ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 126/2017

Decizia nr. 126/2017

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția III-a civilă, la data de 22 februarie 2008, sub nr. x/3/2008, reclamanții A., B., C., D., E. și F. au chemat în judecată pe pârâții G., H. și I., prin tutore J., solicitând instanței ca prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța să constate dreptul de proprietate al reclamanților asupra terenului în suprafață de 3.000 mp. situat în com. Snagov, județul Ilfov, sola cadastrală 96, parcela 358, număr cadastral 2402, înscris în C.F., Snagov; să fie obligați pârâții H. și I., prin tutore J., să le lase în deplină proprietate și posesie terenul menționat; să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 01 iunie 2004, autentificat la B.N.P., K., încheiat între G. în calitate de vânzătoare și H. și I. în calitate de cumpărători, precum și să dispună rectificarea C.F. Snagov în sensul radierii pârâților H. și I., în calitate de titulari ai dreptului de proprietate al terenului menționat și înscrierea dreptului de proprietate al reclamanților.

La data de 28 martie 2008, pârâții minori - prin reprezentant legal au depus întâmpinare prin care au invocat, pe cale de excepție, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 04 decembrie 1992, care reprezintă titlul reclamanților, și a contractului de vânzare-cumpărare din 06 octombrie 1998, încheiat între C. în calitate de cumpărător și vânzătorul Cataramă Viorel, justificată de nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991, a art. 32 referitoare la interdicția de înstrăinare prin acte între vii timp de 10 ani a terenurilor care făceau obiectul acestei legi, dar și de schimbarea, în mod fraudulos, la momentul încheierii actului, a categoriei de folosință a terenului și a regimului juridic a acestuia din teren extravilan în intravilan.

Prin sentința civilă nr. 2259 din 13 decembrie 2012, Tribunalul București, secția III-a civilă, a admis, în parte,acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., E. și F., în contradictoriu cu pârâții G., H. și I., ambii prin tutore J., în sensul că a admis acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți, i-a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplina proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 3.000 mp, obiect al contractului de vânzare cumpărare din 04 decembrie 1992, situat conform TDP nr. 48180/2001 în tarlaua 96, p 358, cu vecinii și dimensiunile din titlu, a respins cererea privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare din 2004 și cererile reconvenționale formulate de pârâți și, pe cale de consecință, i-a obligat pe pârâți la plata către reclamanți a sumei de 18.844 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A., B., C., D., E. și F. și pârâții H. și I.

Prin Decizia nr. 578 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 4 octombrie 2016, au fost constatate perimate apelurile formulate de apelanții-reclamanți A., B., C., D., E. și F. și de apelanții-pârâți G., H. și I. împotriva sentinței civile nr. 2259 din 13 decembrie 2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că, la termenul de judecată din data de 23 februarie 2015, s-a dispus suspendarea judecății apelurilor, în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ., până la depunerea la dosar a certificatului de moștenitor de pe urma defunctului B.

Având în vedere că în cauză a trecut mai mult de un an de la data suspendării judecății, timp în care niciuna din părțile din proces nu a solicitat repunerea pe rol a cauzei, la data de 30 mai 2016 s-a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei în vederea discutării excepției perimării, acordându-se termen la data de 28 septembrie 2016.

Curtea de apel a apreciat că excepția perimării apelurilor se impune a fi admisă în condițiile în care, încă din data de 23 februarie 2015, când a intervenit suspendarea judecății, oricare dintre părțile litigiului, cu atât mai mult apelanții, care au declanșat controlul judiciar, aveau posibilitatea de a solicita instanței repunerea cauzei pe rol și efectuarea, cu sprijinul acesteia din urmă, a diligențelor care se impuneau pentru depășirea impedimentului de ordin obiectiv care a generat incidentul procedural (eventuala sesizare a Camerei Notarilor publici, așa cum s-a susținut cu ocazia dezbaterilor asupra excepției invocate din oficiu). Ca urmare, din perspectiva menționată, curtea de apel a reținut că termenul de un an nu a fost întrerupt de o împrejurare, cum ar fi cea susținută de apelanții-pârâți, relativă la nefinalizarea procedurii succesorale, deoarece această situație este imputabilă tocmai părților care aveau interesul de a fi soluționat litigiul aflat pe rolul instanței de apel și care nu putea fi prorogată sine die.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul procedural,

pârâții H. și I., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea excepției de perimare, cu consecința continuării procesului.

În motivarea cererii de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat următoarele:

În cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece, prin hotărârea criticată, instanța de apel a constatat perimate ambele apeluri, deși soluția pronunțată se referă la un singur apel, în dispozitiv fiind consemnat: “constată perimată cererea de apel”.

Cu prilejul soluționării excepției de perimare, ca urmare a repunerii procesului pe rol din oficiu, când, potrivit doctrinei, trebuie să aibă loc o dezbaterea contradictorie, scop în care părțile trebuie citate, citarea defunctului B. s-a făcut pe numele persoanei decedate, ceea ce conduce la concluzia că excepția perimării a fost soluționată cu lipsă de procedură.

Printr-o altă critică s-a susținut că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece, în soluționarea excepției de perimare, instanța de apel a încălcat: a) dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu a analizat, în raport de specificul cauzei, lipsa de culpă a părții, care constituie o condiție esențială în soluționarea excepției perimării și b) dispozițiile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părții, nu se poate fixa termen de judecată”.

Au arătat recurenții-pârâți că, întrucât culpa părții este o chestiune de fapt care trebuie dovedită, au solicitat instanței de apel în vederea soluționării excepției, încuviințarea unei adrese către Camera Notarilor Publici, pentru a comunica dacă a fost emis certificatul de moștenitor de pe urma defunctului B., cerere asupra căreia instanța de apel nu s-a pronunțat.

Or, din informațiile pe care le dețin, succesiunea defunctului B. nu a fost dezbătută, nefiind finalizată prin emiterea certificatului de moștenitor, din motive de ordin obiectiv care țin de dificultățile de identificare ale activului succesoral (fiind de notorietate întinderea averii defunctului).

Termenul de perimare nu începe să curgă decât atunci când cererea rămâne în nelucrare din vina părții. Dacă termenul de perimare a început să curgă, adică dacă există o vină a părții, el se suspendă în momentul în care se ivește o împrejurare mai presus de voința sa care împiedică partea să stăruie în judecată.

Au susținut recurenții-pârâți că nu au calitatea de a întreprinde vreun demers legal în obținerea certificatul de moștenitor de pe urma defunctului B., așa încât să ne fie imputabilă aparenta stare de pasivitate, în sensul lăsării cauzei în nelucrare.

Atâta timp cât certificatul de moștenitor pretins de instanță nu a fost emis, motivul de suspendare al cauzei se menține și în prezent, iar termenul de perimare nu începe să curgă decât de la data emiterii certificatului, pentru că de la acest moment se poate reține culpa părții.

Sub un alt aspect, recurenții-reclamanți au arătat că, în tot timpul scurs de la data pronunțării încheierii de suspendare a judecății apelurilor, s-au aflat în imposibilitatea obiectivă de a solicita instanței redeschiderea dosarului, respectiv de a formula cerere de repunere pe rol, întrucât s-au aflat permanent în imposibilitatea de a respecta dispoziția instanței, în sensul de a depune certificatul de moștenitor după defunctul B.

Aceștia au susținut că reprezentanților apelantului-reclamant B., care au ascuns mai multe luni decesul acestuia (petrecut în august 2014), continuând să se judece într-un cadru procesual

nelegal pe parcursul a luni întregi, le profită constatarea perimării apelului întrucât hotărârea atacată cu apel le este favorabilă.

Față de cele de învederate mai sus, recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului.

Intimații-reclamanți A., C., D., E. și F. au formulat întâmpinare prin care au solicitat

respingerea recursului și menținerea deciziei recurate, ca fiind legală și temeinică.

Referitor la motivul de recurs prin care recurenții-pârâți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., au susținut, sub un prim aspect, că recurenții-pârâți nu au calitate procesuală activă să promoveze recurs împotriva deciziei din apel invocând protecția intereselor procesual civile ale părții adverse (intimatul-reclamant), chiar dacă acesta deține și calitatea de apelant-reclamant. În niciun caz recurenții nu se pot prezenta ca mandatari ai defunctului B., care a decedat pe parcursul judecării fazei procesuale a apelului.

Sub un al doilea aspect, au arătat că la dezbaterea în contradictoriu cu privire la excepția perimării, care a avut loc în ședința de judecată din data de 28 septembrie 2016 la Curtea de Apel București, defunctul B., a fost reprezentat legal de către avocatul L. în exercitarea mandatului acordat anterior decesului, cu respectarea dispozițiilor art. 71 C. proc. civ.

Referitor la motivul din cererea de recurs, în care recurenții-pârâți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., intimații-reclamanți au arătat că pe de o parte, apreciază că și acest motiv este netemeinic, deoarece în ipoteza descrisă de recurenții-pârâți sunt aplicabile prevederile art. 129 C. proc. civ., conform cărora: „(1) Părțile au îndatorirea ca, în condițiile legii, să urmărească desfășurarea și finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și exercite drepturile procedurale conform dispozițiilor art. 723 alin. (1), precum și să-și probeze pretențiile și apărările.”

Cum procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, drepturile procesuale trebuie exercitate în interiorul termenelor prescrise de lege, în cazul de față potrivit prevederilor art. 248, coroborate cu cele ale art. 249 C. proc. civ.

Astfel, partea care justifică un interes trebuie să facă un act de procedură în interiorul termenului de perimare (nu după împlinirea acestuia), ceea ce în cauza de față nu s-a întâmplat.

Așadar, susținerile recurenților-pârâți conform cărora culpa părții este o chestiune de fapt care trebuie dovedită, nu are nicio relevanță în analiza sancțiunii perimării, câtă vreme aceasta cerere a fost formulată abia la data de 28 septembrie 2016, în ședința de judecată, deci după expirarea termenului de perimare, care s-a împlinit la data de 23 februarie 2016.

Pe de altă parte, recurenții-pârâți au o atitudine procesuală schimbătoare de vreme ce la data de 23 februarie 2015, au învederat instanței de apel că: „apelantul-reclamant B. a decedat în luna august și pricina se judeca în contradictoriu cu o persoană decedată” (fără a depune vreo probă în acest sens, apreciind că este, prin urmare, un fapt notoriu), pentru ca, în mod contradictoriu, ulterior, în data de 28 septembrie 2016, în ședința de judecată la aceeași instanță, să susțină că nu este de notorietate decesul reclamantului Patriciu, pretinzând că aceștia nu cunoșteau că Dinu Patriciu este una și aceeași persoană cu reclamantul decedat.

Cu toate acestea, în motivele de recurs, recurenții-pârâți au arătat că: „Din informațiile pe care le deținem, succesiunea după defunctul B. - nu este dezbătută - (...) din motive de ordin obiectiv nu

s-ar fi putut emite certificatul de moștenitor, date fiind dificultățile de identificare ale activului succesoral, fiind de notorietate întinderea averii defunctului”.

În opinia intimaților-reclamanți, această recunoaștere a recurenților-pârâți constituie cea mai bună dovadă că aceștia aveau cunoștință de situația dezbaterii succesorale a reclamantului dar au stat în pasivitate mai mult de un an, ceea ce constituie culpă procesuală care se circumscrie dispozițiilor art. 248 din C. proc. civ. și se sancționează cu perimarea apelului.

Au mai arătat intimații-reclamanți că recurenții-pârâți își exercită drepturile procesuale cu încălcarea principiului bunei-credințe, deoarece mai întâi au solicitat suspendarea judecării apelului, după care, în mod abuziv, au promovat recurs împotriva soluției de perimare, deși în interiorul termenului procesual au stat în pasivitate.

Sub un alt aspect, intimații-reclamanți au arătat că recurenții-pârâți nu au uzat de mijloacele procesuale legale pentru a combate soluția suspendării, dispusă prin încheierea din data de 23 februarie 2016, prin care s-a dispus suspendarea judecării apelului până la „depunerea la dosar a certificatului de succesor de pe urma defunctului B.”, cu consecința că, pârâții au apreciat că soluția suspendării în modalitatea dispusă de instanța de apel este corectă.

Prin condiția prevăzută de lege „împrejurări mai presus de voința sa” legiuitorul a avut în vedere imposibilitatea de a stărui în judecată și nu de a obține înscrisul pentru care a fost dispusă suspendarea judecării apelului; în cauza de față nu s-a făcut dovada de către partea interesată în continuarea judecății.

Susținerile recurenților-pârâți prin care s-a arătat că nu aveau îndrituirea/calitatea pentru a fi întreprins vreun demers legal în obținerea certificatului de moștenitor, nu pot fi primite în opinia intimaților, deoarece aceștia au calitatea de apelanți în prezenta cauză.

Este netemeinică susținerea recurenților-pârâți în care arată că motivul de suspendare al cauzei se menține și în prezent, iar termenul de perimare nu ar începe să curgă decât de la data emiterii certificatului de moștenitor, întrucât dispozițiile art. 250 C. proc. civ. nu fac o astfel de distincție.

În speță, dovada împiedicării de a stărui în judecată, chiar dacă ar fi existat, trebuia făcută în interiorul termenului de perimare, pentru că acesta este scopul sancțiunii procesuale, respectiv de a nu lăsa dreptul procesual la îndemâna celor care nu depun diligențe.

Ipoteza în care nu curge termenul de perimarea este reglementată expres de art. 248 alin. (2) C. proc. civ. și anume atunci când cererea nu a ajuns la instanța competentă să o judece, ceea ce nu este cazul în prezenta speță.

Or, potrivit principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” nu poate fi adăugată la lege o astfel de ipoteză pretinsă de recurenți.

Așadar, în speță, exercitarea dreptului procesual nu a fost mai presus de voința părții, partea interesată nu a fost împiedicată să formuleze o cerere de repunere pe rol pentru întreruperea termenului de perimare prin care să solicite instanței efectuarea diligențelor care se impuneau pentru depășirea impedimentului de ordin obiectiv care a generat incidentul procesual, așa cum în mod temeinic și legal a reținut instanța de apel.

Cu referire la susținerea recurenților-pârâți conform cărora ar fi fost folosite „manopere dolosive” în apel prin ascunderea decesului uneia dintre părți, intimații au arătat că nu pot fi primite de vreme ce chiar recurenții au pretins că decesul reclamantului B. era de notorietate, iar ceea ce este de notorietate nu poate fi ascuns.

Cererea de recurs a fost legal timbrată, conform dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru, în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată (22 februarie 2008) cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 4 lei, achitată cu chitanța din

21 decembrie 2016, emisă de Direcția Generală de Impozite și Taxe Locale a sectorului 4 al Municipiului București.

În faza procesuală a recursului a fost administrată proba cu înscrisuri, respectiv certificatul din 22 decembrie 2016, eliberat de Camera Notarilor Publici București, din care rezultă că procedura succesorală privind pe defunctul B., decedat la 19 august 2014, a fost înregistrată în evidențele succesorale ale acestei instituții, eliberându-se certificat pentru dezbaterea succesiunii la SCN M., și adresa eliberată de SCN M., la data de 30 decembrie 2016, în Dosarul succesoral nr. x/2014, din care rezultă că procedura succesorală privind pe defunctul B., decedat, a fost suspendată prin încheierea de ședință din data de 02 martie 2015, măsură care subzista la data eliberării înscrisului.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte, în majoritate, reține că recursul este fondat și urmează a fi admis, pentru considerentele ce succed:

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ.: “(1)

Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an. Partea nu se socotește în vină, când actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu.(2) Termenul perimării nu curge cât timp, fără vina părții, cererea n-a ajuns încă la instanța competentă să o judece sau nu se poate fixa termen de judecată.

”

În literatura de specialitate, perimarea a fost definită drept sancțiunea procedurală care determină stingerea procesului în faza în care se găsește, dacă acesta a rămas în nelucrare, din vina părții, în intervalul de timp prevăzut de lege. Perimarea are o natură juridică mixtă, ea reprezentând, în același timp, o sancțiune procedurală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege, dar și o prezumție de desistare, dedusă din faptul nestăruinței, vreme îndelungată în judecată.

Pentru a opera perimarea, este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, trei condiții, respectiv: să existe pe rol un proces, în primă instanță sau în căile de atac, pricina să rămână în nelucrare în termenul prevăzut de lege iar lăsarea pricinii în nelucrare să fie consecința culpei părții.

Cu referire la situația din speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că este îndeplinită prima condiție, în sensul că instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu recurs era învestită cu soluționarea apelurilor declarate de

apelanții-reclamanți A., B., C., D., E. și F. și de apelanții-pârâți G., H. și I. împotriva sentinței civile nr. 2259 din 13 decembrie 2012 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

În ceea ce privește a doua condiție,

Înalta Curte constată că, prin încheierea pronunțată în ședința din data de 23 februarie 2015, Curtea de Apel București a dispus suspendarea judecării apelurilor, în temeiul dispozițiilor art. 243 pct. 1 C. proc. civ., “până la depunerea la dosar a certificatului de succesor emis de pe urma defunctului

B.

”

La data de 30 mai 2015, când instanța a acordat, din oficiu, termenul din data de 28 septembrie 2016, în vederea discutării excepției de perimare cauza rămăsese în nelucrare un termen de peste un an.

În ceea ce privește cea de-a treia condiție, respectiv aceea ca pricina să fi rămas în nelucrare din vina părții, Înalta Curte reține că, în circumstanțele particulare ale cauzei, nu este îndeplinită.

Astfel, în motivarea soluției de admitere a excepției perimării, curtea de apel a arătat că, încă

din data de 23 februarie 2015, când a intervenit suspendarea judecății, oricare dintre părțile litigiului, cu atât mai mult apelanții, care au declanșat controlul judiciar, aveau posibilitatea de a solicita instanței repunerea cauzei pe rol și efectuarea, cu sprijinul acesteia din urmă, a diligențelor care se impuneau pentru depășirea impedimentului de ordin obiectiv care a generat incidentul procedural (eventuala sesizare a Camerei Notarilor publici, așa cum s-a susținut cu ocazia dezbaterilor asupra excepției invocate din oficiu). Ca urmare, din perspectiva menționată, curtea de apel a reținut că termenul de un an nu a fost întrerupt de o împrejurare, cum ar fi cea susținută de apelanții-pârâți, relativă la nefinalizarea procedurii succesorale, deoarece această situație este imputabilă tocmai părților care aveau interesul de a fi soluționat litigiul aflat pe rolul instanței de apel și care nu putea fi prorogată sine die.

Or, potrivit încheierii

de ședință din data de 23 februarie 2015, Curtea de Apel București a dispus suspendarea judecării apelurilor, în temeiul dispozițiilor art. 243 pct. 1 C. proc. civ., până la depunerea la dosar a certificatului de succesor emis de pe urma defunctului

B.

Conform dispozițiilor art. 245 pct. 2 C. proc. civ.: “Judecata reîncepe: (…) 2. prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moștenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar sau, după caz, a părții interesate, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute de art. 243.”

Instanța de apel a apreciat că simpla trecere a termenului de un an este suficientă pentru a constata perimarea apelurilor, în condițiile în care așa cum rezultă din înscrisurile depuse în faza procesuală a recursului, certificatul de moștenitor de pe urma defunctului B. nu a fost emis, iar dispozițiile art. 245 pct. 2 C. proc. civ. prevăd în mod explicit că judecata reîncepe numai prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moștenitorilor.

Prin urmare, o cerere de felul celei menționate de instanța de apel,

de a se solicita repunerea cauzei pe rol și efectuarea, cu sprijinul curții de apel, a diligențelor care se impuneau pentru depășirea impedimentului de ordin obiectiv care a generat incidentul procedural (eventuala sesizare a Camerei Notarilor Publici), față de dispozițiile legale evocate, nu reprezintă un remediu legal.

Este real însă că instanța de apel avea posibilitatea, în exercitarea rolului activ, ca, pentru termenul pe care l-a acordat din oficiu, să dispună obținerea de relații de la Camera Notarilor Publici despre dezbaterea succesorală. Cu toate acestea a admis excepția de perimare în absența oricăror verificări cu privire la stadiul dezbaterii procedurii succesorale.

Înalta Curte reține că determinarea în concret a culpei părții este un aspect de fapt al judecății.

În speță, curtea de apel a apreciat că această culpă derivă deopotrivă pentru toți apelanții (adică pentru toate părțile din proces), din nedepunerea certificatului de moștenitor în condițiile în care nu a arătat în concret ce posibilitate aveau apelanții-pârâți să producă un asemenea înscris.

Înalta Curte reține că, în condițiile particulare ale judecății, nu se poate reține că recurenții-pârâți aveau obligația de a face demersurile legale pentru obținerea certificatului de moștenitor ci pentru depunerea acestuia la dosar în interiorul termenului de perimare, de un an, de la data emiterii acestuia.

Or, în condițiile în care certificatul de moștenitor încă nu a fost emis, nu operează instituția perimării, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art.

248 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

Cu referire la susținerile recurenților-pârâți și la apărările intimaților-reclamanți privitoare la pretinsele manopere dolosive în ascunderea decesului ori, dimpotrivă, la notorietatea evenimentului, Înalta Curte reține că nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate și nici nu pun în discuție aspecte legate de problema de drept în discuție.

De asemenea, nu pot fi primite apărările intimaților-reclamanți referitoare la neatacarea de către pârâți a încheierii de suspendare a judecății apelurilor deoarece problemele de drept sunt distincte, iar recurenții-pârâți nu au formulat în recurs critici relative la încheierea de suspendare a judecății apelurilor ca urmare a intervenirii unui caz de suspendare legală.

În ceea ce privește interesul părților în admiterea excepției de perimare, Înalta Curte constată că apelanții-reclamanți au criticat exclusiv soluția de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de rectificare a cărții funciare în vreme ce apelanții-pârâți au criticat admiterea cererii de revendicare imobiliară și respingerea cererii reconvenționale. Din perspectiva legalității deciziei atacate cu recurs, acest aspect prezintă relevanță doar în sensul că, întrucât situația apelanților-pârâți este diferită de cea a apelanților-reclamanți, se impunea o analiză diferențiată a posibilităților acestora de a-i indica pe moștenitorii defunctului B.

De exemplu, reclamanții se află într-un litisconsorțiu și au un reprezentant convențional comun, în vreme ce pârâții sunt părți cu interese contrare, aflați doar în relațiile specifice existenței unui proces civil.

Cu referire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu sunt fondate. Astfel, deși în dispozitivul deciziei atacate cu recurs s-a menționat că “se constată perimată cererea de apel formulată de apelanții-reclamanți (…) și de apelanții-pârâți (…)”, Înalta Curte reține că instanța de apel a avut în vedere ambele cereri de apel, fiind vorba despre o eroare de consemnare care a fost îndreptată prin încheierea pronunțată în Camera de consiliu la data de 04 octombrie 2016.

De asemenea, nu poate fi primită critica referitoare la neîndeplinirea procedurii de citare la termenul din data de 28 septembrie 2016, în ceea ce îl privește pe defunctul B., pe de o parte pentru că recurenții-pârâți nu justifică un interes în ceea ce privește pretinsa neîndeplinire a procedurii de citare cu o parte care are interese procesuale contrare, iar pe de altă parte deoarece la termenul de judecată menționat, s-a prezentat reprezentantul convențional al defunctului B., fiind aplicabile dispozițiile art. 71 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, reținând că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (1) și 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în majoritate, constatând că nu a operat perimarea apelurilor,

va admite recursul declarat de recurenții - pârâți H. și I. împotriva Deciziei nr. 578 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia și trimite cauza aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate:

Admite recursul declarat de recurenții - pârâți H. și I. împotriva Deciziei nr. 578 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia și trimite cauza aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2017.

Cu opinia separată a doamnei judecător N. în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

Pentru considerentele ce vor fi prezentate în cele ce urmează, învederez că mă distanțez de soluția reținută în cauză în opinia majoritară în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor stipulate de dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., precum și relativ la interpretarea dată prevederilor art. 245 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. În legătură celelalte critici aduse deciziei recurate, precizez că mă raliez punctului de vedere exprimat prin opinia majoritară, în măsura în care mai este necesară analizarea acestora față de soluția minoritară adoptată.

Astfel cum s-a reținut și în opinia majoritară, pentru a opera perimarea este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, trei condiții, respectiv: să existe pe rol un proces, în primă instanță sau în căile de atac; pricina să rămână în nelucrare în termenul prevăzut de lege; lăsarea pricinii în nelucrare să fie consecința culpei părții.

Prima condiție este îndeplinită în cauză, instanța care a pronunțat hotărârea recurată fiind învestită cu soluționarea apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 2259 din 13 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Cât privește cea de-a doua condiție, se reține că, la data de 23 februarie 2015, apelanții-pârâți au învederat, prin avocat, că apelantul-reclamant B. a decedat în luna august, împrejurare recunoscută de ceilalți apelanți-reclamanți.

La interpelarea instanței, de a preciza dacă sunt în măsură să indice moștenitorii defunctului, apelanții-reclamanți au învederat că nu pot arăta care sunt succesorii apelantului-reclamant B., sens în care solicită instanței amânarea cauzei pentru a efectua demersuri cu privire la acest aspect.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin încheierea de ședință de la 23 februarie 2015, față de împrejurarea că apelantul-reclamant B. a decedat în luna august 2014 și nu este o situație care să fi intervenit de la ultimul termen de judecată, care să dea dreptul părții să solicite amânarea pentru a indica moștenitorii, a dispus suspendarea cauzei în baza art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la depunerea certificatului de succesor emis de pe urma defunctului B.

Suspendarea judecății în cazul menționat de art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. urmărește acordarea posibilității celor interesați de a lua măsurile necesare în vederea continuării procesului, prin introducerea în cauză a moștenitorilor părții decedate. Tocmai de aceea, efectul suspendării de drept nu este atât de energic, existând posibilitatea ca instanța să nu suspende judecata, ci doar să acorde un termen pentru a se îndeplini formalitatea necesară continuării procesului.

Atunci când părțile declară că nu se cunosc moștenitorii părții decedate, succesiunea nefiind dezbătută, instanța pronunță o încheiere de suspendare. Dacă moștenitorii părții sunt cunoscuți, se poate amâna procesul pentru a fi citați în cauză. Se poate evita suspendarea, dacă, pentru asigurarea drepturilor procedurale ale părților, ar fi suficientă acordarea unui termen.

Or, în pricina dedusă judecății suspendarea a operat de drept, în condițiile art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța de apel considerând că, pentru asigurarea drepturilor părților, nu se mai impune acordarea unui termen pentru introducerea în cauză a moștenitorilor.

În aceste condiții, când procesul a fost suspendat, judecata nu putea reîncepe decât printr-o cerere de redeschidere, făcută cu arătarea moștenitorilor sau menționând o eventuală imposibilitate obiectivă de identificare a acestora, în termenul de perimare, în condițiile art. 245 pct. 2 C. proc. civ.

Împrejurarea că în cuprinsul încheierii de suspendare pronunțate la data de 23 februarie 2015 s-a consemnat „până la depunerea la dosar a certificatului de succesor emis de pe urma defunctului B.” nu poate avea decât semnificația pe care legiuitorul a conferit-o normei de drept adoptate - art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în sensul că judecata pricinii se suspendă de drept, prin moartea uneia din părți, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a moștenitorilor, așadar fie la termenul la care se indică faptul decesului, fie la un moment ulterior, lăsat la aprecierea instanței de judecată (instanța „poate (…)”), în condițiile în care părțile solicită amânarea pricinii pentru a obține relații cu privire la succesorii defunctului. Aceasta nu înseamnă că suspendarea de drept operează sine die, până la prezentarea certificatului de moștenitor, ci, în intervalul termenului de perimare, părțile interesate trebuie fie să indice succesorii părții decedate, fie să îndeplinească, direct sau prin intermediul instanței, orice acțiune de natură a conduce la aflarea acestora. Dispozițiile de procedură citate exclud ideea că actul de procedură urmează a fi îndeplinit din oficiu, câtă vreme redeschiderea judecății poate fi făcută doar la solicitarea părților în cauză.

În speță, cauza care a rămas în nelucrare de la data suspendării - 23 februarie 2015, la data de 28 septembrie 2016 fiind stabilit termenul de judecată pentru a se discuta asupra excepției perimării căii de atac exercitate.

Referitor la cea de-a treia condiție necesară pentru a opera perimarea - pricina să fi rămas în nelucrare din vina părții, se constată că niciuna dintre părți nu s-a preocupat, înăuntrul termenului de perimare, să depășească impedimentul procesual ce a lăsat cauza în nelucrare, efectuând demersuri direct sau prin intermediul instanței în vederea stabilirii în concret a stadiului dezbaterii succesiunii, verificării existenței unor moștenitori sau eventualei sesizări a Camerei Notarilor Publici cu scopul obținerii unui certificat de calitate de moștenitor sau de moștenitor.

În recurs s-au făcut dovezi în sensul că certificatul de moștenitor de pe urma defunctului B., decedat la 19 august 2014, nu a fost emis, respectiv că procedura succesorală privindu-l pe acesta a fost suspendată la data de 2 martie 2015, măsură care subzista și la data eliberării certificatului din 22 decembrie 2016 eliberat de Camera Notarilor Publici București.

În aceste condiții, nu se poate reține lipsa culpei procesuale a părților în litigiu cât privește acțiunea acestora pe perioada termenului de perimare (de la 23 februarie 2015 la 23 februarie 2016), aceste relații putând fi înfățișate instanței de apel și anterior pronunțării deciziei recurate, prin efectuarea demersurilor de redeschidere a judecății în condițiile art. 245 pct. 2 C. proc. civ. Nimic nu i-a împiedicat pe recurenții-pârâți să procure astfel de relații și înainte de expirarea termenului de perimare, în vederea redeschiderii procedurii civile pendinte.

Ca atare, apreciez că perimarea nu poate opera, în situația de față, în condițiile în care certificatul de moștenitor încă nu a fost emis, termenul prevăzut de dispozițiile art. 248 C. proc. civ. începând să curgă chiar de la momentul suspendării pricinii, respectiv 23 februarie 2015, cu atât mai mult cu cât măsura suspendării nu a fost contestată de recurenții-pârâți. Dacă ar fi existat, dovada împiedicării de a stărui în judecată trebuia făcută în interiorul termenului de perimare, acesta fiind, de altfel, scopul sancțiunii procesuale, de a nu lăsa dreptul procesual la îndemâna celor care nu depun diligențe.

În măsura în care recurenții-pârâți nu au uzat de mijloacele procesuale legale pentru a combate dispoziția instanței asupra suspendării, dispusă prin încheierea din data de 23 februarie 2015, legată de „depunerea la dosar a certificatului de succesor de pe urma defunctului B.”, aceștia nu se pot prevala astăzi, după expirarea termenului de perimare, de faptul că soluția pronunțată de instanța de apel în modalitatea menționată nu este de natură a acoperi teza prevăzută de art. 245 pct. 2 C. proc. civ. De altfel, prin „împrejurări mai presus de voința părții” legiuitorul a avut în vedere imposibilitatea efectivă de a stărui în judecată, care, în situația dată nu este identică cu imposibilitatea de a obține înscrisul pentru care s-a dispus suspendarea judecării apelului.

În speță, în mod corect instanța de apel a reținut că termenul de un an nu a fost întrerupt de vreo împrejurare cum ar fi cea susținută de apelanții-pârâți, relativă la nefinalizarea procedurii succesorale, în condițiile în care această situație este imputabilă tocmai părților care aveau interesul de a fi soluționat litigiul aflat pe rolul instanței de apel și care nu putea fi prorogată fără termen. Perimarea, într-adevăr, nu operează în caz de împiedicare de a stărui în judecată pentru un fapt mai presus de voința părții în cauză, însă stabilirea dacă împrejurările care au împiedicat partea interesată de a stărui în judecată erau sau nu mai presus de voința acesteia, adică dacă erau sau nu de natură a constitui un impediment care să suspende suspendarea, conform art. 250 C. proc. civ., este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanței.

Or, în cauză, ca situație de fapt, asupra căreia instanța de recurs nu poate face o cenzurare în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., instanța de apel a reținut că apelanții, cei care au declanșat controlul judiciar, nu au făcut nicio diligență în legătură cu depășirea impedimentului procedural ivit, în sensul că nu au solicitat repunerea pe rol a cauzei și efectuarea, prin intermediul instanței de judecată, a diligențelor care impuneau continuarea judecății. Culpa acestora nu a fost reținută pentru nedepunerea în fapt a certificatului de moștenitor, în interiorul termenului de perimare, ci pentru lipsa demersurilor legale pentru indicarea succesorilor defunctului B., împrejurare în raport de care a operat suspendarea conform art. 243 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În consecință, față de dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cauză se impunea respingerea recursului declarat de recurenții - pârâți H. și I. împotriva Deciziei nr. 578 din 28 septembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III- a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.