ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1456/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1469 din 16 iulie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâții G., H. și I.. A obligat pe reclamanți în solidar, la plata către pârâții H. și I. a sumei de 9000 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 04.12.1992, de Notariatul de Stat al Sectorului Agricol Ilfov, cumpărătorii A., B., J., D., E. și K. au dobândit de la vânzătorul L., dreptul de proprietate asupra suprafeței de 3133 m.p. teren intravilan, situat în comuna Snagov, Sectorul Agricol Ilfov.

În contract s-a prevăzut în mod expres că terenul ce formează obiectul acestuia a fost dobândit de către vânzătorul L. în baza adeverinței nr. x/20.01.1992 și a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/20.01.1992, eliberate de Primăria comunei Snagov, în baza Regulamentului de aplicare a Legii fondului funciar.

Părțile au consemnat în act că se cunoaște faptul că vânzătorul nu posedă titlu de proprietate cu privire la această suprafață de teren, dreptul de proprietate fiind dobândit sub condiția suspensivă a primirii titlului, în condițiile art. 1007 și art. 1017 C. civ.

Individualizarea terenului a fost făcută în contract, prin indicarea vecinătăților sale, respectiv la N - M.; la S - hotar Ghermănești; la V - Lacul Snagov (baltă stuf) și la E - N., precum și prin trimiterea la procesul-verbal încheiat la 29.01.1992 de comuna Snagov, proces-verbal care se arată că acesta se află amplasat în parcela nr. x, în niciunul din actele atașate contractului nefiind cuprins numărul de tarla.

În schița anexă ce se susține că a fost întocmită la data înstrăinării terenul apare identificat ca fiind la poziția cadastrală tarla x, parcela x având ca vecinătăți: la N - M., pe o latură de 36,60 m.l., la V - N. pe o latură de 150 m.l.; la S - Hotar Ghermănești, pe o latură de 20,650 m.l. și la E - Lacul Snagov.

Ulterior, prin titlul de proprietate nr. x din 30.09.2003 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor Ilfov, vânzătorului L. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate conform dispozițiilor Legii nr. 18/1991 asupra suprafeței de 1 ha și 3.200 m.p., situat în satul Snagov din județul Ilfov.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 06.10.1998 de Notarul Public O. sub nr. 2426, J. a înstrăinat cota sa indiviză de 1/6 către C., care a devenit astfel coproprietară alături de A., B., D., E. și K. asupra terenului dobândit anterior

Potrivit mențiunilor din acest titlu, dreptul de proprietate a fost reconstituit asupra suprafeței de 2500 m.p. teren în extravilan, tarla x, parcela x, cu următoarele vecinătăți: N - P., la E - Dj 101 B, la S - Q. și V - Hb 117; asupra suprafeței de 3.000 m.p. teren extravilan, tarla x, parcela x cu următoarele vecinătăți: N - Hb 117; la E - DE 354, la S - N. și V - R., precum și asupra suprafeței de 6373 teren extravilan, tarla x, parcela x, cu următoarele vecinătăți: N - D. E. 293/1; la E - S.; la S - T. și V - U..

La data de 14.11.2008, Biroul Notarial "V." prin încheierea nr. 87/14.11.2008 a rectificat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.12.1992 arătând că terenul intravilan situat în comuna Snagov în suprafață de 3433 m.p. care face obiectul acestui contract se află în tarlaua x parcela x.

În același sens, notarul public O. a rectificat la data de 03.04.2009, prin încheierea de autentificare nr. 734/03.04.2009, contractul de vânzare-cumpărare al reclamantei C., în sensul că terenul intravilan care face obiectul acestuia se află situat în tarlaua x parcela x.

Prin decizia civilă nr. 1444/02.10.2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze de minori și de familie, a constatat nulitatea absolută a acestor încheieri notariale, reținând că nu au operat erori materiale susceptibile de a fi îndreptate pe calea prevăzută de art. 53 din Legea nr. 36/1995, întrucât la data încheierii contratelor, datele de identificare nu au fost puse la dispoziția notarului, iar actele depuse în procedura notarială ulterioară nu au fost emise de același organ care a întocmit procesul-verbal de punere în posesie, conform Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar.

Verificând titlul pârâților, instanța a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.01.2004, de Notarul Public W., L. a transmis către I. și H., dreptul de proprietate asupra suprafeței de 3.000 m.p., reconstituiți prin titlul de proprietate nr. x din 30.09.2003 emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea drepturilor de proprietate asupra terenurilor Ilfov, teren identificat ca fiind în sola cadastrală nr. x, parcela x, cu nr. cadastral provizorat 2165, înscris în CF x Snagov, cu următoarele vecinătăți: N - Lacul Snagov; la E - DE 354, la S - N. și V - R..

În cauză, reclamanții pretind pe calea acțiunii în revendicare de drept comun, instituita prin art. 480-481 C. civ., reîntoarcerea în patrimoniul lor a terenului dobândit prin actul încheiat în anul 1992, pretinzând că autorul lor a înstrăinat, ulterior, același teren pârâților în anul 2004, deși bunul ieșise din patrimoniul vânzătorului, ceea ce atrage implicit și nulitatea titlului dobânditorilor succesivi.

Acțiunea in revendicare, fondată pe art. 480 C. civ., este acțiunea proprietarului neposesor impotriva posesorului neproprietar, actiune reală, prin care reclamantul cere instantei de judecata sa i se recunoasca dreptul de proprietate asupra unui bun determinat si, pe cale de consecinta, sa-l oblige pe parat la restituirea posesiei bunului.

În cursul unei proceduri în revendicare, în situația în care ambele părți exhibă titluri de proprietate, e necesar ca instanța să se analizeze cele două titluri, cel al reclamantului și cel al pârâtului, pentru ca unul dintre ei să fie declarat de instanța sesizată ca fiind cel mai caracterizat, din cauza vechimii sale, sau a faptului că a fost înscris anterior într-un registru funciar, fără a fi necesară declararea nulității actului de dobândire.

Însă, pentru a proceda la această operație e necesar a se face dovada potrivit art. 1169 C. civ., că imobilul pretins pe această cale de reclamanți este identic cu imobilul aflat în posesia pârâților.

Plecând de la aceste reguli se constată că, în cauză, reclamanții nu au depus înscrisurile prin care să facă dovada că sunt proprietarii terenului revendicat.

Astfel, prin raportul de expertiză topografică judiciară, întocmit de expertul topograf X., suprafețele de teren, reconstituite autorului comun al părților - L., înscrise în tarlaua x, parcela x, în suprafață de 3.000 m.p. și tarlaua x, parcela x, în suprafață de 2500 m.p., au fost identificate ca două loturi distincte, situate în zone diferite, prin raportare la Lacul Snagov. Din măsurătorile efectuate de același expert, rezultă că terenul revendicat de reclamanți, particularizat prin vecinătățile din contractul de vânzare-cumpărare, nu poate fi identificat în teren, întrucât nu corespunde nici ca suprafață, și nici ca vecinătăți, cu loturile ce au fost atribuite în proprietatea lui L..

În același timp, terenul proprietatea pârâților I. și H. a fost identificat în teren, pentru acesta fiind întocmită documentația cadastrală și dispunându-se întabularea, întreaga suprafață de 3.000 m.p. și vecinătățile din titlul de proprietate, cuprinse și în contractul încheiat în anul 2004, regăsindu-se în teren.

Concluzia expertului topograf a fost neechivocă, în sensul că nu există identitate între terenul deținut de pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2004 și terenul dobândit de reclamanți prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1992.

Din conținutul titlului prezentat de reclamanți, rezultă că la data încheierii actului în anul 1992, convenția a fost încheiată, în baza unei simple adeverințe ce are înscrisă suprafața de 3133 m.p. și a unui proces-verbal ce are înscrisă o suprafață diferită, respectiv de 3435 m.p., în condițiile în care vânzătorul deținea și o altă suprafață de teren riverană la lac, fiind posibil ca acesta să nu fi cunoscut exact suprafețele și pozițiile celor două terenuri.

Mai mult, pornind de la situația juridică echivocă a terenului, dobândirea dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorilor reclamanți a fost făcută pe riscul acestora, sub condiția suspensivă a primirii titlului, pentru suprafața de teren înscrisă în act, în condițiile art. 1007 și art. 1017 C. civ.

Instanța a reținut că reclamanții nu și-au îndeplinit obligația prevăzută de art. 1169 C. civ., aceștia nefăcând dovada că sunt titularii dreptului de proprietate asupra terenului pretins de la pârâți.

Instanța nu a reținut concluziile raportului efectuat de expert Y., întrucât acesta ajunge la concluzia suprapunerilor terenurilor fără o explicație științifică, în baza unor simple aprecieri, reținând că datele de identificare topografică sunt diferite, precum și că vecinătățile sunt indicate diferit, prin indicarea greșită a punctelor cardinale.

De asemenea, conținutul actelor emise de Primărie, nu a putut fi luat în considerare, acestea făcând referire la date ce nu au fost incluse în contractul de vânzare-cumpărare încheiat, actele administrative modificând practic obiectul contractului, fără a fi făcută dovada însușirii acestora de toate părțile contractante, încălcându-se astfel principiul înscris în art. 969 C. civ.

Mai mult, reclamanții nu au făcut dovada exercitării în decursul timpului a posesiei asupra terenului revendicat, respectiv a unei posesiuni juridice apărată de lege ca manifestare exterioară a unui drept, ce constă atât în exercitarea in fapt a unor acte asupra bunului, cat si in posibilitatea de a exercita acele acte ca manifestare a pretențiunii existenței unui drept asupra bunului respectiv, fie sub forma dreptului de proprietate în întregul său, fie sub forma unui atribut al acestuia.

Constatând că nu există identitate între obiectul celor două contracte de vânzare cumpărare, cererile celor două părți de declarare a nevalabilității acestora (cererea pârâților fiind formulată pe cale de excepție, invocată prin întâmpinare) apar ca nefondate, cauzele de nulitate invocate prin raportare la vânzarea lucrului altuia, neregăsindu-se în speță.

În ceea ce privește cererea de declarare a nulității titlului reclamanților, întemeiată pe nerespectarea prevederilor Legii nr. 18/1991, s-a constatat că aceasta este neîntemeiată, în condițiile în care titlul de proprietate al autorului reclamanților a fost emis în urma procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, fără a opera astfel interdicția înscrisă în art. 32 din aceeași lege, aplicabilă doar în situația terenurilor atribuite în proprietate prin constituirea dreptului conform art. 19 alin. (1), art. 21 și art. 43 din Legea nr. 18/1991.

Prin decizia civilă nr. 576A din 10 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți F., A., C., D., E., Z., AA., BB. - moștenitoarele defunctului B., decedat pe parcursul procesului, CC. - moștenitoarea defunctului B., decedat pe parcursul procesului, împotriva sentinței civile nr. 1469/16.07.2012 și a încheierii din data de 03.07.2008 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a arătat că soluția de admitere a excepției inadmisibilității capătului de cerere prin care se solicită constatarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra terenului în suprafață de 3000 mp situat în tarlaua x, parcela x, dispusă prin încheierea din 03.07.2008, este legală, prima instanță reținând în mod corect caracterul subsidiar al acțiunii în constatare și posibilitatea realizării dreptului pe calea acțiunii în revendicare în care se invocă dreptul de proprietate asupra aceluiași teren.

În același timp, solicitarea de constatare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în tarlaua x, parcela x, în loc de tarlaua x parcela x, echivalează cu solicitarea de constatare a unei situații de fapt, de asemenea, inadmisibilă. A constata amplasamentul terenului, presupune a constata o situație de fapt, nefiind admisibilă prin prisma în art. 111 C. proc. civ.

Critica privind reținerea greșită prin sentință a situației de fapt a fost considerată nefondată, expertiza tehnică specialitatea topografie efectuată în calea de atac de o comisie de trei experți conținând o concluzie identică cu cea a expertizei efectuate în prima instanță: lipsa identității între cele două cele două terenuri. Se reține în raportul de expertiză că suprafața ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/04.12.1992, cu vecinătățile menționate atât în contract, cât și în procesul-verbal de punere în posesie nr. x/29.01.1992, nu se regăsește fizic în teren și nici în plan parcelar. În completarea raportului la expertiză efectuată ca urmare a admiterii obiecțiunilor apelanților reclamanți, experții concluzionează că vecinătățile și punctele cardinale menționate în contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților amplasează terenul într-o altă tarla și parcelă decât cele menționate în contractul pârâților, astfel că terenurile nu prezintă identitate. Așadar, concluziile raportului de expertiză infirmă susținerea din acțiune potrivit căreia terenul dobândit de reclamanți prin contractul x/1992 se suprapune parțial pe terenul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.01.2004, ce constituie titlul de proprietate al pârâților.

Cumpărătorii au menționat în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în 1992:

"Cunoaștem faptul că vânzătorul nu poseda titlul de proprietate cu privire la suprafața de teren intravilan înstrăinată și înțeleg să dobândească acest teren sub condiția suspensiva a primirii titlului de proprietate de către vânzător în condițiile art. 1007 și art. 1017 C. civ., dreptul lor de proprietate consolidându-se retroactiv odată cu primirea titlului de proprietate de către vânzător conform Legii nr. 18/1991 fără nicio alta formalitate începând cu azi data autentificării actului".

Curtea a reținut că reclamanții, care au cumpărat pe baza adeverinței și procesului-verbal de punere în posesie emise în baza legii fondului funciar vânzătorului, au dobândit un drept sub condiția consolidării dreptului vânzătorului asupra terenului cu privire la amplasament. În consecință, era imperios necesar ca reclamanții să dovedească că terenul din tarlaua x, parcela x, pe care l-au cumpărat, coincide cu terenul din tarlaua x, parcela x, cumpărat de pârâți, situație în care ar fi avut câștig de cauză, întrucât au transcris primii.

Pe de altă parte, cumpărând doar pe bază de adeverință și proces-verbal de punere în posesie, cu identificarea lapidară, fără elemente suficiente de individualizare a terenului, reclamanții au acționat pe riscul lor, ce include și dificultățile de identificare exactă a bunului.

În speță, așa cum rezultă din raportul de expertiză, datele din adeverință, procesul-verbal și schița anexă s-au dovedit prea puține și, în plus, eronate, astfel încât nu a putut fi confirmată identitatea terenului cumpărat de reclamanți cu terenul din tarlaua x, parcela x și nu s-a putut confirma nici consolidarea dreptului.

Nu s-a putut reține ca probă a dreptului de proprietate asupra terenului din tarlaua x, parcela x încheierea de respingere nr. x/14.02.2007 pronunțată de OCPI Ilfov, întrucât în cadrul acțiunii în revendicare în care ambele părți invocă titluri de proprietate pentru terenul în litigiu, instanța compară titlurile de proprietate înfățișate de părți. În speță, reclamanții nu au dovedit dreptul de proprietate asupra terenului situat în tarlaua x, parcela x, tinzând la modificarea elementelor de identificare a terenului consemnate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1992, ce reprezintă titlul invocat în revendicare. Or, succesul acțiunii în revendicare în situația din speță depinde de dovedirea faptului că imobilul pretins pe această cale de reclamanți este identic cu imobilul aflat în posesia pârâților.

Cu privire la puterea de lucru judecat a considerentelor sentinței nr. 2105/2010, pronunțate de Judecătoria Buftea și a deciziei nr. 276A/21.03.2011, pronunțate de Tribunalul București, Curtea a arătat că puterea de lucru judecat se extinde asupra considerentelor hotărârii atunci când constituie susținerea necesară a dispozitivului, făcând corp comun cu acesta. În speță, prin decizia nr. 1444/02.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel București s-a admis recursul și a fost schimbată în tot decizia 276A/21.03.2011, prin admiterea apelului. Pe cale de consecință, a fost schimbată în tot sentința nr. 2105/2010, în sensul admiterii acțiunii și anulării încheierii date de notarul public prin care s-a rectificat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1992, prin consemnarea unui alt număr de tarla și parcelă. Prin considerentele deciziei de recurs se arată că rectificarea elementelor arătate prin care se identifică imobilul nu poate face obiectul procedurii de îndreptare eroare materială prevăzute de art. 53 din legea notarilor publici.

În puterea de lucru judecat, alături de dispozitivul care tranșează litigiul, intră motivele care susțin soluția. Or, nu se poate pretinde că reținerile instanțelor de fond din cuprinsul celor două hotărâri au putere de lucru judecat în litigiile ce vizează amplasamentul terenului, din moment ce soluția a fost schimbată în tot în recurs. Prin decizia de recurs s-a dispus admiterea acțiunii în anularea încheierii notarului strict cu argumentul că nu se puteau rectifica, pe calea prevăzută de art. 53 din legea notarilor publici, contractele de vânzare ale reclamanților, de unde se poate desprinde concluzia că instanțele de fond nu puteau analiza în litigiul respectiv aspectul amplasării terenului într-o anumită tarla și parcelă. Demersul judiciar inițiat în dosarul x/2009 s-a finalizat cu anularea încheierilor date de notarul public de rectificare a contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la număr de tarla și parcelă, astfel că, în cadrul acțiunii în revendicare nu pot fi avute în vedere alte elemente de identificare a terenului decât cele din contractul de vânzare și actele care au stat la baza vânzării menționate în contract. În concluzie, considerentele din cele două hotărâri nu au valoare decizională întrucât nu susțin soluția de anulare a încheierilor de rectificare, astfel că nu se impun cu putere de lucru judecat în cauza de față.

A fost considerată lipsită de obiect critica privind reținerea de către prima instanță a nevalabilității contractului de vânzare-cumpărare aparținând reclamanților, prin prisma împrejurării că la baza vânzării a stat adeverința de reconstituire a titlului de proprietate, un astfel de aspect nefăcând obiectul analizei instanței, care să contrazică, astfel, soluția de respingere a cererii reconvenționale.

Cât privește omisiunea din dispozitiv a soluției pronunțate pe cererea reconvențională, s-a reținut că părțile au la îndemână procedura prevăzută de art. 281

2

C. proc. civ., fiind inadmisibilă solicitarea cu acest obiect pe calea apelului față de prevederile art. 281

2a

C. proc. civ.

3.1. Motive

Împotriva încheierii din 5 februarie 2014, a încheierii din 1 martie 2017 și a deciziei civile nr. 576A din 10 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanții CC., Z., AA., BB., A., D., E. și F..

După prezentarea situației de fapt din etapele procesuale anterioare, reclamanții au formulat următoarele critici:

Considerentul pentru care instanța de apel a respins calea de atac formulată de reclamanți, a constat, în esență, în faptul că, din probele administrate, ar rezulta că terenul corespunzător titlului de proprietate al reclamanților nu este același cu cel aflat în posesia intimaților - pârâți I. și H..

Deși reclamanții am solicitat instanței - atât oral, cu ocazia dezbaterilor pe fond, cât si în scris, prin concluziile scrise formulate - să rețină caracterul util, pertinent și concludent al primului raport de expertiză întocmit în apel, decizia recurată nu conține nicio referire la acesta. În schimb, instanța a făcut trimitere exclusiv la cel de-al doilea raport de expertiză, conchizând că aspectele constatate în cuprinsul acestuia ar fi suficiente pentru stabilirea în concret a situației de fapt. Or, chiar si în condițiile în care instanța a dispus refacerea raportului de expertiză de către alți experți, raportul întocmit de experții DD. nu a fost anulat de către instanță, fiind câștigat cauzei.

Întrucât al doilea raport de expertiză efectuat în etapa apelului nu este pe deplin concludent și, respectiv față de concluzia lipsită de echivoc a primului raport de expertiză, se impunea ca instanța de apel să îl omologheze pe acesta din urmă, având în vedere și posibilitatea instanței de a reveni asupra probelor. Cu toate acestea, dincolo de a omologa primul raport de expertiză, instanța de apel nici măcar nu s-a referit la acesta în considerentele deciziei pronunțate.

În condițiile în care în etapa apelului au fost administrate două expertize, iar niciunul din rapoartele întocmite nu a fost anulat, instanța avea obligația de a lua în considerare ambele rapoarte, urmând fie să aleagă unul dintre acestea, fie să dispună efectuarea unei contra expertize.

Sub un al doilea aspect, deși curtea de apel a considerat că cel de-al doilea raport de expertiză întocmit ar fi unul concludent, și că ar fi suficient pentru a lămuri situația de fapt, aceasta nu s-a referit deloc la caracterul contradictoriu al concluziilor raportului respectiv. Mai exact, din actele de proprietate și, de altfel, din schița anexă la raportul de expertiză rezultă în mod clar că vecinătățile terenului aflat în proprietatea recurenților - reclamanți și cele ale suprafeței de teren identificat de comisia de experți ca fiind al intimaților - pârâți sunt aceleași. Diferența dintre cele două terenuri ar reieși din punctele cardinale în raport de care s-au stabilit vecinătățile pentru terenul aflat în proprietatea apelanților - reclamanți și al intimaților - pârâți, fiind posibil ca punctele cardinale să fi fost indicate în mod eronat în anumite acte care identifică terenul. În acest sens a fost și opinia exprimată de experții DD. în cuprinsul primului raport de expertiză întocmit, iar prin răspunsul la obiecțiuni întocmit la al doilea raport de expertiză de către experții EE., aceștia practic au recunoscut că este posibil ca terenul să fi fost identificat în mod greșit din perspectiva punctelor cardinale.

Cu toate acestea, instanța de apel s-a raportat exclusiv la aspectele constate în cel de-al doilea raport care tind să ignore identitatea dintre cele două terenuri.

Or, omisiunea instanței de a analiza și, respectiv a se pronunța asupra probelor administrate în cauză și a argumentelor reclamanților cu privire la acestea reprezintă o lipsă a motivării deciziei recurate.

Exigența motivării hotărârii judecătorești pronunțată este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă o parte esențială a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Ignorarea motivelor, argumentelor și probelor utile în soluționarea cauzei echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție. O motivare necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei echivalează, practic, cu inexistența motivării. Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil.

Sub un al treilea aspect, deși reclamanții au solicitat instanței să rețină în soluționarea cauzei alte două hotărâri judecătorești (dintre care una deja executată prin intermediul executorului judecătoresc în anul 2016), care au avut ca obiect revendicarea altor două loturi de teren din Comuna Snagov, unul având chiar o latură comună cu lotul din prezenta cauză și unul fiind vecin în planul al doilea, iar titlurile (aflate la dosarul cauzei) fiind contracte de vânzare - cumpărare încheiate în aceiași zi la același Notar de stat, totuși decizia recurată nu conține nicio referire la acestea. Instanța de apel ar fi trebuit, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să analizeze și cele două hotărâri judecătorești, ambele pronunțate în favoarea cumpărătorilor din contractele încheiate în anul 1992, respectiv sentința civilă nr. 2259/13.12.2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă și decizia nr. 773R/08.07.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Sub un prim aspect, prin soluția pronunțată, instanța de apel a lipsit de efecte un act juridic valabil încheiat, respectiv contractul de vânzare - cumpărare nr. x/1992, titlul reclamanților, și a menținut validitatea contractului nr. x/2004, titlul intimaților - pârâți, încălcând, dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, conform cărora:

"(2) Drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate adeverințe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără nici o altă confirmare.". Or, reținând că "pe de altă parte, cumpărând doar pe bază de adeverință și proces-verbal de punere în posesie, cu identificarea lapidară, fără elemente suficiente de individualizare a terenului, reclamanții au acționat pe riscul lor, ce include și dificultățile de identificare exactă a bunului", curtea de apel, practic, a negat efectele înscrisurilor pe baza cărora a fost identificat terenul cumpărat de către reclamanți.

În cazul de față, atât titlul reclamanților, cât și titlul intimaților FF. provin de la același autor, respectiv L. care, la rândul lui, dobândise terenul prin reconstituire, în temeiul Legii nr. 18/1991.

Or, instanța de apel a ignorat probele admisibile potrivit Legii fondului funciar, inclusiv cele care privesc rectificarea actelor emise care conțin erori, cum a fost cazul Procesului-verbal de punere în posesie nr. x/1992, care a fost corectat prin chiar emiterea Titlului de Proprietate de către autoritățile administrative care aplicau prevederile Legii fondului funciar.

Astfel, instanța de apel a făcut abstracție de faptul că raportul juridic anterior încheierii Contractului nr. x/1992 (retrocedarea, adeverința si Procesul-verbal nr. x/1992), care a permis nașterea celui de-al doilea raport juridic (cel rezultat din Contractul nr. x/1992), a fost de natură administrativ - funciară. Având în vedere că obiectul raportului juridic inițial a fost doar corectat sub aspectul menționării corecte a elementelor de identificare ale terenului în actele de retrocedare, rezultă că, pe cale de consecință, s-au corectat implicit și elementele de identificare ale terenului în actul încheiat pe cale convențională (Contractul nr. x/1992).

Sub un al doilea aspect, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 58 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, care arată că dreptul dobândit de reclamanți prin contractul nr. x/1992 își produce efecte, fiind transcris anterior drepturilor pârâților. Deși dreptul de proprietate asupra terenului dobândit de reclamanți a fost exercitat în mod public încă din anul 1992, fiind înregistrat atât în registrul de transcripțiuni, cât și în registrul agricol dar și pe rolul fiscal al comunei Snagov, totuși instanțele fondului, după 27 de ani de la dobândire, au constatat o așa zisă "volatilizare" a unui lot de teren de 3.000 m.p., chiar dacă amplasamentul acestuia nu s-a modificat între timp, aspect confirmat chiar de către Comisia Locala Snagov.

Sub un al treilea aspect, instanța de apel a reținut, cu încălcarea prevederilor art. 969 C. civ., un risc asumat de către părțile contractului nr. x/1992. Potrivit acestui contract părțile au convenit următoarele:

"Cunoaștem faptul că vânzătorul nu posedă titlul de proprietate cu privire la suprafața de teren intravilan înstrăinată și înțelegem să dobândim acest teren sub condiția suspensivă a primirii titlului de proprietate de către vânzător în condițiile art. 1007 și art. 1017 C. civ., dreptul nostru de proprietate consolidându-se retroactiv odată cu primirea titlului de proprietate de către vânzător conform Legii nr. 18/1991 fără nicio altă formalitate începând cu azi data autentificării actului". Așadar, dreptul de proprietate s-a consolidat retroactiv, la data de 03.09.2003, data eliberării titlului de proprietate către autorul reclamanților, L., deci anterior încheierii contractului nr. x/2004, titlul intimaților- pârâți FF..

Sub un al patrulea aspect, decizia pronunțată în apel încalcă prevederile art. 1.295 alin. (2) C. civ. La data de 16.01.2004, data încheierii contractului nr. x/2004, titlul intimaților - pârâți, adevărații proprietari ai terenului erau cumpărătorii din cadrul contractului nr. x/1992. Or, prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat aceste dispoziții legale, prin respingerea capătului de cerere privind nulitatea celui de-al doilea titlu încheiat între pârâți, deși a fost încheiat cu încălcarea acestor norme legale.

Având în vedere că titlul intimaților - pârâți este ulterior contractului nr. x/1992, prin cel dintâi fiind practic revândut același teren, care la momentul respectiv se afla în proprietatea reclamanților, contractul nr. x/2004 este lovit de nulitate absolută.

Cât privește nelegalitatea încheierilor de ședință din data de 05.02.2014 și din data de 01.03.2017, prin încheierea din 5 februarie 2014 instanța de apel a încuviințat proba cu expertiză solicitată, însă a limitat obiectivele propuse de reclamanți la primele două, respingând două dintre obiectivele solicitate, respectiv: 1. să se stabilească elementele de identificare similare între terenul ce a făcut obiectul procesului-verbal nr. x/1992 și al schiței anexe cu terenul înscris la poziția 2 din titlul de proprietate; 2. să se stabilească dacă terenul identificat prin procesul-verbal nr. x/1992 și al schiței anexe ar fi poziționat în tarlaua x, parcela x, corespunzătoare cu punctul de vedere al dimensiunii laturilor și vecinătăților cu terenul înscris la poziția 2 din titlul de proprietate.

Ulterior, prin încheierea din 01.03.2017, Curtea de Apel București a dispus refacerea expertizei în specialitatea topografie, din considerentul că experții s-ar fi raportat și la alte înscrisuri pe lângă titlurile de proprietate ale părților din cauză. Refacerea raportului de expertiză a fost dispusă față de solicitarea intimaților - pârâți FF., instanța stabilind ca identificarea terenurilor să se facă exclusiv în baza înscrisurilor indicate în încheierea de la data de 05.02.2014, indicând și modalitatea de identificare, mai exact în funcție de reperele menționate în actele de proprietate, cum ar fi vecinătăți si punctele cardinale.

Deși intimații - pârâți au contestat primul raport de expertiză, din cele 10 planșe anexate chiar de către experți la obiecțiunile depuse rezultă că recunosc, prin comparațiile făcute, că terenul reclamanților se poate identifica si că este unul si același cu terenul din titlul pârâților.

Procedând de așa manieră, instanța de apel, pe de o parte, a împiedicat identificarea în concret a terenului aflat în proprietatea reclamanților și, pe de altă parte, a refuzat să administreze toate probele utile, pertinente și concludente pentru a lămuri pe deplin situația de fapt dedusă judecății. Or, măsurile curții de apel au fost dispuse cu încălcarea prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ceea ce face că drepturile procesuale ale reclamanților au fost vătămate într-un mod deosebit de grav, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea încheierii de ședință din 05.02.2014 și a încheierii din 01.03.2017.

Un alt aspect reținut de către instanța de apel a constat în faptul că cele două terenuri ar avea suprafețe diferite și, prin urmare, nu ar fi vorba de același teren. Or, așa cum reiese și din rapoartele de expertiză depuse la dosarul cauzei, diferența dintre suprafața terenului ce rezultă din contractul nr. x/1992 și actele care au stat la baza încheierii acestuia (adeverința de proprietate și procesul-verbal de punere în posesie) și terenul în suprafață de 3.000 m.p. este justificată. Mai exact, discrepanța dintre cele două suprafețe se explică prin faptul că în localitatea Snagov, suprafețele terenurilor restituite în baza Legii nr. 18/1991 au fost diminuate cu 12%. Astfel, prin reducerea suprafeței de 3.435 m.p. cu 12% ar rezulta o suprafață de 3022.8 mp și din acest considerent, acțiunea reclamanților vizează doar suprafața de 3000 m.p., cea pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea lui L.. Ca atare, se impunea ca instanța de apel să ia în considerare primul raport de expertiză întocmit în etapa apelului, având în vedere că acesta nu a fost anulat, fiind un mijloc de probă pe deplin câștigat cauzei.

Curtea de Apel București nu și-a exercitat rolul activ și nu a condus desfășurarea procesului în vederea aflării adevărului, astfel fiind încălcat dreptul la apărare al reclamanților, ce este consacrat ca un drept fundamental în procesul civil. În ipoteza în care ar fi considerat în vreo măsură, că situația de fapt nu este pe deplin lămurită, Curtea de Apel București avea obligația de a pune în vedere oricărora dintre părți să prezinte înscrisuri și explicații suplimentare. În acest sens sunt și prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., dispoziții care au fost însă ignorate de instanța de apel, fapt ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

3.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Critica nu este întemeiată, în condițiile în care, la termenul din 1 martie 2017 au fost încuviințate obiecțiunile la raportul de expertiză considerat de către recurenți ca fiind singurul concludent cauzei, dispunându-se refacerea raportului și identificarea terenurilor exclusiv în baza înscrisurilor indicate în încheierea de la termenul de judecată din data de 05.02.2014, respectiv contractele de vânzare-cumpărare nr. x/04.12.1992 și nr. y/06.10.1998, procesul-verbal 185/1992 și schița anexă de la dosarul Tribunalului București, titlul de proprietate nr. x/2003, pozițiile 1 și 2 din titlu, și contractul de vânzare-cumpărare nr. x/16.01.2004, precum și în funcție de reperele indicate în actele de proprietate, cum ar fi vecinătăți sau puncte cardinale.

În aceste condiții, nu se mai poate susține că primul raport de expertiză "nu a fost anulat", admiterea obiecțiunilor la un raport de expertiză însemnând, practic, înlăturarea concluziilor acelui raport, și deci lipsirea sa de efecte juridice.

Este motivul pentru care instanța de recurs apreciază că hotărârea instanței superioare de fond nu trebuia să conțină, așa cum susțin recurenții, nicio referire la raportul de expertiză cu privire la care s-au încuviințat obiecțiuni.

Mai arată recurenții, în argumentarea aceluiași motiv de recurs, că instanța trebuia să își întemeieze soluția pe primul raport de expertiză pentru că, dacă instanța a încuviințat o probă, ea nu mai poate reveni asupra ei decât motivat și numai dacă proba a devenit neconcludentă sau inutilă.

Nici această susținere nu poate fi primită, câtă vreme instanța de apel nu a revenit asupra probei cu expertiza topografică. Ține de evidență că refacerea unui mijloc de probă, consecință a admiterii obiecțiunilor formulate în temeiul unui text de lege, nu constituie o revenire asupra probei încuviințate, care înseamnă că proba respectivă nu mai este administrată.

Un alt argument subsumat criticii de nemotivare a hotărârii, îl constituie faptul că instanța de apel nu s-a referit deloc la caracterul contradictoriu al concluziilor raportului de expertiză avut în vedere la darea soluției, recurenții prezentând pe larg în cuprinsul cererii de recurs aspectele pentru care raportul de expertiză nu trebuia luat în considerare.

Instanța de recurs apreciază că ceea ce deduc analizei recurenții ar fi trebuit, în realitate, să constituie obiecțiuni la raport. Or, față de art. 212 alin. (2) C. proc. civ., acestea puteau fi formulate motivat cel mai târziu la primul termen după depunerea lucrării, sub pedeapsa decăderii, neputând să fie prezentate sub forma unor critici direct în calea de atac.

Pe de altă parte, în opinia recurenților hotărârea din apel nesocotește prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât deși s-a referit la răspunsul la obiecțiuni, instanța a ignorat în totalitate faptul că prin același răspuns s-a recunoscut posibilitatea ca terenurile examinate să fie aceleași.

Verificând hotărârea din apel, prin raportare la critica sus-menționată, instanța de recurs nu a identificat aspecte care să poată justifica temeinicia criticii. Astfel, se constată că, dimpotrivă, experții și-au finalizat răspunsul la obiecțiuni cu concluzia că terenurile nu prezintă identitate. În aceste condiții, instanța de apel nu putea să motiveze în sens contrar, și a arătat că situația de fapt a fost corect stabilită de prima instanță câtă vreme expertiza efectuată înaintea acesteia și expertiza din apel conțin o concluzie identică, respectiv lipsa identității celor două terenuri.

În fine, în opinia recurenților hotărârea este nemotivată întrucât nu conține nicio referire la alte două hotărâri judecătorești care au avut ca obiect revendicarea altor două loturi de teren din comuna Snagov, unul având chiar o latură comună cu lotul din prezentul litigiu.

Nici acest argument nu atrage temeinicia criticii vizând nemotivarea hotărârii. Față de limitele cadrului procesual cu privire la obiectul procesului, fixat chiar de către reclamanți, numai printr-o motivare supraabundentă, excesivă instanța de apel ar fi trebuit să se refere în considerente la hotărâri judecătorești care nu conțineau premisa probatorie urmărită de reclamanți - faptul că terenul deținut de pârâți este cel înscris în titlul reclamanților.

Față de cele ce preced, Înalta Curte observă că, sub aparența motivului de modificare constând în nemotivarea hotărârii, în realitate sunt formulate critici ce privesc modul de apreciere a probelor în apel, deci aspecte ce țin de temeinicia hotărârii, ceea ce art. 304 C. proc. civ. nu îngăduie, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Critica nu este întemeiată. Împrejurarea că a confirmat soluția de respingere a cererii de revendicare a terenului în suprafață de 3.000 mp situat în comuna Snagov, județul Ilfov, sola cadastrala x, parcela x, număr cadastral x, înscris în CF nr. x Snagov, nu înseamnă că instanța de apel a lăsat fără efecte actul juridic invocat de reclamanți, câtă vreme nu a dispus anularea acestuia. Însă, prin hotărârea pronunțată instanța de apel nu a îngăduit ca actul juridic dedus judecății de către reclamanți să producă efecte juridice în raport cu pârâții, în condițiile în care terenurile înscrise în actele care constituie titlurile părților nu sunt identice.

Un alt argument invocat de recurenți pentru a susține nelegalitatea hotărârii, este acela că motivând în sensul că întrucât au cumpărat doar pe bază de adeverință și proces-verbal de punere în posesie, cu identificarea lapidară, fără elemente suficiente de individualizare a terenului, reclamanții au acționat pe riscul lor, ce include și dificultățile de identificare exactă a bunului, instanța de apel a negat efectele înscrisurilor pe baza cărora a fost identificat terenul cumpărat de reclamanți.

Instanța de recurs găsește neîntemeiată această susținere, actele juridice la care fac referire recurenții producând efecte între părțile care le-au încheiat la nivelul anului 1992, fiind la libera lor apreciere cum înțeleg să acționeze pentru a valorifica drepturile dobândite prin acestea.

În al treilea rând, recurenții susțin că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 58 din Legea nr. 7/1996 pentru că dreptul dobândit de reclamanți prin contractul nr. x/1992 își produce efecte, fiind transcris anterior drepturilor pârâților.

Critica nu poate fi primită, față de lipsa identității dintre terenul înscris în titlul pârâților și terenul revendicat. În aceste condiții, transcrierea făcută de reclamanți a atras opozabilitatea față de terți a dreptului cu privire la un alt teren decât cel revendicat.

Mai susțin recurenții că instanța de apel, cu nesocotirea prevederilor art. 969 C. civ., a reținut un risc asumat pentru părțile contractului nr. x/1992. Însă, în opinia recurenților, dreptul lor de proprietate s-a consolidat retroactiv, la data de 3 septembrie 2003, data eliberării titlului de proprietate către autorul lor, L..

Critica nu este întemeiată. Împrejurarea că autorului reclamanților i-a fost eliberat titlul de proprietate ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1992, nu atrage nelegalitatea concluziilor instanței de apel în sensul că, de vreme ce reclamanții au cumpărat doar pe bază de adeverință și proces-verbal de punere în posesie, cu identificarea lapidară, fără elemente suficiente de individualizare a terenului, au acționat pe riscul lor, ce include și dificultățile de identificare exactă a bunului. Or, respingând acțiunea în revendicare întrucât din ansamblul probator administrat nu s-a putut stabili identitatea dintre terenul înscris în contractul ce constituie titlul reclamanților și cel înscris în titlul pârâților, și pe care reclamanții îl revendică, instanța de apel nu a nesocotit prevederile art. 969 C. civ. pentru că nu a înlăturat efectele contractului între părțile acestuia. Consolidarea ulterioară a dreptului autorului comun al părților din prezentul litigiu, nu poate avea drept consecință nașterea unor raporturi juridice între cumpărătorii din contracte distincte, singurul element comun al acestora constituindu-l persoana vânzătorului.

În al patrulea rând, recurenții invocă încălcarea prevederilor art. 1295 alin. (2) C. civ. prin soluția de respingere a capătului de cerere privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2004, titlul pârâților, întrucât a fost revândut un teren care se afla deja în proprietatea reclamanților.

Critica nu este întemeiată, în condițiile în care s-a arătat că instanțele de fond au stabilit corect situația de fapt: terenul revendicat, înscris în tarlaua x, parcela x, pe care l-au cumpărat reclamanții, nu coincide cu terenul din tarlaua x, parcela x, cumpărat de pârâți. Prin urmare, nu este valabilă teza vânzării bunului altuia, de natură să justifice sancțiunea nulității.

Față de cele ce preced, Înalta Curte observă că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, decurgând din aplicarea corectă a legii materiale incidente în cauză, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susțin recurenții că încheierile sunt nelegale întrucât instanța a limitat obiectivele propuse de reclamanți, respingând două dintre acestea, respectiv a dispus refacerea expertizei pe considerentul că experții s-ar fi raportat și la alte înscrisuri decât titlurile de proprietate ale părților.

Critica nu este întemeiată.

Astfel, art. 201 alin. (1) C. proc. civ. arată că, dacă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanța consideră necesar să cunoască părerea unor specialiști, va numi, la cererea părților ori din oficiu, unul sau trei experți, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunțe. Textul nu obligă instanța să încuviințeze toate obiectivele de expertiză propuse de părți, ci, dimpotrivă, recunoaște judecătorului dreptul de apreciere și sub acest aspect, corelativ cu art. 167 alin. (1) C. proc. civ. care stabilește, cu valoare de principiu, că dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii.

Prin urmare, întrucât într-o acțiune în revendicare interesează identificarea în concret a imobilului revendicat, pe baza titlurilor părților, în mod corect instanța nu a încuviințat obiective de expertiză constând în "stabilirea existenței elementelor de identificare similare între terenul ce a făcut obiectul procesului-verbal nr. x/1992 și al schiței anexe cu terenul înscris la poziția 2 din Titlul de proprietate nr. x/2003 și 4.- să se stabilească dacă terenul identificat prin procesului-verbal nr. x/1992 și al schiței anexe ar fi poziționat în T. 96, P.358, corespunde cu punctul de vedere al dimensiunii laturilor și vecinătăților cu terenul înscris la poziția 2 din Titlul de proprietate nr. x/2003".

De vreme ce la termenul din 5 februarie 2014 au fost stabilite cât se poate de clar obiectele expertizei topografice, constatarea că "identificarea terenului a fost făcută și în baza altor înscrisuri și anume adeverința nr. x/2008 emisă de Primăria Snagov, care a stat la baza încheierii nr. 87/2008, încheiere care a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă… Curtea constată, de asemenea, că din cuprinsul deciziei civile nr. 1444/2011 rezultă că adeverința nr. x/2008 nu poate sta la baza îndreptării actului de proprietate din anul 1992, ceea ce este suficient pentru a înlătura de la probațiune această adeverință, în sensul utilizării ei la identificarea terenului" a îndreptățit instanța ca la termenul din 1 martie 2017 să dispună refacerea raportului de expertiză, identificarea terenurilor urmând a se face exclusiv în baza înscrisurilor indicate în încheierea de la termenul de judecată din data de 5 februarie 2014.

Procedând în acest mod, instanța nu a încălcat forme de procedură a căror nerespectare să atragă sancțiunea nulității, potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., de altfel recurenții neindicând care ar fi acestea. Împrejurarea că identificarea terenului astfel cum a fost făcută de experți nu este cea urmărită de reclamanți, nu înseamnă nici că raportul de expertiză este consecința unor încălcări de forme procedurale săvârșite de instanță, nici că instanța nu a avut rol activ, iar că prin aceasta a fost încălcat dreptul la apărare al reclamanților.

Din încheierile de ședință recurate rezultă că, dimpotrivă, în respectarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au încuviințat administrarea probelor concludente în cauză, materialul probator administrat fiind suficient pentru "a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale." În exercițiul rolului activ, instanța ar fi trebuit să dispună ca părțile să completeze probele numai dacă probele propuse de acestea nu erau îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, ceea ce nu a fost cazul.

Mai susțin recurenții că, drept consecință a nelegalității încheierilor de ședință din 5 februarie 2014 și 1 martie 2017 este nelegală și decizia finală. Încheierea de încuviințare a probelor este una preparatorie, ceea ce înseamnă că instanța nu este legată de această încheiere. Drept consecință, se impunea ca instanța de apel să ia în considerare primul raport de expertiză întocmit în etapa apelului.

Întrucât în cuprinsul prezentelor considerente s-a răspuns criticii privitoare la nelegalitatea hotărârii decurgând din neluarea în considerare a primului raport de expertiză, Înalta Curte mai arată doar că, reținându-se că nu sunt incidente prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. în privința încheierilor recurate, nu se impune nici aplicarea art. 106 alin. (1) C. proc. civ. în privința deciziei civile nr. 576A din 10 aprilie 2019.

Față de cele ce preced, se constată că nu s-au săvârșit nesocotiri ale formelor procedurale prevăzute de C. proc. civ. de natură să atragă sancțiunea nulității încheierilor și deciziei recurate, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții CC., Z., AA., BB., A., D., E. și F. împotriva încheierii din 5 februarie 2014, a încheierii din 1 martie