ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1431/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1431/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia

nr. 1431/2017

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la 3 februarie 2012, A. a solicitat instanței

- în contradictoriu cu B., SC C. SA și A.N.C.P.I. - O.C.P.I.

București Sector 1 - să se constate nulitatea absolută

parțială a contractului de vânzare-cumpărare nr. 229/112/1996

și anularea încheierii de intabulare emise de O.C.P.I. București sub

nr. 14253/1 pentru imobilul din sector 1.

În

motivare, se arată că prin Sentința civilă nr. 16018 din 04

decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București

i-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului în

suprafață de 1229 mp situat în sector 1, hotărârea fiind

definitivă și irevocabilă. Prin aceeași sentință

a fost anulat certificatul de succesiune vacantă nr. 518/1987.

O

parte din imobilul situat în sector 1 a fost vândut prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 229/1996 către pârâtul B., respectiv o construcție,

terenul în suprafață de 1229 mp, fiindu-i transmis în

folosință.

Prin

acordarea în beneficiul pârâtului a dreptului de folosință asupra

terenului, susține reclamantul, îi este îngrădit dreptul de

proprietate.

Mai

arată reclamantul că pârâtul B. a întocmit documentație

cadastrală pentru apartamentul nr. 1, precum și pentru terenul în

suprafață de 1229 mp. În consecință s-a solicitat anularea

încheierii de intabulare.

Prin

cererea modificatoare formulată la 18 octombrie 2012 reclamantul a

arătat că formulează acțiune în revendicare și că

renunță la capetele de cerere formulate prin acțiunea

introductivă.

A

mai arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1810 din

27 februarie 1904 autentificat de Tribunalul Ilfov Secția Notariat,

autorul său D. a cumpărat imobilul din București, și

că la decesul acestuia imobilul a fost partajat între fiica defunctului E.

și fiul F., fiecare primind câte un lot conform actului de partaj,

autentificat sub nr. 26652 din 12 octombrie 1925.

La

decesul lui F. au rămas ca moștenitori soția

supraviețuitoare G., fiii D., H. și fiica E.

La

decesul lui G. partea de moștenire de ¼ din imobil a revenit Statului

Român potrivit certificatului de succesiune vacantă nr. 294/1963 când

imobilul a fost înscris ca proprietate mixtă - de stat și

particulară - titulari ai acesteia fiind H. și D.

În

urma decesului tatălui său D., reclamantul a dobândit cota de ¼ din

imobil astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.

858/1977. La decesul mamei sale I., cota de ¼ din imobil a revenit de asemenea

reclamantului, conform certificatului de moștenitor nr. 2980 din 19

noiembrie 1992.

La

decesul numitei J. cota de ¼ din imobil a revenit unchiului reclamantului,

numitul H. așa cum reiese din certificatul de moștenitor nr.

1165/1980.

În

urma decesului lui H., Statul Român a devenit proprietar pe cota de ½ din

imobil, astfel cum rezultă din certificatul de succesiune vacantă nr.

518/1987. Acest certificat a fost anulat prin Sentința civilă nr.

16018/2008, iar cota de ½ din moștenire a revenit reclamantului.

În

consecință, susține reclamantul, el deține o cotă de

3/4 din imobilul situat în sector 1, ceea ce corespunde suprafeței de 1229

mp din suprafața totală de 1638 mp (suprafață înscrisă

în certificatul de succesiune vacantă nr. 294/1963); în prezent, limitele

de hotar ale imobilului sunt la fel cum erau în urmă cu 50 de ani, iar cu

privire la acest teren nu au existat pretenții din partea altor persoane,

toți cei care au deținut terenul l-au stăpânit sub nume de

proprietar, pașnic și netulburați.

În

drept, cererea a fost fundamentată pe dispozițiile art. 563 C. civ.

Reclamantul a invocat și dispozițiile art. 1 din Primul Protocol la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a

libertăților fundamentale.

Învestit

în primă instanță (după declinarea cauzei, prin

Sentința civilă nr. 21263 din 16 noiembrie 2012 a Judecătoriei

Sectorului 1 București), Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin Sentința nr. 156 din 5 februarie 2014, a respins

acțiunea, astfel cu, a fost modificată reținând, în

esență, că imobilul revendicat este unul preluat abuziv în

proprietatea statului și prin urmare intră sub incidența Legii

nr. 10/2001, făcând obiectul unei proceduri speciale, derogatorie de la

dreptul comun.

Ca

atare, se conchide, reclamantul avea obligația de a parcurge procedura

administrativă obligatorie, prin formularea în termenul legal a

notificării adresate Primăriei Municipiului București.

În

analiza probatoriului administrat, tribunalul a mai reținut că

Sentința civilă nr. 16018 din 04 decembrie 2008 invocată de

reclamant, nu constituie titlu de proprietate, deoarece instanța a fost

investită cu o acțiune în anulare, pronunțându-se cu privire la

valabilitatea certificatului de vacanță succesorală nr. 5189 din

06 mai 1987 emis de fostul Notariat de Stat al Sectorului 1 București.

S-a

constatat de asemenea că nici certificatul de moștenitor nr. 40/2007

emis în baza Sentinței civile nr. 16018/2008 nu reprezintă titlu de

proprietate asupra imobilului revendicat, acesta fiind un act care constată

calitatea de moștenitor a reclamantului în ce privește succesiunea

unchiului său F., decedat în 1982, în calitate de nepot de frate

predecedat.

Nici

actul de vindere anexat la dosar nu reprezintă titlu de proprietate pentru

imobilul revendicat; acest act cu toate că se referă la imobilul din

sector 1 și la cumpărătorul D., nu cuprinde mențiuni clare

referitoare la suprafața imobilului, sau la dimensiunile laturilor. În

consecință nu se poate stabili dacă înscrisul se referă la

imobilul în litigiu.

Dar,

se arată, și în ipoteza în care actul ar fi descris imobilul teren

prin suprafață, dimensiuni, reclamantul nu a făcut dovada

transmiterii succesive a moștenirii de la un autor la altul; astfel

certificatele de moștenitor anexate, referitoare la succesiunile

numiților D., H., I. nu sunt însoțite de acte de stare civilă,

astfel că instanța nu a putut stabili dacă reclamantul este sau

nu rudă cu D. și cu persoanele sus menționate.

Apelul

formulat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, care, prin Decizia nr.

222A din 9 martie 2017, a schimbat în tot sentința apelată în sensul

că, admițând excepția lipsei calității procesuale

pasive, a respins acțiunea, modificată, ca fiind introdusă

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în

esență că imobilul în litigiu nu intră în domeniul de

aplicare al Legii nr. 10/2001 întrucât trecerea în proprietatea statului, de la

autorul reclamantului, H., s-a făcut ca urmare a constatării

vacanței succesorale.

Or,

se arată, o asemenea transmisiune nu poate fi considerată ca având

caracter abuziv, în înțelesul art. 2 al Legii nr. 10/2001.

Prin

urmare, acțiunea în revendicare formulată în baza dreptului comun

este admisibilă, neputând fi opusă necesitatea parcurgerii procedurii

speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 prin raportare la cele

statuate prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție.

În

schimb, curtea de apel a constatat că este fondată excepția

lipsei calității procesuale pasive invocată atât de

intimații-pârâții, cât și de instanță din oficiu, ca

motiv de ordine publică.

Preliminar,

s-a reținut incidența în cauză a Noului C. civ., conform art. 6

alin. (6) potrivit cu care "dispozițiile legii noi sunt de asemenea

aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice

născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea

și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație,

adopție și obligația legală de întreținere, din

raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din

raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice

subzistă după intrarea în vigoare a legii noi."

Potrivit

art. 563 alin. (1) noul C. civ. "proprietarul unui bun are dreptul de a-l

revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține

fără drept."

Ca

atare, legitimarea procesuală pasivă în cadrul acțiunii în

revendicare aparține posesorului sau persoanei care deține bunul

fără drept.

În

cauză, se arată, intimații-pârâți au dobândit dreptul de

folosință asupra terenului revendicat prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 229/112/1996 încheiat cu SC C. SA.

Prin

urmare, aceștia nu pot fi considerați că dețin posesia asupra

bunului, definită ca o stare de fapt generatoare de efecte juridice care

constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei "puteri

de fapt", cu intenția și voința de a se comporta,

față de ceilalți, ca proprietar sau titular al unui drept real.

Intimații-pârâți

sunt detentori precari, ei deținând bunul în lipsa elementului

intențional, psihologic al posesiei, stăpânirea materială fiind

exercitată pentru altul, și nu pentru sine.

De

asemenea, intimații-pârâți nu pot fi considerați că

dețin bunul fără drept, câtă vreme folosința a fost

transmisă în baza unui contract de vânzare cumpărare valabil, care

este în ființă. Modalitatea de deținere a bunului, din

perspectiva art. 563 alin. (1) teza finală noul C. proc. civ. putea fi

stabilită doar dacă se analiza și în contradictoriu cu cel care

a transmis dreptul de folosință; or, deși prin cererea de

chemare în judecată inițială reclamanții au solicitat

constatarea nulității absolute parțiale a contractului de

vânzare cumpărare în privința suprafeței de teren revendicate,

ulterior au renunțat la această cerere, modificându-și

acțiunea în sensul că au revendicat terenul de la persoanele care îl

dețin în folosință.

Prin

urmare, intimații-pârâți nu justifică legitimare procesuală

pasivă în cadrul acțiunii în revendicare.

Împotriva

acestei ultime hotărâri, au declarat recurs în termen legal, atât

reclamantul A. cât și pârâții K. și B.

În

recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ. de la 1865, reclamantul A., prin mandatar L. critică decizia

din apel, arătând că motivarea instanței de control judiciar

(care, a reținut că imobilul nu intră în domeniul de aplicare al

Legii nr. 10/2001) este în flagrantă contradicție cu soluția la

care se oprește Curtea, în condițiile în care intimații-pârâți,

nemulțumiți la rândul lor de motivarea primei instanțe, puteau

să solicite substituirea acestei motivări întrucât și prin

întâmpinarea depusă la fond au invocat lipsa calității lor

procesual pasive.

Ca

atare, conchide recurentul-reclamant, i s-a creat în propria cale de atac o

situație mai grea decât cea din hotărârea atacată,

contradicția fiind evidentă.

În

virtutea dispozițiilor art. 6 alin. (1) C. civ., se mai arată,

instanța de apel avea obligația să verifice dacă Legea nr.

112/1995, în virtutea căreia s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare al locuinței, are vreo prevedere care să

permită transmiterea terenului în folosință, și să

facă trimitere inclusiv la prevederile art. 563 - 564 C. civ., cu atât mai

mult cu cât chiar pârâții și-au calificat dreptul ca pe un drept real

imobiliar.

Fundamentându-și

calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ. de la 1865, pârâții critică hotărârea

dată în apel, după cum urmează:

-

în mod eronat, pronunțând o soluție de admitere a apelului formulat

de reclamant, în contradictoriu cu pârâții, instanța a respins

acțiunea, modificată, ca fiind introdusă împotriva unor persoane

fără calitate procesuală pasivă, soluționând astfel cauza

atât pe excepție, cât și pe fond.

Astfel,

instanța de apel, odată ce a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților, nu mai putea proceda la

soluționarea cauzei pe fond.

-

decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de

natura pricinii.

Astfel,

se arată, soluția de admitere a apelului este vădit

contradictorie cu soluția de respingere a acțiunii, ca fiind

introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă.

În

condițiile în care, chiar instanța a constatat lipsa unui cadru

procesual pasiv (ceea ce lipsește acțiunea reclamantului de

caracterul contencios al acesteia) instanța de control judiciar avea

obligația de a respinge, în integralitate apelul, ca neîntemeiat.

-

hotărârea este greșită și prin interpretarea

greșită a actului juridic dedus judecății, respectiv

Decretul nr. 111/1951, raționând, în interpretarea unei acțiuni în

revendicare formulată în baza dreptului comun, că aceasta este

admisibilă întrucât nu poate fi opusă necesitatea parcurgerii

procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Or,

se conchide, imobilul revendicat intră sub incidența Legii nr.

10/2001, fiind preluat de către stat drept moștenire vacantă, cu

certificatul nr. 518 din 6 mai 1987 emis de către fostul Notariat de Stat

al Sectorului 1 București, legea aplicabilă la acea dată, inclusiv

în cazul moștenirilor vacante, fiind Decretul nr. 111/1951.

Făcând

trimitere la practica instanței europene recurenții-pârâți mai

arată că reclamantul nu a produs în instanță dovada

pronunțării vreunei hotărâri judecătorești prin care

să se fi dispus în mod expres restituirea imobilului, singura

sentință invocată în sprijinul cererii introductive, fiind cea

care vizează (Sentința civilă nr. 16016 din 14 decembrie 2008

pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în Dosar

nr. x/299/2008) anularea certificatului de vacanță succesorală.

Recursul

pârâților se privește ca fondat, urmând a fi admis în limitele

și pentru considerentele ce succed.

Este

de observat că excepția lipsei calității procesuale pasive

a fost reținută, din oficiu, de către instanța de control

judiciar, în condițiile în care pârâții, prin avocat, au

renunțat la această apărare, înțelegând să invoce doar

inadmisibilitatea cererii și făcând trimitere la principiul

"specialia generalibus derogant". (a se vedea încheierea din 12 iunie

2013 a Tribunalul București, secția a III-a civilă, Dosar nr.

x/3/2013).

Deși

a dezvoltat un raționament menit să justifice reținerea vizând

lipsa unui cadru procesual pasiv, ulterior, în cuprinsul aceleiași

hotărâri, instanța a trecut la analizarea admisibilității

acțiunii formulate de reclamant la 3 februarie 2012, respectiv la

soluționarea pe fond a apelului, pronunțând o soluție

contradictorie în raport cu excepția peremptorie, dirimantă a lipsei

calității procesuale pasive care făcea de prisos, cercetarea

fondului dreptului.

Or,

față de probele administrate în cauză, raționamentul care a

fundamentat soluția respingerii acțiunii ca fiind introdusă

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă,

este greșit, în contextul în care pârâții au demonstrat că

dețin bunul în baza unui titlu, respectiv contractul de

vânzare-cumpărare nr. 229/112/1996, încheiat cu SC C. SA.

Greșită

este și reținerea vizând admisibilitatea acțiunii fondată

pe dreptul comun, pe considerentul că imobilul ce face obiectul demersului

judiciar, nu ar intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, întrucât

trecerea în proprietatea statului de la autorul reclamantului H., s-a

făcut ca urmare a constatării vacanței succesorale.

Astfel,

potrivit art. 2 (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001 republicată, în

categoria imobilelor preluate în mod abuziv în sensul acestei legi, se

regăsesc și imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei

dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești

pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea

situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate,

fără moștenitori sau fără stăpân, precum și

a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 06

martie 1945 - 22 decembrie 1989 .

Or,

imobilul ce face obiectul litigiului a fost preluat de către stat, pe

considerentul că aparține unei succesiuni vacante, prin certificatul

nr. 518 emis la 6 mai 1987, de fostul Notariat de Stat al Raionului 1

București, dată la care era pe deplin aplicabil Decretul nr.

111/1951.

Ulterior,

acest certificat a fost anulat prin Sentința civilă nr. 16018 din 4

decembrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1

București, ceea ce întărește concluzia că preluarea a fost

una abuzivă.

La

dosar, a fost depusă și dispoziția nr. 15220 din 9 decembrie

2011, emisă de Primarul Municipiului București, ce are ca obiect

terenul proprietatea lui M., situat tot în Sector 1, preluat de asemenea

abuziv, tot în baza Decretului nr. 111/1951, imobil ce a intrat sub

incidența Legii nr. 10/2001.

Ca

atare, în condițiile preluării abuzive a nemișcătorului,

reclamantul nu a urmat, după apariția Legii nr. 10/2001, singura cale

legală pentru obținerea restituirii unui imobil preluat în perioada

de referință a legii, respectiv cea prevăzută prin

dispozițiile art. 21 și următoarele din acest act normativ,

rațiunea legiuitorului în a institui o procedură specială

făcând obiectul unei practici devenită constantă a

instanțelor care, au statuat asupra faptului că Legea nr. 10/2001 a

creat un sistem derogator de la dreptul comun în care redobândirea dreptului de

proprietate era asigurată pe calea acțiunii în revendicare, în

favoarea aceluia ce-și dovedea dreptul prin înfățișarea

unui titlu, mai bine caracterizat.

În

vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit (a se vedea

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008) că legea specială înlătură

aplicarea dreptului comun fără ca pentru aceasta să fie nevoie

ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că

aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată

doar dacă acestea contravin Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În

interpretarea - din această perspectivă - a dispozițiilor din

dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că

dreptul de acces la instanțe (astfel cum acesta este recunoscut prin art.

6 § 1 din Convenție) nu este absolut, el pretându-se la limitări

implicit admise, deoarece prin natura sa stabilește o reglementare din

partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită

marjă de apreciere (a se vedea cauza Faimblat împotriva României).

Tot

astfel, în practica sa constantă (se vedea și decizia din 12

octombrie 2010 - Cauza Atanasiu și alții împotrivi României)

instanța europeană a reținut că respingerea acțiunii

în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun,

motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a

legilor de reparație, nu dezvăluie prin ea însăși o

problemă "sub unghiul dreptului de acces la o

instanță" garantat de art. 6 § 1 din Convenție, sub

condiția ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se

prezinte ca o cale de drept efectiv.

Tot

astfel, prin aceeași decizie pilot (parag. 140 și 143) s-a statuat

că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor abuziv

deposedați de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o

hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus

expres în sensul restituirii bunului.

În

caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a

nelegalității titlului statului, constituit asupra imobilului

litigios, poate valora doar o recunoaștere a unui drept de

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială.

În

speță, prin hotărârea judecătorească invocată,

(Sentința civilă nr. 16018 din 4 decembrie 2008, dată de

Judecătoria Sectorului 1 București) reclamantul a obținut doar

anularea certificatului de vacanță succesorală nr. 5018 din 6

mai 1987, fără ca instanța să fi dispus și asupra

restituirii imobilului.

Ca

atare, în condițiile în care reclamantul nu a probat că este

beneficiarul unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

raționamentul instanței de apel vizând admisibilitatea acțiunii

fondată pe dispozițiile dreptului comun, în lipsa parcurgerii

procedurii speciale instituită prin prevederile Legii nr. 10/2001, este

greșit.

Aceleași

considerente, vin și în sprijinul respingerii recursului formulat de

reclamantul A..

Astfel,

în contextul inexistenței unui "bun actual" în sensul

Convenției și a neurmării procedurii administrative obligatorii

prevăzute de legea specială, este inutil a mai analiza calitatea

posesiei exercitate de către pârâți și respectiv modul de

interpretare/aplicare al Legii nr. 112/1995, prevalent acestor aspecte fiind,

așa cum s-a arătat, lămurirea asupra admisibilității

unei acțiuni fondată pe dreptul comun și a concursului dintre

acesta și legea specială, din perspectiva statuărilor

instanței supreme naționale cât și a instanței europene.

Așa

fiind, față de cele ce preced, recursul declarat de către

pârâți, urmează a se admite, cu consecința modificării, în

tot a deciziei recurate, în sensul respingerii ca nefondat a apelului declarat

de reclamant împotriva sentinței pronunțate de tribunal care, va fi

menținută.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 222 A

din 9 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Admite

recursul declarat de pârâții K. și B. împotriva aceleiași

decizii.

Modifică,

în tot, decizia recurată în sensul că:

Respinge,

ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 156

din 5 februarie 2014 a Tribunalului București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi, 3 octombrie 2017.

Procesat

de GGC - GV