ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1237/2017

Decizia nr. 1237/2017

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 la data de 30 martie 2016 sub nr. x/301/2016, reclamanta A. SRL a contestat, în contradictoriu cu Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice, Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii din 08 martie 2016.

Prin Sentința nr. 13143 din 10 octombrie 2016 a Judecătoriei Sectorului 3 București s-a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și s-a declinat competența de soluționare a cauzei formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâtele Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice și ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă București în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța soluția anterior menționată, Judecătoria Sectorului 3 a reținut că, întrucât se contestă fondul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii din 08 martie 2016 și nu executarea acesteia, în baza. art. 213 alin. (13) C. proc. fisc. raportat la art. 96 C. proc. civ., competența materială de soluționare a cauzei îi revine Curții de Apel București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București la data de 03 noiembrie 2016 sub același număr.

Prin Sentința nr. 83 din 17 ianuarie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ, s-a admis excepția necompetenței materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe contestatoarea A. SRL în contradictoriu cu pârâtele Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice și ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă București în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 București.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, s-a dispus înaintarea cauzei în vederea soluționării conflictului negativ de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel București a reținut că, din interpretarea coroborată a art. 130 alin. (2) și art. 131 C. proc. civ., rezultă că necompetența materială putea fi invocată fie de parte, fie de instanță din oficiu doar la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, respectiv, în speță, termenul din 27 iunie 2016.

Examinând întâmpinarea formulată de către Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice și încheierea din data de 27 iunie 2016, s-a observat că pârâtul inițial nu a invocat excepția necompetenței materiale nici prin întâmpinare și nici oral la primul termen de judecată.

De asemenea, din cuprinsul aceleiași încheieri rezultă nu numai că instanță nu a invocat excepția necompetenței materiale, ci, din contră, în baza art. 131 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la verificarea competenței și a constatat că Judecătoria Sectorului 3 este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza.

Mai mult decât atât, la termenul de judecată respectiv a rămas în pronunțare cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Sector 3 a Finanțelor Publice.

Un alt argument în sensul celor reținute anterior este cel care rezultă din art. 123 C. proc. civ. conform căruia cererile adiționale (cum este și cea prin care se introduce un nou pârât în cauză) se judecă de instanța competente pentru cererea principală.

În situația din speță, Judecătoria Sectorului 3, prin neinvocarea competenței materiale a devenit instanță exclusiv competentă să soluționeze cauza cu privire la pârâtul inițial, fapt care prorogă competența și cu privire la cererea adițională, deci și cu privire la pârâtul nou introdus.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Din actele dosarului rezultă că obiectul îl reprezintă anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii din 08 martie 2016 emisă de pârâta ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală.

Din actele dosarului rezultă că inspectorii antifraudă din cadrul instituției pârâte, în temeiul art. 213 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, au dispus instituirea măsurii asigurătorii - poprire asigurătorie pentru toate conturile bancare la care se vor identifica conturi de către organele fiscale, fiind estimat un prejudiciu în sarcina societății reclamante în cuantum de 1.260.026 lei, compus din impozit pe profit (529.483 lei) și TVA (730.543 lei).

Înalta Curte constată că actul administrativ dedus judecății este un act administrativ, emis în urma unui control fiscal, prin care s-a evidențiat pe bază de estimare obligații de plată, însumând un total obligații estimate de plată la bugetul general consolidat, în cuantum de 1.260.026 lei.

Potrivit alin. (13) al art. 213 din C. proc. fisc., "Împotriva deciziei prin care se dispune instituirea măsurilor asigurătorii (...) cel interesat poate face contestație la instanța de contencios administrativ competentă".

Așadar, dispozițiile noului C. proc. fisc. fac trimitere, în ceea ce privește stabilirea instanței competente, la dispozițiile de drept comun, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Conform prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

În cauză, valoarea acestor obligații de plată este de peste 1.000.000 lei, prag valoric prevăzut de art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, ceea ce atrage competența de soluționare a curții de apel.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară,

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâtele Administrația Sectorului 3 a Finanțelor Publice București și ANAF - Direcția Generală Antifraudă Fiscală - Direcția Regională Antifraudă București în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 martie 2017.

Cu opinia separată a domnului judecător B., în sensul stabilirii competenței în favoarea Judecătoriei Sector 3 București.

OPINIA SEPARATĂ

redactată de judecător B., în temeiul art. 426 alin. (2) din noul C. proc. civ.

Contrar opiniei majoritare, apreciez că prezentul conflict de competență trebuia soluționat în sensul stabilirii competenței în favoarea Judecătoriei sectorului 3 București, pentru argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Astfel, se constată că excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 3 București, instanță inițial sesizată, a fost invocată prin întâmpinarea depusă de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală la data de 13 septembrie 2016, ulterior primului termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe, respectiv 27 iunie 2016. Or, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 130 alin. (2) din noul C. proc. civ., necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. Întrucât, această prevedere legală trebuie interpretată în sensul aplicării și nu în cel al neaplicării (actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat), în mod corect a apreciat Curtea de Apel București că, expirarea termenului în care putea fi invocată excepția necompetenței materiale are drept consecință consolidarea competenței instanței inițial învestite, chiar dacă aceasta nu era competentă material să soluționeze pricina în raport cu obiectul acesteia.

Mai mult, prin încheierea din data de 27 iunie 2016, Judecătoria sectorului 3 București și-a verificat din oficiu competența și a constatat că este competentă general, material și teritorial să soluționeze cauza. Potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din noul C. proc. civ., această încheiere este interlocutorie, ceea ce înseamnă că instanța era legată de soluția pronunțată asupra competenței, nemaiavând posibilitatea legală de a-și declina ulterior competența în favoarea altei instanțe.

În mod evident, introducerea în cauză a unui alt pârât ulterior primului termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe, nu dă posibilitatea instanței să deroge de la normele procesuale menționate, neexistând prevederi legale în acest sens; noul pârât ia procedura în starea în care aceasta se află, fiind ținut să respecte inclusiv competența instanței inițial învestite.

Procesat de GGC - NN