ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 398/2017

Decizia nr. 398/2017 Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 294 din 11 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a fost r espinsă excepția de inadmisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale în ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 (5) din Legea nr. 47/1992, invocată de intimatul-reclamant A.. A fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de recurentul-pârât B., în ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cerere formulată în cadrul recursului declarat împotriva încheierii din ședința publică din 8 septembrie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/281/2009* de Tribunalul Prahova.

Prin aceeași decizie a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii din 8 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul civil nr. x/281/2009*. În ceea ce privește această soluție dată recursului declarat de pârâtul B. împotriva încheierii sus evocate, decizia evocată este irevocabilă. Soluția de respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, este supusă căii de atac a recursului în termen de 48 de ore de la pronunțare.

Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că prin cererea înregistrată la data de 23 septembrie 2016 la Curtea de Apel Ploiești sub Dosar nr. x/281/2009*/a3, în baza art. 146 lit. d) din Constituția României, precum și a art. 29 - 33 din Legea nr. 47/1992, recurentul B. a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 actualizată, susținând că sunt în parte neconstituționale, și ar contraveni art. 21 pct. (1), (2) și (3) din Constituția României. În susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale s-a arătat că are calitatea de parte în Dosarul nr. x/281/2009**/a3 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești, în care se judeca recursul pe care l-a promovat împotriva încheierii de ședință din 8 septembrie 2016 a Tribunalului Prahova, prin care i-a fost respinsă cererea de sesizarea a Curții Constituționale în ce privește neconstituționalitatea dispozițiilor art. 137 C. proc.

civ. Recurentul a învederat în susținerea cererii că articolul de lege sus-menționat stipulează că: „Încheierea poate fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile", că în lipsa unei prevederi care să stabilească obligativitatea comunicării încheierii pentru a se da posibilitatea autorului excepției de a lua la cunoștință despre motivele respingerii și a exercita calea de atac, recurentul potențial este lăsat la bunăvoința instanței, fiind lipsit în fapt de posibilitatea unui recurs efectiv la instanța de control, vătămare clară a dreptului său de acces la instanță, recunoscut prin art. 21 alin. (1), (2) și (3) din Constituție, prevederi care confirmă de altfel prevederile art. 6 alin. (1) și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În aceeași idee s-arătat că recurentul potențial nu-și poate face apărarea în cele 48 de ore de la pronunțare, astfel cum este stipulat în articol, necunoscând motivele pentru care i s-a respins cererea, iar încheierea de ședință de cele mai multe ori nu este redactată în 48 de ore de la pronunțare. Or, în ipoteza în care articolul criticat ar stipula obligativitatea comunicării încheierii și termenul de promovare al recursului ca fiind de 48 de ore de la comunicare, s-ar oferi justițiabilului o cale efectivă de a supune încheierea respectivă controlului judiciar al instanței superioare. S-a mai susținut că articolul criticat arătând unde se atacă încheierea de respingere (la instanța imediat superioară) nu arată și unde se depune recursul.

Or, în lipsa unei stipulări clare recurentul este lăsat să „ghicească" unde să depună recursul destinat instanței imediat superioare, respectiv la instanța a cărei hotărâre se atacă, sau la instanța imediat superioară. Față de cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 actualizată, invocată de pârâtul recurent, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a reținut că orice parte, în orice fază procesuală, poate formula o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, cu condiția ca aceasta să aibă legătură cu soluționarea cauzei, astfel cum reiese din art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Cum prin cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 actualizată s-a susținut că acestea ar încălca dispozițiile art. 21 pct. (1), (2) și (3) din Constituția României, s-a constatat că în cauză nu este îndeplinită una din condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv aceea privind existența unei legături între dispoziția a cărei neconstituționalitate a fost invocată și obiectul cauzei.

Împotriva dispoziției cuprinsă în decizia civilă nr. 294 din 11 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin care a fost r espinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 (5) din Legea nr. 47/1992 a declarat recurs pârâtul B. Astfel criticile aduse hotărârii recurate vizează următoarele aspecte: Recurentul învederează că în fața Curții de Apel Ploiești a ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care era aplicabilă litigiului dedus judecații în recursul declarat împotriva încheierii din ședința publică din 8 septembrie 2016 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosar nr. x/281/2009* prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 137 C. proc.

civ. Se susține că art. 29 (5) din Legea nr. 47/1992 are legătură cu cauza, că dispozițiile acestui text legal nu au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională, că prin motivarea dată soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a României, curtea de apel a judecat o excepție de inadmisibilitate, în condițiile în care nu a fost ridicată o asemenea excepție,motiv pentru care se susține că hotărârea atacată este nu numai nemotivată, dar și lipsită de temei legal, solicitându-se casarea în parte a hotărârii cu trimiterea cauzei în vederea sesizării Curții Constituționale. Intimatul A. prin întâmpinarea depusă la 21 februarie 2017 a solicitat respingerea recursului.

Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: P otrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată ” Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. (4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanța de judecată va trimite Curții Constituționale și numele părților din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.(5) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile.” Prin aceste dispoziții legale se atribuie instanței, în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate, o competență specială, limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată. Prin urmare formularea excepției de neconstituționalitate obligă instanța, în fața căreia aceasta este ridicată să verifice strict îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de lege și în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituțională cu soluționarea excepției.

Cum condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiții nu este îndeplinită, instanța va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale. Or, d in această perspectivă a verificării condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte reține că într-adevăr în cauză condiția privind existența unei legături între dispoziția a cărei neconstituționalitate a fost invocată și obiectul dedus judecății nu este îndeplinită în cauza pendinte, în condițiile în care recursul a fost exercitat împotriva încheierii de ședință din 8 septembrie 2016 pronunțată în Dosar nr. x/281/2009* de Tribunalul Prahova, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 137 teza a II-a C. proc.

civ. Prin urmare, în mod corect și legal Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a reținut că în cauză nu este îndeplinită condiția privind existența unei legături între dispoziția a cărei neconstituționalitate a fost invocată și obiectul cauzei. Nefondată este și susținerea recurentului în ce privește lipsa de temei legal a hotărârii,precum și susținerea legată de nemotivarea hotărârii, în condițiile în care în raport de excepția de neconstituționalitate invocată instanța și-a argumentat soluția atât în fapt cât și în drept, analiza susținerilor recurentului fiind limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) și (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Motivarea unei hotărâri înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi. Ea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată ce au legătură directă cu aceasta și susțin decizia adoptată, iar varianta lipsei motivării hotărârii poate fi acceptată doar atunci când în lipsa oricăror considerente, nu se poate ști dacă soluția dată în apel este efectul sau nu a cercetării fondului, ceea ce nu este cazul în speță. Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se fundamentează soluția adoptată constituie într-adevăr o obligație a instanței rezultată atât din dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., cât și din dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Art. 6 parag. 1 din Convenție obligă instanțele să își motiveze hotărârile, însă aceasta nu presupune a da un răspuns detaliat fiecărui argument (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Van de Hurk contra Olandei din 19 aprilie 1994). Întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Buzescu contra României din 24 mai 2005). Înțelesul acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii. În acest sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că trebuie să se țină seama, printre altele, de diversitatea mijloacelor și de diferențele dintre statele contractante în materie de dispoziții legale, concepții doctrinare, prezentare și redactare de hotărâri și decizii.

Aceasta, întrucât problema de a ști dacă instanța a încălcat obligația de motivare a hotărârii, care decurge din art. 6 parag. 1 din Convenție, nu poate fi analizată decât în baza circumstanțelor cauzei. Motivarea trebuie să fie explicită și doar lipsa unei motivări specifice și concrete încalcă dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție( Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Ruiz Torija contra Spaniei din 9). Raportând cele expuse la hotărârea recurată, Înalta Curte reține că în raport de obiectul dedus judecății aceasta este corect argumentată atât în fapt cât și în drept, în condițiile în care în cauză nu este nu este îndeplinită condiția privind existența unei legături între dispoziția a cărei neconstituționalitate a fost invocată și obiectul dedus judecății, condiție sine qua non prevăzută de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale.

Din perspectiva celor expuse, cum nici una din criticile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1). C. proc. civ. urmează a respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul B. împotriva Deciziei nr. 294 din 11 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de recurentul B. împotriva Deciziei nr. 294 din 11 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie 2017.