ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 960/2017

Decizia nr. 960/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/105/2011, reclamanții Orașul Sinaia prin primar și Consiliul Local al orașului Sinaia prin primar au chemat în judecată pe pârâta A. - B. Buzău–Ialomița pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea dreptului de proprietate privată al Orașului Sinaia asupra imobilelor-terenuri situate în Sinaia, în suprafață de 10.334 mp, Carte Funciară nr. 12208, nr. cadastral 11215 și Calea x, Tarla 31, Parcela 234 în suprafața de 23.108 mp, Carte Funciară nr. 12206, nr. cadastral 11214; lăsarea în deplină și liniștită posesie și proprietate a imobilelor-terenuri, și stabilirea liniei de hotar dintre proprietatea privată a Orașului Sinaia - limita de est a celor două imobile-terenuri, și terenul proprietate publică a Statului Român - albia minoră a râului Prahova, aflat în administrarea pârâtei.

În motivare acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că dreptul de proprietate asupra acestor două imobile-terenuri le revine conform planurilor și evidențelor cadastrale existente încă din anul 1965 din care reiese că dreptul de administrare al acestora aparținea Consiliului Popular Sinaia și parțial Ocolului Silvic, pentru o suprafață ocupată de rezervația de arini. În perioada 1948 - 1989, dreptul de proprietate, altul decât cel personal și cooperatist, aparținea Statului Român, autoritățile administrativ-teritoriale, instituțiile statului și unitățile economice având doar un drept de administrare asupra acestora, drept conferit prin acte administrative.

Totodată, s-a mai arătat că Orașul Sinaia în mod continuu a administrat și folosit aceste imobile-terenuri, nefiind stânjenit în vreun mod de către o altă autoritate și/sau instituție, astfel că zona respectivă a devenit zonă industrială a Orașului Sinaia, la ora actuală fiind edificate construcții cu caracter permanent autorizate conform legii de Primăria Sinaia. Pe terenurile din zona respectivă au fost edificate construcții autorizate care, în absența deținerii unui titlu valabil, au devenit și ele ilegal amplasate și, după anul 2005, toți foștii chiriași solicitând, de mai multe ori în scris și în cadrul audiențelor la primarul orașului, clarificarea situației juridice a terenurilor și intrarea lor în legalitate, atât cu construcțiile edificate, cât și cu continuarea activității prestate de fiecare.

Primarul Orașului Sinaia a inițiat demersuri atât la C., cât și la autoritatea centrală pentru clarificarea regimului juridic al terenurilor respective și, în urma acestora, autoritatea centrală A. a emis adresa din 9 noiembrie 2006, prin care se recunoaște că aceste terenuri fac parte din albia majoră a râului Prahova și, potrivit legislației în domeniu, nu fac parte din categoria celor care trebuie administrate de instituția lor, dar că urmează să analizeze oportunitatea transferului dreptului de administrare de la A. către autoritățile locale.

Din punct de vedere juridic, au considerat reclamanții că niciodată nu s-ar putea pune în practică o astfel de măsură, întrucât prin acte administrative, inclusiv o hotărâre de guvern, nu se poate dispune asupra transferării unui drept de administrare pe un drept care nu aparține și nu a aparținut niciodată statului, fiindcă așa cum s-a precizat și în referatul întocmit, potrivit legilor speciale în vigoare, respectiv, Legea nr. 213/1998 privind regimul proprietății publice, Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar, și Legea nr. 107/1996, modificată și completată, privind regimul apelor, sunt declarate terenuri proprietate publică doar terenurile aflate permanent sub ape, care în accepțiunea legii sunt definite ca albia minoră a râurilor sau cuvele lacurilor.

Au mai susținut reclamanții că aceeași legislație prevede că terenurile amplasate în albia majoră a unui râu sunt fie proprietatea privată a localității, fie proprietate particulară, iar C. civ., prin art. 495 și următoarele, reglementează regimul proprietății formate prin aluviune - depuneri succesive de pământ pe malurile râurilor și fluviilor, care se face doar în folosul riveranilor, fiind considerate proprietate a statului doar insulele și prundurile ce se formează în albia fluviilor și a râurilor navigabile sau plutitoare (art. 499 C. civ.).

Reclamanții au arătat, totodată, că au formulat cerere de chemare în judecată ca urmare a gravelor abuzuri și falsuri săvârșite de reprezentanții legali ai pârâtei și în baza cărora, prin mijloace frauduloase, s-a solicitat și obținut înscrierea, la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova, în Cartea Funciară a Orașului Sinaia a acestor terenuri la nr. cadastrale 11214 și 11215, în suprafață de 23.108 mp, și, respectiv, 10.334 mp, cu destinația teren intravilan - curți construcții, efectuată la începutul anului 2010, la solicitarea A. - B. Buzău - Ialomița, a dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.

În continuare, au susținut că și în evidențele cadastrale din anul 1965, care nu mai sunt valabile, nefiind actualizate, terenurile din zona respectivă apar ca fiind în administrarea Consiliului Popular al Orașului Sinaia și parțial a Ocolului Silvic Sinaia, iar C. Buzău - Ialomița, care funcționa și în acea vreme, nu apare în niciun document ca administrator al acestor terenuri. În ceea ce privește apartenența, potrivit legii, a terenului la patrimoniul Orașului Sinaia, s-a precizat de reclamanți că tot ceea ce excede proprietății private constituie proprietate publică și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.

Prin Legea apelor, nr. 107/1996, în detalierea prevederilor art. 136 alin. (3) din Constituție, la art. 1 alin. (2), se stipulează că apele fac parte din domeniul public al statului, iar la art. 3 alin. (1) se prevede că aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazinele hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km pătrați, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.

Ulterior, prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, la art. 3 alin. (2) și pct. I din anexă sunt prevăzute bunurile ce constituie domeniul public al statului, la pct. 3 de la pct. I fiind prevăzute „apele de suprafață, cu albiile lor minore". Potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al statului este alcătuit din bunuri proprietatea statului ce nu fac parte din domeniul public și asupra cărora statul are un drept de proprietate privată. Art. 3 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și pct. II din anexa la lege, stabilesc bunurile ce aparțin domeniului public al județelor, iar art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 și pct. III din anexa la lege, stabilesc bunurile ce formează domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor.

Coroborând prevederile art. 3 din Legea nr. 213/1998 și ale anexei la lege, rezultă că acele bunuri care nu sunt ”proprietate privată, dar nici proprietate privată a statului”, sunt proprietate privată a comunelor, orașelor sau a municipiilor în a căror rază teritorială se află situate. Raportat la aceste prevederi legale, terenurile ce exced albiei minore a râului Prahova, râu ce are cursul regularizat, aflate în zona teritorială a Orașului Sinaia aparțin de drept proprietății private a Orașului Sinaia dacă ele nu sunt proprietate privată. În plus, cursul râului Prahova pe zona teritorială a Orașului Sinaia a fost regularizat, fiind delimitată strict albia minoră și malurile acestuia. Potrivit art. 39 din Legea nr. 107/1996, delimitarea albiilor minore se realizează de A. împreună cu Autoritatea de Cadastru Funciar și cu deținătorii terenurilor riverane.

În anexa nr. 1 pct. 5 la lege se definește albia minoră ca suprafața de teren ocupată permanent sau temporar de apă, care asigură curgerea nestingherită din mal în mal a apelor la niveluri obișnuite, inclusiv insulele create prin curgerea naturală a apelor, iar metodologia pentru delimitarea albiilor minore ale cursurilor de apă care aparțin domeniului public al statului, aprobată prin Ordinul nr. 326/2007, la art. 10, în cadrul criteriilor de delimitare a albiilor minore, stabilește că albia minoră a cursului de apă este o fâșie continuă ce urmărește și include în ea toate zonele mai joase ale cursului de apă și care asigură prin secțiunile ei succesive continuitatea scurgerii debitelor medii și a debitelor de formare a albiei, de la izvoare până la vărsarea în afluentul de grad superior.

Pe rolul Judecătoriei Sinaia a fost înregistrat și Dosarul nr. x/310/2011 având același obiect, aceleași părți și cauză ca prezentul dosar și un conținut identic al cererii de chemare în judecată, situație în care, prin sentința civilă nr. 495 din 13 aprilie 2011, Judecătoria Sinaia a admis excepția de litispendență și, în baza art. 163 alin. (3) C. proc. civ., a trimis cauza la instanța cu grad mai înalt, respectiv, Tribunalului Prahova, pe rolul căruia se afla Dosarul nr. x/105/2011. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Cu privire la primul capăt de cerere, pârâta a invocat excepția inadmisibilității, având în vedere că modurile de dobândire a proprietății sunt altele decât acelea prin hotărâre judecătorească în constatare și anume cele prevăzute de art. 644 - 645 C. civ., fiind exclusă o acțiune în constatare, ci doar o acțiune în realizarea dreptului, și corelativ, cu privire la cel de al doilea și al treilea capăt de cerere, a susținut că specifice acțiunii în revendicare, respectiv, grănițuire, și acestea apar ca inadmisibile, deoarece nu aparțin unui titular al dreptului de proprietate.

Totodată, pârâta a invocat și excepția lucrului judecat cu privire la cele două terenuri, întrucât prin sentința nr. 908 din 23 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Buzău, a fost anulată hotărârea de Consiliu Local nr. 251 din 30 noiembrie 2007, hotărâre ce statuează asupra acestora în sensul că este nelegală trecerea lor din domeniul public în domeniul privat al Orașului Sinaia, iar prin Decizia nr. 1522 din 11 decembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești a respins recursul, ca nefondat. Printr-o altă Hotărâre de Consiliu Local, nr. 59 din 13 aprilie 2009, s-a statuat din nou trecerea aceluiași teren litigios din domeniul public al statului în domeniul privat al Orașului Sinaia, terenul fiind, de asemenea, administrat de către pârâtă.

Acțiunea în anulare a acestui act administrativ a fost soluționată de Tribunalul Prahova, secția comercială și de contencios administrativ II, prin anularea acestuia, de această dată pronunțându-se sentința civilă nr. 376 din 21 septembrie 2010 în Dosarul nr. x/105/2009, iar prin Decizia nr. 2182 din 14 decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, s-a respins recursul. De asemenea, a fost invocată și excepția lipsei calității procesuale active, deoarece atât Orașul Sinaia prin primar, cât și Consiliul Local Sinaia nu au calitatea de proprietari, statul fiind proprietar tabular. Prin încheierea din 24 septembrie 2012, Tribunalul Prahova a respins excepțiile inadmisibilității și autorității de lucru judecat, ca neîntemeiate, iar prin sentința civilă nr. 1044 din 11 aprilie 2014, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Orașul Sinaia prin primar și Consiliul Local al Orașului Sinaia prin primar, iar prin decizia civilă nr. 1470 din 10 decembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova, reținând, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.

civ., în virtutea rolului activ al instanțelor, judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale; că art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul de judecare în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil; că, din analiza solicitărilor formulate de reclamanți la prima instanță, a rezultat că se contestă dreptul de proprietate publică al statului asupra terenurilor în litigiu; că, în cadrul motivelor de apel, această contestare a devenit explicită, menționându-se de către apelanți că Statul Român și-a intabulat dreptul de proprietate, prin Încheierea nr. 4435 din 10 februarie 2010 a Biroului de Cadastru și Publicitate Imobiliară, doar în considerarea dispozițiilor Legii nr. 107/1996, însă acest act normativ impune o procedură care vizează delimitarea albiilor minore și abia după finalizarea acestei proceduri se poate intabula dreptul de proprietate publică,

în baza actelor emise în acest scop, iar în cazul de față, aceste cerințe nu au fost respectate, și că, plecând de la importanța dreptului de proprietate publică, s-a apreciat că în vederea soluționării corecte a cauzei, instanța, în virtutea rolului activ, trebuia să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a Statului Român și să procedeze la soluționarea cauzei și în raport cu această parte. Instanța de trimitere, prin încheierea din 25 martie 2015 și în temeiul dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., având în vedere cererea formulată de reclamanți, a dispus introducerea în cauză în calitate de pârât a Statului Român prin D., ca titular al dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu.

La data de 19 mai 2015, pârâtul Statul Român prin D. - E. Ploiești a formulat întâmpinare prin care a invocat, referitor la primul capăt de cerere privind constatarea dreptului de proprietate privată a Orașului Sinaia asupra terenurilor menționate în acțiune, excepția inadmisibilității, motivat de faptul că atunci când reclamantul are la dispoziție acțiunea în realizare, acțiunea în constatare este inadmisibilă. În ce privește capetele de cerere al doilea și al treilea, respectiv acțiunea în revendicare și grănițuire, pârâtul a considerat că și acestea sunt inadmisibile, întrucât nu aparțin titularului dreptului de proprietate.

În cazul în care instanța va trece peste excepția invocată, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, având în vedere că terenurile ce fac obiectul litigiului de față se afla în proprietatea publică a statului și în administrarea A., astfel că regimul juridic al terenului este reglementat de prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietate publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, a învederat că reclamanții susțin că asupra terenurilor revendicate au avut un drept de administrare din anul 1965, însă dreptul de administrare nu echivalează cu dreptul de proprietate.

La data de 22 ianuarie 2016, reclamanții Orașul Sinaia prin primar și Consiliul Local al Orașului Sinaia au formulat precizări prin care au arătat că își mențin în totalitate acțiunea pe care au formulat-o inițial, sub toate capetele de cerere, urmând ca la stabilirea liniei de hotar la care au făcut referire prin cererea de chemare în judecată să fie avute în vedere concluziile expertizei întocmite de expert F. și planurile anexa ale acestei lucrări.

De asemenea, reclamanții au declarat ca înțeleg să nu mai solicite efectuarea unui supliment la expertiză, așa după cum au învederat în cuprinsul cererii de probatorii depusă în fond după desființarea cu trimitere a primei hotărâri, iar pârâta a menționat că nu înțelege să facă comentarii asupra cadrului procesual în care operațiunea de delimitare ca atare dată în competența anumitor organe poate fi cenzurată, arătând că, de altfel, însuși reclamantul face trimitere la dispozițiile procedurale care disciplinează materia. În rejudecare, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 1504 din 17 mai 2016, a respins excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinare, iar pe fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată, obligând pe reclamanții să plătească pârâtei A., 3.000 lei cheltuieli de judecată, reținând, în esență, următoarele; Analizând cu prioritate excepțiile invocate de pârâtă, conform art. 137 C. proc.

civ., prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă, cu motivarea că prezenta acțiune are caracterul unei acțiuni în revendicare, atâta timp cât, subsecvent primului capăt de cerere, prin care se solicită constatarea/ dobândirea dreptului de proprietate cu privire la anumite suprafețe de teren, prin efectul uzucapiunii, reclamanții au formulat și un al doilea capăt de cerere, în revendicare, fiind astfel vorba despre o cerere în realizare, nefiind aplicabilă în speță ipoteza prevăzută de art. 111 teza a II-a C. proc. civ.

De asemenea, referitor la excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 908 din 23 septembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/114/2008, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, tribunalul a reținut că nu este îndeplinită condiția triplei identități de părți, de obiect și de cauză între cele două litigii, procesul anterior având ca obiect cererea formulată de pârâtă privind anularea unei hotărâri emise de Consiliul Local Sinaia. Chiar dacă, în esență, există o legătură între cele două procese, deoarece se pune în discuție regimul juridic al celor două suprafețe de teren în litigiu, nu există o identitate strictă, potrivit art. 1201 C. civ..

Pe fond, tribunalul a reținut că prin cererea introductivă de instanță reclamanții au solicitat să se constate că au dobândit dreptul de proprietate cu privire la două suprafețe de teren situate pe raza Orașului Sinaia, T 31, P 253, în suprafață de 10.334 mp, respectiv, T 31, P 234, în suprafață de 23.108 mp, prin efectul uzucapiunii de lungă durată, solicitându-se, totodată, lăsarea lor în deplină proprietate și liniștită posesie (cerere în revendicare).

În legătură cu aceste terenuri, s-a reținut că prin Încheierea nr. 4435 din 28 ianuarie 2010 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova - Biroul de Cadastrul și Publicitate Imobiliară Ploiești s-a dispus întabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, precum și a dreptului de administrare al pârâtei, cu privire la imobilul cu număr cadastral 11214, teren intravilan curți construcții, în suprafață măsurată de 23.108 mp, în suprafață din acte de 23.108 mp, cu destinația terenuri aflate în intravilan, înscris în Cartea Funciară cu numărul 12206 a unității administrativ teritoriale Sinaia.

De asemenea, prin Încheierea nr. 4436 din 28 ianuarie 2010 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ploiești, s-a dispus întabularea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român, precum și a dreptului de administrare al pârâtei, cu privire la imobilul cu număr cadastral 11215, teren intravilan curți construcții, în suprafață măsurată de 10.334 mp, în suprafață din acte de 10.334 mp, cu destinația terenuri aflate în intravilan, înscris în Cartea Funciară cu numărul 12208 a Unității Administrativ Teritoriale Sinaia. Astfel, terenurile revendicate de reclamanți și cu privire la care se solicită a se constata că sunt proprietatea privată a acestora sunt înscrise în Cartea Funciară, titular al dreptului de proprietate publică fiind Statul Român.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/1998, sub imperiul căreia s-a dispus întabularea dreptului de proprietate publică al Statului Român asupra terenurilor în litigiu, „domeniul public al statului este alcătuit din (…) apele de suprafață cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare” (pct. I.3. din anexa la lege). Spre deosebire de bunurile aflate în domeniul privat, fie al Statului Român ori al unităților administrativ-teritoriale, fie al particularilor, bunurile aflate în domeniul public au un regim juridic diferit.

Or, dreptul de proprietate publică este un drept absolut, exclusiv și perpetuu, fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil, cu alte cuvinte, un bun care face parte din domeniul public nu poate face obiectul unui transfer al dreptului de proprietate, nu poate fi dobândit de către terțe persoane prin efectul uzucapiunii și nu poate fi supus executării silite, iar asupra lui nu pot fi instituite garanții reale. Având în vedere faptul că societatea-pârâtă a făcut dovada că cele două terenuri în litigiu au fost intabulate ca făcând parte din domeniul public al Statului Român, tribunalul nu a primit susținerile reclamanților prin care au solicitat să se constate că aceste terenuri ar face parte din domeniul privat al Orașului Sinaia, întrucât precizările din registrul de evidență funciară în care s-a menționat că aceste terenuri ar aparține Sfatului Popular Sinaia nu constituie o probă certă în acest sens.

Pe de altă parte, s-a mai reținut că reclamanții au invocat faptul că au ocupat cele două terenuri în litigiu și le-au folosit vreme de peste 30 ani, perioadă în care au procedat la emiterea de autorizații de construire terțelor persoane fizice ori juridice, care au solicitat eliberarea unor asemenea documente, susțineri care au fost confirmate și de martorii audiați în cauză, astfel că au dobândit în proprietate cele două suprafețe de teren în litigiu prin efectul uzucapiunii de lungă durată, potrivit art. 1846, 1847, 1890 C. civ.

Legat de acest aspect, tribunalul a observat, în primul rând, că un bun imobil care face parte din domeniul public al statului nu poate fi dobândit în proprietate privată de o terță persoană, fie ea un particular ori o unitate administrativ-teritorială, iar pe de altă parte, că potrivit înscrisurilor depuse de părți la dosar, anterior reclamanții nu s-au comportat niciodată ca niște adevărați proprietari ai terenurilor în litigiu, cel mult ei acționând ca niște detentori precari. Astfel, potrivit susținerilor făcute chiar de reclamanți, ar fi acționat în calitate de administratori ai unui bun imobil aparținând statului.

Pentru a exista o posesie utilă, necesară dobândirii în proprietate a unui bun prin efectul prescripției achizitive trebuie îndeplinite cumulativ două elemente: cel material (corpus), adică actele materiale de deținere și de folosire a lucrului, și cel intențional (animus), care constă în aceea că cel ce săvârșește actele materiale de deținere sau întrebuințare a lucrului are intenția de a le face pentru sine, așa cum le-ar fi exercitat proprietarul sau titularul acelui drept real. Cu alte cuvinte, posesia se bazează pe intenția de a poseda pentru el, în lipsa acestui element fiind vorba doar de o deținere a lucrului sau o detenție precară, dar nu o posesie. Or, din această perspectivă, efectuarea de acte de administrare cu privire la un bun nu reprezintă o posesie utilă.

Faptul că reclamanții au eliberat de-a lungul timpului autorizații de construire pentru diverse construcții edificate pe cele două terenuri în litigiu nu reprezintă o dovadă a existenței unei posesii utile. Emiterea respectivelor acte administrative a fost făcută în baza legii și nu ca o manifestare a atributelor dreptului de proprietate.

În ce privește susținerile reclamanților referitoare la faptul că terenurile în litigiu nu ar mai face parte din albia minoră a râului Prahova, ci din albia majoră și astfel nu ar mai putea fi incluse în domeniul public, tribunalul a reținut că în primul ciclu procesual în fața instanței de fond s-a procedat la efectuarea unei expertize tehnice judiciare topo întocmită de expert F. Potrivit concluziilor acestei expertize, coroborate cu schița de plan anexă la raport, expertul desemnat a opinat că cele două suprafețe de teren în litigiu delimitate cu un contur albastru pe schița de plan anexă nu s-ar suprapune cu albia minoră a răului Prahova, ci ar face parte din albia majoră a râului. Reclamanții au susținut că de-a lungul vremii au avut loc mai multe acțiuni de amenajare a râului Prahova, ocazie cu care cursul râului a fost regularizat.

Raportat la prevederile art. 16 din Ordinul nr. 326 din 12 martie 2007 privind aprobarea Metodologiei pentru delimitarea albiilor minore ale cursurilor de apă care aparțin domeniului public al statului emis de G. și în dezacord cu opinia exprimată de expert, tribunalul a apreciat că, în înțelesul legii, albia minoră nu este reprezentată doar de suprafața ocupată permanent de luciul de apă, ci sunt asimilate și alte categorii de terenuri, aflate în strânsă legătură cu terenurile acoperite în mod continuu de apă, cum de altfel a arătat și expertul consilier Miu Silvian, propus de pârâtă. Legat de acest aspect, tribunalul a mai reținut că prin hotărârile judecătorești anterioare, față de care pârâta a susținut că ar exista autoritate de lucru judecat, s-a arătat în mod constant că terenul în litigiu are caracterul juridic al albiei minore.

Astfel, în considerentele Deciziei nr. 2182 din 14 decembrie 2010, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/105/2009, s-a arătat că „susținerile recurentei (Consiliul Local Sinaia, n.n.) relativ la cuprinsul anexelor 2 și 4 ale Hotărârii nr. 59/2009 în sensul că terenurile în discuție nu se află amplasate în albia minoră a râului Prahova nu este în acord cu înscrisurile existente la dosar, aceste parcele figurând ca albii minore în evidențele cadastrale ale A., probe necontestate de către recurentă (…), se poate concluziona că sunt neîntemeiate susținerile recurentului, terenurile, potrivit probelor administrate, având un regim juridic clar stabilit, acela de albii minore ale râului Prahova, ce aparțin domeniului public al statului, context în care autoritatea locală nu poate dispune de ele transferând bunuri din domeniul public al statului în domeniul privat, lucru ce se poate realiza doar printr-o hotărâre de guvern”.

Cât privește faptul că nu a fost emisă nicio hotărâre de guvern sau o hotărâre de consiliu județean prin care să se menționeze în mod expres că aceste două terenuri ar face parte din domeniul public al statului, tribunalul a apreciat că nu se impune nominalizarea expresă a acestor bunuri imobile în vreun act normativ, ele făcând parte din domeniul public al statului în virtutea legii, respectiv Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 107/1996, prin prisma faptului că reprezintă suprafețe de teren ce fac parte din albia minoră a râului Prahova, în înțelesul dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Totodată, s-a apreciat că susținerile reclamanților în sensul că în mod nelegal s-a procedat la întabularea dreptului de proprietate publică a Statului Român cu privire la cele două suprafețe de teren pe motiv că nu a fost respectată procedura reglementată de Ordinul nr. 326/2007, nu pot face obiectul prezentei acțiuni în revendicare, având în vedere că, așa cum au arătat chiar reclamanții, potrivit art. 33 și urm. din ordin, riveranii unor asemenea terenuri au la îndemâna mijloace legale prin care pot ataca în contencios administrativ procedura pentru delimitarea albiei minore. În raport de aceste considerente, tribunalul a constatat că reclamanții nu au reușit să facă dovada faptului că dețin în proprietate privată terenurile în litigiu, astfel că a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, inclusiv cu privire la cererea în grănițuire și, în baza art. 274 C. proc.

civ., a obligat pe reclamanții să plătească pârâtei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 258 din data de 31 ianuarie 2017, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții Orașul Sinaia prin primar și Consiliul Local al orașului Sinaia prin primar, reținând, în esență, următoarele; Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții Orașul Sinaia prin primar și Consiliul Local al orașului Sinaia prin primar au solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. - B. Buzău-Ialomița și Statul Român prin D., să se constate dreptul de proprietate privată al Orașului Sinaia asupra imobilelor-terenuri situate în Sinaia, Calea x, Tarla 31, Parcela 253, în suprafață de 10.334 mp, Carte Funciara nr. 12208, nr. cadastral 11215 și Calea x, Tarla 31, Parcela 234 în suprafața de 23.108 mp, Carte Funciara nr. 12206, nr. cadastral 11214; lăsarea în deplină și liniștită posesie și proprietate a imobilelor-terenuri, și stabilirea liniei de hotar dintre proprietatea privată a Orașului Sinaia - limita de est a celor două imobile-terenuri, și terenul proprietate publică a Statului Român - albia minoră a râului Prahova, aflat în administrarea pârâtei.

Apelanții-reclamanți au invocat în dovedirea dreptului lor de proprietate privată planurile și evidențele cadastrale existente în anul 1965 (filele 10-18 dosar fond), potrivit cărora Consiliul Popular Sinaia și Ocolul Silvic dețineau dreptul de administrare asupra terenurilor în litigiu. Din actele dosarului, Curtea a reținut că cele două terenuri în litigiu, respectiv, imobilele cu numerele cadastrale 11214 și 11215, au fost intabulate în cartea funciară, în temeiul încheierilor nr. 4435/2010 și nr. 4436/2010, proprietarul acestora fiind Statul Român - domeniul public, iar administrator - pârâta A. - B. Buzău-Ialomița, H. Prahova (filele 63-66, dos. fond), și că terenurile în litigiu au făcut obiectul a două hotărâri adoptate de Consiliul Local al Orașului Sinaia prin care s-a aprobat completarea listei de inventariere a domeniului privat al Orașului Sinaia cu terenurile în litigiu, ambele hotărâri fiind anulate pe cale judecătorească.

Pe de altă parte, Curtea a reținut și susținerile intimatei legate de faptul că, potrivit planului cadastral din anul 1970, numai o suprafață de 10.000 mp, din terenul în litigiu reprezenta albia minoră a râului Prahova și se afla în domeniul public al statului și administrarea intimatei, și că, prin Hotărârea nr. 114 din 06 noiembrie 1997 a Consiliului Local Sinaia, s-a hotărât schimbul de terenuri între părțile din prezenta cauză, intimata-pârâtă devenind administrator al suprafeței de 2,23 hectare situată între Calea x și râul Prahova, iar apelanta-reclamantă dobândind în administrare suprafața de 2,23 hectare situată în Sinaia, pe Calea x, între râul Prahova și DN1, schimb de terenuri ce este contestat de către apelanții-reclamanți, aceștia invocând lipsa unui contract de schimb încheiat în condițiile art. 1405 și următoarele C. civ., respectiv, lipsa unor dovezi că acest schimb se referă la terenurile în litigiu.

S-a reținut și împrejurarea, confirmată de ambele părți, potrivit căreia albia minoră a râului Prahova a cunoscut în timp modificări, ca urmare a lucrărilor de amenajare și regularizare a cursului apei. Din actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut că aspectul litigios dedus judecății îl constituie apartenența celor două terenuri la albia minoră sau la albia majoră a râului Prahova, în funcție de această apartenență fiind determinat regimul juridic al proprietății - domeniul public al statului sau proprietatea privată a Orașului Sinaia. În acest sens, potrivit dispozițiilor art. 136 din Constituția României, (1) proprietatea este publică sau privată.

(2) Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.(3) Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea apelor, nr. 107/1996, aparțin domeniului public al statului apele de suprafața cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 kmp, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja marii, cu bogățiile lor naturale și potențialul valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime.

Potrivit art. 6 din Ordinul nr. 326 din 12 martie 2007 privind aprobarea Metodologiei pentru delimitarea albiilor minore ale cursurilor de apă care aparțin domeniului public al statului, albia minoră este definită ca fiind suprafața de teren ocupată permanent sau temporar de apă, care asigură curgerea nestingherită, din mal în mal, a apelor la niveluri obișnuite, inclusiv insulele create prin curgere naturală. Art. 7 din Ordin prevede și faptul că delimitarea, evidența, ținerea la zi, sinteza și gestionarea datelor tehnice și economice privind terenurile care aparțin albiilor minore și care fac parte din domeniul public al statului, se asigură și au la bază respectarea prevederilor Legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, precum și ale Normelor tehnice pentru introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul ministrului administrației publice nr. 534/2001, cu modificările și completările ulterioare.

S-a mai reținut și împrejurarea că, în cap. III al Ordinului nr. 326/2007, a fost reglementată procedura de delimitare a albiei minore, stabilindu-se, în concret, autoritățile competente, documentația tehnică și aspectele tehnice de delimitare a acesteia; că în cap. IV din Ordin se reglementează contestațiile pe care deținătorii terenurilor riverane, ce se consideră prejudiciați prin operațiunea de delimitare a albiei minore, le pot formula, și că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, definiția albiei minore este detaliată de articolele 10 -12 din Ordin, articolul 16 prevăzând expres suprafețele care se includ în albia minoră a râurilor, astfel cum sunt enumerate în această dispoziție legală.

S-a conchis, că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, potrivit cărora ”domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. (2) Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca atare prin lege”.

Potrivit pct. I.3 din Anexa la Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este alcătuit din: . ”apele de suprafață, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja marii, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare”.

În consecință, Curtea a constatat că, potrivit legislației incidente, albia minoră a apelor de suprafață descrise de art. 3 din Legea nr. 107/1996 constituie domeniul public al statului, în timp ce suprafețele ce exced acesteia și formează albia majoră pot constitui obiect al dreptului de proprietate privată, și că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, albia minoră a râului Prahova face parte din domeniul public al Statului Român în temeiul legii (ope legis), eventuala lipsă a unei hotărâri de guvern care să includă această albie minoră în inventarul domeniului public al statului având relevanță cu privire la dovedirea întinderii dreptului, și nu cu privire la existența acestui drept de proprietate publică.

Pentru a determina regimul juridic aplicabil suprafețelor de teren în litigiu este esențială delimitarea albiei minore de albia majoră, numai terenul afectat albiei minore făcând parte din domeniu public. O atare delimitare este cu atât mai mult necesară în condițiile în care cursul râului Prahova a fost afectat de lucrări de amenajare și regularizare, ce au determinat modificări ale suprafeței albiei sale minore. În prezenta cauză, Curtea a reținut că o astfel de delimitare nu a fost realizată, intimata neîndeplinind procedura specială prevăzută de Ordinul nr. 326/2007, însă împrejurarea că intimata nu a urmat procedura la care era obligată prin lege pentru stabilirea întinderii albiei minore a râului Prahova nu echivalează cu integrarea suprafețelor de teren, care, în opinia apelanților, exced albiei minore, în domeniul privat al Orașului Sinaia, neexistând niciun temei juridic pentru transformarea domeniului public al statului în domeniul privat al orașului.

Într-o atare situație, regimul juridic al terenurilor în litigiu nu poate fi stabilit decât prin îndeplinirea procedurii legale de delimitare a albiei minore a râului Prahova, existând obligația legală stabilită în sarcina intimatei de a realiza această delimitare. S-a conchis, că nu se poate constata dreptul de proprietate privată al Orașului Sinaia asupra terenurilor în litigiu, în lipsa delimitării acestei albii minore. Or, neîndeplinirea obligației de a efectua această delimitare a albiei minore, de către intimată, poate conduce la promovarea unei acțiuni în justiție în acest sens, prin care intimata să fie obligată la delimitare și nu la revendicarea terenurilor menționate.

Numai ulterior delimitării de către comisia competentă, potrivit aspectelor tehnice și întocmind documentația tehnică prevăzute de Ordinul nr. 326/2007, se poate stabili care suprafață de teren constituie albia minoră a râului Prahova și reprezintă domeniul public al Statului Român și care suprafață de teren excede acestei albii minore, și poate constitui obiect al dreptului de proprietate privată a Orașului Sinaia. În acest sens, efectuarea unui raport de expertiză de specialitate în cadrul prezentei acțiuni în revendicare nu poate înlocui procedura expres reglementată de lege pentru delimitarea albiei minore. De altfel, o atare împrejurare este susținută chiar de către apelanți, aceștia concluzionând, însă, eronat, faptul că în situația neîndeplinirii procedurii legale de delimitare a albiei minore terenurile în litigiu urmează a fi considerate proprietatea privată a Orașului Sinaia.

Sub acest aspect, Curtea a reținut că Statul Român a intabulat dreptul de proprietate publică asupra terenurilor în litigiu, figurând în cartea funciară ca proprietar, iar plângerile formulate de apelantul Consiliul Local Sinaia împotriva acestor încheieri de întabulare au fost respinse prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. În acest context, s-a apreciat că nu poate fi reținută nici susținerea apelanților cu privire la nelegalitatea intabulării dreptului de proprietate publică în favoarea Statului Român, asemenea susțineri excedând cadrului procesual din prezenta cauză, și că este lipsită de relevanță juridică și împrejurarea că pe terenurile în litigiu s-au edificat construcții, în condițiile în care, pe de o parte, s-au eliberat autorizații provizorii de construire, pentru organizare de șantier, depozitare etc., iar pe de altă parte, edificarea acestora nu poate determina schimbarea regimului juridic al terenurilor în cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții Consiliul Local al Orașului Sinaia prin primar și Orașul Sinaia prin primar. După prezentarea istoricului cauzei, indicând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Astfel, în dezvoltarea criticilor ce se circumscriu acestui motiv de recurs, s-a arătat că, în motivarea deciziei recurate, instanța de control judiciar și-a însușit ca fiind corecte principalele jaloane pe care s-a fundamentat apelul declarat de reclamanți și, implicit, demersul judiciar al acestora. În primul rând, s-a recunoscut că problema centrală a litigiului o reprezintă apartenența celor doua terenuri la albia majoră sau la albia minoră a râului Prahova, în funcție de aceasta fiind determinat regimul juridic al proprietății - domeniul public al statului sau domeniu privat al Orașului Sinaia.

De asemenea, s-a stabilit, prin raportare la textele de lege incidente (art. 136 din Constituție, art. 3 alin. (1) din Legea Apelor nr. 107/1996), că numai albiile minore determinate ca atare potrivit procedurii instituite de lege pot forma obiect al dreptului de proprietate publică. Nu în ultimul rând, însușindu-și punctul de vedere exprimat de reclamanți, Curtea a recunoscut că modalitatea în care trebuia delimitată albia minoră a râului Prahova ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Ordinul nr. 326/2007, a cărei organizare cădea exclusiv în sarcina pârâtei, dar pe care aceasta nu a înțeles să o respecte. Cu toate acestea, contrar acestei motivări, instanța de apel a înțeles să îi penalizeze pe reclamanți, cărora le-a respins acțiunea și să consolideze astfel abuzurile pârâtei, ceea ce în mod categoric afectează legalitatea hotărârii astfel pronunțate, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., întrucât instanța de control judiciar ar fi trebuit să fie consecventă până la capăt și să pună în acord propriile argumente cu soluția finală pe care ar fi trebuit să o adopte în speță. Din aceasta perspectivă, în urmărirea propriului raționament, ar fi trebuit să observe că numai acele terenuri stabilite în mod legal ca fiind albii minore puteau face obiect al intabulării în favoarea statului, condiție nerealizată în cauză de către A.. La nivelul anului 2010, când această operațiune a fost efectuată de către pârâtă, erau incidente dispozițiile Ordinului nr. 326/2007, ale cărui prevederi, în mod neîndoielnic, au fost nesocotite. Așa fiind, s-a arătat că ar fi fost corect ca instanța de control judiciar să considere că în lipsa îndeplinirii unei condiții esențiale pentru susținerea regimului de bun public al suprafețelor în litigiu, pârâta nu poate opune reclamanților un titlu valabil și nu se poate bucura de protecția pe care i-a asigurat-o instanța.

Or, instanța de apel a pornit de la premisa că ambele părți au susținut, în principal, legea ca fundament al dreptului de proprietate dedus judecații, numai că nu a observat un element esențial, care fusese relevat prin motivele de apel cu care fusese investită, respectiv, că regimul de apartenență la domeniul public al statului este unul special, derogatoriu de la dreptul comun, care este reprezentat de proprietatea privată. Dacă regula este proprietatea privată, excepția trebuie dovedită, iar sarcina probei aparține în acest caz pârâtei A. și nu reclamantelor, care sunt beneficiarele unei prezumții legale, care nu a fost răsturnată. S-a mai arătat, că motivarea soluției, prin trimitere la un alt mod de soluționare a cauzei, este, în opinia reclamanților, străină de natura pricinii, cărora li s-a recomandat să declanșeze procedura prevăzută de Ordinul nr. 326/2007 în lipsa căreia, în opinia instanței, nu ar avea acces la justiție.

Numai că, așa cum aceeași instanța observă în cuprinsul hotărârii, organizarea procedurii este exclusiv la latitudinea A., care, după îndelungi presiuni care au durat aproape un an de zile, a recunoscut, prin adresa din 16 decembrie 2015 înaintată Tribunalului Prahova, că nu a realizat niciodată procedura în cauză, deoarece la nivel central nu a fost constituită comisia prevăzută de respectivul ordin din lipsa de fonduri și, datorită acestei situații, nu s-a efectuat documentația specială în forma prevăzută de lege.

În aceste condiții, este cât se poate de clar că motivarea instanței este în discordanță cu natura cauzei supuse soluționării, deoarece, deși se recunoaște că ambele părți se prevalează de același temei al dreptului de proprietate, nu se observa că, în realitate, pârâta, care susține un regim derogatoriu de la dreptul comun, este obligată să îl probeze, ceea ce nu a făcut în cauză, pe de o parte, iar pe de altă parte, deși se recunoaște implicit că pârâtul și-a intabulat un drept în mod nelegal, instanța în loc să-l sancționeze opune aceasta situație reclamanților pentru a le paraliza acțiunea în revendicare refuzând accesul acestora la justiție, trimițându-i să realizeze o procedură iluzorie a cărei realizare depinde doar de voința pur potestativă a părții adverse, înlăturând dovezile necontestate administrate în cauză, cu preponderență expertiza de specialitate, la administrarea căreia pârâta nu s-a opus, cu motivarea că este prevalentă opinia unei comisii de specialitate care nu există.

S-a conchis, că, prin maniera de motivare, instanța s-a declarat necompetentă să soluționeze cauza, invocând un adevărat fine de neprimire (prevalența procedurii administrative prevăzute de Ordinul nr. 326/2007), deși niciuna dintre părți și nici instanțele care au soluționat cauza în precedent nu au ridicat o astfel de problema, care, de altfel, nu a fost pusă niciodată în discuția contradictorie a părților. Indicând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurenți reclamanți au arătat că hotărârea este lipsita de temei legal sau a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de control judiciar a făcut o greșită aplicare a textelor de lege incidente în cauza dedusă judecații și anume: art. 44 alin. (2) teza 1 și art. 135 alin. (1) și (2) din Constituție, art. 6, art. 29 alin. (9) și art. 25 din Legea nr. 18/1991, art. 121-124 din Legea nr. 215/2001, art. 4-6 din Legea nr. 213/1998, art. 475 și următoarele C. civ., Ordinul nr. 326/2007 emis de G., publicat în M. Of. nr. 213 din 29 martie 2007, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, Legea nr. 7/1996, și art. 1 și art. 2 C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că greșit și printr-o interpretare eronată a dispozițiilor legale incidente, a apreciat instanța de apel că terenurile în cauză fac parte din proprietatea publică a Statului Român, întrucât nu există o Hotărâre de Guvern sau o Hotărâre de Consiliu Județean care să ateste că bunurile în cauză, nominalizate ca atare, se află în domeniul public al statului, așa după cum se impune prin Legea nr. 213/1998, iar terenurile în cauză nu se încadrează în categoria bunurilor de interes public la care face referire aceasta lege. Deși susține contrariul, Statul Român nu a prezentat niciun document din care să rezulte că bunurile în cauză ar fi intrat în patrimoniul său într-unul din modurile prevăzute de lege sau că, prin destinație, ele ar fi de utilitate publică.

S-a subliniat, că pentru ca un astfel de teren să fie calificat ca și albie minoră a unui râu și deci pentru a avea calitatea de bun public, el ar fi trebuit să fie determinat ca atare în urma unei proceduri instituite prin lege, care a fost reglementată de legiuitor prin Ordinul nr. 326 din 12 martie 2007 emis de G., publicat în M. Of. nr. 213 din 29 martie 2007, și numai acele albii minore delimitate în conformitate cu metodologia prevăzută de acest ordinul se înscriu apoi în evidențele cadastrului. Rezultă, că, potrivit prevederilor legale în vigoare, constituirea și delimitarea albiei minore a unui râu este supusă unei metodologii stricte și numai cu respectarea acesteia se poate considera că bunul în cauză aparține legal domeniului public al Statului Român și poate fi înscris în mod legitim în evidențele cadastrale.

Or, procedura prevăzută de Ordinul nr. 326 din 12 martie 2007 nu a fost niciodată respectată, astfel că pârâta nu se afla în posesia documentației prevăzută de lege, potrivit adresei nr. 22141 din 16 decembrie 2015 emisă de A. - I. Buzău - Ialomița, pentru dosarul de față. Aceasta recunoaștere expresă și neechivocă a fost făcută de pârâtă la peste 4 ani de la înregistrarea litigiului, în al doilea ciclu procesual, și la aproape un an după ce i-au fost solicitate expres documentele în cauză de către instanța de judecată. Mai mult, prin aceeași adresă, A., sub semnătura reprezentanților săi autorizați, a arătat că în realitate doar 10.000 mp, din cei cu care s-au înscris în Cartea Funciară ar reprezenta, în opinia lor, albia minoră a râului Prahova.

Cât privește diferența de 33.442 mp, intabulată, de asemenea, cu titlu de albie minoră pentru prima dată și contrar a ceea ce susținuse în precedent, pârâta a recunoscut că ar avea alt mod de proveniență, și anume un pretins schimb de terenuri cu Orașul Sinaia, dar pentru care nu s-a prezentat nicio dovadă legală. Regimul de bun public este unul restrictiv, derogatoriu de la dreptul comun și care reprezintă o excepție de la regulă. Ca orice excepție, ea trebuie strict delimitată și aplicată doar dacă limitarea ca atare este reală și în acord cu prevederile legale. După cum s-a subliniat, legiuitorul însuși a stabilit metodologia după care un teren poate face parte legal din domeniul public al statului cu consecința restrângerii dreptului comunității de a-l folosi.

Or, aceste reguli au fost încălcate în cauză tocmai de acele organe ale statului chemate să le respecte, împrejurare care trebuia să fie sancționată ca atare de instanța de judecată. Rezultă, că tocmai instanța de judecată chemată să se pronunțe a nesocotit grav atât textele de lege cu incidența în cauza dedusă judecații: art. 136 alin. (1)-(4) din Constituție în forma revizuită, Legea nr. 213/1998 - art. 4-6, art. 29 alin. (9) și art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 121-124 din Legea nr. 215/2001, dar și probatoriile administrate în cauză. S-a mai arătat, că lipsește explicația pentru care instanța de control judiciar a susținut că terenul a fost corect intabulat, deoarece tot ea a stabilit că nu a fost respectată procedura prevăzută de lege pentru delimitarea albiei minore.

S-a conchis, că, nefiind realizată proc