ÎCCJ, decizie (scj.ro #146152)

Imobil preluat de stat în temeiul unei succesiuni vacante. Anularea certificatului de vacanță succesorală pe cale judecătorească. Acțiune în revendicare pe calea dreptului comun. Respingere

Cuprins pe materii : Drept civil. Drepturi reale. Drept de proprietate

Index alfabetic : acțiune în revendicare

imobil

vacanță succesorală

preluare abuzivă

bun actual

măsuri reparatorii

Legea nr. 10/2001, art. 2 alin. (1), art. 21

C.civ., art. 563

Imobilul intrat în proprietatea statului ca urmare a constatării vacanței succesorale intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001, potrivit art. 2 alin. (1) pct. e) din Legea nr. 10/2001, astfel încât simpla anulare a certificatului de vacanță succesorală pe cale judecătorească și fără ca instanța să fi dispus și asupra restituirii imobilului, poate valora doar o recunoaștere a unui drept de despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială. În condițiile preluării abuzive a nemișcătorului, singura cale legală pentru obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii este cea prevăzută prin dispozițiile art.21 și urm. din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în contextul inexistenței unui „bun actual” în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția europeană și a neurmării procedurii administrative obligatorii prevăzute de legea specială, acțiunea în revendicare fondată pe dreptul comun nu este admisibilă din perspectiva statuărilor instanței supreme naționale prin Decizia nr.33 din 9 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii cât și a celor reținute de instanța europeană prin hotărârea Atanasiu și alții c. României.

Secția I civilă, decizia nr. 1431 din 3 octombrie 2017

Prin acțiunea formulată la 3.02.2012, A. a solicitat instanței – în contradictoriu cu B., S.C. C. S.A. și A.N.C.P.I. – O.C.P.I. București Sector 1 – să se constate nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/112/1996 și anularea încheierii de intabulare emise de O.C.P.I. București sub nr. 14253/1  pentru imobilul din București.

În motivare, se arată că prin sentința civilă nr. 16018 din 04.12.2008 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 1.229 mp situat în București, hotărârea fiind definitivă și irevocabilă. Prin aceeași sentință a fost anulat certificatul de succesiune vacantă nr. x/1987.

O parte din imobil a fost vândut prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996 către pârâtul B., respectiv o construcție, terenul în suprafață de 1.229 mp, fiindu-i transmis în  folosință.

Prin acordarea în beneficiul pârâtului a dreptului de folosință asupra terenului, susține reclamantul, îi este îngrădit dreptul de proprietate.

Mai arată reclamantul că pârâtul  B. a întocmit documentație cadastrală pentru apartamentul nr. 1 din imobil precum și pentru terenul în suprafață de 1.229 mp. În consecință s-a solicitat anularea încheierii de intabulare.

Prin cererea modificatoare formulată la 18.10.2012 reclamantul a arătat că formulează acțiune în revendicare și că renunță la capetele de cerere formulate prin acțiunea introductivă.

A mai arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 27.02.1904 autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, autorul său D. a cumpărat imobilul din București și că la decesul acestuia imobilul a fost partajat între fiica defunctului E. și fiul F., fiecare primind câte

un lot conform actului de partaj, autentificat sub nr. x din 12.10.1925.

La decesul lui F. au rămas ca moștenitori soția supraviețuitoare G., fiii H., I. și fiica J.

La decesul lui G. partea de moștenire de ¼ din imobil a revenit Statului Român potrivit certificatului de succesiune vacantă nr. x/1963 când imobilul a fost înscris ca proprietate mixtă - de stat și particulară - titulari ai acesteia fiind H.  și I.

În urma decesului tatălui său H., reclamantul a dobândit cota de 1/4 din imobil astfel  cum rezultă  din certificatul de moștenitor nr. x/1977. La decesul mamei sale K., cota de 1/4 din imobil a revenit de asemenea reclamantului, conform certificatului de moștenitor nr. x din 19.11.1992.

La decesul numitei E. cota de 1/4 din imobil a revenit unchiului reclamantului, numitul I. așa cum reiese din certificatul de moștenitor  nr. x/1980.

În urma decesului lui I., Statul Român a devenit proprietar pe cota de 1/2 din imobil, astfel cum rezultă din certificatul de succesiune vacantă nr. x/1987. Acest certificat a fost anulat prin sentința civilă nr. 16018/2008, iar cota de 1/2 din moștenire a revenit reclamantului.

În consecință, susține reclamantul, el deține o cotă de 3/4 din imobil, ceea ce corespunde suprafeței de 1.229 mp din suprafața totală de 1.638 mp (suprafață înscrisă în certificatul de succesiune vacantă nr. x/1963); în prezent, limitele de hotar ale imobilului sunt la fel cum erau în urmă cu 50 de ani, iar cu privire la acest teren nu au existat pretenții din partea altor persoane, toți cei care au deținut terenul l-au stăpânit sub nume de proprietar, pașnic și netulburați.

În drept, cererea  a fost fundamentată pe  dispozițiile art. 563 C.civ. Reclamantul a invocat și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Învestit în primă instanță (după declinarea cauzei, prin sentința civilă nr. 21263 din 16.11.2012 a Judecătoriei Sectorului 1 București), Tribunalul București, Secția a III-a civilă, prin sentința nr.156 din 5.02.2014, a respins acțiunea, astfel cu, a fost modificată reținând, în esență, că imobilul revendicat este unul preluat abuziv în proprietatea statului și prin urmare intră sub incidența Legii nr.10/2001, făcând obiectul unei proceduri speciale, derogatorie de la dreptul comun.

Ca atare, se conchide, reclamantul avea obligația de a parcurge procedura administrativă

obligatorie, prin formularea în termenul legal a notificării adresate Primăriei Municipiului București.

În analiza probatoriului administrat, tribunalul a mai reținut că sentința civilă nr. 16018 din 04.12.2008 invocată de reclamant, nu constituie titlu de proprietate, deoarece instanța a fost investită cu o acțiune în anulare, pronunțându-se cu privire la valabilitatea certificatului de vacanță succesorală nr. x din 06.05.1987 emis de fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 București.

S-a constatat de asemenea că nici certificatul de moștenitor nr. x/2007 emis în baza

sentinței civile nr. 16018/2008 nu reprezintă titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, acesta fiind un act care constată calitatea de moștenitor a reclamantului în ce privește succesiunea unchiului său I., decedat în 1982,  în calitate de  nepot de frate predecedat.

Nici actul de vindere anexat la dosar nu reprezintă titlu de proprietate pentru imobilul revendicat; acest act cu toate că se referă la imobilul din București și la cumpărătorul H., nu cuprinde mențiuni clare referitoare la suprafața imobilului, sau la dimensiunile laturilor. În consecință nu se poate stabili dacă înscrisul se referă la imobilul în litigiu.

Dar, se arată, și în ipoteza în care actul ar fi descris imobilul teren prin suprafață, dimensiuni, reclamantul nu a făcut dovada transmiterii succesive a moștenirii de la un autor la altul; astfel certificatele de moștenitor anexate, referitoare la succesiunile numiților H., I., K. nu  sunt însoțite de acte de stare civilă, astfel  că  instanța  nu a putut stabili dacă reclamantul este sau nu rudă cu  H. și cu persoanele sus menționate.

Apelul formulat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă care, prin decizia nr.222/A din 9.03.2017, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că, admițând excepția lipsei calității procesuale pasive, a respins

acțiunea, modificată, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că imobilul în litigiu nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 întrucât trecerea în proprietatea statului, de la autorul reclamantului, I.,  s-a făcut ca urmare a constatării vacanței succesorale.

Or, se arată, o asemenea transmisiune nu poate fi considerată ca având caracter abuziv, în înțelesul art.2 al Legii nr.10/2001.

Prin urmare, acțiunea în revendicare formulată în baza dreptului comun este admisibilă, neputând fi opusă necesitatea parcurgerii procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin raportare la cele statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În schimb, curtea de apel a constatat că este fondată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată atât de intimații-pârâții, cât și de instanță din oficiu, ca motiv de ordine publică.

Preliminar, s-a reținut incidența în cauză a noului Cod civil, conform art. 6 alin. (6) potrivit cu care „dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”

Potrivit art. 563 alin. (1) NCC „

proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept

.”

Ca atare, legitimarea procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare aparține posesorului sau persoanei care deține bunul fără drept.

În cauză, se arată, intimații-pârâți au dobândit dreptul de folosință asupra terenului revendicat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/112/1996 încheiat cu S.C. C. S.A.

Prin urmare, aceștia nu pot fi considerați că dețin posesia asupra bunului, definită ca o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei „puteri de fapt”, cu intenția și voința de a se comporta, față de ceilalți, ca proprietar sau titular al unui drept real.

Intimații-pârâți sunt detentori precari, ei deținând bunul în lipsa elementului intențional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială fiind exercitată pentru altul, și nu pentru sine.

De asemenea, intimații-pârâți nu pot fi considerați că dețin bunul fără drept, câtă vreme folosința a fost transmisă în baza unui contract de vânzare cumpărare valabil, care este în ființă.

Modalitatea de deținere a bunului, din perspectiva art. 563 alin. (1) teza finală NCC putea fi stabilită doar dacă se analiza și în contradictoriu cu cel care a transmis dreptul de folosință; or, deși prin cererea de chemare în judecată inițială reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare cumpărare în privința suprafeței de teren revendicate, ulterior au renunțat la această cerere, modificându-și acțiunea în sensul că au revendicat terenul

de la persoanele care îl dețin în folosință.

Prin urmare, intimații-pârâți nu justifică legitimare procesuală pasivă în cadrul acțiunii în revendicare.

Împotriva acestei ultime hotărâri, au declarat recurs în termen legal, atât reclamantul A. cât și pârâții L. și B.

În recursul său, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.7 și 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, reclamantul A. a criticat decizia din apel, arătând că motivarea instanței de control judiciar (care, a reținut că imobilul nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001) este în flagrantă contradicție cu soluția la care se oprește Curtea, în condițiile în care intimații-pârâți, nemulțumiți la rândul lor de motivarea primei instanțe, puteau să solicite substituirea acestei motivări întrucât și prin întâmpinarea depusă la fond au invocat lipsa calității lor procesual pasive.

Ca atare, conchide recurentul-reclamant, i s-a creat în propria cale de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată, contradicția fiind evidentă.

În virtutea dispozițiilor art.6 alin.(1) C.civ., se mai arată, instanța de apel avea obligația

să verifice dacă Legea nr.112/1995, în virtutea căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare al locuinței, are vreo prevedere care să permită transmiterea terenului în folosință, și să facă trimitere inclusiv la prevederile art.563-564 C.civ., cu atât mai mult cu cât chiar pârâții și-au calificat dreptul ca pe un drept real imobiliar.

Fundamentându-și calea extraordinară de atac pe dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 din Codul de procedură civilă de la 1865, pârâții critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:

- în mod eronat, pronunțând o soluție de admitere a apelului formulat de reclamant, în contradictoriu cu pârâții, instanța a respins acțiunea, modificată, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, soluționând astfel cauza atât pe excepție, cât și pe fond.

Astfel, instanța de apel, odată ce a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, nu mai putea proceda la soluționarea cauzei pe fond.

- decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Astfel, se arată, soluția de admitere a apelului este vădit contradictorie cu soluția de respingere a acțiunii, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

În condițiile în care, chiar instanța a constatat lipsa unui cadru procesual pasiv (ceea ce lipsește acțiunea reclamantului de caracterul contencios al acesteia) instanța de control judiciar avea obligația de a respinge, în integralitate apelul, ca neîntemeiat.

- hotărârea este greșită și prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, respectiv Decretul nr.111/1951, raționând, în interpretarea unei acțiuni în revendicare formulată în baza dreptului comun, că aceasta este admisibilă întrucât nu poate fi opusă necesitatea parcurgerii procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Or, se conchide, imobilul revendicat intră sub incidența Legii nr.10/2001, fiind preluat de către stat drept moștenire vacantă, cu certificatul nr. x din 6.05.1987 emis de către fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 București, legea aplicabilă la acea dată, inclusiv în cazul moștenirilor vacante, fiind Decretul nr.111/1951.

Făcând trimitere la practica instanței europene recurenții-pârâți mai arată că reclamantul nu a produs în instanță dovada pronunțării vreunei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus în mod expres restituirea imobilului, singura sentință invocată în sprijinul cererii introductive, fiind cea care vizează (sentința civilă nr.16016 din 14.12.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București) anularea certificatului de vacanță succesorală.

Recursul pârâților se privește ca fondat, urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele ce succed.

Este de observat că excepția lipsei calității procesuale pasive a fost reținută, din oficiu, de către instanța de control judiciar, în condițiile în care pârâții, prin avocat, au renunțat la această apărare, înțelegând să invoce doar inadmisibilitatea cererii și făcând trimitere la principiul „

specialia generalibus derogant

”.

Deși a dezvoltat un raționament menit să justifice reținerea vizând lipsa unui cadru procesual pasiv, ulterior, în cuprinsul aceleiași hotărâri, instanța a trecut la analizarea admisibilității acțiunii formulate de reclamant la 3.02.2012, respectiv la soluționarea pe fond a apelului, pronunțând o soluție contradictorie în raport cu excepția peremptorie, dirimantă a lipsei calității procesuale pasive care făcea de prisos, cercetarea fondului dreptului.

Or, față de probele administrate în cauză, raționamentul care a fundamentat soluția respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, este greșit, în contextul în care pârâții au demonstrat că dețin bunul în baza unui titlu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/112/1996, încheiat cu S.C. C. S.A.

Greșită este și reținerea vizând admisibilitatea acțiunii fondată pe dreptul comun, pe considerentul că imobilul ce face obiectul demersului judiciar, nu ar intra în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001, întrucât trecerea în proprietatea statului de la autorul reclamantului I., s-a făcut ca urmare a constatării vacanței succesorale.

Astfel, potrivit art.2 (1) pct. e) din Legea nr. 10/2001 republicată, în categoria imobilelor preluate în mod abuziv în sensul acestei legi, se regăsesc și imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr.111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 .

Or, imobilul ce face obiectul litigiului a fost preluat de către stat, pe considerentul că aparține unei succesiuni vacante, prin certificatul nr. x emis la 6.05.1987, de fostul Notariat de Stat al Raionului 1 București, dată la care era pe deplin aplicabil Decretul nr.111/1951.

Ulterior, acest certificat a fost anulat prin sentința civilă nr.16018 din 4.12.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, ceea ce întărește concluzia că preluarea a fost una abuzivă.

La dosar, a fost depusă și dispoziția nr.15220 din 9.12.2011, emisă de Primarul Municipiului București, ce are ca obiect terenul proprietatea lui M., situat la aceeași adresă, preluat de asemenea abuziv, tot în baza Decretului nr.111/1951, imobil ce a intrat sub incidența Legii nr.10/2001.

Ca atare, în condițiile preluării abuzive a nemișcătorului, reclamantul nu a urmat, după apariția Legii nr.10/2001, singura cale legală pentru obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada de referință a legii, respectiv cea prevăzută prin dispozițiile art.21 și următoarele din acest act normativ, rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială făcând obiectul unei practici devenită constantă a instanțelor care, au statuat asupra faptului că Legea nr. 10/2001 a creat un sistem derogator de la dreptul comun în care redobândirea dreptului de proprietate era asigurată pe calea acțiunii în revendicare, în favoarea aceluia ce-și dovedea dreptul prin înfățișarea unui titlu, mai bine caracterizat.

În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că

legea specială înlătură aplicarea dreptului comun

fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În interpretarea - din această perspectivă - a dispozițiilor din dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art. 6 § 1 din Convenție)

nu este absolut

, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (a se vedea cauza

Faimblat c. României

).

Tot astfel, în practica sa constantă (se vedea și decizia din 12 octombrie 2010 -

cauza

Atanasiu și alții c. României

) instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o problemă „sub unghiul dreptului de acces la o instanță" garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub condiția ca procedura prevăzută de

Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.

Tot astfel, prin aceeași decizie pilot (paragraful 140 și 143) s-a statuat că un

bun actual

există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedați de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului, constituit

asupra imobilului litigios, poate valora doar o recunoaștere a unui drept de despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială.

În speță, prin hotărârea judecătorească invocată, (sentința civilă nr.16018 din 4.12.2008, dată de Judecătoria Sectorului 1 București) reclamantul a obținut doar anularea certificatului de vacanță succesorală nr. x din 6.05.1987, fără ca instanța să fi dispus și asupra restituirii imobilului.

Ca atare, în condițiile în care reclamantul nu a probat că este

beneficiarul unui bun actual

în sensul art.1 din Protocolul nr.1 Adițional la C.E.D.O., raționamentul instanței de apel vizând admisibilitatea acțiunii fondată pe dispozițiile dreptului comun, în lipsa parcurgerii procedurii speciale instituită prin prevederile Legii nr.10/2001, este greșit.

Aceleași considerente, vin și în sprijinul respingerii recursului formulat de reclamantul A.

Astfel, în contextul inexistenței unui „bun actual” în sensul Convenției și a neurmării procedurii administrative obligatorii prevăzute de legea specială, este inutil a mai analiza calitatea posesiei exercitate de către pârâți și respectiv modul de interpretare/aplicare al Legii  nr.112/1995, prevalent acestor aspecte fiind, așa cum s-a arătat, lămurirea asupra admisibilității unei acțiuni fondată pe dreptul comun și a concursului dintre acesta și legea specială, din perspectiva statuărilor instanței supreme naționale cât și a instanței europene.

Așa fiind, față de cele ce preced, recursul declarat de către pârâți a fost admis, cu consecința modificării, în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamant împotriva sentinței pronunțate de tribunal care a fost menținută.