Decizia nr. 297/2020 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, petentul A. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 2885/29.11.2018 pronunțată de această instanță în dosarul nr. x/2018. În cadrul dosarului asociat dosarului de revizuire, cu nr. x/2018/a2, Curtea de Apel Ploiești a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 405 C. proc. civ., formulată de același petent, pronunțând în acest sens încheierea din 14.10.2019.

Împotriva acestei încheieri petentul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2231/28.11.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, a fost respins ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 14 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă. În motivarea deciziei, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în ceea ce privește motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 1 și 5 C. proc. civ., chestiunile învederate de recurent ca reprezentând nulități ale hotărârii judecătorești nu au făcut obiectul analizei instanței învestite cu soluționarea cererii de revizuire. Examinând recursul declarat împotriva încheierii din 14.10.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că verificarea condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate este dată prin lege în competența instanței în fața căreia excepția este ridicată. Astfel, a revenit curții de apel investite cu cererea de revizuire competența de a examina condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a instanței de contencios constituțional cu privire la condițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, această instanță statuând că dispozițiile art. 405 C. proc. civ., care au făcut obiectul excepției, nu au legătură cu soluționarea cererii de revizuire. Astfel, instanța a subliniat corect în încheierea atacată cu recurs că decizia contestată cu revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu evocă fondul, iar dispozițiile art. 405 C. prov civ. se referă la mijloacele de invocare a nulității hotărârii, concordant cu principiul legalității căilor de atac, ceea ce nu are legătură cu nulitatea invocării unor presupuse acte de procedură.

Împotriva acestei decizii, A. a formulat contestație în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., art. 6 alin. (1) C.E.D.O., solicitând retractarea deciziei contestate și soluționarea recursului în conformitate cu temeiurile de drept invocate și a probatoriului de la dosar. Contestatorul a susținut că dezlegarea dată de instanța de recurs este rezultatul unor erori materiale care au influențat soluția de respingere a recursului. Astfel, prima eroare constă în faptul că instanța de recurs nu a înțeles ce hotărâre face obiectul recursului, contestatorul solicitând să se constate că recursul promovat nu a fost împotriva deciziei de respingere a cererii de revizuire, ci împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 405 C. proc. civ. Cea de-a doua eroare se referă la împrejurarea că în decizia contestată se face referire la considerentele instanței de apel, în condițiile în care dosarul a fost judecat de o instanță de revizuire. Un alt motiv subsumat contestației în anulare vizează omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivele de recurs expuse la pct. 1, respectiv cele referitoare la legala alcătuire a instanței, la pct. 2 care vizau încălcarea unor norme de procedură care atrag nulitatea hotărârii, precum și motivele expuse la pct. 3 privind analizarea pe fond a excepției de neconstituționalitate invocate. Din perspectiva prevederilor art. 176 și urm. și art. 405 C. proc. civ., contestatorul invocă un motiv de nulitate absolută și necondiționată a deciziei atacate, în argumentarea căreia arată că la termenul din 28.11.2019, după soluționarea excepțiilor de procedură, instanța de recurs a dispus trecerea la dezbaterea pe fond a recursului, refuzând să stabilească un nou termen în acest sens, cu încălcarea prevederilor art. 244 C. proc. civ. Împotriva contestației în anulate a formulat întâmpinare intimata Serviciul de informații externe, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată. La 3.02.2020 contestatorul a depus la dosar cerere de sesizare a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea art. 519 C. proc. civ., în sensul rezolvării de principiu a sintagmei "va putea solicita", respectiv dacă aceasta semnifică faptul că sesizarea completului este o decizie lăsată de legiuitor la latitudinea exclusivă a completului în fața căruia se formulează cererea de sesizare, sau dac semnifică faptul că, atâta vreme cât cererea justițiabililor întrunește cele trei condiții limitativ stipulate de textul de lege, instanța este obligată să dea curs solicitării, urmând ca aceasta să fie admisibilă în principiu în fața completului specializat al Înaltei Curți. În drept, au fost invocate prevederile art. 519 C. proc. civ., art. 6 C.E.D.O., deciziile nr. 462/2014 și nr. 500/2016 ale Curții constituționale.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, cererea de sesizare a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, urmând a o respinge, în considerarea următoarelor argumente: Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform art. 519 C. proc. civ., reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariția unei practici neunitare în aplicarea și interpretarea legii de către instanțele judecătorești. Între condițiile cumulative impuse de lege pentru formularea sesizării instanței supreme pentru dezlegarea unei chestiuni de drept este aceea ca de soluționarea respectivei chestiuni de drept să depindă soluționarea pe fond a cauzei în care problema de drept sesizată reclamă nevoia unei interpretări de principiu, posibilă prin acest mecanism. Or, de la bun început, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 519 C. proc. civ. sunt invocate cu totul izolat în cauză, litigiul având ca obiect o contestație în anulare îndreptată împotriva unei decizii definitive, pronunțate de instanța de recurs. Nu doar că dispozițiile legale evocate de contestator nu au incidență directă în cauză, dar nicio altă solicitare cu caracter incidental în procedura urmată nu este aptă să suscite evaluarea chestiunii de drept derivate din modul de interpretare a dispozițiilor legale evocate de contestator. Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție respinge cererea contestatorului A. de sesizare a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept învederate. Trecând, mai departe, la analiza motivelor contestației în anulare promovate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că un prim motiv vizează împrejurarea că dezlegarea dată recursului este rezultatul unor erori materiale care au influențat într-o manieră determinantă hotărârea instanței de respingere a recursului na nefondat. A considerat contestatorul că în mod eronat instanța de recurs a reținut că declararea căii de atac a vizat hotărârea dată asupra revizuirii, iar nu încheierea din 14 octombrie 2019 prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate. În noțiunea juridică de eroare materială se includ greșelile de procedură contând în confundarea unor elemente importante, inclusiv de natura celei sesizate de contestator, care au influențat decisiv hotărârea pronunțată în cauză. Cu toate acestea, deși contestatorul a sesizat eroarea constând în analiza în recurs a unei alte hotărâri decât cea real recurată, în realitate, această eroare nu a fost comisă în procedura de judecată a recursului și, de aceea, acest motiv de contestație în anulare nu va fi reținut. Astfel, încă din practicaua deciziei atacate cu contestație în anulare, decizia nr. 2231/28.11.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție se reține ca obiect al recursului încheierea din 14.10.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosarul nr. x/2018, pentru ca ulterior, în considerente, să fie analizată legalitatea acesteia. Împrejurarea că în debutul considerentelor deciziei s-a făcut o prezentare a cadrului procesual pentru relevarea parcursului și evoluției litigiului nu este de natură a fi considerată o permutare a obiectului recursului. Este evident, din structura și evoluția considerentelor, că analiza instanței de recurs s-a referit exclusiv la încheierea din 14.10.2019, prin care Curtea de Apel Ploiești a respins cererea revizuentului de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 405 C. proc. civ. Aceste considerente corespund specificului încheierii de ședință atacate de recurent și răspund aspectelor criticate de parte, chiar dacă prin acestea s-au făcut, în mod circumstanțial, trimiteri la modul în care instanța a aplicat regulile de procedură în procedura de judecată a revizuirii cu care fusese învestită. Pe același temei de drept, contestatorul A. a invocat o altă eroare, a considerentelor deciziei, în sensul în care, motivând decizia pronunțată în recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a referit, cu prilejul examinării recursului, la instanța de apel, deși, procedura de judecată în fața curții de apel, care a pronunțat hotărârea recurată, s-a desfășurat în revizuire. Sesizarea referitoare la acest aspect este reală, însă eroarea evocată nu poate reprezenta, prin natura consecințelor produse, efectul circumstanțiat de art. 503 alin. (2) pct. 5 C. proc. civ., pentru a putea constitui temeiul contestației în anulare promovate, astfel că și această critică va fi înlăturată. Aceasta pentru că, astfel cum s-a arătat deja anterior, eroarea instanței trebuie să fie cauza determinată a dezlegării date recursului, astfel cum chiar dispozițiile legale o impun. Or, împrejurarea că instanța de recurs, motivând decizia s-a referit la instanța de apel, iar nu la instanța de revizuire care, în esență era o curte de apel, nu a avut aptitudinea de a influența soluția adoptată în recurs. Greșeala sesizată de contestator este pur formală și se plasează în domeniul erorilor materiale al căror regim este stabilit în art. 442 alin. (1) C. proc. civ., iar nu al erorilor care, spre a reprezenta motiv pentru exercitarea căii de atac de retractare, au determinat hotărârea dată în cauză. Al doilea temei al contestației în anulare, fondat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., a vizat omisiunea cercetării unor motive de casare. Astfel, recurentul a arătat că nu au fost deloc cercetate motivele de recurs care au vizat nelegala alcătuire a instanței care s-a pronunțat asupra cererii sale de sesizare a Curții Constituționale, motivele de casare care vizau încălcarea unor norme de procedură care atrăgeau nulitatea hotărârii și nici motivele care impuneau reexaminarea admisibilității cererii de sesizare a contenciosului constituțional cu excepția de neconstituționalitate ridicate de revizuentul-recurent. Examinând acest motiv al contestației, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este fondat numai cu privire la una dintre omisiunile sesizate. Mai exact, examinând recursul, instanța a omis să răspundă recurentului primei critici invocate, referitoare la nelegala alcătuire a instanței. Este însă, nereală susținerea contestatorului referitoare la omisiunea cercetării celorlalte motive de recurs. Examenul deciziei atacate permite identificarea considerentelor instanței asupra motivului de recurs reprezentat de critica referitoare la încălcarea normelor de procedură care atrag nulitatea hotărârii. Sintetizând aceste considerente, se constată că instanța de recurs a stabilit că aspectele învederate de recurent au primit un răspuns din partea instanței de revizuire într-o ordine procedurală apreciată de această instanță și că o parte a nulităților învederate nu au fost ridicate și în fața instanței inferioare, învestită cu cauza. Înalta Curte reamintește cu acest prilej că nu poate fi cenzurată în calea de atac de retractare a contestației în anulare modalitatea în care, examinând motivele de casare, instanța a detaliat exhaustiv argumentele prezentate de parte ori a oferit numai un răspuns sintetic, analizând grupat un set de argumente subsumate aceluiași motiv. Aceasta întrucât calitatea motivării opusă în contestația în anulare nu poate fi examinată în sensul reformării deciziei examinate, ci numai în sensul în care reprezintă o omisiune totală a motivului de recurs, o lipsă reală a examinării acestuia. De asemenea, instanța de recurs a examinat și motivul de recurs referitor la analiza condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale. Astfel, în măsura în care instanța de revizuire a respins prin încheiere această cerere ca inadmisibilă, constatând că textul de lege criticat nu are legătură cu dezlegarea ce urmează a fi dată pe fondul cererii de revizuire, în recursul declarat împotriva încheierii, în considerarea efectului său în casație apreciat conform art. 497 C. proc. civ., examinarea recursului s-a limitat la verificarea legalității celor statuate de instanța inferioară ierarhic. În aceste limite instanța de recurs a răspuns criticilor formulate de recurent printr-o examinare proprie a îndeplinirii condiției de admisibilitate a excepției ridicare de revizuent, validând, pe baza unui raționament propriu, concluzia instanței de revizuire. În aceste condiții, contrar susținerilor contestatorului, instanța de recurs nu trebuia să examineze fondul excepției de neconstituționalitate invocate, deoarece aceste chestiuni se situau, oricum, în plan subsecvent analizei condițiilor cumulative de admisibilitate a acestei excepții. Cu privire la motivul de recurs care a dedus instanței de control critica referitoare la nelegala alcătuire a instanței, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, din examenul deciziei atacate, că nu există niciun considerent care reprezintă rezultatul analizei proprii acestuia ori care să justifice omisiunea cercetării sale. În acest caz, întrucât lipsa acestei cercetări poate aduce atingere garanțiilor dreptului la un proces echitabil, ca efect al omisiunii analizei acest motiv de casare, în temeiul art. 508 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite contestația în anulare, va anula decizia atacată și, mai departe va proceda la un examen propriu al acestui motiv de casare. Astfel, prin acest motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurentul a învederat că în procedura de soluționare a recursului, după ce a constatat că membrii completului de judecată nu au formulat o declarație de abținere în temeiul art. 41 C. proc. civ., a formulat o cerere de recuzare, respinsă prin încheierea dată în camera de consiliu la 30.09.2019. Subliniind că această încheiere urmează să fie, la rândul său, atacată cu recurs, recurentul A. a arătat că la pronunțarea încheierii atacate în cauză, respectiv cea din 14.10.2019, completul era nelegal alcătuit. Examinând actele dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că în cadrul dosarului de revizuire petentul A. a formulat o cerere de recuzare îndreptată împotriva unuia dintre membrii completului de judecată învestit cu revizuirea promovată de aceeași parte. Cererea de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 30.09.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în dosar nr. x/2018. La termenul de judecată acordat în cauză după soluționarea acestui incident, revizuentul a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 405 C. proc. civ., soluționată prin încheierea din 14.10.2019, pronunțată în aceeași cauză și atacată cu prezentul recurs. Așadar, deși cererea de recuzare nu a vizat compunerea completului la data examinării cererii de sesizare a Curții Constituționale, ci la un moment anterior, pe calea recursului, se deduce instanței de control nelegala compunere a completului de judecată la data examinării condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate de către completul de judecată aflat în aceeași compunere. Înalta Curte reține, pe de-o parte, intenția declarată a petentului de a ataca încheierea de respingere a cererii de recuzare, cuprinsă în memoriul de recurs, iar pe de altă parte, evocând principiile legalității și unicității căilor de atac statuate prin art. 457 alin. (1) C. proc. civ. și art. 460 alin. (1) C. proc. civ., arată ca în succesiunea derulării actelor de procedură în cauză, chestiunea nelegalei compuneri a completului poate fi controlată numai în condițiile art. 53 alin. (1) C. proc. civ. Deși este evident că recurentul nu atacă concomitent cu încheierea din 14.10.2019 și încheierea de respingere a cererii de recuzare, totuși, în sistemul căilor de atac, chestiunea nelegalei compuneri a completului - chiar în rezolvarea chestiunii incidentale soluționate la 14.10.2019, întemeiată pe aceleași argumente care au determinat formularea cererii de recuzare, nu poate fi controlată decât pe calea recursului declarat împotriva încheierii prin care s-a respins recuzarea, în virtutea principiilor enunțate. Până la acest demers, încheierea de respingere a cererii de recuzare produce efectele oricărei hotărâri judecătorești, iar instanța, în acest recurs, va constata că instanța alcătuită potrivit legii la data examinării cererii de sesizare a Curții Constituționale, astfel încât acest motiv de casare este neîntemeiat și va fi înlăturat. Constatând așadar că acest motiv de recurs este nefondat, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că în cadrul contestației în anulate întemeiate pe omisiunea cercetării unui motiv de casare se impune reanalizarea recursului doar cu privire la motivul de recurs omis și nu, din nou, a tuturor motivelor care au primit deja dezlegare. Aceasta deoarece, în caz contrar, s-ar accepta ideea că această cale extraordinară de atac se transformă într-un veritabil recurs la recurs care ignoră autoritatea de lucru judecat a celor deja statuate. În fine, recurentul invocă pe calea contestației în anulare și alte motive de nulitate ale deciziei atacate pe această cale, legate de încălcarea dispozițiilor legale referitoare la dezbaterea cauzei în recurs, susținând, în esență, că după finalizarea cercetării judecătorești, instanța trebuia să amâne cauza pentru dezbateri. Înalta Curte de Casație și Justiție arată că în cadrul contestației în anulare nu pot fi supuse cercetării motive care, neîncadrându-se în cele delimitate în art. 503 C. proc. civ., nu reprezintă decât critici de nelegalitate asupra unei decizii definitive, a cărei legalitate nu poate fi repusă în discuție. Întrucât principiul securității juridice consolidat prin soluționarea unei cauze în mod definitiv ar fi afectat dacă, în afara excepțiilor strict prevăzute de lege, cauza ar putea fi reevaluată într-un sistem de reformare, Înalta Curte arată că aceste ultime critici de nelegalitate nu pot fi examinate în această procedură. De aceea, pentru toate considerentele de fapt și de drept prezentate în această decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite contestația în anulare în temeiul art. 508 alin. (3) C. proc. civ., va anula decizia nr. 2231/28.11.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă și, rejudecând recursul declarat împotriva încheierii din 14.10.2019 de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă în Dosar nr. x, în limitele arătate, îl va respinge, ca nefondat.