă relevanță în speța, întrucât nu Direcția Generală a Finanțelor Publice a fost aceea care a pornit procedura de executare silită, caz în care am fi putut vorbi de o incompatibilitate evidentă. ► Art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, prevede infracțiunea de spălare a banilor ca fiind dobândirea, deținerea sau folosirea de bunuri, cunoscând ca acestea provin din săvârșirea de infracțiuni. În concret, inculpatului L.I. i s-a imputat faptul că a folosit banii obținuți prin comiterea infracțiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru cumpărarea unui apartament amplasat în Oradea, strada C. și pentru alte necesități personale, încercând prin transferuri bancare succesive să ascundă atât sursa, cât și destinația finală a banilor. Contrar celor susținute în actul de sesizare a instanței, inculpatul personal nu a dobândit vreun bun ca urmare a săvârșirii vreunei infracțiuni sau care a provenit din săvârșirea vreunei astfel de fapte, în speță bani, a căror destinație să o ascundă. S-a reținut că inculpatului L.I. nu i se poate imputa săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor, întrucât niciuna dintre probele administrate nu a condus la concluzia că inculpatul a dobândit în nume propriu suma de bani necesară achiziționării unui apartament, din săvârșirea unei infracțiuni și apoi a ascuns destinația banilor cumpărând bunul imobil. ► În ceea ce privește infracțiunea de luare de mită, în concret, inculpatului i s-a imputat faptul că, în calitate de director general adjunct al Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor, în cursul anului 2003, a solicitat și primit foloase materiale necuvenite în sumă de 349.543.468 lei de la martorul P.J., constând în plata materialelor de construcție ridicate de la societatea comercială E., cu scopul de a-și îndeplini atribuțiile de serviciu în sensul aprobării unor reeșalonări ale obligațiilor fiscale și restituirii de accize către societățile comerciale administrate de denunțător, faptă care s-a apreciat că întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 și art. 7 din Legea nr. 78/2000. În ceea ce privește acuzația adusă inculpatului relativ la faptul că a cerut martorului să plătească pentru el materiale de construcții pe care acesta le-a folosit apoi la renovarea casei sale din Oradea, strada B., aceasta s-a dovedit neadevărată. A rezultat din probele administrate că toate materialele achiziționate de inculpat pentru martorul T.I., de la societatea comercială E., prin intermediul societăților martorului P.J., au fost plătite în integralitate de T.I., cuantumul sumei ridicându-se la 120.000.000 lei, care a reprezentat valoarea reală a materialelor de construcție ridicate de martorul T.I. prin intermediul societăților patronate de P.J. de la societatea comercială E. și care, așa cum rezultă din probe, a și fost facturată și plătită în integralitate de către martorul T.I. Se afirmă că actele de „luare de mită” ar fi fost făcute de inculpat „cu scopul de a-și îndeplini atribuțiile de serviciu, în sensul aprobării unor reeșalonări ale obligațiilor fiscale și restituirii de accize către societățile comerciale administrate de denunțător”, în concret arătându-se că a rezoluționat și a repartizat cererea de eșalonare formulată și depusă de societatea comercială J. și a făcut parte din comisia de analiză și soluționare a cererii, constituită la Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor, a semnat convenția de eșalonare din 24 iunie 2003 dintre Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor și societatea comercială C., a aprobat avize restituire accize, după cum a urmat: avizul de restituire din 18 martie 2003 și avizul de restituire din 27 iunie 2003. Atribuțiile de serviciu ale inculpatului presupuneau desfășurarea de activități de „rezoluționare a cererilor și de repartizare a acestora spre soluționare.” De asemenea, din aceeași perspectivă a fișei postului și a funcției pe care o ocupa, inculpatul făcea parte de drept din comisiile de analiză și soluționare a cererilor de eșalonare a datoriilor bugetare, comisii care erau constituite la nivelul Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor, prin ordin al ministrului de resort. În aceste condiții a semnat inculpatul și convenția de eșalonare, fiind reprezentantul instituției pe care o conducea și având aceste atribuții conferite. Semnificativ este faptul că nu s-a contestat legalitatea încheierii convenției de eșalonare, fapt care ar fi trebuit consemnat în raportul de audit întocmit aferent acelui an fiscal. Tot astfel, aprobarea avizelor de restituire era expresia atribuțiilor inculpatului de coordonator al activității de control fiscal, dat fiind faptul că restituirea se făcea doar în baza unui control fiscal, control pe care trebuia să-l efectueze Direcția de Control Fiscal și care se finaliza prin încheierea unui proces-verbal ce trebuia aprobat de conducătorul unității fiscale. Apoi se întocmea avizul de restituire pe care îl aproba tot conducătorul unității fiscale și-l transmitea Administrației Financiare pentru întocmirea documentației de restituire. ► În ceea ce privește acuzația adusă inculpaților L.I. și R.A. relativ la săvârșirea infracțiunilor de instigare la bancrută frauduloasă, respectiv de bancrută frauduloasă, aceasta este întemeiată. Fapta inculpatului L.I. de a solicita inculpatului R.A., administratorul societății comerciale A., societate în lichidare judiciară, eliberarea unei chitanțe false care să ateste încasarea sumei de 1 miliard de lei de la societatea comercială A.I., ascunzând astfel o parte importantă a activului societății, în frauda creditorilor, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de instigare la bancrută frauduloasă, faptă prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 143 din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen. Fapta inculpatului R.A. de a elibera, la cererea inculpatului L.I., o chitanță falsă, prin care a atestat mincinos încasarea sumei de 1 miliard de lei de la societatea comercială A.I., ascunzând astfel o parte importantă a activului societății, în frauda creditorilor, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de bancrută frauduloasă, faptă prevăzută în art. 143 din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen. II. Împotriva acestei sentințe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov, inculpații L.I. și R.A. și partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov. Examinând sentința apelată în raport cu toate actele și lucrările aflate la dosarul cauzei, inclusiv probele administrate în apel și ținând totodată seama de motivele de apel invocate, Curtea de Apel Brașov a constatat următoarele: 1. Relativ la criticile aduse de parchet dispoziției instanței de judecată privind înlăturarea unor înscrisuri descoperite cu ocazia efectuării percheziției domiciliare la domiciliul inculpatului L.I. din Oradea, strada B. și la sediul Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor, curtea de apel constată că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen., iar soluția instanței de fond a fost apreciată ca fiind corectă pentru următoarele argumente: Prin încheierea nr. 14 din 27 octombrie 2004 a Tribunalului Bihor, în baza art. 100 alin. (1) C. proc. pen., văzând sesizarea Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, din dosarul nr. 17/P/2004, precum și faptul că la data de 27 ianuarie 2004 a fost începută urmărirea penală față de învinuitul L.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută în art. 257 C. pen. raportat la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, a fost autorizată efectuarea percheziției la reședința învinuitului din Oradea, strada B., precum și la sediul Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor - biroul în care își desfășura activitatea învinuitul, stabilindu-se că percheziția se va desfășura cu respectarea dispozițiilor art. 103 - art. 108 și art. 111 C. proc. pen. și că autorizația este valabilă 5 zile de la data emiterii. Drept urmare, a fost emisă autorizația de percheziție nr. 25 din 27 octombrie 2004, iar la data de 1 noiembrie 2004 a fost emisă autorizația de percheziție nr. 28/2004, prin care a fost prelungită valabilitatea autorizației la sediul Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor - biroul în care își desfășura activitatea inculpatul, pentru o durată de 5 zile. La data de 29 octombrie 2004 a fost efectuată percheziția domiciliară la locuința inculpatului L.I. din Oradea, strada B., fiind încheiat un proces-verbal, o copie necertificată pentru conformitate cu originalul regăsindu-se la dosarul de urmărire penală. La percheziție au participat procurorul, ofițeri de poliție judiciară din cadrul Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, doi martori asistenți, sora inculpatului, T.F., precum și B.A., în calitate de persoană anume desemnată de inculpatul arestat preventiv. La dosarul cauzei nu a fost atașat procesul-verbal privind percheziția ce a fost autorizată a fi efectuată la biroul inculpatului de la sediul Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor. Percheziția menționată a fost realizată după începerea urmăririi penale într-un alt dosar - nr. 17/P/2004 - într-un moment în care pentru faptele ce formează obiectul prezentei cauze nu era în curs nicio urmărire penală, iar înscrisurile astfel ridicate au fost folosite ca probe în cauza supusă prezentului apel. În acest sens, s-a menționat că, în dosarul nr. 9/P/2002 al Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, prin procesul-verbal din data de 8 martie 2004, a fost începută urmărirea penală împotriva lui L.I. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, iar prin rezoluția din 22 martie 2004 au fost extinse cercetările și începută urmărirea penală și pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 1 și art. 7 din Legea nr. 78/2000. Prin ordonanța procurorului din data de 7 iunie 2004, emisă de Parchetul Național Anticorupție, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pentru săvârșirea infracțiunilor anterior menționate, apreciindu-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora. Curtea de apel a apreciat că percheziția domiciliară realizată la data de 29 octombrie 2004 a fost efectuată cu încălcarea autorizației dată de judecător, respectiv, a dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. pen., în conformitate cu care „organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită; obiectele sau înscrisurile a căror circulație sau deținere este interzisă se ridică totdeauna.” Textul menționat include o garanție împotriva ridicării obiectelor și înscrisurilor care nu au legătură cu fapta sau care nu sunt interzise pentru deținere sau circulație, impunând obligația pentru organul judiciar care efectuează percheziția și care are responsabilitatea modului de desfășurare a acesteia să aprecieze cu privire la fiecare din obiectele și înscrisurile găsite. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, mandatul de percheziție trebuie să cuprindă anumite limite pentru ca ingerința permisă în drepturile garantate de art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special cel privind dreptul la domiciliu, să nu fie nelimitată și, prin aceasta, disproporționată; de aceea, un astfel de mandat trebuie să cuprindă mențiuni minime, în baza cărora să poată fi exercitat un control asupra celor care au efectuat percheziția, din perspectiva respectării de către aceștia a limitelor urmăririi penale care a determinat emiterea autorizației de percheziție (cauza Van Rossem c. Belgiei, hotărârea din 9 decembrie 2004). Ridicarea exclusiv a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta, precum și a celor a căror circulație sau deținere este interzisă a fost reglementată expres de legiuitorul român, care a dorit prin aceasta să se supună exigențelor art. 8 și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Spre deosebire de convorbirile sau comunicările interceptate și înregistrate, unde prin modificarea realizată prin Legea nr. 356/2006 s-a prevăzut, în art. 91 2 alin. (5) C. proc. pen., posibilitatea folosirii lor și în altă cauză, dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații concludente și utile privitoare la pregătirea sau săvârșirea unei alte infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 91 1 alin. (1) și (2), în cazul perchezițiilor nu există o astfel de reglementare, art. 105 alin. (2) C. proc. pen. nefiind modificat până în prezent. În speță, deși atât în cuprinsul încheierii, cât și al autorizației emise s-a consemnat expres acuzația adusă inculpatului L.I., precum și dispoziția de efectuare a percheziției cu respectarea art. 103 - art. 108 și art. 111 C. proc. pen., din procesul-verbal de percheziție a rezultat că au fost ridicate mai multe bunuri mobile, precum și sumele de bani și înscrisurile identificate, indiferent dacă aveau sau nu legătură cu infracțiunea de trafic de influență pentru care era începută urmărirea penală. Prin procesul-verbal încheiat la data de 8 noiembrie 2004 s-a procedat la desigiliarea și inventarierea bunurilor ridicate cu ocazia perchezițiilor efectuate la domiciliul inculpatului L.I. și la locul de muncă. Nici cu această ocazie nu s-a stabilit dacă înscrisurile enumerate în menționatul proces-verbal au legătură cu dosarul penal nr. 17/P/2004; identificarea bunurilor s-a făcut generic, fără descrierea lor amănunțită, neputându-se stabili în cadrul cărei percheziții au fost identificate. La data de 16 noiembrie 2004, prin procesul-verbal încheiat între procurorul șef din cadrul Parchetului Național Anticorupție București, Secția I și un ofițer de poliție judiciară din cadrul Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea, în vederea soluționării dosarului penal nr. 57/P/2004, s-a procedat la predarea - primirea înscrisurilor menționate în cuprinsul acestui act, despre care s-a consemnat că au fost ridicate cu ocazia percheziției efectuate la domiciliul inculpatului L.I. În condițiile în care prezenta cauză nu are nicio legătură cu aceea în care a fost încuviințată efectuarea percheziției, iar organele de urmărire penală au încălcat dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a constatat că înscrisurile ridicate, probabil, la data de 29 octombrie 2004 și invocate ca probe în această speță sunt obținute în mod ilegal, fiind astfel incidente dispozițiile art. 64 alin. (2) C. proc. pen. 2. Cu privire la criticile invocate de procuror referitoare la soluția achitării pronunțate de Tribunalul Brașov, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea de către inculpatul L.I. a infracțiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, curtea de apel, în plus față de argumentele reținute de prima instanță, a apreciat că în speță nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de spălare a banilor și pentru următoarele considerente: Potrivit rechizitoriului, infracțiunea de spălare a banilor, imputată inculpatului, ar consta în aceea că a folosit banii obținuți prin săvârșirea infracțiunii prevăzută în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 (adică cele 10 miliarde lei, prețul vânzării imobilului din Oradea, B-dul D.) pentru cumpărarea unui apartament în Oradea, strada C. și pentru alte necesități personale, încercând, prin transferuri bancare succesive, să ascundă atât sursa, cât și destinația finală a banilor. Infracțiunea de spălare a banilor presupune, ca situație premisă, existența unei alte infracțiuni, și anume aceea din care provine bunul. Totodată, participantul la infracțiunea principală nu poate fi subiect activ al infracțiunii de spălare a banilor, deoarece el a devenit deținător al bunului prin comiterea faptei principale. În caz contrar, s-ar încălca principiul ne bis in idem , conform căruia o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru aceeași faptă numai o singură dată. Sub aspect subiectiv, infracțiunea se săvârșește întotdeauna cu intenție, fiind necesar să se stabilească, pe baza probelor certe, că bunurile dobândite, deținute sau folosite provin din săvârșirea de infracțiuni și că autorul cunoștea această împrejurare. Potrivit art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000, sunt în legătură directă cu infracțiunile de corupție sau cu infracțiunile asimilate acestora, infracțiunile de spălare a banilor, prevăzute în Legea nr. 656/2002, atunci când banii, bunurile sau alte valori provin din săvârșirea unei infracțiuni prevăzute în secțiunile a 2-a și a 3-a din Legea nr. 78/2000, cum este și infracțiunea prevăzută în art. 12 lit. a) din același act normativ. În cazul banilor, al bunurilor sau al altor valori provenite din săvârșirea infracțiunii de efectuare de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția îndeplinită, prevederile art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 nu pot fi reținute în sarcina subiectului activ al infracțiunii prevăzută în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, subiectul activ al acestei din urmă infracțiunii nu poate fi și același cu subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor. În speță, aceeași persoană - inculpatul L.I. - este trimisă în judecată atât pentru comiterea infracțiunii principale, cât și pentru săvârșirea faptei subsecvente. S-a reținut anterior că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută în art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, astfel încât împrejurarea că din suma de 10 miliarde lei, obținută ca preț al vânzării imobilului din Oradea, B-dul D., anumite sume au fost transferate, cu acordul titularului de cont și în virtutea unor înțelegeri familiale, inculpatului L.I. excede conținutului constitutiv al infracțiunii prevăzută în art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000. 3. Neîntemeiate au fost apreciate și motivele de apel invocate de procuror relativ la achitarea inculpatului L.I., în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. Verificând susținerile inculpatului sub aspectul încadrării juridice dată faptei de luare de mită, curtea de apel a constatat că Regulamentul de organizare și funcționare al direcțiilor generale ale finanțelor publice județene prevede expres care sunt atribuțiile directorului general adjunct care coordonează Direcția controlului fiscal; în niciuna dintre enumerările realizate nu se regăsesc atribuții de constatare sau sancționare a contravențiilor. Este adevărat că Direcția controlului fiscal are, între atribuții, și pe aceea de a constata contravențiile și aplica amenzile prevăzute de legile fiscale, însă efectiv acestea sunt realizate nu de directorul general adjunct, ci de către serviciile de control care funcționează în structura organizatorică. Prin urmare, în baza art. 334 C. proc. pen., constatând lipsa oricăror atribuții de constatare sau sancționare a contravențiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracțiunilor, curtea de apel a procedat la schimbarea încadrării juridice dată infracțiunii de luare de mită, prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în infracțiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Instanța de apel a constatat că în mod greșit Tribunalul Brașov a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor de abuz în serviciu (art. 248 C. pen.) și participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 31 alin. 2 raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen.) reținute în sarcina inculpatului în privința faptei descrisă la pct. 6 din rechizitoriu. În acest sens, a arătat că, potrivit acuzării, în calitate de director general adjunct al Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor, însărcinat cu coordonarea activității de control fiscal, L.I. a avizat favorabil procesul-verbal încheiat în data de 5 martie 2003 de Direcția de Control Fiscal Bihor, în condițiile în care lucrările de construcții pentru care a fost formulată cererea de restituire în numele martorului T.I. în baza unor documente justificative nereale au fost efectuate în propriul său beneficiu, prejudiciind Statul Român cu suma totală de 301.161.984 lei. De asemenea, inculpatul a solicitat unor martori documente care atestau în mod nereal achiziții și prestări servicii efectuate, pe care le-a folosit ulterior în vederea justificării restituirii TVA de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor. Din actele aflate în volum dosar urmărire penală, a rezultat că la data de 18 decembrie 2002 a fost înregistrată la Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor cererea solicitantului T.I. privind restituirea sumei de 318.740.355 lei cu titlu de TVA aferent construcției de locuințe de la adresa din strada B. Urmare a acestei cereri au fost efectuate activități de control vizând modul de aplicare a prevederilor legale, fiind efectuate controale încrucișate la societatea comercială S. și societatea comercială R.; prin procesul-verbal încheiat la data de 5 martie 2003 s-a stabilit că cererea întrunește condițiile legale. Acest proces-verbal a fost vizat de L.I., în calitate de director general adjunct. La dosarul cererii de restituire au fost depuse cinci facturi fiscale privind aprovizionarea cu materiale de construcții și prestări servicii, emise de societatea comercială S. și societatea comercială R., însă din declarațiile martorilor audiați în cauză se constată că în realitate societatea comercială S. nu a prestat efectiv toate serviciile consemnate în facturile menționate. Dintre cele patru facturi fiscale emise de societatea comercială S., se constată că cea din 30 mai 2002, în valoare de 75.096.118 lei, corespunde realității, însuși martorul S.V. arătând că a facturat manoperă de aproximativ 75 milioane lei, sumă pe care a încasat-o efectiv, în mai multe tranșe, de la L.I. sau T.I. Însumând valoarea tuturor facturilor aflate la dosarul cauzei, care au fost emise anterior datei de 2 decembrie 2002 (data ultimei facturi atașată de T.I. cererii de restituire TVA) și care îl au menționat drept cumpărător pe societatea comercială S., rezultă o valoare totală de 996.133.808 lei vechi, din care TVA 159.014.642 lei vechi. Întrucât s-a demonstrat că această societate nu a cumpărat materiale de construcții de la vânzătorii indicați și, prin urmare, nu putea să-l aprovizioneze pe beneficiarul T.I., instanța de apel a constatat că facturile din 30 mai 2002 (aprovizionat materiale de construcții, în valoare de 442.894.571 lei vechi, TVA 70.714.259 lei), din 27 iunie 2002 (aprovizionat materiale de construcții, în valoare de 395.527.496 lei vechi, TVA 63.151.449 lei) și din 2 decembrie 2002 (lucrări conform devizului de lucrări, în valoare de 686.481.815 lei vechi, TVA 109.606.340 lei) sunt false până la concurența sumei de 996.133.808 lei vechi, din care TVA 159.014.642 lei vechi. Așa fiind, reținând că facturarea în această modalitate s-a realizat la solicitarea inculpatului L.I., s-a constatat că sunt îndeplinite elementele constitutive ale infracțiunii de participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută în art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 41 alin. (2) C. pen. Față de starea de fapt stabilită anterior, curtea de apel a constatat că sunt întrunite elementele constitutive și ale infracțiunii de abuz în serviciu. Este în afara oricărei îndoieli faptul că inculpatul L.I. cunoștea condițiile în care societatea comercială S. emisese facturile către T.I., inclusiv faptul că dacă T.I. ar fi achiziționat materialele de construcții în calitate de persoană fizică nu ar fi avut dreptul la restituirea de TVA. Cu toate acestea, inculpatul, cu știință, și-a îndeplinit defectuos atribuțiile de serviciu, prin aceea că a avizat procesul-verbal de control din 5 martie 2003, prin care se stabilea realitatea sumelor facturate și îndeplinirea condițiilor legale pentru rambursare, transmițându-l, cu adresa din 5 martie 2003, Administrației Finanțelor Publice Oradea, care, la data de 18 martie 2003, a întocmit nota de rambursare. S-a apreciat că fapta inculpatului a fost de natură să producă o pagubă bugetului de stat, reprezentată de suma restituită cu titlu de taxă pe valoare adăugată. Raportat, însă, la data comiterii celor două infracțiuni (decembrie 2002 și martie 2003), termenul de prescripție specială (art. 124 C. pen. raportat la art. 122 alin. 1 lit. d C. pen.) s-a împlinit.

În privința acuzației adusă inculpaților L.I. și R.A. privind săvârșirea infracțiunii de bancrută frauduloasă, Curtea de Apel Brașov a constatat că, deși Tribunalul Brașov a reținut că fapta a fost comisă prin ascunderea unei părți din activul averii, a omis a menționa la încadrarea juridică alin. (2) lit. a) al art. 143 din Legea nr. 85/2006, urmând ca acest aspect să fie complinit de instanța de apel. Văzând limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea de bancrută frauduloasă și data săvârșirii faptei (aprilie-mai 2003), curtea de apel a constatat că s-a împlinit termenul de prescripție specială a răspunderii penale.

Prin motivele de apel invocate, partea civilă - Agenția Națională de Administrare Fiscală - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov a criticat soluția instanței de fond de respingere a pretențiilor formulate cu privire la suma de 30.161,6 lei noi (301.161.984 lei) și de ridicare a sechestrului asigurător. Curtea de apel a constatat că suma pretinsă de partea civilă provine din săvârșirea de către inculpatul L.I. a infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută în art. 248 C. pen. (pct. 6 din rechizitoriu). În consecință, în baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 998 - art. 999 C. civ. (în vigoare la data faptei), a obligat inculpatul să plătească părții civile Agenția Națională de Administrare Fiscală - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov suma anterior menționată, de 159.014.642 lei vechi. În considerarea tuturor argumentelor de fapt și de drept expuse, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., Curtea de Apel Brașov, Secția penală și pentru cauze cu minori, prin decizia nr. 25/Ap din 28 februarie 2012, a admis apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov, partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov și de inculpații L.I. și R.A. împotriva sentinței penale nr. 251/S din 1 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul Brașov, pe care a desființat-o în parte și, rejudecând: În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată infracțiunii de luare de mită reținută în sarcina inculpatului L.I. din infracțiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea prevăzută în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul L.I. pentru comiterea infracțiunii prevăzute în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. cu referire la art. 1 lit. a) și c) și art. 6 din Legea nr. 78/2000 (pct. 4 din rechizitoriu). În baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică dată faptei de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută în art. 248 C. pen. cu referire la art. 17 lit. e) din Legea nr. 78/2000 în infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în formă continuată, prevăzută în art. 248 C. pen. cu referire la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale, pct. 5 din rechizitoriu) și, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul L.I. pentru comiterea infracțiunii prevăzute în art. 248 C. pen. cu referire la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (2 acte materiale, pct. 5 din rechizitoriu). În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., art. 13 alin. (3) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului L.I. pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută în art. 248 C. pen. și participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută în art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (pct. 6 din rechizitoriu). În baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., art. 13 alin. (3) C. proc. pen., a încetat procesul penal pornit împotriva inculpaților L.I. și R.A. pentru comiterea infracțiunii de bancrută frauduloasă, prevăzută în art. 25 C. pen. raportat la art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen. (L.I.), respectiv, în art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006, cu aplicarea art. 13 C. pen. (R.A., pct. 7 rechizitoriu). În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 998 - art. 999 C. civ. (în vigoare la data faptei), a obligat pe inculpatul L.I. să plătească părții civile Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Brașov suma de 159.014.642 lei vechi (15.901,4642 lei noi), reprezentând prejudiciul cauzat prin comiterea infracțiunii prevăzută în art. 248 C. pen. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate. III. Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs, între alții, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov. În recursul declarat de procuror, decizia atacată a fost criticată în raport cu cazurile de casare prevăzute, în principal, în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 2 și 18 C. proc. pen. Examinând actele și lucrările dosarului, decizia recurată în raport cu motivele de critică și cu cazurile de casare indicate, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, are în vedere că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Brașov se privește ca fondat și urmează a fi admis ca atare în baza dispozițiilor art. 385 15 pct. 2 lit. d) teza I C. proc. pen. 1. Este fondată critica din recursul declarat de procuror, ce vizează greșita înlăturare a înscrisurilor descoperite și ridicate cu ocazia efectuării perchezițiilor domiciliare la locuința inculpatului L.I. și la sediul Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor, ambele efectuate în Oradea, ca urmare a pretinsei incidențe a prevederilor art. 64 alin. (2) C. proc. pen. Se reține că instanța de apel a Curții de Apel Brașov a apreciat că percheziția domiciliară realizată la data de 29 octombrie 2004 a fost efectuată cu încălcarea autorizației dată de judecător, respectiv a dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. pen., conform cărora organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită, în situația dată cu infracțiunea de trafic de influență pentru care era începută urmărirea penală. Interpretarea instanței de apel cu privire la dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. pen. este deficitară, în contextul în care prin art. 109 alin. (4) C. proc. pen. se menționează expres că obiectele și înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziției și care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin, iar aceste prevederi legale au fost pe deplin respectate în cauză, sens în care se va avea în vedere procesul-verbal din data de 6 aprilie 2004. Urmare a înscrisurilor identificate și ridicate cu ocazia efectuării perchezițiilor domiciliare, s-a dispus infirmarea ordonanței procurorului din data de 7 iunie 2004, prin care se dispusese scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului L.I. pentru comiterea infracțiunilor prevăzute în art. 254 alin. (1) și (2) C. pen. raportat la art. 1 și art. 7 din Legea nr. 78/2000 și redeschiderea urmăririi penale, formându-se astfel prezentul dosar. Măsura arestării preventive a fost dispusă față de inculpatul L.I. de către Tribunalul București, Secția I penală, la data de 27 octombrie 2004 (dosar nr. 17/P/2004 al Parchetului Național Anticorupție - Secția de Combatere a Corupției), iar percheziția a fost solicitată Tribunalului Bihor (autorizația din 27 octombrie 2004, dosar penal nr. 17/P/2004). Înalta Curte de Casație și Justiție reține că la data efectuării percheziției - 29 octombrie 2004 - inculpatul era arestat preventiv în București, astfel că imposibilitatea asigurării prezentării sale se prezumă, iar la efectuarea acesteia au fost prezenți procurorul, ofițerii de poliție judiciară, sora inculpatului T.F. și numita B.A. (persoană desemnată de inculpat a participa la efectuarea percheziției domiciliare). Astfel, datorat împrejurării prezenței la locurile efectuării percheziției în Municipiul Oradea atât a sorei inculpatului, sus-numita T.F., cât și a numitei B.A., în calitate de persoană desemnată de inculpatul arestat preventiv pentru a participa la percheziție, rezultă că nu se poate constata încălcarea vreunui drept procedural al inculpatului, fiind respectate pe deplin dispozițiile art. 104 alin. (4) C. proc. pen., conform cărora, în cazul în care persoana arestată nu poate fi adusă la percheziție, ridicarea de obiecte și înscrisuri precum și percheziția domiciliară se fac în prezența unui reprezentant ori a unui membru de familie, iar în lipsa acestora, a unui vecin, având capacitate de exercițiu și se conchide că dispoziția instanței de apel sub aspectul în discuție este nelegală. Se mai reține că în baza proceselor-verbale din data de 4 februarie 2005, respectiv data de 16 noiembrie 2004, s-a procedat la predarea-primirea unor înscrisuri ridicate cu ocazia percheziției domiciliare dispusă în dosarul nr. 17/P/2004 al Parchetului Național Anticorupție - Secția de Combatere a Corupției, în vederea justei soluționări a dosarului penal nr. 57/P/2004 înregistrat la Parchetul Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea. Din acest punct de vedere rezultă că nu exista niciun impediment în sensul preluării la dosarul nr. 57/P/2004 al Parchetului Național Anticorupție - Serviciul Teritorial Oradea a acestor înscrisuri, neexistând niciun fel de prevederi legale care să limiteze sau să interzică expres acest lucru. 2. Este fondată critica procurorului din recursul promovat de acesta, ce vizează greșita achitare a inculpatului L.I. pentru infracțiunea prevăzută în art. 12 lit. a) teza I din Legea nr. 78/2000 și pentru cele de spălare a banilor și luare de mită, datorat incidenței cazului de casare prevăzut în art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. Pornind de la explicațiile din considerentele Deciziei în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cauză există o contradicție esențială, intrinsecă, necontroversată și evidentă între cele reținute prin hotărârea recurată și conținutul probelor administrate, starea de fapt reținută fiind consecința unei denaturări evidente a probelor și nu rezultatul unei analize coroborate a a