ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 312/2017
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 312/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr. 312/2017
Asupra cererii de revizuire de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/42/2014, revizuentul A. a solicitat, în contradictoriu cu Comisia Județeană Prahova de Aplicare a Legii fondului funciar nr. 18/1991, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, Guvernul României, B. și C. Prahova, revizuirea sentinței Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, nr. 126 din 23 aprilie 2013 și a Încheierii de ședință din data de 11 iunie 2013, pronunțate în Dosarul nr. x/42/2013, cu consecința eliberării titlului de proprietate solicitat și acordării de daune morale de 1 milion de lei pentru fiecare parte chemată în judecată și de 10.000 lei pentru reținere/necomunicare copii acțiune pentru pârâții precizați.
Prin sentința nr. 12 din 21 ianuarie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității cererii de revizuire, invocată din oficiu, și a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire a sentinței Curții de Apel Ploiești, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, nr. 126 din 23 aprilie 2013 și a Încheierii acestei instanțe din data de 11 iunie 2013, formulată de revizuentul A., în contradictoriu cu intimații Comisia Județeană Prahova de Aplicare a Legii Fondului Funciar nr. 18/1991, C. Prahova, B., Guvernul României și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
Prin cererea din data de 11 februarie 2016, petentul A. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința nr. 12 din 21 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul de revizuire nr. x/42/2014, susținând că sentința este ilegală și falsă, dată prin șantaj și diversiune, că tot în acest mod i-au fost respinse și cererile de scutire de la plata taxei judiciare de timbru formulate în dosar, eroarea și omisiunea regăsindu-se și în dosarele de fond în care s-au pronunțat hotărârile a căror revizuire a făcut obiectul dosarului în care s-a pronunțat sentința sus menționată.
Prin Încheierea din data de 18 februarie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea de îndreptare eroare materială a sentinței nr. 12 din 21 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/42/2014, formulată de petentul A., în contradictoriu cu intimații Comisia Județeană Prahova de Aplicare a Legii Fondului Funciar nr. 18/1991, C. Prahova, B., Guvernul României și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.
Împotriva sentinței nr. 12 din 21 ianuarie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/42/2014 și împotriva Încheierii din 18 februarie 2016, pronunțată în Camera de Consiliu de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/42/2014 a formulat recurs revizuentul A.
Prin Decizia nr. 3170 din 16 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:
- a admis excepția netimbrării recursului, invocată din oficiu;
- a respins recursul declarat de revizuentul A. împotriva sentinței nr. 12 din 21 ianuarie 2016 a Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/42/2014, ca netimbrat;
- a constatat nul recursul formulat de revizuentul A. împotriva Încheierii din 18 februarie 2016, pronunțată în Camera de Consiliu de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/42/2014.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut, în esență, următoarele:
În ceea ce privește recursul exercitat împotriva sentinței, instanța a constatat că recurentul-revizuent, deși a fost legal citat cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 4 lei și cu timbru judiciar de 0,3 lei, nu s-a conformat dispozițiilor instanței și nici nu a formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru dacă aprecia că nu o datorează, astfel că, în raport de dispozițiile art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997 și ale art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, Înalta Curte a anulat recursul ca netimbrat.
În ceea ce privește recursul formulat împotriva Încheierii din 18 februarie 2016, pronunțată în Camera de Consiliu de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/42/2014, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de îndreptare eroare materială a sentinței nr. 12 din 21 ianuarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/42/2014, instanța a constatat că recurentul A. nu a dezvoltat vreo critică susceptibilă a fi încadrată în motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs și, în consecință a constatat nulitatea acestui recurs.
Împotriva acestei hotărâri a formulat cerere de revizuire reclamantul A., întemeiată pe dispozițiile art. 322 C. proc. civ.
În cuprinsul cererii formulate, revizuentul solicită, în esență, admiterea cererii de revizuire și obligarea intimaților la emiterea în favoarea sa a titlului de proprietate conform Legii nr. 18/1991.
Examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul admisibilității și al faptelor pe care se întemeiază, prin prisma motivelor invocate de revizuent, în raport de susținerile și apărările părților, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, pentru considerentele în continuare arătate.
Potrivit dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ.: „dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”.
Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea este admisibilă numai în cazurile limitativ prevăzute de lege, neputând fi exercitată pentru alte motive decât cele prevăzute de lege, fiind inadmisibilă punerea în discuție a unor probleme de fond, a unor fapte și împrejurări care au fost discutate de instanță cu ocazia rezolvării litigiului în fond.
Potrivit art. 322 C. proc. civ., invocat de către revizuent în susținerea cererii sale: „Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:
dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire;
dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
dacă obiectul pricinii nu se află în ființă;
dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății ori dacă un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în acea cauză;
dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere;
dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere;
dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs. În cazul când una dintre instanțe este Înalta Curte de Casație și Justiție, cererea de revizuire se va judeca de această instanță;
dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judecată și să înștiințeze instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa;
dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate;
dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.”
Pe de o parte, din interpretarea logico-juridică a prevederilor legale anterior menționate rezultă, fără putință de tăgadă, că pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de instanța de recurs, legiuitorul a impus condiția ca această instanță să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății față de cea care fusese aleasă până în acel moment.
Astfel, nu pot forma obiectul revizuirii - întrucât nu evocă fondul - hotărârile instanțelor de recurs prin care s-a respins recursul ori, deși a fost admis, s-a dispus casarea cu trimitere, și nici hotărârile instanțelor de recurs prin care s-a soluționat doar o excepție, cu caracter absolut, fără a se evoca fondul. Altfel spus, nu pot forma obiectul revizuirii, neevocând fondul, hotărârile instanțelor de recurs prin care se declină competența de soluționare a acestei căi de atac, prin care se dă o soluție urmare actelor de dispoziție procesuală pe care le pot face părțile (în caz de renunțare la judecata recursului, la judecata acțiunii sau la dreptul dedus judecății, precum și de încheiere a unei tranzacții), prin care se respinge sau se anulează recursul în temeiul unei excepții procesuale, prin care se constată perimarea recursului, prin care se anulează recursul ca neregulat introdus, ca netimbrat sau ca insuficient timbrat, prin care se constată nulitatea recursului, sau prin care se respinge recursul ca nefondat sau ca tardiv; de asemenea, nu pot fi atacate cu cerere de revizuire hotărârile de casare intermediare prin care s-a admis recursul și s-a casat cu reținere sau cu trimitere.
Revizuirea formulată cu scopul de a obține o nouă analiză și rejudecare a cauzei nu poate fi primită, întrucât ar interveni o încălcare a principiului securității raporturilor juridice care implică respectarea principiului res iudicata.
Principiul siguranței raporturilor juridice, legat de interesul general al asigurării stabilității hotărârilor judecătorești definitive a impus legiuitorului să stabilească riguros, concret și limitativ cazurile și motivele pentru care poate fi exercitată calea de atac a revizuirii și modul în care acestea pot fi probate.
Cererea de revizuire nu declanșează un nou litigiu, ci reprezintă o fază procesuală a aceleiași cauze, astfel că aspectele care au incidență asupra fondului, ce au fost supuse cercetării judecătorești, indiferent că au căpătat sau nu o dezlegare juridică, sau cele care ar fi fost putut fi prezentate la fond ori cu prilejul căilor ordinare de atac, însă nu au fost deduse judecății din omisiunea culpabilă a părții interesate, nu pot constitui motiv de revizuire.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că revizuentul a invocat generic prevederile art. 322 C. proc. civ., fără a indica niciunul dintre cazurile pentru care se poate cere revizuirea unei hotărâri.
De asemenea, revizuentul nu a formulat critici ale deciziei atacate care să se poată circumscrie motivelor de revizuire anterior citate și care să poată fi analizate în această cale de atac. Susținerile sale privesc probleme de fond, împrejurări care au fost discutate de instanțe cu ocazia soluționării litigiului în fond și în calea de atac a recursului, fiind inadmisibilă repunerea în discuție a acestor aspecte.
În raport de cele mai sus arătate, precum și de dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că la judecarea cererii de revizuire dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea acestei căi de atac și la faptele pe care se întemeiază, se reține că decizia atacată în cauză nu poate forma obiectul acestei căi extraordinare de atac de retractare.
Astfel, calea extraordinară de atac promovată este inadmisibilă, dată fiind și neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de textul legal sus-arătat.
În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 3170 din 16 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2017.