ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 398/2017

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 294 din 11 octombrie 2016,

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I

civilă, a fost r

espinsă excepția de inadmisibilitate a cererii

de sesizare a Curții Constituționale în ce privește neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 29 (5) din Legea nr. 47/1992, invocată de intimatul-reclamant

A.. A fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale

formulată de recurentul-pârât B., în ce privește

neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992,

cerere formulată în cadrul recursului declarat împotriva încheierii din ședința publică din 8

septembrie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/281/2009* de Tribunalul Prahova.

Prin aceeași decizie a fost

respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii din 8

septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul civil nr.

x/281/2009*. În ceea ce privește această soluție dată

recursului declarat de pârâtul B. împotriva încheierii sus evocate, decizia

evocată este irevocabilă. Soluția de respingerea cererii de

sesizare a Curții Constituționale a excepției de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, este supusă căii

de atac a recursului în termen de 48 de ore de la pronunțare. Pentru a

pronunța această hotărâre s-a reținut că prin cererea

înregistrată la data de 23 septembrie 2016 la Curtea de Apel Ploiești

sub Dosar nr. x/281/2009*/a3, în baza art. 146 lit. d) din Constituția

României, precum și a art. 29 - 33 din Legea nr. 47/1992, recurentul B. a

invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin.

(5) din Legea nr. 47/1992 actualizată, susținând că sunt în

parte neconstituționale, și ar contraveni art. 21 pct. (1), (2)

și (3) din Constituția României.

În susținerea cererii de sesizare

a Curții Constituționale s-a arătat că are calitatea de parte

în Dosarul nr. x/281/2009**/a3 aflat pe rolul Curții de Apel

Ploiești, în care se judeca recursul pe care l-a promovat împotriva

încheierii de ședință din 8 septembrie 2016 a Tribunalului

Prahova, prin care i-a fost respinsă cererea de sesizarea a Curții

Constituționale în ce privește neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 137 C. proc. civ.

Recurentul a învederat în

susținerea cererii că articolul de lege sus-menționat

stipulează că: „Încheierea poate fi atacată cu recurs la

instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la

pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile", că în

lipsa unei prevederi care să stabilească obligativitatea

comunicării încheierii pentru a se da posibilitatea autorului

excepției de a lua la cunoștință despre motivele

respingerii și a exercita calea de atac, recurentul potențial este lăsat

la bunăvoința instanței, fiind lipsit în fapt de posibilitatea

unui recurs efectiv la instanța de control, vătămare clară

a dreptului său de acces la instanță, recunoscut prin art. 21 alin.

(1), (2) și (3) din Constituție, prevederi care confirmă de

altfel prevederile art. 6 alin. (1) și art. 13 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

În aceeași idee s-arătat că

recurentul potențial nu-și poate face apărarea în cele 48 de ore

de la pronunțare, astfel cum este stipulat în articol, necunoscând

motivele pentru care i s-a respins cererea, iar încheierea de

ședință de cele mai multe ori nu este redactată în 48 de

ore de la pronunțare. Or, în ipoteza în care articolul criticat ar stipula

obligativitatea comunicării încheierii și termenul de promovare al

recursului ca fiind de 48 de ore de la comunicare, s-ar oferi

justițiabilului o cale efectivă de a supune încheierea

respectivă controlului judiciar al instanței superioare.

S-a mai susținut că articolul

criticat arătând unde se atacă încheierea de respingere (la

instanța imediat superioară) nu arată și unde se depune

recursul. Or, în lipsa unei stipulări clare recurentul este lăsat

să „ghicească" unde să depună recursul destinat

instanței imediat superioare, respectiv la instanța a cărei

hotărâre se atacă, sau la instanța imediat superioară.

Față de cererea de sesizare

a Curții Constituționale cu

excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

actualizată, invocată de pârâtul recurent, Curtea de Apel

Ploiești, secția I civilă, a reținut că orice parte,

în orice fază procesuală, poate formula o cerere de sesizare a

Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate

a unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau

dintr-o ordonanță în vigoare, cu condiția ca aceasta să

aibă legătură cu soluționarea cauzei, astfel cum reiese din

art. 29 din Legea nr. 47/1992. Cum prin cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992

actualizată s-a susținut că acestea ar încălca dispozițiile

art. 21 pct. (1), (2) și (3) din Constituția României, s-a constatat

că în cauză nu este îndeplinită una din condițiile de

admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

respectiv aceea privind existența unei

legături între dispoziția a cărei neconstituționalitate a

fost invocată și obiectul cauzei. Împotriva dispoziției cuprinsă

în decizia civilă nr.

294 din 11 octombrie 2016, pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin care a fost r

espinsă

cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitatea

dispozițiilor art. 29 (5) din Legea nr. 47/1992 a declarat recurs pârâtul

B.

Astfel criticile aduse hotărârii

recurate vizează următoarele aspecte:

Recurentul învederează că în

fața Curții de Apel Ploiești a

ridicat

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5)

din Legea nr. 47/1992, care era aplicabilă litigiului dedus judecații

în recursul declarat împotriva încheierii din ședința publică

din 8 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosar nr. x/281/2009*

prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu

excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 137 C.

proc. civ.

Se susține că art. 29 (5)

din Legea nr. 47/1992 are legătură cu cauza, că

dispozițiile acestui text legal nu au fost declarate neconstituționale

de către Curtea Constituțională, că prin motivarea

dată soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale

a României, curtea de apel a judecat o excepție de inadmisibilitate, în

condițiile în care nu a fost ridicată o asemenea excepție,motiv

pentru care se susține că hotărârea atacată este nu numai nemotivată,

dar și lipsită de temei legal, solicitându-se casarea în parte a hotărârii

cu trimiterea cauzei în vederea sesizării Curții Constituționale.

Intimatul A. prin întâmpinarea depusă

la 21 februarie 2017 a solicitat respingerea recursului.

Examinând hotărârea recurată

prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 C.

proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

P

otrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr.

47/1992, republicată ”

Curtea

Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața

instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei

dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care

are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a

litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi

ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de

către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De

asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața

instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot

face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind

neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții

Constituționale. (4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune

de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția

de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de

vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției,

și va fi însoțită de dovezile depuse de părți.

Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie

motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum

și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța

de judecată va trimite Curții Constituționale și numele

părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea

procedurii de citare a acestora.(5) Dacă excepția este

inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3),

instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a

Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu

recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la

pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.”

Prin aceste dispoziții legale se

atribuie instanței, în fața căreia a fost ridicată o

excepție de neconstituționalitate, o competență

specială, limitată la verificarea

îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2)

și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare formularea excepției

de neconstituționalitate obligă instanța, în fața

căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea

condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și în cazul în

care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere

motivată, Curtea Constituțională cu soluționarea

excepției.

Cum condițiile prevăzute de art.

29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din

condiții nu este îndeplinită, instanța va respinge, printr-o

încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții

Constituționale.

Or, d

in această

perspectivă a verificării condițiilor de admisibilitate a cererii

de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) C. proc. civ.,

Înalta Curte reține că într-adevăr în cauză condiția

privind existența unei

legături între dispoziția a cărei neconstituționalitate a

fost invocată și obiectul dedus judecății nu este

îndeplinită

în cauza pendinte, în condițiile în care recursul a fost exercitat

împotriva

încheierii

de ședință din 8 septembrie 2016 pronunțată în Dosar nr.

x/281/2009* de Tribunalul Prahova, prin care a fost respinsă ca

inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 137 teza a II-a C.

proc. civ.

Prin urmare, în mod corect și

legal Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a reținut că

în

cauză

nu

este îndeplinită

condiția

privind existența unei

legături între dispoziția a cărei neconstituționalitate a

fost invocată și obiectul cauzei.

Nefondată este și susținerea

recurentului în ce privește lipsa de temei legal a hotărârii,precum și

susținerea legată de nemotivarea hotărârii, în condițiile

în care în raport de excepția de neconstituționalitate invocată instanța

și-a argumentat soluția atât în fapt cât și în drept, analiza susținerilor

recurentului fiind limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor

de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea

nr. 47/1992, republicată.

Motivarea unei hotărâri

înseamnă

de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în

cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Ea trebuie

să cuprindă motivele de fapt și de drept care au condus la

soluția pronunțată ce au legătură directă cu

aceasta și susțin decizia adoptată, iar varianta lipsei

motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când în lipsa

oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția

dată în apel este efectul sau nu a cercetării fondului, ceea ce nu

este cazul în speță. Arătarea motivelor de fapt și de drept

pe care se fundamentează soluția adoptată constituie

într-adevăr o obligație a instanței rezultată atât din

dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cât și din

dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului. Art. 6 parag. 1 din Convenție obligă

instanțele să își motiveze hotărârile, însă aceasta nu

presupune a da un răspuns detaliat fiecărui argument (Hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului în cauza Van de Hurk contra Olandei din 19 aprilie

1994). Întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de

natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor

cauzei (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza

Buzescu contra României din 24 mai 2005).

Înțelesul acestei obligații

poate varia în funcție de natura hotărârii. În acest sens Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că trebuie să se

țină seama, printre altele, de diversitatea mijloacelor și de

diferențele dintre statele contractante în materie de dispoziții

legale, concepții doctrinare, prezentare și redactare de

hotărâri și decizii.

Aceasta, întrucât problema de a

ști dacă instanța a încălcat obligația de motivare a

hotărârii, care decurge din art. 6 parag. 1 din Convenție, nu poate

fi analizată decât în baza circumstanțelor cauzei. Motivarea trebuie

să fie explicită și doar lipsa unei motivări specifice

și concrete încalcă dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție(

Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Ruiz Torija contra

Spaniei din 9).

Raportând

cele expuse la hotărârea recurată, Înalta Curte reține că

în raport de obiectul dedus judecății aceasta este corect

argumentată atât în fapt cât și în drept, în condițiile în care în

cauză

nu este

nu

este îndeplinită condiția

privind existența unei legături

între dispoziția a cărei neconstituționalitate a fost

invocată și obiectul dedus judecății, condiție sine

qua non prevăzută de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992

pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Din perspectiva celor expuse, cum nici

una din criticile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor

prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte în

temeiul art. 312 alin. (1). C. proc. civ. urmează a respinge ca nefondat recursul

formulat

de recurentul B. împotriva Deciziei nr. 294 din 11 octombrie 2016, pronunțată

de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de

recurentul B. împotriva Deciziei nr. 294 din 11

octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești,

secția I civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 24 februarie 2017.