ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1544/2017

Asupra cauzei civile de fața, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General, S.C. B. S.A., V., C. și D., solicitând obligarea pârâților de a-i lăsa reclamantei și intervenlenților principali forțați, E. și F., în deplină proprietate și posesie, imobilul din București, str. Zidurilor, sector 2, reprezentat de teren în suprafață de 712 m.p. și construcțiile aferente, compuse din două corpuri de clădire, din care o clădire care, în prezent, este hală de producție, iar cealaltă clădire este formată din subsol, parter și mansardă, precum și o magazie separată.

Totodată, s-a solicitat radierea dreptului de proprietate înscris în Cartea funciară București, sector 2, cu nr, cadastral x, de către pârâta S.C. B. S.A., precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 din C. civ.

La termenul de judecată din data de 8.10.2007, s-a depus la dosar cerere de intervenție în interes propriu și în interesul reclamantei și al inîervenienților forțați, formulată de numitul G.

În motivarea cererii, intervenientul a arătat că la. data de 22.04.1997 a încheiat cu H., autorul reclamantei și al inîervenienților forțați, un antecontract de vânzare-cumpărare, având ca obiect imobilul din București, sector 2, str. Ziduri, iar, după decesul lui H., a încheiat cu fiii săi, intervenienții forțați, o a doua convenție de vânzare-cumpărare, având ca obiect o parte mai mică din imobil.

A precizat că nu s-au putut încheia actele de vânzare - cumpărare, întrucât imobilul nu era încă în patrimoniul lui H. sau, după decesul acestuia, în patrimoniul succesorilor, deoarece fusese preluat în proprietatea statului, prin declararea vacantă a moștenirii proprietarei imobilului I. (I.), aspect menționat și în cererea principală.

Prin decizia civilă nr. 246/A din 6.02.2003 a Tribunalului București, secția IV-a civilă, s-a dispus anularea certificatului de vacanță succesorală nr. 134/1962. Consecință a acestei anulari, s-a rediscutat succesiunea defunctei I., stabilindu-se, prin certificatul de legatar din 23 februarie 2004, că succesorul său este H., iar în masa succesorală intră imobilul din str. Ziduri, compus din teren în suprafață de 712 mp și construcțiile existente pe acest teren: 2 corpuri de clădire, unul compus dmtr-o sală, iar celalalt având subsol, parter și mansardă, precum și o magazie.

Dezbaterea succesiunii lui H. s-a finalizat prin emiterea certificatului de moștenitor nr. 32 din 11 mai 2004, stabilindu-se aceeași masa succesorală ca în certificatul de legatar nr. 12/2004, iar ca succesori ai defunctului, soția supraviețuitoare A. și fiii săi: E. și F., cărora li s-a transmis proprietatea asupra imobilului din str. Ziduri.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 49 alin. (1) din C. proc. civ.

La termenul de judecată din data de 7.04.2008, instanța a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de G., dispunând introducerea sa în cauză, în această calitate.

La termenul de judecată din data 3.12.2007, s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de pârâții C. și D., prin care s-a invocat excepția inadmisibilității cererii de revendicare, excepție respinsă de instanță la termenul de judecată din data de 14.04.2008, iar, pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Acest certificat, ce reprezintă titlu! statului, nu a fost contestat de absoiut nicio persoană până în anul 1997, când autorul reclamantei, H., în prezent decedat, a înțeles să solicite Judecătoriei sector 2 București anularea sa și repunerea în termenul de acceptare a succesiunii defunctei I.

La termenul de judecată din data de 3.12.2007, s-au depus ia dosar întâmpinarea și cererea reconvențională formulate de pârâtele S.C. B. S.A. și V.

Prin întâmpinare, au fost invocate excepțiile madmisibilîtății acțiunii în revendicare și netimbrârii, ambele respinse de instanța de judecată pentru motivele reținute în încheierile de ședință din 14.04.2008 și, respectiv, 17.12.2008.

Pe calea cererii reconvențhnafe, S.C. B. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu A., E., F. și S.C. J. S.R.L., pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a certificatului de legatar din 23.04.2004, eliberat de BNP K., în dosar nr. x/2004, pentru lipsa obiectului, cauză ilicită și fraudă la lege; nulitatea absoluta a certificatului de moștenitor nr. x/2004, eliberat de BNP K., pentru lipsa obiectului, cauza ilicită și fraudă la lege; nulitatea absolută a contractului de comodat încheiat la 22 mai 2005, între pârâți, cu privire la partea din imobil denumită sală, pentru lipsa obiectului, cauză ilicită și fraudă la lege, precum și evacuarea paratei S.C. J. S.R.L. din imobilul situat în strada Ziduri, sector 2, pentru lipsa titlului.

La termenul de judecată din 14.04.2008, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesual active a pârătelor-reconveniente S.C. B. S.A. și V., în formularea capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de legatar din 23.04.2004 și a certificatului de moștenitor nr. 32/2004, după ce, prin încheierea de ședință din data de 7.04.2008, s-a dispus disjungerea capetelor de cerere reconvențională formulate în contradictoriu cu numita S.C. J. S.R.L., reținându-se că, prin intermediul cererii reconvenționale, nu se poate lărgi cadrul procesual prin introducerea unor alte persoane în judecată.

La termenul de judecată din data de 11.02.2008, s-a depus la dosar întâmpinarea formulată de intervenienții E. și F., care au arătat că nu își însușesc cererea de chemare în judecată și au solicitat respingerea acesteia ca fiind neîntemeiată, în raport de dispozițiile art. 4 și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Intervenîenții au formulat și cerere reconvențională, în contradictoriu numai cu pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General, solicitând, în baza art. 1073 și 1077 din C. civ., obligarea pârâtei să se pronunțe prin decizie/dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin echivalent a imobilului situat în strada Zidurilor, sector 2 București și emiterea acestei decizii numai pe numele celor doi notificatorî, conform dispozițiilor art. 4 alin. (4) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

La termenul de judecată din 09.02.2009, tribunalul a dispus disjungerea acestei cereri, față de prevederile art. 119 din C. proc. civ., cu formarea unui nou dosar.

La termenul de judecată din 11.02.2008, s-a depus la dosar cererea reconvențională, prin care pârâta reclamantă C. a solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în București, str. Zidurilor, sector 2, compus din construcție și terenul aflat sub construcție, împreună cu o cotă indiviza de 26,30 % din părțile de folosință comună ale imobilului, prin uzucapiunea scurtă, de zece ani.

În motivarea cererii, s-a arătat că, de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 03 aprilie 1997, completat prin actele adiționale din 15.04.2003 și din 30.09.2004, până în prezent, timp de peste zece ani, a exercitat asupra imobilului în discuție o posesie utilă, în baza unui just titlu și cu bună-credință, astfel încât sunt îndeplinite toate condițiile cerute de art. 1895-1899 din C. civ. pentru invocarea și aplicarea instituției uzucapiunii scurte.

La termenul de judecată din data de 20.10.2008, s-a depus la dosar o cerere de introducere în cauză, în locul reclamantei, formulată în temeiul art. 57-59 din C. proc. civ., de numitul L., cerere pe care instanța de fond a calificat-o drept cerere de intervenție accesorie în folosul reclamantei și pe care a admis-o la termenul din data de 09.02.2009.

La termenul de judecată din 09.03.2009, numiții L. și M. au formuiat cerere de intervenție în interes propriu, prin care au solicitat obligarea pârâților să le lase în deplina proprietate și posesie cota indiviza de 2/8 din imobilul în litigiu, îar intervenienților forțați E. și F. cota indiviza de 6/8 din același imobil, precum și radierea dreptului de proprietate înscris în cartea funciară nr. x, în favoarea S.C. B. S.A.

Tribunalul a admis în principiu cererea de intervenție principală la termenul din data de 21.06.2010.

La același termen de judecată, instanța a respins cererea formulată de intervenlentul accesoriu G. de constatare a intervenirii transmiterii calității procesuale active de la reclamanta A. la L.

La termenul de judecată din data de 4.02.2003, reclamanta a formulat o precizare a cererii de chemare în judecată, în cuprinsul căreia au fost reiterate motivele învederate în cererea introductivă de instanță.

Soluția instanței de fond:

Prin sentința civila nr. 566 din 9 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiate, acțiunea formulată de reclamanta A.; cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul G., în interesul reclamantei și al intervenienților E. și F.; cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă C.; cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenientul L. și cererea de intervenție principală, formulată de intervenienții L. și M. și a constatat rămasă tară obiect cererea de intervenție principală privind pe intervenienții E. și F.

În ceea ce privește cererea principala, tribunalul a reținut că netemeinicia pretențiilor reclamantei A. rezultă, pe de o parte, din sentința civilă nr. 4040 din 21 mai 2007 a Judecătoriei sector 2, prin care a fost pronunțată o hotărâre care ține loc de act de vânzare-cumpărare, având ca obiect cota de 2/8 din imobilul în litigiu, în favoarea intervenientului L. și, pe de altă parte, pentru cota de 6/8, netemeinicia pretențiilor reclamantei este determinată de considerentele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a arătat că, pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat Legea nr. 10/2001 care înlătură aplicarea dreptului comun în speța, potrivit principului specialia generalibus derogant.

Nu se poate opera cu soluția consacrată în materie de revendicare, de comparare a titlurilor de proprietate deținute de părți și de caracterizare a unuia dintre ele ca fiind mai puternic, concluzie ce decurge din faptul că, în conformitate cu art. 45 alin. (2) și (4), coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a actului normativ menționat, restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil și înstrăinate este condiționată de constatarea, pe cale judecătorească, a nulității actului de înstrăinare, determinată de reaua credință a părților din contractul de vânzare-cumpărare, iar, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeași măsură este consecința constatării nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.

În speță, actele de dispoziție privind cele două apartamente în litigiu, respectiv contractul de vânzare - cumpărare din 3 aprilie 1997 și contractul de vânzare-cumpărare din 14 iulie 2000, sunt valabile și își produc efectele.

într-o atare ipoteză, legea specială stabilește posibilitatea de reparație în echivalent, dispunând, la art. 18 lit. c) că măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale, însă reclamanta nu a tăcut dovada soluționării procedurii prealabile administrative.

Netemeinicia și iipsa de probe concludente în ceea ce privește acțiunea reclamantei a fost reținută de prima instanță și cu referire la pretențiile invocate față de pârâtele S.C. B. S.A. și V.

Examinând clauzele contractului nr. x din 2 august 1995, tribunalul a constatat că obiectul tranzacției îl reprezintă vânzarea-cumpărarea unui "număr de 7636 acțiuni, la o valoare nominală de 25.000 RON fiecare". Lista anexă a contractului prevede, la poziția 7, că imobilul din str. Ziduri, este înregistrat în patrimoniul S.C. B. S.A., cu o valoare de 14.310 RON. Or, conform contractului nr. x/1995, valoarea unei singure acțiuni este de 25.000 RON. Așadar, față de valorile diferite indicate, tribunalul a constatat că nu există identitate între obiectul vânzării și valoarea stabilită a imobilului care face obiectul litigiului. Prin urmare, față de aceste neconcordanțe, nu este probată, fără putință de tăgadă, legătura indisolubilă care ar trebui să existe între obiectul pricinii și înscrisul la care se face trimitere, respectiv contractul de vânzare cumpărare nr. x/1995.

Cererea de intervenție privind pe E. și F. a fost considerată lipsită de obiect, având în vedere că întervenienții nu au formulat pretenții proprii, ci au solicitat respingerea acțiunii reclamantei.

Referitor la cererea de intervenție accesorie formulată de G., tribunalul a reținut că intervenientul accesoriu și-a justificat interesul prin mențiunile inserate în înscrisul denumit "antecontracî de vânzare - cumpărare", încheiat cu H., precum și prin cele ale antecontractului de vânzare - cumpărare, autentificat din 20 octombrie 1998, însă, fiind făcută în interesul reclamantei și având natura juridică a unui mijloc de apărare, aceasta va urma soarta cererii principale. Așadar, față de soluția pronunțată în acțiunea principală, tribunalul a respins cererea de intervenție accesorie formulată de G., ca neîntemeiată, pentru aceleași considerente, privind netemeinicia acțiunii principale și împrejurarea că cererea de intervenție este formulată în interesul reclamantei, a fost respinsă și cererea de intervenție accesorie formulată de L.

Cererea reconvenționalâ formulată, de pârâta reclamantă C. a fost respinsă, determinat de împrejurarea că reclamanta nu a solicitat nulitatea contractului pârâtei, deci nu a pus în discuție valabilitatea acestui act, care, ca atare, nu poate constitui just titlu în sensul art. 1897 C. civ.

Reținând că, prin cererea de intervenție principală formulată de L. și M., se reiterează motivele de fapt redate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, această cerere a fost respinsă, în esență, pentru argumentele prezentate în soluționarea acțiunii principale.

Astfel, în ceea ce privește cota de 2/8, care face obiectul sentinței civile nr. 4040 din 21 mai 2007, pronunțată de Judecătoria sector 2, au fost avute în vedere considerentele deciziei nr. 33/2008, pronunțată de înaita Curte de Casație și Justiție, expuse deja, odată cu analiza făcută asupra cererii formulate de reclamanta A.

Pretenția având ca obiect revendicarea cotei de 6/8, în favoarea întervenienților principali E. și F., a fost respinsă, reținându-se că, daca a fost formulată în nume propriu, în calitate de succesori în drepturi ai reclamantei A., în temeiul sentinței civile nr. 4040 din 21 mai 2007, pronunțată de judecătoria sector 2, intervenienții nu își justifica solicitarea, având în vedere ca subdobânditorul nu ar putea pretinde un drept mai amplu decât autorui său. Or, în speță, autoarea intervenîențiior, reclamanta A. le-a transmis acestora doar cota de 2/8 din imobil, nicidecum întregul acestuia. Dacă, însă, pretenția este formulată exclusiv în numeie Întervenienților E. și F., cererea este neîntemeiată, câtă vreme aceștia din urma sunt părți în cauză, iar manifestarea lor de voință a fost exprimată în sensul respingerii cererii principale, întrucât reclamanta nu a urmat procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 10/2001, pe care ei au urmat-o, în calitate de moștenitori ai defunctului H.

Fiind formulat ca o pretenție subsecventa celei principale, capătul de cerere având ca obiect radierea dreptului de proprietate înscris în cartea funciara de către pârâta S.C. B. S.A. a fost respins ca neîntemeiat, dată fiind soluția de respingere a acțiunii și a intervenției principale.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat reclamanta să plătească pârâtei C. cheltuieli de judecată în sumă de 3.450 lei, reprezentând onorariu de avocat, achitat conform chitanței din 30 noiembrie 2007.

Calea de atac:

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanta A. și intervenienții L. și M., în dezvoltarea motivelor de apel, arătând următoarele:

La data de 27.11.2007, S.C. B. S.A. a formulat cerere reconvențională, chemând în judecată pe pârâta S.C. J. S.R.L., pentru a se dispune evacuarea acesteia dtn imobilul situat în București, str. Ziduri (Zidurilor), sectorul 2, pentru lipsa titlului.

La data de 07.04.2008, instanța a pus în discuția părților lărgirea cadrului procesual prin cererea reconvențională formulată de S.C. B. S.A. și, apreciind că nu se poate lărgi cadrul procesual în prezenta cauză, a arătat că urmează a se disjunge cererea reconvențională, fără însă a dispune în acest sens. Această pârâtă nu a mai fost citată niciodată în cauză și nici nu s-a mai dispus formarea unui nou dosar.

În aceste condiții, hotărârea este lovită de nulitate, întrucât, în mod greșit, s-a procedat la judecată în iipsa unei părți care nu a fost citată niciodată, respectiv pârâta S.C. J. S.R.L., indicată de pârâta reclamantă S.C. B. S.A. prin cererea reconvențională.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că reclamanta A. a fost coproprietară indiviză, în cotă de 2/8, împreună cu fiii săi vitregi, E. și F., asupra imobilului în. litigiu, aceasta înstrăinând cota de 2/8 printr-un antecontract, asupra căruia s-a pronunțat instanța prin sentința civilă nr. 4040 din 21 mai 2007, constatându-se transmiterea cotei indivize de 2/8 către apelanți, hotărâre rămasă definitivă și irevocabilă

Imobilul a fost moștenit de defunctul soț al reclamantei, H., de la mătușa acestuia, I., decedată la 3.03.1962, care, la rândul său, îl avea în proprietate împreună cu defunctul său soț, N., prin cumpărarea cotelor părți de la moștenitorii autorului comun al acestora, defunctul O., proprietarul inițial al întregului imobil.

Imobilul a trecut în proprietatea statului în anul 1962, în baza Decretului nr. 111/1951, prin declararea succesiunii vacante.

Prin decizia civilă nr. 246/2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, actele de preluare în proprietatea statului au fost anulate, astfel încât imobilul trebuia să reintre în proprietatea moștenitorilor lui H., decedat în anul 1988.

În temeiul Legii nr. 58/1991 și al Legii nr. 77/1994, au fost vândute 572,4 acțiuni din imobil, dar numai în ceea ce privește construcția denumită sală, nu și terenul de sub toate construcțiile și din curte, de către Fondul Proprietății de Stat pârâtei Asociația B. - Programul Acțiunilor Salariale, conform contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1995.

În baza Legii nr. 112/1995, 2 din cele 4 apartamente au fost vândute de către S.C. B. S.A., în calitate de reprezentant al P.M.B., pârâților intimați D., cu toate că H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997 interziceau aceste vânzări, imobilul fiind în litigiu înainte de data de 03.04.1997, în condițiile în care, la data de 11.03.1997, H. a depus o acțiune prin care a chemat în judecată reprezentanții Statului Român pentru anularea certificatului de vacanță succesorală nr. 164/1962 și, implicit, a deciziilor nr. 1309/1962 și nr. 53.679/1962. Acțiunea a fost finalizată prin decizia civilă nr. 246/2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, titlul statului fiind desființat prin anulare, astfel că titlurile subsecvente sunt nule, respectiv nu mai există

Apreciază că s-a reținut greșit că, după decesul numitei I., bunurile acesteia au fost transmise către H. și A. (A.), întrucât real este că transmisiunea s-a făcut către H. și P., (prima soție a autorului comun, de care a divorțat în 1961 și care este mama naturală a lui E. și F.). P. a renunțat expres la succesiune prin declarația nr. 126/1962, iar A. este soția supraviețuitoare a defunctului H.

S-a reținut greșit că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1995, Asociația B. - Programul Acțiunilor Salariale a cumpărat un număr de 7636 acțiuni, întrucât corect este 572,4 acțiuni, reprezentând 40% din valoarea imobilului în litigiu.

S-a reținut greșit că atât contractul de vânzare-cumpărare din 3 aprilie 1997 și actele adiționale ce privesc pe pârâta reclamantă C., precum și contractul din 14 iulie 2000 și actele adiționale ce privesc pe pârâtul D. sunt valabile și își produc efectele, întrucât imobilele respective au fost înstrăinate fără respectarea dispozițiilor legale - H.G. nr. 20/1996 și H.G. nr. 11/1997, precum și art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, dovada înstrăinării ilegale fiind cererea de chemare în judecată din data de 11.03.1997 a lui H., ce a format obiectul dosar nr. x/1997, precum și dovezile de citare din acest dosar.

Greșit s-a reținut că la 27.06.1996, când s-a înregistrat prezenta acțiune, reclamanta nu îndeplinea cerințele de admisibilitate a unei acțiuni în revendicare, nemaiavând calitatea de proprietar neposesor al cotei indivize de 2/8 din imobilul în litigiu, cotă ce a fost înstrăinată către intervenienții L. prin sentința civilă nr. 4040 din 21 mai 2007 a Judecătoriei Sectorului 2 București, întrucât transmisiunea drepturilor a avut loc la 21.08.2007, când a rămas definitivă și irevocabilă această sentință.

S-a reținut greșit că nu s-a făcut dovada soluționării procedurii prealabile din Legea nr. 10/2001, respectiv a notificării din 10 august 2001, depusă de P. și fiii acesteia, intervenienții principali forțați E. și F., deoarece A. nu a depus nici o notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru că a așteptat să se soluționeze cererea de chemare în judecată din 11.03.1997, ce avea ca obiect anularea certificatului de vacanță succesorală din 7 septembrie 1962, litigiu ce s-a finalizat după data de 14.02.2002, care era ultimul termen când autoarea apelanților putea să formuleze și să depună notificarea pe Legea nr. 10/2001.

Au arătat apelanții că, în urma disjungerii cererii reconvenționale formulate de intervenienții principali forțați, s-a format dosar nr. x/2009, soluționat prin sentința civilă nr. 1416 din 5 noiembrie 2010, prin care acțiunea a fost respinsă, soluție rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 288/2002. Prin urmare, în mod greșit, s-a reținut netemeinicia în integralitate a cererii, deoarece nu s-a făcut dovada respectării principiului specialia generalibus derogării și nici dovada respectării cerințelor de formă prevăzute de legea specială.

S-a reținut greșit valoarea obiectului tranzacției din contractul de vânzare-curnpărare nr. x/1995, însă se apreciază că este o eroare a instanței cu privire la valoarea obiecțiunilor.

În mod greșit se face referire la " ...cererea de intervenție formulată de E. și F.", întrucât aceștia nu au depus nici o cerere de intervenție în nume propriu, fiind intervenienți principali forțați, în vederea împlinirii principiului unanimității.

Greșit s-a reținut că, prin cererea de intervenție principală formulată de apelanți, s-ar fi solicitat cota de 2/8, care face obiectul sentinței civile nr. 4040/2007, în realitate, intervenienții principali solicitând o cotă indiviză de 2/8 din întregul imobil, care este una și aceeași cotă de 2/8 cu a autoarei lor, A.

S-a reținut greșit inadmisibilitatea cererii în revendicare, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței, întrucât această excepție fusese dezlegată de instanță prin respingerea acesteia ca nefondată.

În concluzie, apelanții au solicitat compararea titlurilor de proprietate ale autorilor părților adverse din proces, dându-se câștig de cauză celui mai bine caracterizat, cu atât mai mult cu cât titlul autorului pârâților provine de la statul român, titlul care a fost desființat prin decizia civilă nr. 246/2003, astfel încât și titlurile subsecvente trebuie a fi desființate, conform principiului resoluta ture dantis, resohitur ius accipientis.

Intimatele C. și S.C. B. S.A. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelurilor ca nefondate. Soluția instanței de apel:

Prin decizia civilă nr. 43/A din 18.02.2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate, cu obligarea apelanților la plata sumei de 2,345 lei cheltuieli de judecată către intimata C.

În ceea ce privește situația de fapt referitoare ia dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului din str. Zidurilor, Curtea a constatat că instanța de fond a tăcut o singură eroare, însă lipsită de relevanță în contextul cauzei, și anume a consemnat, în mod greșit, că, după decesul I., prin transmisiune testamentară, bunurile sale s-ar fi transmis nepoților, H. și A. în fapt, potrivit testamentului autentificat sub nr. x/3955, transmisiunea testamentară s-a făcut către H. și P., care era soția lui H., la acel moment. De asemenea, la decesul I., intervenit în anul 1962, H. divorțase de P., iar aceasta din urmă renunțase Ia moștenirea testamentară, privind partea sa. A., cea de-a doua soție a lui H., l-a moștenit pe acesta din urmă, în calitate de soție supraviețuitoare, alături de E. și F., în calitate de fii, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor din 2 decembrie 1998.

Sub acest aspect, Curtea a înlocuit considerentele instanței de fond cu privire la situația dobândirii dreptului de proprietate de către A. și intervenîenții forțați E. și F.

În ceea ce privește faptul că, în mod greșit, s-a reținut că, la momentul învestirii instanței, 27.06.2007, A. nu ar mai fi avut calitatea de proprietar neposesor, întrucât cota de 2/8 din imobil s-a transmis abia în 21.08.2007, când sentința civilă nr. 4040 din 21 mai 2007 a rămas definitivă și irevocabilă, Curtea a apreciat că este lipsită de relevanță această mențiune, întrucât, pe de o parte, la data de 21.08.2007, hotărârea a devenit definitivă și irevocabilă prin neapelare, însă această cotă făcuse obiectul tranzacției dintre reclamantă și intervenienți, încă din 07.12.2003, prirttr-un antecontract de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, cauza a fost soluționată pe fondul său, prin analiza comparativă a titlurilor de proprietate și a regulilor de drept intern și comunitar în materia restituirii proprietății, nefiind respinsă, în ceea ce o privește pe reclamantă, în temeiul lipsei calității procesuale active ori a excepției in admisibilității

În acest context, calitatea de proprietar, invocată de reclamantă prin acțiunea principală» a fost raportată la momentul pronunțării sentinței, când deja reclamanta, potrivit sentinței civile menționate, înstrăinase cota sa de proprietate. Cu toate acestea, instanța a analizat, pe fond, dreptul de proprietate în întregul său și în raport de toți coproprietarii.

De asemenea, lipsite de relevanță sunt și susținerile privind faptul că s-ar fi reținut, greșit, ca A. ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, deși, în realitate, aceasta a fost formulată de P. și intervenîenții E. și F..

În fapt, instanța de fond a reținut împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada soluționării procedurii prealabile, fără a face nici o distincție referitor la titularii notificării în temeiul Legii nr, 10/2001, astfel încât nu se produce nicio vătămare nici reclamantei și nici interveniențîlor, cu atât mai mult cu cât reclamanta nici nu a accesat dispozițiile acestei legi.

În ceea ce privește modalitatea de soluționare a cauzei din perspectiva acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun și a legilor speciale în materie, Curtea a reținut că, în mod corect, tribunalul a avut în vedere dispozițiile deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și jurisprudență C.E.D.O. în materie.

Față de considerentele primei instanțe, a arătat, în plus, că, potrivit deciziei în interesul legii, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Înalta Curte de Casație și Justiție menționând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, fiind posibil ca reclamantul într-o atare acțiune, să se poată prevala, la rândul său, de un "bun", în sensul art. I din Primul Protocol adițional și trebuie sa i se asigure accesul la justiție.

Este, însă, necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete aie cauzei, în ce măsură legea internă intra în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice, pe fond, daca și pârâtul în acțiunea în revendicare, nu are, la rândul său, un "bun", în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o "speranță legitimă" în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă, fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului.

În speță, imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului prin decizia nr. 1309/1962, emisă de Sfatul Popular al Raionului 23 August, în baza certificatului de vacanță succesorală nr. 134 din 7 septembrie 1962 și a deciziilor subsecvente administrative, nr. 1309/1962 și nr. 52679/357 din 24 octombrie 1962, ale Secțiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.

Prin decizia civilă nr. 246 din 6 februarie 2003, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. și întervenienții forțați E. și F., dispunându-se anularea certificatului de vacanță succesorală nr. 134/1962, precum și a deciziei nr. 1309/1962 și a deciziei nr. 52679/357/24.10.1962 ale Secțiunii Financiare a Sfatului Popular al Capitalei.

În cuprinsul acestei hotărâri judecătorești, s-a reținut că apelanții reclamanți sunt în termen să solicite anularea certificatului de vacanță succesorală, întrucât defunctul H., autorul reclamanților, nu fusese citat la Notariat la momentul dezbaterii succesiunii defunctei I. și a luat cunoștință de existența testamentului lăsat de defiinctă în favoarea sa în preajma Crăciunului anului 1996.

În considerentele acestei decizii, instanța judecătorească nu face nicio mențiune referitoare la nevalabilitatea titlului statului, singurul aspect asupra căruia s-a pronunțat fiind faptul că certificatul de vacanță succesorală este anulabîl din cauza necităriî defunctului H., recunoscându-se doar calitatea de moștenitori a reclamantei și interveniențiior forțați în succesiunea lui I., prin reprezentarea autorului comun, H.

Consecința acestei hotărâri judecătorești, pronunțată la 6.02.2003, nu o reprezintă, însă, intrarea în patrimoniul reclamanților ori a autorului lor a dreptului de proprietate al autoarei comune, I. Fiind un imobil intrat în proprietatea statului în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, se supune legislației speciale în materie imobiliară, respectiv Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanții apreciază că titlul prin care statul a dobândit imobilul este unul nevalabil.

În aceste condiții, reclamanta și intervenienții L. nu dovedesc existența unei hotărâri judecătorești prin care să se ti dispus restituirea în natură a imobilului, susceptibilă de executare și nici a desființării actului de vânzare - cumpărare al intimaților, motiv pentru care nu au "un bim", în condițiile art. l din Primul Protocol adiționa] la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura lor "speranță legitimă" fiind legea specială - Legea nr. 10/2001, care prevedea posibilitatea dovedirii nevalabilității titlului statului, respectiv Decretul nr. 111/1951.

Împrejurarea că s-a constatat inaplicabil itatea normelor de drept comun în prezenta cauză nu reprezintă o ingerință asupra dreptului de proprietate, ci esîe o consecință firească a aplicării principiului de drept "specialia generalihus deroganf

În cauza Atcmasiu contra României, Curtea Europeană a interpretat Convenția și art. l din Protocolul nr. 1 în raport cu legislația internă, reținând că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și 10/2001, și, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

În consecință, s-a apreciat că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. l din Primul Protocol adițional ia Convenție, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, (nevalabilitatea titlului statului), se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.

În acest context, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a tăcut dovada soluționării procedurii prealabile administrative.

În jurisprudența actuală a instanței europene, s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Pădurarii contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu contra României, pe care Curtea Europeană 1-a aplicat constant, tară nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de "bun".

Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil, înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor, vândute de stat unor terți, care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, era considerată incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. l din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreț și alții contra României - hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20).

Daca s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea preluării, fără titlu, a imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui " bun actual" în patrimoniul fostului proprietar.

În prezent, distincția între dreptul la restituire și dreptul la despăgubiri se regăsește tranșant în cauza Atanasiu și alții contra României, (hotărârea din 12 octombrie 2010), în care se fixează semnificații noi ale noțiunii de "bun", pe care Curtea le-a uzitat, în mod constant, în jurisprudența sa.

Astfel, în această hotărâre, se arată că im "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ei s-a și dispus, expres, în sensul restituirii bunului (pax, 140 și 143).

În cauză, decizia civilă nr. 246/2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, și sentința civilă nr. 4040/2007 a Judecătoriei sectorului 2 București nu au dispus, în mod irevocabil, restituirea bunului, niciuna dintre aceste hotărâri neavând caracterul executoriu, care să atragă calitatea de "bun", definit astfel de către jurisprudența C.E.D.O.

În caz contrar, simpla constatare, pe cale judecătorească, a nelegaliății titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (par. 141, 142 și 143).

Diferența esențială de abordare În cauza Atanasiu, față de practica anterioară, a cerinței din art. l din Protocolul nr. i, referitoare la existența "bunului" în patrimoniul reclamantei, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Așadar, proprietarul care nu deține un "bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii pilot, din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așa fiind, urmare a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțate în cauza "Atanasiu", circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, dat fiind faptul că apelanții nu beneficiază de o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care s-a recunoscut dreptul acestora ia restituirea imobilului din București, str. Zidurilor, sectorul 2.

Din această cauză, analiza comparativă a celor două titluri de proprietate trebuie făcută prin prisma jurisprudenței europene, criteriile de preferabilitate fiind determinate de statuările europene, obligatorii pentru autoritățile naționale. Prin urmare, chiar apiicându-se direct Convenția Europeană a Drepturilor Omului, apelanții nu au un "bun", în sensul art. l din Primul Protocol adițional la Convenție, considerentele redate fiind comune atât apelului formulat de intervenienții L. și M., cât și apelului formulat de reclamanta A.

Recursul:

împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta A. și intervenientul L., criticând-o pentru următoarele motive comune:

Așa cum rezultă din actele depuse, cererea de chemare în judecată inițială a fost introdusă în anul 1997, deci înainte de apariția legii speciale, nr. 10/2001, iar scopul acțiunii era anularea vacanței succesorale, care, de altfel, s~a dispus prin decizia nr. 246/2003.

Ca o consecință, în anul 2004, a fost eliberat certificatul de moștenitor nr. x/2004, prin care s-a constatat că A., E. și F. au un drept de proprietate asupra imobilului situat în București, str. Zidurilor, sector 2.

Având la dosar aceste documente, instanța trebuia să aibă în vedere consecințele existenței actelor respective, care, prin ele însele, constată anumite drepturi ale succesorilor.

Astfel, certificatul de moștenitor este un mijloc de însezinare, un instrument probator, prin care nu se conferă calitatea de moștenitor, ci se constată această calitate. Este adevărat că, prin el însuși, certificatul de moștenitor nu constituie un titlu de proprietate, însă, în cazul recurenților, la dosar, existau actele de proprietate ale autorului lor, care, împreuna cu certificatul de moștenitor, făceau dovada drepturilor părților.

În această calitate, recurenții sunt beneficiarii legii în virtutea căreia anumiți moștenitori (cei sezinari) au posesiunea de drept a bunurilor succesorale, de la data deschiderii succesiunii. Termenul de "posesiune" are un înțeles special; a avea posesiunea înseamnă a avea exercițiul drepturilor și acțiunilor aferente bunurilor succesorale.

În virtutea acestor dispoziții, singura acțiune posibilă pe care o puteau introduce era acțiunea în revendicare, mai ales că situația imobilului din str. Zidurilor, nu se circumscrie dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 nu trebuie să fie interpretat literal, ci restrictiv, neputând fi luate în considerare și ipotezele în care încălcarea unei dispoziții legale nu conturează aplicarea, în situații juridice identice, a unui tratament diferit, mai favorabil statului, în raport de alte subiecte de drept, fiind exclusă ideea de abuz din partea acestuia, ca rațiune a adoptării actului normativ în discuție, după cum rezultă chiar din titulatura sa.

În speță, necitarea unui succesibîl de către notarul de stat, iară a se dovedi sau, cel puțin, a exista indicii că aceasta a constituit o măsură în cadrul politicii generale de etatizare, de transfer al proprietății private în proprietatea statului, din hotărârea judecătorească amintită, rezultând că testamentul i-a fost ascuns iui H. de fosta sa soție, P., constituie o încălcare a legii, întâlnită și în raporturile dintre particulari și nu justifică aplicarea unui regim juridic derogatoriu de la dreptul comun» reprezentat de acțiunea în anularea certificatului de moștenitor, urmată de petiția de ereditate.

În condițiile în care recurenții dețin un certificat de moștenitor, nu era necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești de punere în posesie, caiitatea lor de proprietari, menținându-se de la data preluării.

Mai mult, prin anularea vacanței succesorale, titlul statului a fost desființat și, ca atare, în lipsa acestuia, nu aveau de ce să maî solicite unei instituții publice restituirea unui bun pentru care aceasta nu mai avea titlul.

Intimatele S.C. B. S.A., Asociația Programul Acțiunilor Salariaților și C. au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate. Totodată, C. a invocat și excepția nulității recursurilor pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

În temeiul art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte a încuviințat recurentei reclamante A. depunerea la dosar a deciziei civile nr. 1046 din 28 februarie 2013 a I.C.C.J., în susținerea criticii referitoare la inaplicabiliîatea, în speță, a legii speciale.

Soluția instanței de recurs:

Prin decizia civilă nr, 4630 din 21 octombrie 2013, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, au fost admise recursurile declarate de reclamanta A. șl de intervenientul L., iar decizia civilă nr. 43/A din 18.02.2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost casată, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanța.

Pentru a decide astfel, înalta Curte a reținut că, în dosarul primei instanțe, înregistrat sub nr. 24074/3/2007, E. și F., introduși în cauză pe calea intervenției forțate, formulată de reclamanta A., au depus întâmpinare la acțiunea principală, în revendicare, susținând ea nu își însușesc cererea de chemare în judecată, deoarece imobilul este supus dispozițiilor legii speciale, nr. 10/2001, sens în care au solicitat și respingerea acțiunii.

Totodată, au formulat cerere reconvențională, prin care au pretins obligarea Municipiului București, reprezentat de Primarul General, să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau în echivalent a imobilului, conform art. 4 alin. (4) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Au arătat că dispoziția ce urmează a se pronunța de Municipiul București trebuie să-i vizeze doar pe ei, întrucât reclamanta A. nu a formulat notificare în temeiul legii speciale și, ca atare, este decăzută din dreptul la măsuri reparatorii.

Cererea reconvențională menționată a fost disjunsă din dosarul inițial, fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 6869/3/2009.

Prin sentința civila nr. 1416 din 5 noiembrie 2010 a aceleiași instanțe, s-a respins cererea formulată de E. și F., ca neîntemeiată, reținându-se că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza certificatului de vacanță succesorală nr. 134/1962 și a deciziei nr. 53679/357 din 24 octombrie 1962, acte desființate prin decizia nr. 246 A/6.02.2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, rămasă irevocabilă. Modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, urmare a vacanței succesorale, nu se circumscrie ipotezelor avute în vedere de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, nefiind o "preluare abuzivă", în sensul textului evocat.

Hotărârea primei instanțe a fost confirmată, sub aspectul soluției pronunțate asupra cererii formulate de E. și F., prin decizia nr. 288/A din 5.07.2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a respins apelul declarat de apelanții reclamanți menționați și prin decizia nr. 1046 din 28 februarie 2013 a înaltei Curți de Casație și justiție, secția I civilă, conform căreia s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de aceleași părți împotriva hotărârii instanței de apel.

Potrivit deciziei instanței de recurs enunțate mai sus, s-a reținut că, în speță, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiui unei proceduri succesorale, finalizată cu emiterea unui certificat de vacanță succesorală, care, în sine, nu are caracter abuziv. Drepturile statului asupra moștenirii vacante nu au fost instituite printr-o legislație emanată de la regimul comunist, în scopul înlăturării proprietății private, ci au fost reglementate prin dispozițiile C. civ. de la 1864 și se regăsesc și în Noul C. civ.

Dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, referitoare la condițiile în care titlul statului trebuie considerat a fi valabil, au fost înlăturare de înalta Curte, determinat de împrejurarea că nu orice desființare a titlului statului, (în speță, s-a reținut că titlul este nevaiabii, ca urmare a anulării certificatului de vacanță succesorală, prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă), atrage aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, act normativ care are în vedere doar modalitățile abuzive de preluare.

A concluzionat instanța de recurs că imobilul în litigiu nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și, ca atare, reclamanții nu pot utiliza calea derogatorie prevăzută de această lege, în scopul redobândirii imobilului, în proprietate și posesie, sau obținerii altor despăgubiri. Efectele anulării certificatului de vacanță succesorală vor putea fi valorificate pe calea dreptului comun, instanța de recurs făcând referire la acțiunea în revendicare ce formează obiectul dosarului de față, din care s-a disjuns cererea formulată de E. și F.

Cum, în cererea disjunsă din prezentul dosar, s-a stabilit că imobilul din prezentul litigiu nu face obiectul Legii nr. 10/2001 și că pretențiile moștenitorilor foștilor proprietari, privind redobândirea bunului în deplină proprietate șl posesie, pot fi valorificate doar în temeiul acțiunii în revendicare de drept comun, raportat la caracterul irevocabil al hotărârilor judecătorești sus-menționate și la puterea de lucru judecat de care se bucură aceste hotărâri, în condițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., asupra problemei de drept dezlegate, esențială în soluționarea recursurilor de față, înalta Curte a constatat că, în mod nelegal, Curtea de Apei, prin decizia recurată, a soluționat cauza în raport de incidența legii speciale de reparație, de decizia în interesul Legii nr. 33/2008 și de jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Atanasiu și alții împotriva României).

Legea nr. 10/2001 nu este incidență în speță, după cum s-a stabilit anterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, care nu maî poate fi combătută sub acest aspect în dosarul de față, iar decizia în interesul legii evocată, precum și jurisprudența Curții Europene în cauza "Atanasiu" sunt nerelevante, deoarece stabilesc criterii de soluționare a pretențiilor formulate de foștii proprietari sau de moștenitorii lor în cazul imobilelor preluate abuziv, în regimul politic trecut și, în cazul în care există un concurs între legea specială și dreptul comun și, eventual, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele adiționale, ceea ce, pentru argumentele deja arătate, nu este cazul.

Pentru aceste considerente, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru ca instanța de apel să soluționeze litigiul în temeiul și în condițiile dreptului comun, art. 480 din C. civ.

Soluția instanței de apel în rejudecare:

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, sub nr. 4955/2/2012*, iar, prin decizia civilă nr. 50/A din 06.02.2015, apelurile au fost respinse ca nefondate.

A reținut instanța de apel că dispozițiile obligatorii în caz de casare cu trimitere de Înalta Curte de Casație și Justiție a României fac trimitere la soluționarea cauzei numai sub aspectul soluționării litigiului în temeiul și în condițiile dreptului comun, și anume cu referire la art. 480 din C. civ. (ce reglementează proprietatea).

Prin sentința civila nr. 4040 din 21.05.2007, Judecătoria Sectorului 2 București a admis o cerere care să țină loc de act de vânzare-cumpărare a cotei de 2/8 din imobil, în contradictoriu cu A., rămasă irevocabilă prin neapelare.

Or, A. formulează cerere de revendicare, în baza art. 480 din C. civ., pentru întregul imobil, deși nu mai era proprietar neposesor nici asupra cotei sale de drept, de 2/8.

Așa fiind, corect Instanța de fond a respins cererea de revendicare formulată de A.

În aplicarea art. 274 din C. proc. civ., s-a dispus obligarea intimaților pârâți la plata sumei de 1.100 RON cheltuieli de judecată în apel către C.

A doua declarație de recurs:

împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta A. și intervenienții L. și M., ambele recursuri fiind întemeiate pe prevederile art. 304 punctele 7 și 9 din C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs:

Prin decizia nr. 320 din 16 februarie 2016, înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. și a admis recursul declarat de intervenienții L. și M., a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza la aceeași instanță, pentru rejudecarea apelului declarat de intervenienții L. și M.

În ceea ce privește recursul declarat de reclamantă, Înalta Curte a constatat ca singurele critici ce se pot circumscrie fazei procesuale a recursului, cu aplicarea art. 299 alin. (1), coroborat cu art. 302 alin. (1) din C. proc. civ., sunt acelea care vizează calitatea de proprietar neposesor al imobilului, calitate necesară într-o acțiune în revendicare. Criticile vizând fondul cauzei nu pot constitui obiectul controlului judiciar, în condițiile în care instanța de apel nu a făcut o cercetare a fondu