ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1059/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1059/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 1059/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 338 din 13 februarie 2013 pronunțată în Dosarul nr.

x/3/2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

în parte acțiunea reclamantelor SC A. SpA, SC B. SA, SC C. SA, prin SC D.

GmbH, E., F., SC D. GmbH, SC G. SpA, SC H. SpA, SC I. GmbH, prin SC J. SA, K., L.,

SC M. SA, N., O., L., SC P, SC R. SA, SC S. GmbH, SC T. Lp, U., SC V. SA, în

contradictoriu cu pârâtele SC X. SRL, SC Z. SRL, SC Y. SRL.

În

consecință, tribunalul a dispus obligarea pârâtelor să înceteze

folosirea în activitatea comercială a semnelor identice sau similare

mărcilor înregistrate ale reclamantelor și să înceteze folosirea

pe site-urile proprii a semnelor identice sau similare a mărcilor

reclamantelor, cu cheltuieli de judecată în sumă de 15.000 lei; a

respins ca neîntemeiate cererile privind daunele cominatorii și de

obligare a pârâtelor la plata daunelor materiale și morale.

Totodată,

tribunalul a respins cererea precizată a acelorași reclamante în

contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA, ca fiind formulată împotriva unei

persoane fără calitate procesuală, admițând în prealabil

excepția lipsei calității procesuale pasive.

Prin

aceeași sentință, a fost respinsă ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale pasive a celorlalte pârâte.

Prin

Decizia nr. 176 din 23 octombrie 2013, Curtea de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat

de reclamante, a desființat în parte sentința apelată și a

trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în ceea ce privește: cererea

formulată în contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA având ca obiect obligarea

pârâtei la furnizarea către reclamante a informațiilor și

înscrisurilor ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe site, a

materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor,

precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt

implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor

site-uri, pe internet; cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele SC

Z. SRL și SC Y. SRL având ca obiect obligarea acestora să furnizeze

reclamantelor informațiile și înscrisurile ce dovedesc

proveniența produselor comercializate pe siteuri, a materialelor

publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și

identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în

distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe

internet; cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele SC X. SRL, SC Z.

SRL și SC Y. SRL având ca obiect acordarea daunelor materiale și

morale. A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Prin

încheierea din data de 3 decembrie 2013 s-a dispus îndreptarea erorii materiale

din cuprinsul minutei și dispozitivului deciziei în sensul că, în cel

de-al doilea paragraf site-urile menționate.

În

motivarea deciziei s-au reținut următoarele:

Cu

privire la pârâta SC A.A. SA, în urma completărilor succesive ale cererii

de chemare în judecată, reclamanta a solicitat primei instanțe

să soluționeze următoarele capete de cerere:

1.

Încetarea actelor de distribuție și/sau de folosire în orice mod în

activitatea comercială a pârâtelor, a unor semne identice sau similare cu

mărcile înregistrate ale reclamantelor enumerate în cererea de chemare în

judecată, pentru produse identice sau similare din clasa 3, sub sancțiunea

plății amenzii civile maxime/zi de întârziere prevăzute de art. 580

3

C. proc. civ.;

2.

Interzicerea folosirii pe site-urile proprii și/sau pe site-urile

găzduite și/sau administrate pentru terți a unor semne identice

sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor enumerate în

cererea de chemare în judecată, pentru produse identice sau similare din

clasa 3, sub sancțiunea plății amenzii civile maxime/zi de

întârziere, prevăzute de art. 580

3

C. proc. civ.

3.

Obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor materiale în cuantum

provizoriu de 1.000 euro, precum și a despăgubirilor morale în

valoare estimată provizorie de 2.000 euro către fiecare titular de

marcă, pentru prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a

mărcilor înregistrate aparținând reclamantelor sau în situația

în care nu se poate stabili cu exactitate suma, obligarea la despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii minime a unei licențe pentru fiecare

titular, conform primei cereri completatoare;

4.

Obligarea pârâtei SC A.A. SA de a furniza informațiile și

înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe siteuri,

a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor,

precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt

implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor

site-uri, pe internet, conform celei de-a doua cereri completatoare.

Prima

instanță a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a acestei pârâte cu privire la toate capetele de cerere îndreptate

împotriva sa.

În

ceea ce privește primul capăt de cerere, soluția primei

instanțe este corectă, întrucât chiar din susținerile

reclamantelor rezultă că această pârâtă are doar calitatea

de furnizor de servicii de internet care găzduiește site-urile

indicate în cerere și nu utilizează în activitatea comercială

proprie semne identice sau similare cu mărcile reclamantelor.

De

asemenea, soluția este corectă față de modalitatea de

redactare a capătului al doilea de cerere.

Astfel,

din textele legale citate de apelanta-reclamantă (art. 14 lit. a) și

b) din Legea nr. 365/2002) și din considerentele deciziilor Curții de

Justiție a Comisiei Europene/Curtea de Justiție a Uniunii Europene

indicate în motivarea apelului rezultă că obligația furnizorului

de servicii de internet este aceea de a acționa rapid în vederea

eliminării sau blocării accesului la aceste servicii, iar

această obligație se naște în momentul când furnizorul ia

cunoștință despre activitatea nelegală desfășurată

prin intermediul site-urilor găzduite sau despre fapte sau

circumstanțe din care să rezulte că activitatea sau

informația în cauză ar putea vătăma drepturile unui

terț.

Apelantele-reclamante

au solicitat „interzicerea folosirii pe site-urile proprii și/sau pe

site-urile găzduite și/sau administrate pentru terți a unor

semne identice sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor (…)”.

Or, pârâta nu folosește ea însăși semnele, astfel încât să

i se interzică o asemenea folosire, iar ceea ce ar putea ea interzice

terților (în speță, celorlalte pârâte) este accesul la

serviciile de hosting pe care le furnizează, în virtutea obligației

citate mai sus, alături de posibilitatea de a elimina informațiile

vătămătoare, însă nu acesta este conținutul cererii

formulate împotriva pârâtei SC A.A. SA.

Aceeași

soluție se impune și cu privire la cel de-al treilea capăt de

cerere, având ca obiect daunele materiale și morale solicitate de la

pârâta SC A.A. SA, întrucât, astfel cum a fost formulată cererea,

rezultă că se solicită de la această pârâtă

„prejudiciul cauzat prin folosirea fără drept a mărcilor”. Or,

așa cum s-a arătat mai sus, intimata-pârâtă SC A.A. SA nu

realizează ea însăși acte de folosire a unor semne identice sau

similare cu mărcile apelantelor-reclamante, astfel încât nu poate avea

calitate procesuală pasivă nici pe acest capăt de cerere.

Rezultă

cu claritate din motivarea cererii adresate primei instanțe că

reclamantele nu au solicitat de la această pârâtă repararea

prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligațiilor care îi reveneau în

calitatea sa de furnizor de servicii de hosting, ci doar pentru o pretinsă

folosire în activitatea comercială a semnelor identice sau similare cu

mărcile reclamantelor, pe temeiul art. 36 și 37 din Legea nr. 84/2998

și art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, texte ce au în vedere persoana care a

încălcat drepturile exclusive conferite de marcă, respectiv care a

desfășurat o activitate de contrafacere.

Or,

față de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., nu s-ar

putea schimba în apel cauza cererii, solicitându-se prejudicii pe temeiul Legii

nr. 365/2002, invocată în motivele de apel.

În

ceea ce privește cel din urmă capăt de cerere îndreptat

împotriva pârâtei SC A.A. SA, însă, în mod greșit prima

instanță a constatat lipsa calității procesuale pasive a

acesteia.

Astfel,

cererea formulată de reclamantă având ca obiect obligarea pârâtei SC

A.A. SA de a furniza informațiile și înscrisurile ce dovedesc

proveniența produselor comercializate pe siteuri, a materialelor

publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și

identitatea altor persoane sau societăți implicate în distribuirea

produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet, a

fost întemeiată pe art. 8 lit. a)-d) din O.U.G. nr. 100/2005.

Or,

pârâta în discuție se încadrează în dispozițiile literei d) a

textului citat, întrucât s-a arătat în dezvoltarea motivelor cererii

că serviciile sale de hosting, furnizate în scop comercial, au fost

utilizate în activități de contrafacere.

În

aceste condiții, s-a constatat că apelul este fondat sub acest

aspect.

Cu

privire la cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele SC Z. SRL

și SC Y. SRL (a doua cerere completatoare), instanța de apel a

constatat că aceasta nu a fost analizată de către instanța

de fond, soluția neregăsindu-se în dispozitivul sentinței, iar

motivarea nefăcând vreo referire la solicitarea reclamantelor de obligare a

pârâtelor să furnizeze informațiile și înscrisurile ce dovedesc

proveniența produselor comercializate pe siteuri, a materialelor

publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor, precum și

identitatea altor persoane sau societăți implicate în distribuirea

produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe internet.

Fată

de această împrejurare, constatând că și sub acest aspect în mod

greșit prima instanță a rezolvat procesul fără a intra

în cercetarea fondului acestei cereri și având în vedere aplicabilitatea art.

297 alin. (1) C. proc. civ. în forma anterioară datei de 25 noiembrie 2010,

instanța de apel a dispus trimiterea spre rejudecare la prima

instanță și a acestei cereri.

Cu

privire la cererea având ca obiect acordarea daunelor materiale și morale

formulată în contradictoriu cu pârâtele SC X. SRL, SC Z. SRL și SC Y.

SRL (cererea inițială, prima cerere completatoare și precizarea

ulterioară), instanța de apel a constatat că prima

instanță a respins solicitarea reclamantei de acordare a daunelor

materiale și morale cu motivarea că „nu s-a făcut dovada

prejudiciului material și moral suferit de reclamante, pârâtele dând

dovadă de bună credință ca urmare a notificării

reclamantelor prin sistarea activităților de promovare a propriilor

produse prin folosirea semnelor identice sau similare mărcilor

reclamantelor”.

Prin

aceeași sentință, s-a constatat că pârâtele menționate

au săvârșit actele de încălcare a drepturilor reclamantelor

asupra mărcilor menționate în acțiune (aspect care, de altfel, a

intrat în puterea de lucru judecat ca urmare a neexercitării căii de

atac de către aceste pârâte și nu mai poate fi repus în

discuție, în pofida faptului că intimatele au încercat să

procedeze astfel prin întâmpinările la apel).

S-a

observat că ceea ce reclamantele au solicitat a fost repararea

prejudiciilor create pe perioada desfășurării

activității ilicite, iar nu pentru o eventuală perioadă

ulterioară încetării acestora, astfel că prima

instanță avea de analizat existența condițiilor

răspunderii civile delictuale, inclusiv vinovăția pârâtelor,

pentru perioada de până la sistarea activității menționate în

motivarea sentinței atacate.

În

plus, reclamantele au expus pe larg atât în ce constau prejudiciile afirmate,

cât și modalitatea de calcul a acestora, întemeiate pe înscrisuri, aspecte

pe care prima instanță nu le-a analizat în niciun fel.

S-a

constatat că, deși formal, cererea menționată a fost respinsă

ca neîntemeiată prin dispozitivul sentinței apelate, prima

instanță a omis cu totul a o analiza în concret pe fond, prin

raportare la susținerile părților din proces, situație care

se încadrează, de asemenea, în ipoteza art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

vizând soluționarea procesului fără a intra în judecata

fondului. Cu privire la această cerere, față de considerentele

deciziei în interesul Legii nr. 2/2013 a Înaltei Curții de Casație

și Justiție, s-a reținut că se impune trimiterea spre

rejudecare la prima instanță.

Prin

Decizia nr. 1135 din 28 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, a luat act de

renunțarea reclamanților la judecata recursului declarat împotriva

deciziei menționate, în ceea ce le privește pe pârâtele SC Z. SRL

și SC Y. SRL; a admis recursurile declarate de reclamanți și de

pârâtele SC X. SRL și SC A.A. SA împotriva aceleiași decizii; a casat

decizia și a trimis cauza pentru rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru

a decide astfel, Înalta Curte a reținut următoarele:

În

ceea ce privește recursul declarat de către reclamante împotriva

părții din decizie referitoare la pârâtele SC Z. SRL și SC Y.

SRL, s-a lua act de renunțarea la judecata acestuia, în temeiul art. 316

raportat la art. 298 și art. 246 alin. (1) C. proc. civ.

În

legătură cu recursurile declarate de către reclamante și

pârâta SC X. SRL, împotriva părții din decizie care o privea pe

această pârâtă, Înalta Curte a constatat fondate motivele de recurs

prin care s-a susținut de către ambele recurente că decizia a

fost pronunțată cu încălcarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

prima instanță intrând în cercetarea fondului în ceea ce

privește capătul de cerere trimis spre rejudecare, formulat în

contradictoriu cu această pârâtă, având ca obiect acordarea daunelor

materiale și morale.

Ca

atare, este nelegală soluția instanței de apel de

desființare a sentinței cu trimitere spre rejudecare a acestui

capăt de cerere formulat în contradictoriu cu această pârâtă, cu

consecința neanalizării motivelor de apel pe fond, motiv pentru care

s-a dispus casarea deciziei în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) și art. 314

coroborat cu art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ.

Motivele

de recurs formulate de către pârâta SC X. SRL prin care se critică

modul de soluționare a apelului față de alți pârâți, SC

Z. SRL, SC Y. SRL și SC A.A. SA, au fost apreciate ca lipsite de interes.

Referitor

la recursul declarat de către reclamante împotriva părții din

decizie prin care a fost menținută soluția primei instanțe

de respingere a primelor trei capete de cerere formulate în contradictoriu cu

pârâta SC A.A. SA, pentru lipsa calității procesuale pasive, Înalta

Curte a constatat nefondate motivele de recurs prin care se susținea

nelegalitatea acesteia.

Contrar

afirmațiilor recurentelor reclamante, acestea nu au invocat ca temei de

drept în cadrul nici uneia dintre multiplele cereri (de chemare în

judecată, completatoare, precizatoare) Legea nr. 365/2002 privind

comerțul electronic, lege care transpune Directiva nr. 2000/31/CE.

Temeiurile de drept invocate au fost O.U.G. nr. 100/2005 și Legea nr. 84/1998,

temeiuri care, de altfel, erau susținute de motivarea în fapt a cererii de

chemare în judecată, așa cum a fost succesiv completată și

precizată.

Reclamantele

nu au invocat în motivarea în fapt împrejurări care să atragă

calificarea acestor capete de cerere formulate împotriva pârâtei SC A.A. SA

conform Legii nr. 365/2002 privind comerțul electronic.

Astfel,

prin cererea formulată la data de 26 ianuarie 2011 reclamantele au

formulat cerere completatoare prin care au solicitat extinderea cadrului

procesual și chemarea în judecată în calitate de pârâți,

alături de pârâta SC X. SRL, a pârâților SC Z. SRL, SC Y. SRL, SC

A.A. SA.

Referitor

la pârâta SC A.A. SA reclamantele au arătat că administrează

numele de domeniu, administrând astfel subdomeniile și site-urile ce pot

fi accesate prin intermediul acestor adrese, iar pe siteul s-a publicat un

catalog în care sunt prezentate produsele x, comercializate, identificate prin raportare

la mărcile reclamantelor.

Cum

corect a reținut instanța de apel, în apel nu se poate schimba cauza

cererii de chemare în judecată (fundamentul pretenției formulate/cauza

raportului juridic dedus judecății/situația de fapt

calificată juridic) conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Mai

mult, în apel, în ceea ce o privește pe pârâta SC A.A. SA, reclamantele au

solicitat modificarea, în parte, a sentinței în sensul: obligării

acesteia: 1) la furnizarea informațiilor și înscrisurilor ce dovedesc

proveniența produselor comercializate pe site-urile indicate în

acțiune, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile

reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau

societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie,

prin intermediul acestor site-uri, pe internet; 2) la încetarea folosirii în

activitatea comercială a unor semne identice sau similare cu mărcile

înregistrate ale reclamantelor pentru produse identice sau similare cu

produsele din clasa 3 (conform Clasificării de la Nisa) și 3) la

plata prejudiciului material de 4.617,66 lei și a prejudiciului moral de

4.617,66 lei pentru fiecare titular de marcă.

Astfel,

din modul cum a fost formulat apelul a rezultat că reclamantele nu au

înțeles să atace reținerea lipsei calității procesuale

pasive a SC A.A. SA pentru capătul de cerere prin care se solicita

”interzicerea folosirii pe site-urile proprii și/sau pe site-urile

găzduite și/sau administrate pentru terți a unor semne identice

sau similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor enumerate în

cererea de chemare în judecată, pentru produse identice sau similare cu

produsele din clasa 3, sub sancțiunea plății amenzii civile

maxime/zi de întârziere, prevăzute de art. 580

3

C. proc. civ.”,

dar și referitor la încetarea actelor de distribuție.

Trecând

peste cele menționate anterior legat de limitele apelului, instanța

de apel a reținut corect că SC A.A. SA nu are calitate

procesuală pasivă în ceea ce privește primele trei capete de

cerere, așa cum au fost evidențiate pe parcursul

soluționării cauzei în fața primei instanțe de fond, având

în vedere că nu a utilizat mărcile în cauză în activitatea sa

comercială.

Așa

cum a rezultat din cauzele Curții de Justiție a Uniunii Europene

invocate chiar de către recurentele reclamante (cauzele reunite nr. 236/2008,

nr. 237/2008, nr. 238/2008, Google France SARL și cauza nr. 324/2009, O.

v. Ebay) ”(…) existența unei „utilizări” de către un terț a

unui semn identic sau similar cu marca titularului, în sensul art. 5 din

Directiva 89/104 și al art. 9 din Regulamentul nr. 40/94, presupune cel

puțin că terțul utilizează semnul în cadrul propriei

comunicări comerciale. Or, în măsura în care acest terț

furnizează un serviciu care constă în a permite clienților

săi ca, în cadrul activităților lor comerciale, precum ofertele

de vânzare, să afișeze semne care corespund unor mărci,

operatorul menționat nu utilizează el însuși semnele respective

în sensul vizat prin reglementarea Uniunii menționată” (a se vedea în

acest sens Hotărârea Google France și Google, citată anterior, pct.

56 și 57); O. v. Ebay, pct. 102).

Deși

pârâta SC A.A. SA nu este, cel puțin în situația de fapt din cadrul

acestui dosar, nici operatorul unei piețe on-line, ca Ebay, și nici

furnizor al unui serviciu de referențiere, precum Google, cauzele invocate

de către reclamante, în care se pune problema și a răspunderii

furnizorilor de servicii intermediari reglementată prin Directiva nr. 2000/31,

sunt relevante sub aspectul definirii conceptului de „utilizare” de către

un terț a unui semn identic sau similar cu marca titularului, care se

regăsește în art. 36 din Legea nr. 84/1998, temei de drept invocat de

către reclamante.

În

speță, SC A.A. SA a fost chemat în judecată având în vedere

calitatea sa de titular al numelor de domeniu, calitate în care a permis

crearea de subdomenii, unde, pe site-ul astfel creat, beneficiarii au postat

anumite materiale despre care reclamantele pretind că le-au încălcat

drepturile asupra propriilor mărci.

Nu

a rezultat din dosar că pârâta SC A.A. SA ar fi avut vreun rol în administrarea

site-urilor astfel create.

Atât

timp cât SC A.A. SA nu utilizează semnul în cadrul propriei

comunicări comerciale nu se poate susține existența unei

„utilizări” a unui semn identic sau similar cu marca titularului, în

sensul art. 36 din Legea nr. 84/1998 în sarcina acestuia.

Or,

prin cele trei capete de cerere referitor la care s-a reținut în decizia

atacată că SC A.A. SA nu are calitate procesuală pasivă se

solicita încetarea actelor de distribuție și/sau de folosire în orice

mod în activitatea comercială a pârâtelor, a unor semne identice sau

similare cu mărcile înregistrate ale reclamantelor; interzicerea folosirii

pe site-urile proprii și/sau pe site-urile găzduite și/sau

administrate pentru terți a unor semne identice sau similare cu

mărcile înregistrate ale reclamantelor; obligarea pârâtelor la plata

despăgubirilor materiale precum și a despăgubirilor morale

către fiecare titular de marcă pentru prejudiciul cauzat prin

folosirea fără drept a mărcilor înregistrate aparținând

reclamantelor.

Calitatea

procesuală pasivă rezidă în identitatea dintre persoana

pârâtului și cel despre care se pretinde ca este obligat in raportul

juridic supus judecății.

Reclamantele

nu au invocat, referitor la pârâtul SC A.A. SA, faptul că ar efectua acte

de distribuție a unor produse purtând semne identice sau similare cu

mărcile înregistrate ale reclamantelor, iar referitor la folosirea

fără drept a mărcilor înregistrate aparținând

reclamantelor, așa cum s-a reținut anterior, SC A.A. SA nu

utilizează în circumstanțele în speță, un semn identic sau

similar cu marca titularului, în sensul art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Ca

atare, nu se poate susține întemeiat că ar fi obligat în raportul

juridic supus judecății.

Răspunderea

furnizorului de servicii intermediar, așa cum este reglementată în

Directiva nr. 2000/31, transpusă prin Legea nr. 365/2002 privind

comerțul electronic (art. 14), care nu a fost invocată în prezenta

cauză în fața primei instanțe, în cadrul termenului legal, de

către reclamante, intervine pentru o altă faptă (furnizorul de

servicii nu a acționat rapid în vederea eliminării sau a

blocării accesului la acestea, având cunoștință despre

faptul că activitatea sau informația respectivă este

nelegală ori despre fapte sau circumstanțe din care să rezulte

că activitatea sau informația în cauză ar putea vătăma

drepturile unui terț), cu alte cerințe de verificat decât cea de

folosire fără drept a mărcilor înregistrate, pretinsă în

cauză, așa cum a reținut și instanța de apel, astfel

că și eventualele prejudicii produse trebuie identificate separat,

având și o altă limită în timp, în legătură

directă cu data săvârșirii respectivei fapte de către

furnizorul de servicii intermediar.

Faptul

că prin concluziile scrise depuse cu prilejul dezbaterilor pe fond, ca

răspuns la apărările pârâtei SC A.A. SA, reclamantele și-au

expus părerea legată de răspunderea furnizorului intermediar de

servicii, nu înseamnă că au avut drept cauză a cererii de

chemare în judecată, așa cum a fost completată și precizată,

temeiurile de drept menționate anterior, cererea de chemare în

judecată putând fi modificată doar în cadrul termenelor de

decădere prevăzute de C. proc. civ., în afară de celelalte

condiții de formă pe care le presupune.

Nu

se impune, însă, analiza motivului de recurs privind contradictorialitatea

ce ar exista între soluționarea excepției lipsei calității

procesuale pasive cu privire la primele trei capete de cerere, pe de o parte,

și al patrulea, pe de altă parte, întrucât motivele și

apărările ce vizau capătul de cerere privind furnizarea

informațiilor formulat în contradictoriu cu pârâta SC A.A. SA nu au fost

analizate corespunzător de către instanța de apel.

Astfel,

Înalta Curte a considerat că este fondat recursul declarat de către

pârâta SC A.A. SA împotriva părții din decizie prin care s-a

constatat calitatea sa procesuală pentru capătul de cerere prin care

s-a solicitat obligarea sa la a furniza informațiile și înscrisurile

ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe siteuri, a

materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor,

precum și identitatea altor persoane sau societăți care sunt

implicate în distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor

site-uri, pe internet, pentru următoarele considerente:

Instanța

de apel a reținut că pârâta SC A.A. SA are calitate procesuală

pasivă pentru acel capăt de cerere, în temeiul art. 8 lit. d) din O.U.G.

nr. 100/2005, întrucât s-a arătat în dezvoltarea motivelor cererii că

serviciile de hosting ale pârâtei, furnizate în scop comercial, au fost

utilizate în activități de contrafacere.

Instanța

de apel nu a arătat cum a ajuns la concluzia că serviciile pârâtei SC

A.A. SA au fost utilizate în activitățile de contrafacere pretinse în

cauză, astfel că nu a stabilit deplin împrejurările de fapt,

fiind aplicabile prevederile art. 314 C. proc. civ., interpretate per a

contrario.

Pentru

a stabili deplin împrejurările de fapt legate de calitatea procesuală

a pârâtei SC A.A. SA, instanța de apel trebuia să determine în ce

constau serviciile furnizate de către pârâta SC A.A. SA (stocarea hosting

- găzduire (gratuită conform răspunsului acestei pârâte la

interogatoriu) pe server-ul pârâtei], în ce au constat serviciile utilizate în

activități de contrafacere, în ce au constat serviciile titularului

subdomeniului care a oferit spre vânzare mărfuri folosindu-se de un

catalog prin intermediul căruia se făcea legătura cu

mărcile înregistrate ale reclamantelor, așa cum pretind acestea, care

dintre aceste servicii au fost folosite în activități de

contrafacere, pentru a se determina care este furnizorul de servicii la care se

referă art. 8 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 100/2005. Furnizor de

servicii este și titularul subdomeniului, oferirea spre vânzare a unor

mărfuri reprezentând, de asemenea, un serviciu.

Pe

de altă parte, trebuia analizată calitatea procesuală

pasivă și din perspectiva informațiilor solicitate de la

pârâtă. În funcție de aceste informații solicitate trebuia

stabilit dacă pârâta SC A.A. SA s-ar putea afla în posesia lor în baza

contractului încheiat cu titularul subdomeniului, ținând cont că nu

fac parte dintre informațiile pe care sunt obligați să le

comunice conform art. 16 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 (art. 15 parag. 2 din

Directiva nr. 2000/31/CE) și în funcție de caracteristicile specifice

ale serviciului furnizat, apărări invocate de către pârâtă,

dar neanalizate de către instanța de apel.

Instanța

de apel ar urma să analizeze, în măsura în care va considera necesar,

și incidența sub aspectul calității procesuale pasive legat

de capătul de cerere menționat anterior, a cauzelor Curții de Justiție

a Uniunii Europene invocate de către ambele părți, dar și a

altor cauze ale Curții de Justiție a Uniunii Europene relevante, de

exemplu, C-275/06, Produtores de Musica de Espana c/a Telefonica de Espana SAU,

privind protecția datelor cu caracter personal, apărare invocată

de către pârâtă, dar considerată de către reclamante ca

fiind o problemă de fond.

Având

în vedere că s-a dispus casarea deciziei pentru motivele menționate

anterior, nu s-a mai impus analiza celorlalte motive de recurs privind, în

esență, fondul cererilor și cheltuielile de judecată.

Înalta

Curte a casat în tot decizia atacată, ținând cont de necesitatea

bunei administrări a cauzei și caracterul unitar al apelului, urmând

ca instanța de apel să aibă în vedere, în rejudecare limitele

apelului și ale recursurilor, conform art. 316 coroborat cu art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., și problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie

conform art. 315 C. proc. civ.

Prin

Decizia nr. 325 din 5 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, s-a luat act de renunțarea

la judecata apelului în contradictoriu cu intimatele - pârâte SC Z. SRL și

SC Y. SRL; s-a admis apelul declarat de către reclamanți împotriva sentinței

nr. 338 din 13 februarie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția

a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații - pârâți SC X.

SRL și SC A.A. SA și, în consecință, s-a dispus schimbarea

în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtei SC X. SRL la plata

a câte unei sume de 49.815,56 lei către fiecare dintre reclamanți,

reprezentând prejudiciu material, păstrându-se, în rest, dispozițiile

sentinței.

Pentru

a decide astfel, instanța de apel a luat act, în primul rând, că

obiectul rejudecării este constituit, așa cum rezultă din decizia

de casare, din apelul referitor la pretențiile reclamantei pentru daune de

la SC X. SRL (greșit se considerase în apelul anterior că prima

instanță nu le analizase în fond) și la existența sau nu a

calității pasive a SC A.A. SA pe capătul de cerere referitor la

furnizarea de informații.

În

al doilea rând, se remarcă faptul că reclamanta a renunțat în

fața Înaltei Curți de Casație și Justiție la recursul

împotriva părții de decizie referitoare la SC Z. SRL și SC Y.

SRL (ceea ce, formal, ar putea însemna că s-a menținut soluția

dată anterior în apel, respectiv trimiterea spre rejudecare către

prima instanță); totuși, decizia din apel a fost casată

integral.

Prin

urmare, casarea ca fiind integrală trebuie rejudecate și aceste

apeluri împotriva SC Z. SRL și SC Y. SRL.

În

ceea ce privește apelul declarat în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC

Z. SRL și SC Y. SRL. (privitor la solicitarea reclamantelor de a fi

obligate aceste pârâtele să furnizeze reclamantelor informațiile

și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor comercializate pe

siteuri, a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile

reclamantelor, precum și identitatea altor persoane sau

societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de parfumerie,

prin intermediul acestor site-uri, pe internet, precum și la

pretențiile decurgând din daunele materiale și morale), în baza art. 246

C. proc. civ. s-a luat act că apelanta a renunțat la calea de atac.

Ceea

ce a rămas supus judecății este apelul referitor la respingerea

celui de-al doilea capăt de acțiune formulat în contra pârâtei SC

A.A. SA precum și privitor la respingerea pretențiilor decurgând din

daune morale și materiale, formulate în contra pârâtei SC X. SRL.

În

analiza celor două probleme, instanța de apel a reținut, în

prealabil, ca intrată în puterea lucrului judecat situația de fapt

stabilită de prima instanță în sensul că pârâta SC X. SRL,

pentru a-și comercializa produsele (parfumuri), s-a folosit de

mărcile notorii aparținând reclamantelor în sensul asocierii prin

comparație a produselor sale de produsele reclamantelor în cadrul unor

grupe de arome, activitatea de comercializare desfășurându-se pe site,

corespunzătoare unui subdomeniu găzduit pe serverele pârâtei SC A.A.

SA, prin intermediul platformelor oferite de aceasta prin domeniile web.

Pârâta

SC A.A. SA este proprietar al domeniilor web, pe care le administrează; pe

aceste platforme web, subdomeniile pot fi create de orice utilizator care

își formează un cont respectând termenele și condițiile, în

mod gratuit; în ceea ce privește subdomeniile, pârâta SC A.A. SA

oferă doar servicii de găzduire (stocare - hosting, în înțelesul

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 365/2002 pentru aceste domenii, fără

a le administra).

Aceste

aspecte rezultă din pozițiile concordante ale reclamantelor și

pârâtei SC A.A. SA, care a recunoscut inclusiv la interogatoriu că

oferă servicii de găzduire a celor două subdomenii, precum

și din faptul că reclamantele nu au adus probe din care să

rezulte că pârâta SC A.A. SA ar oferi mai mult decât stocare - hosting

(găzduire) celor două subdomenii sau că le-ar administra sau

că ar utiliza în vreun fel informația acolo stocată.

În

aceste condiții, respectiv faptul că serviciile ce țin de

punerea nelicită în comerț a unor produse prin asocierea

nelegitimă cu mărcile reclamantelor au fost efectuate prin

intermediul subdomeniului, ce nu este administrat de pârâta SC A.A. SA și

că serviciile pe care le-a oferit aceasta din urmă au fost din cele

de stocare - hosting a informațiilor furnizate de destinatarul serviciului

(adică de titularul subdomeniului), instanța de apel, interpretând

dispozițiile art. 8 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 100/2005 și

ținând cont de pretenția formulată de reclamante în cel de-al

patrulea petit formulat în contra pârâtei SC A.A. SA, a menținut

soluția primei instanțe de respingere pentru lipsa

calității procesuale, ținând cont de următoarele argumente:

Astfel,

potrivit art. 8 alin. (1) lit. d) din ordonanță, instanța poate

ordona ca informații privind originea și rețelele de

distribuție a mărfurilor și serviciilor care aduc atingere unui

drept de proprietate industrială protejat - adică informații

privind mărfurile și serviciile păgubitoare - să fie

furnizate fie de către autorul încălcării, fie de către

orice altă persoană care furnizează servicii utilizate în

activitatea păgubitoare (cea de contrafacere), adică servicii prin

intermediul cărora se aduce atingere drepturilor titularului inclusiv prin

contrafacerea unor servicii.

În

speță, însă, în raport de natura raporturilor dintre pârâta SC

A.A. SA și pârâta SC X. SRL, de natura raporturilor dintre pârâta SC A.A.

SA și titularii subdomeniilor și de natura informațiilor

solicitate de către reclamante, pârâta SC A.A. SA nu este acea „altă

persoană” care să furnizeze respectivele informații.

Cu

toate că pârâta SC A.A. SA poate fi considerată o persoană care

furnizează în scop comercial servicii utilizate în activități de

contrafacere (respectiv, servicii de stocare - hosting - găzduirea unor

subdomenii prin care s-a reținut că pârâta SC X. SRL ar fi adus

atingere drepturilor reclamantelor oferind produse identificate prin

comparație și asociere cu cele aparținând reclamantelor), acest

tip de relație nu o califică pentru a putea oferi informațiile

cerute de reclamante, și anume:

-

informațiile și înscrisurile ce dovedesc proveniența produselor

comercializate pe siteuri;

-

materialele publicitare în care au fost folosite mărcile reclamantelor;

-

identitatea altor persoane sau societăți care sunt implicate în

distribuirea produselor de parfumerie, prin intermediul acestor site-uri, pe

internet,

pârâta

fiind în măsură, cel mult, să ofere informații referitoare

la identificarea (eventual prin IP) celui ce folosește subdomeniul, ceea

ce nu a făcut obiectul solicitării reclamantei. Curtea nu poate

extinde obiectul informațiilor solicitate de reclamantă peste cele

enumerate explicit în cererea adresată în fața primei instanțe.

Ca

atare, față de cele ce fac obiectul învestirii instanțelor,

intimata SC A.A. SA nu are calitatea de persoană obligată să

ofere astfel de informații, în raport cu conținutul normei ce prevede

dreptul corelativ al reclamantei de a cere anumite informații și,

prin urmare, nu are nici calitatea procesuală pasivă.

Cât

privește despăgubirile solicitate pârâtei SC X. SRL, instanța de

apel a constatat că în mod greșit prima instanță a apreciat

că nu s-a făcut dovada prejudiciului material sau moral suferit de

reclamante.

Fapta

ilicită reținută de prima instanță a generat un

prejudiciu în dauna reclamantelor, constând în diluarea mărcilor lor de

renume de care s-a folosit pârâta în activitatea sa, cu riscuri de pierderi de

imagine (în condițiile în care consumatorul ajunge să creadă

că pe piață există în mod legal atât produse originale, cât

și alternativele unor produse cu aceeași esență, dar mai

ieftine).

Aceste

daune reprezintă daune materiale, întrucât pierderile de imagine și

diluarea mărcii se reflectă în afectarea cotei de piață

și a vânzărilor, dificultatea de cuantificare fiind surmontabilă

prin fixarea unei sume forfetare pe baza valorii drepturilor care ar fi fost

datorate dacă terțul ar fi cerut autorizația de a utiliza

dreptul în cauză; în speță, suma a fost calculată pentru

valoarea minimă a unei licențe pentru 3 ani (1 decembrie 2007 - 1

decembrie 2010), prin raportarea unui procent simbolic de 0,1 % în raport de

cifra de afaceri a pârâtei, față de fiecare din reclamante, decurgând

de aici sumele de câte 49.815,56 lei pentru fiecare din reclamante.

Întrucât

reclamantele nu au demonstrat și argumentat existența unui prejudiciu

moral distinct de daunele decurgând din diluarea mărcii și afectarea

imaginii (ce reprezintă prejudiciu material) nu se justifică

acordarea de despăgubiri suplimentare cu acest titlu.

Pe

de altă parte, indiferent de natura morală sau materială a

prejudiciului reținut, se observă că art. 14 alin. (2) din O.U.G.

nr. 100/2005 prevede, ca modalitate de stabilire a cuantumului pagubei fie a)

pierderea câștigului, beneficiile injuste realizate de persoana ce a

încălcat dreptul de proprietate industrială protejat și alte

elemente, cum ar fi prejudiciul moral, fie b) cu titlu de alternativă,

fixarea unei sume forfetare pentru daunele interese pe baza unor elemente cum

ar fi cel puțin suma redevențelor sau valoarea drepturilor care ar fi

fost datorate dacă persoana care a încălcat dreptul ar fi cerut

autorizația de utilizare.

Or,

recurgerea la alternativa oferită de lit. b) nu permite adăugarea

unei sume pentru una din componentele pagubei indicate la lit. a), de vreme ce

legiuitorul oferă varianta redevenței cu titlu de alternativă la

sumele ce s-ar putea acorda potrivit lit. a), cumulul nefiind permis, întrucât

se prezumă că redevența acordată potrivit lit. b)

acoperă toate elementele prejudiciale enumerate la lit. a) (inclusiv

prejudiciul material).

Însă,

dincolo de acest argument subsidiar, instanța de apel a reținut

că reclamantele nu au argumentat un alt prejudiciu moral decât cel

decurgând din diluarea mărcii și pierderile de imagine, deja

retribuite.

În

ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de către apelantele

- reclamante, în aplicarea art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea pârâtei

la câte 4.000 lei cu acest titlu către fiecare reclamantă,

reprezentând parte din onorariul de avocat avansat, ținându-se cont de

limitele în care a fost admis apelul (parte respins, în contra SC A.A. SA, iar

din cel admis, contra intimatei SC X. SRL, despăgubirile au fost acordate

doar parțial).

Împotriva

deciziei menționate, au declarat recurs reclamantele SC A. SpA, SC B. SA, E.,

L., SC C. SA, SC I. GMBH, SC N. SPA (succesor al SC J. SA), SC M. SA, SC V. SA,

SC B.B. SRL - succesor al SC S. GMBH, precum și pârâta SC X. SRL, criticând-o

pentru nelegalitate, după cum urmează:

Prin

motivele de recurs formulate, reclamantele au invocat prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei de apel și reținerea

cauzei spre judecarea fondului sau trimiterea dosarului către

instanța de apel în vederea judecării fondului.

În

ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC

A.A. SA, s-au arătat următoarele:

Cu

titlu preliminar, s-a precizat că situația de fapt cu privire la SC

A.A. SA a fost deja tranșată de către Curtea de Apel

București care, în cadrul deciziei recurate, a menționat explicit

că pârâta SC A.A. SA poate fi considerată o persoană care

furnizează în scop comercial servicii utilizate în activități de

contrafacere. S-a reținut, astfel, calitatea de „intermediar” a

intimatei-pârâte în raport cu actele de încălcare săvârșite de

terți prin intermediul subdomeniilor menționate. Potrivit Directivei nr.

2004/48/EC privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală,

intermediarul este „persoana care furnizează la scară comercială

servicii folosite în activitățile de contrafacere”. Așadar,

intermediarul este cel care își desfășoară activitatea

oferind servicii fără ca acesta să participe în mod direct,

activ la încălcarea unui drept de proprietate intelectuală.

Astfel,

instanța a tranșat atât implicit, cât și explicit (prin

intermediul motivării), faptul că SC A.A. SA, deși

deținătoare a domeniilor, nu este autor al actelor de contrafacere,

nu este cea care ofertează produsele și nu este cea care le

administrează. Soluția din apel bazată pe această

constatare pare, intuitiv, corectă, însă nu este fundamentată pe

o probațiune suficientă și concludentă, probațiune ce

era deținută și trebuia administrată exclusiv de titulara

domeniilor, adică intimata-pârâtă SC A.A. SA.

S-au

formulat următoarele critici:

În

calitatea sa de deținătoare a domeniilor, SC A.A. SA era corect

prezumată de către reclamante a fi autor al actelor

săvârșite, precum și responsabilă de acestea. În raport cu

această prezumție, nu era în sarcina reclamantelor să furnizeze

alte probe în sensul prezumției, ci rămânea în sarcina SC A.A. SA să

dovedească opusul faptelor prezumate. Or, SC A.A. SA a înțeles

să nu furnizeze nicio probă prin care să dovedească

identitatea terților care administrează subdomeniile și nici

alte date referitoare la raporturile lor, deși avea obligația legală

să o facă pentru a răsturna prezumția dată de

calitatea de proprietar al domeniilor de internet.

Astfel,

soluția instanței de apel privitoare la situația de fapt a SC

A.A. SA pare, mai degrabă, rezultatul unei prezumții desprinse din

destinația generală atribuită de pârâtă domeniilor, ca

fiind platforme de găzduire a unor subdomenii. Soluția poate fi

corectă în fond, însă este vădit greșită procedural,

având consecința dăunătoare recurentelor de a păstra natura

informațiilor solicitate pârâtei SC A.A. SA suficient de

cuprinzătoare pentru ambele calități posibile ale pârâtei, anume

terț furnizor de servicii sau autor al actelor de contrafacere, astfel cum

ar fi putut rezulta din probațiunea administrată în faza apelului.

Aspectul

privind conținutul cuprinzător al informațiilor solicitate,

anume formularea solicitărilor astfel încât să acopere ambele

calități posibile ale pârâtei, a fost subliniat inclusiv de

instanța de apel prin decizia recurată.

Din

această perspectivă, în lipsa oricărei culpe procesuale a

oricăreia dintre reclamante cu privire la particularizarea naturii

informației în raport cu situația de fapt și cu calitatea SC

A.A. SA, instanța trebuia, reținând poziția de terț

furnizor a pârâtei, să interpreteze și să restrângă

informațiile solicitate în raport cu această situație de fapt.

Procedând

astfel, instanța de apel ar fi descoperit cu ușurință

că, în categoriile de informații solicitate pârâtei SC A.A. SA sunt

și cele specifice calității atribuite acesteia prin decizia

pronunțată, de terț furnizor de servicii, și ar fi

constatat că nu există o incompatibilitate între poziția

acesteia și natura informațiilor solicitate, cu consecința

admiterii cererii reclamantelor și obligării pârâtei la furnizarea

acestor informații solicitate de reclamante, specifice rolului jucat de SC

A.A. SA.

Recurentele

au mai susținut că instanța de apel a constatat în mod eronat

faptul că SC A.A. SA nu are calitate procesuală pasivă.

În

primul rând, reținând calitatea SC A.A. SA de terț furnizor de

servicii folosite într-o activitate de contrafacere, instanța, implicit, a

reținut calitatea procesuală pasivă a acesteia din perspectiva

concordanței dintre pârâtă și titulara obligației de

informare prevăzute de art. 8 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 100/2005

privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate industrială,

care transpune Directiva nr. 2004/48/EC.

Stabilită

fiind existența obligației de informare în sarcina pârâtei,

concordanța dintre informația solicitată și cea care poate

fi furnizată de aceasta potrivit legii sau potrivit rolului jucat, nu mai

era o chestiune privitoare la calitatea procesuală pasivă.

În

ceea ce privește natura informațiilor ce pot și trebuie

furnizate de către terț, determinarea conținutului

obligației de informare presupune analiza noțiunilor precum: date cu

privire la fapta, întinderea și autorul acesteia, alte detalii care pot

identifica fapte, venituri, vânzări, sursa de proveniență etc.

În

calitate de proprietar al domeniilor web, SC A.A. SA trebuia să indice

cine este terțul care postează și promovează produsele,

cine le transmite informația și materialele care sunt editate pe

site. Mai mult, în calitate de proprietar al domeniilor, SC A.A. SA are și

responsabilitatea actelor săvârșite prin intermediul site-urilor

proprii, nefiind un simplu hoster, ci însuși proprietarul paginii și

implicit al subdomeniilor, putând furniza cel puțin informațiile

privind persoanele care le administrează.

Chiar

dacă utilizatorul se înregistrează singur, intermediarii dețin

și sunt obligați să comunice acele date pe care utilizatorii le

precizează la momentul înregistrării pentru a permite titularului de

drept inițierea acțiunilor legale pentru protecția drepturilor

sale împotriva autorilor actelor de contrafacere.

Recurenții

au mai susținut că instanța a aplicat greșit art. 8 alin.

(1) lit. d) din O.U.G. nr. 100/2005 și în ceea ce privește sfera

informațiilor solicitate, în condițiile în care primele două

categorii de informații se încadrau în tipul celor pe care legea le-a

prevăzut expres la lit. a) - „numele și adresele producătorilor,

fabricanților, distribuitorilor, furnizorilor și ale celorlalți

deținători anteriori de mărfuri sau servicii, precum și ale

angrosiștilor destinatari și ale vânzătorilor de marfă cu

amănuntul”.

Instanța,

în mod nelegal și contradictoriu, a considerat că informațiile solicitate

terțului intermediar nu sunt adaptate poziției juridice a SC A.A. SA.

Conform

dispozițiilor Directivei și ale O.U.G. nr. 100/2005,

informațiile solicitate de reclamante pot fi interpretate ca definind

situații particulare ale raporturilor dintre terțul furnizor și

autorul actelor de încălcare.

Astfel,

primele două categorii de informații solicitate au fost „informații

și înscrisuri ce dovedesc proveniența produselor comercializate

și a materialelor publicitare în care au fost folosite mărcile

reclamantelor”.

Tipul

de informație solicitată trebuia interpretat de instanță

tocmai în raport cu poziția de terț furnizor pe care SC A.A. SA o are

și nu să fie considerat, a priori, ca excedând sferei de informații

apte a fi furnizate de furnizor. Este în obligația reglementată legal

a furnizorului să divulge datele autorului actelor de încălcare ce,

în circuitul comercial, are și calitatea de sursă a produselor

și materialelor publicitare.

Condiționarea

admisibilității furnizării unor astfel de informații de

contactul nemijlocit al SC A.A. SA cu produsele comerciale și cu

materialele publicitare este eronată. Din perspectiva terțului

furnizor de servicii, atât proveniența produselor, cât și

proveniența materialelor publicitare găzduite în baza serviciilor

furnizate, sunt identificate și dovedite prin punerea la dispoziția

reclamantelor a tuturor datelor și informațiilor privind identitatea

contractorului de servicii.

Respingerea

ultimei categorii de informații solicitate („identitatea altor persoane

sau societăți care sunt implicate în distribuirea produselor de

parfumerie”) este lipsită de motivare, chiar și de una

contradictorie, în raport cu reținerea instanței că pârâta SC

A.A. SA putea fi în măsură să ofere informații referitoare

la identitatea celui care folosește subdomeniul.

În

raport cu poziția de terț furnizor pe care instanța a

reținut-o pentru SC A.A. SA, formularea folosită, anume „identitatea

altor persoane sau societăți care sunt implicate în distribuirea

produselor de parfumerie” se încadrează întocmai tezei legale

conținute de art. 8 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 100/2005 cu privire

la furnizarea de date privitoare la autor sau alte persoane care se

încadrează în categoria vizată.

În

plus, reținerea instanței cum că nu s-au solicitat

informații cu privire la identitatea celui care folosea subdomeniile este

greșită, deoarece informația solicitată în formularea

folosită de reclamante reprezintă chiar identificarea autorului

faptelor săvârșite prin subdomeniile găzduite. Astfel, abordarea

instanței contravine prevederilor O.U.G. nr. 100/2005 și ale

Directivei nr. 2004/48/EC.

În

ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâta SC X.

SRL, recurentele au susținut că instanța, în mod eronat, a

asimilat prejudiciul moral incident în cauză prejudiciului material.

Instanța

susține, în cadrul deciziei recurate, că prejudiciul creat în dauna

reclamantelor se cuantifică într-un prejudiciu material și nu moral,

întrucât „pierderile de imagine și diluarea mărcii se reflectă

în afectarea cotei de piață și a vânzărilor”.

O

astfel de abordare a prejudiciului este nelegală în raport cu Directiva nr.

2004/48/EC, Legea nr. 84/1998, O.U.G. nr. 100/2005, dar și cu

jurisprudența constantă a instanțelor române care fie

reglementează explicit, fie consacră prin jurisprudența

existentă, un prejudiciu moral rezultat din încălcarea mărcii,

separat de prejudiciile materiale, în cauză fiind o parte componentă

a prejudiciului general cauzat reclamantelor prin pierderea imaginii și

diluția mărcii.

În

orice caz, dificultatea cuantificării prejudiciului material astfel cauzat

nu exclude obligativitatea unui demers similar și concordant în raport cu

prejudiciul moral rezultat în urma acelorași fapte prejudiciabile.

Deși

existența prejudiciului moral este consfințită de texte legale,

este adevărat că legea nu prevede un algoritm matematic sau anumite

principii contabile în baza cărora să se calculeze prejudiciul moral.

Cu toate acestea, singura obligație a reclamantelor sub aspectul

probațiunii consta în oferirea, ca baza de estimare a prejudiciului, a cât

mai multor criterii care să asigure caracterul rezonabil al

estimării.

Orice

altă interpretare față de cea enunțată mai sus este

împotriva sensului Directivei nr. 2004/48/EC și a Legii nr. 84/1998,

ambele prevăzând explicit o componentă morală a prejudiciului,

distinctă de cea materială.

S-a

susținut, totodată, că instanța a interpretat în mod eronat

art. 14 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 100/2005 ca excluzând componenta

morală a daunelor-interese.

Instanța

a susținut că „recurgerea la alternativa oferită de lit. b) nu

permite adăugarea unei sume pentru una din componentele pagubei indicate

la lit. a)