ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 960/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 960/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 960/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele;

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/105/2011, reclamanții Orașul

Sinaia prin primar și Consiliul Local al orașului Sinaia prin primar

au chemat în judecată pe pârâta A. - B. Buzău–Ialomița pentru ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea

dreptului de proprietate privată al Orașului Sinaia asupra imobilelor-terenuri

situate în Sinaia, în suprafață de 10.334 mp, Carte Funciară nr.

12208, nr. cadastral 11215 și Calea x, Tarla 31, Parcela 234 în

suprafața de 23.108 mp, Carte Funciară nr. 12206, nr. cadastral

11214; lăsarea în deplină și liniștită posesie și

proprietate a imobilelor-terenuri, și stabilirea liniei de hotar dintre

proprietatea privată a Orașului Sinaia - limita de est a celor

două imobile-terenuri, și terenul proprietate publică a Statului

Român - albia minoră a râului Prahova, aflat în administrarea pârâtei.

În motivare

acțiunii, reclamanții au arătat, în esență, că

dreptul de proprietate asupra acestor două imobile-terenuri le revine

conform planurilor și evidențelor cadastrale existente încă din

anul 1965 din care reiese că dreptul de administrare al acestora

aparținea Consiliului Popular Sinaia și parțial Ocolului Silvic,

pentru o suprafață ocupată de rezervația de arini. În

perioada 1948 - 1989, dreptul de proprietate, altul decât cel personal și

cooperatist, aparținea Statului Român, autoritățile

administrativ-teritoriale, instituțiile statului și

unitățile economice având doar un drept de administrare asupra

acestora, drept conferit prin acte administrative.

Totodată,

s-a mai arătat că Orașul Sinaia în mod continuu a administrat

și folosit aceste imobile-terenuri, nefiind stânjenit în vreun mod de

către o altă autoritate și/sau instituție, astfel că

zona respectivă a devenit zonă industrială a Orașului

Sinaia, la ora actuală fiind edificate construcții cu caracter

permanent autorizate conform legii de Primăria Sinaia.

Pe terenurile

din zona respectivă au fost edificate construcții autorizate care, în

absența deținerii unui titlu valabil, au devenit și ele ilegal

amplasate și, după anul 2005, toți foștii chiriași

solicitând, de mai multe ori în scris și în cadrul audiențelor la

primarul orașului, clarificarea situației juridice a terenurilor

și intrarea lor în legalitate, atât cu construcțiile edificate, cât

și cu continuarea activității prestate de fiecare. Primarul Orașului

Sinaia a inițiat demersuri atât la C., cât și la autoritatea

centrală pentru clarificarea regimului juridic al terenurilor respective

și, în urma acestora, autoritatea centrală A. a emis adresa din 9

noiembrie 2006, prin care se recunoaște că aceste terenuri fac parte

din albia majoră a râului Prahova și, potrivit legislației în

domeniu, nu fac parte din categoria celor care trebuie administrate de

instituția lor, dar că urmează să analizeze oportunitatea

transferului dreptului de administrare de la A. către autoritățile

locale.

Din punct de

vedere juridic, au considerat reclamanții că niciodată nu s-ar

putea pune în practică o astfel de măsură, întrucât prin acte

administrative, inclusiv o hotărâre de guvern, nu se poate dispune asupra

transferării unui drept de administrare pe un drept care nu aparține

și nu a aparținut niciodată statului, fiindcă așa cum

s-a precizat și în referatul întocmit, potrivit legilor speciale în

vigoare, respectiv, Legea nr. 213/1998 privind regimul proprietății

publice, Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar, și Legea nr. 107/1996,

modificată și completată, privind regimul apelor, sunt declarate

terenuri proprietate publică doar terenurile aflate permanent sub ape,

care în accepțiunea legii sunt definite ca albia minoră a râurilor

sau cuvele lacurilor.

Au mai

susținut reclamanții că aceeași legislație prevede

că terenurile amplasate în albia majoră a unui râu sunt fie

proprietatea privată a localității, fie proprietate

particulară, iar C. civ., prin art. 495 și următoarele, reglementează

regimul proprietății formate prin aluviune - depuneri succesive de

pământ pe malurile râurilor și fluviilor, care se face doar în

folosul riveranilor, fiind considerate proprietate a statului doar insulele

și prundurile ce se formează în albia fluviilor și a râurilor

navigabile sau plutitoare (art. 499 C. civ.).

Reclamanții

au arătat, totodată, că au formulat cerere de chemare în

judecată ca urmare a gravelor abuzuri și falsuri săvârșite

de reprezentanții legali ai pârâtei și în baza cărora, prin mijloace

frauduloase, s-a solicitat și obținut înscrierea, la Oficiul de

Cadastru și Publicitate Imobiliară Prahova, în Cartea Funciară a

Orașului Sinaia a acestor terenuri la nr. cadastrale 11214 și 11215,

în suprafață de 23.108 mp, și, respectiv, 10.334 mp, cu

destinația teren intravilan - curți construcții, efectuată

la începutul anului 2010, la solicitarea A. - B. Buzău - Ialomița, a

dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.

În

continuare, au susținut că și în evidențele cadastrale din

anul 1965, care nu mai sunt valabile, nefiind actualizate, terenurile din zona

respectivă apar ca fiind în administrarea Consiliului Popular al Orașului

Sinaia și parțial a Ocolului Silvic Sinaia, iar C. Buzău -

Ialomița, care funcționa și în acea vreme, nu apare în niciun

document ca administrator al acestor terenuri.

În ceea ce

privește apartenența, potrivit legii, a terenului la patrimoniul

Orașului Sinaia, s-a precizat de reclamanți că tot ceea ce

excede proprietății private constituie proprietate publică

și aparține statului sau unităților

administrativ-teritoriale.

Prin Legea

apelor, nr. 107/1996, în detalierea prevederilor art. 136 alin. (3) din

Constituție, la art. 1 alin. (2), se stipulează că apele fac

parte din domeniul public al statului, iar la art. 3 alin. (1) se prevede

că aparțin domeniului public al statului apele de suprafață

cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazinele

hidrografice ce depășesc suprafața de 10 km pătrați,

malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele

maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile

lor naturale și potențialul valorificabil, marea teritorială

și fundul apelor maritime.

Ulterior,

prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, la art. 3 alin. (2) și pct. I din anexă sunt

prevăzute bunurile ce constituie domeniul public al statului, la pct. 3 de

la pct. I fiind prevăzute „apele de suprafață, cu albiile lor

minore". Potrivit art. 4 din Legea nr. 213/1998, domeniul privat al

statului este alcătuit din bunuri proprietatea statului ce nu fac parte

din domeniul public și asupra cărora statul are un drept de proprietate

privată. Art. 3 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și pct. II din anexa

la lege, stabilesc bunurile ce aparțin domeniului public al

județelor, iar art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 și pct. III

din anexa la lege, stabilesc bunurile ce formează domeniul public al

comunelor, al orașelor și al municipiilor. Coroborând prevederile art.

3 din Legea nr. 213/1998 și ale anexei la lege, rezultă că acele

bunuri care nu sunt ”proprietate privată, dar nici proprietate

privată a statului”, sunt proprietate privată a comunelor,

orașelor sau a municipiilor în a căror rază teritorială se

află situate.

Raportat la

aceste prevederi legale, terenurile ce exced albiei minore a râului Prahova,

râu ce are cursul regularizat, aflate în zona teritorială a Orașului

Sinaia aparțin de drept proprietății private a Orașului

Sinaia dacă ele nu sunt proprietate privată.

În plus,

cursul râului Prahova pe zona teritorială a Orașului Sinaia a fost

regularizat, fiind delimitată strict albia minoră și malurile

acestuia. Potrivit art. 39 din Legea nr. 107/1996, delimitarea albiilor minore

se realizează de A. împreună cu Autoritatea de Cadastru Funciar

și cu deținătorii terenurilor riverane. În anexa nr. 1 pct. 5 la

lege se definește albia minoră ca suprafața de teren

ocupată permanent sau temporar de apă, care asigură curgerea

nestingherită din mal în mal a apelor la niveluri obișnuite, inclusiv

insulele create prin curgerea naturală a apelor, iar metodologia pentru

delimitarea albiilor minore ale cursurilor de apă care aparțin

domeniului public al statului, aprobată prin Ordinul nr. 326/2007, la art.

10, în cadrul criteriilor de delimitare a albiilor minore, stabilește

că albia minoră a cursului de apă este o fâșie

continuă ce urmărește și include în ea toate zonele mai

joase ale cursului de apă și care asigură prin secțiunile

ei succesive continuitatea scurgerii debitelor medii și a debitelor de

formare a albiei, de la izvoare până la vărsarea în afluentul de grad

superior.

Pe rolul

Judecătoriei Sinaia a fost înregistrat și Dosarul nr. x/310/2011

având același obiect, aceleași părți și cauză ca

prezentul dosar și un conținut identic al cererii de chemare în

judecată, situație în care, prin sentința civilă nr. 495

din 13 aprilie 2011, Judecătoria Sinaia a admis excepția de

litispendență și, în baza art. 163 alin. (3) C. proc. civ., a

trimis cauza la instanța cu grad mai înalt, respectiv, Tribunalului

Prahova, pe rolul căruia se afla Dosarul nr. x/105/2011.

Pârâta a

formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată. Cu privire la primul capăt de cerere, pârâta a invocat

excepția inadmisibilității, având în vedere că modurile de

dobândire a proprietății sunt altele decât acelea prin hotărâre

judecătorească în constatare și anume cele prevăzute de art.

644 - 645 C. civ., fiind exclusă o acțiune în constatare, ci doar o acțiune

în realizarea dreptului, și corelativ, cu privire la cel de al doilea

și al treilea capăt de cerere, a susținut că specifice

acțiunii în revendicare, respectiv, grănițuire, și acestea

apar ca inadmisibile, deoarece nu aparțin unui titular al dreptului de

proprietate.

Totodată,

pârâta a invocat și excepția lucrului judecat cu privire la cele

două terenuri, întrucât prin sentința nr. 908 din 23 septembrie 2008,

pronunțată de Tribunalul Buzău, a fost anulată

hotărârea de Consiliu Local nr. 251 din 30 noiembrie 2007, hotărâre

ce statuează asupra acestora în sensul că este nelegală trecerea

lor din domeniul public în domeniul privat al Orașului Sinaia, iar prin Decizia

nr. 1522 din 11 decembrie 2008, Curtea de Apel Ploiești a respins recursul,

ca nefondat.

Printr-o

altă Hotărâre de Consiliu Local, nr. 59 din 13 aprilie 2009, s-a statuat

din nou trecerea aceluiași teren litigios din domeniul public al statului

în domeniul privat al Orașului Sinaia, terenul fiind, de asemenea, administrat

de către pârâtă. Acțiunea în anulare a acestui act administrativ

a fost soluționată de Tribunalul Prahova, secția comercială

și de contencios administrativ II, prin anularea acestuia, de această

dată pronunțându-se sentința civilă nr. 376 din 21

septembrie 2010 în Dosarul nr. x/105/2009, iar prin Decizia nr. 2182 din 14

decembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, s-a respins recursul.

De asemenea,

a fost invocată și excepția lipsei calității

procesuale active, deoarece atât Orașul Sinaia prin primar, cât și

Consiliul Local Sinaia nu au calitatea de proprietari, statul fiind proprietar

tabular.

Prin încheierea

din 24 septembrie 2012, Tribunalul Prahova a respins excepțiile

inadmisibilității și autorității de lucru judecat, ca

neîntemeiate, iar prin sentința civilă nr. 1044 din 11 aprilie 2014,

a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamanții Orașul Sinaia prin

primar și Consiliul Local al Orașului Sinaia prin primar, iar prin

decizia civilă nr. 1470 din 10 decembrie 2014, Curtea de Apel

Ploiești a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis

cauza spre rejudecare Tribunalului Prahova, reținând, în esență,

că potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în

virtutea rolului activ al instanțelor, judecătorii au îndatorirea

să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice

greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul

pronunțării unei hotărâri temeinice și legale; că art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră

aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi

respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are

dreptul de judecare în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil a

cauzei sale, de către o instanță independentă și

imparțială, care va hotărî asupra încălcării drepturilor

și obligațiilor sale cu caracter civil; că, din analiza

solicitărilor formulate de reclamanți la prima instanță, a

rezultat că se contestă dreptul de proprietate publică al

statului asupra terenurilor în litigiu; că, în cadrul motivelor de apel,

această contestare a devenit explicită, menționându-se de

către apelanți că Statul Român și-a intabulat dreptul de

proprietate, prin Încheierea nr. 4435 din 10 februarie 2010 a Biroului de

Cadastru și Publicitate Imobiliară, doar în considerarea

dispozițiilor Legii nr. 107/1996, însă acest act normativ impune o

procedură care vizează delimitarea albiilor minore și abia după

finalizarea acestei proceduri se poate intabula dreptul de proprietate

publică, în baza actelor emise în acest scop, iar în cazul de

față, aceste cerințe nu au fost respectate, și că, plecând

de la importanța dreptului de proprietate publică, s-a apreciat

că în vederea soluționării corecte a cauzei, instanța, în

virtutea rolului activ, trebuia să pună în discuția

părților necesitatea introducerii în cauză a Statului Român și

să procedeze la soluționarea cauzei și în raport cu această

parte.

Instanța

de trimitere, prin încheierea din 25 martie 2015 și în temeiul

dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., având în vedere cererea

formulată de reclamanți, a dispus introducerea în cauză în calitate

de pârât a Statului Român prin D., ca titular al dreptului de proprietate

asupra terenurilor în litigiu.

La data de 19

mai 2015, pârâtul Statul Român prin D. - E. Ploiești a formulat

întâmpinare prin care a invocat, referitor la primul capăt de cerere

privind constatarea dreptului de proprietate privată a Orașului

Sinaia asupra terenurilor menționate în acțiune, excepția

inadmisibilității, motivat de faptul că atunci când reclamantul

are la dispoziție acțiunea în realizare, acțiunea în constatare

este inadmisibilă.

În ce

privește capetele de cerere al doilea și al treilea, respectiv

acțiunea în revendicare și grănițuire, pârâtul a considerat

că și acestea sunt inadmisibile, întrucât nu aparțin titularului

dreptului de proprietate.

În cazul în

care instanța va trece peste excepția invocată, pârâtul a

solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, având în vedere

că terenurile ce fac obiectul litigiului de față se afla în

proprietatea publică a statului și în administrarea A., astfel

că regimul juridic al terenului este reglementat de prevederile Legii nr. 213/1998

privind proprietate publică și regimul juridic al acesteia, cu

modificările și completările ulterioare.

Totodată,

a învederat că reclamanții susțin că asupra terenurilor

revendicate au avut un drept de administrare din anul 1965, însă dreptul

de administrare nu echivalează cu dreptul de proprietate.

La data de 22

ianuarie 2016, reclamanții Orașul Sinaia prin primar și

Consiliul Local al Orașului Sinaia au formulat precizări prin care au

arătat că își mențin în totalitate acțiunea pe care au

formulat-o inițial, sub toate capetele de cerere, urmând ca la stabilirea

liniei de hotar la care au făcut referire prin cererea de chemare în

judecată să fie avute în vedere concluziile expertizei întocmite de expert

F. și planurile anexa ale acestei lucrări.

De asemenea,

reclamanții au declarat ca înțeleg să nu mai solicite efectuarea

unui supliment la expertiză, așa după cum au învederat în

cuprinsul cererii de probatorii depusă în fond după desființarea

cu trimitere a primei hotărâri, iar pârâta a menționat că nu

înțelege să facă comentarii asupra cadrului procesual în care

operațiunea de delimitare ca atare dată în competența anumitor

organe poate fi cenzurată, arătând că, de altfel, însuși

reclamantul face trimitere la dispozițiile procedurale care

disciplinează materia.

În

rejudecare, Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 1504 din 17

mai 2016, a respins excepțiile invocate de pârâți prin întâmpinare,

iar pe fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată, obligând pe reclamanții

să plătească pârâtei A., 3.000 lei cheltuieli de judecată,

reținând, în esență, următoarele;

Analizând cu

prioritate excepțiile invocate de pârâtă, conform art. 137 C. proc.

civ., prima instanță a respins excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtă, cu

motivarea că prezenta acțiune are caracterul unei acțiuni în

revendicare, atâta timp cât, subsecvent primului capăt de cerere, prin

care se solicită constatarea/ dobândirea dreptului de proprietate cu

privire la anumite suprafețe de teren, prin efectul uzucapiunii,

reclamanții au formulat și un al doilea capăt de cerere, în

revendicare, fiind astfel vorba despre o cerere în realizare, nefiind

aplicabilă în speță ipoteza prevăzută de art. 111 teza

a II-a C. proc. civ.

De asemenea,

referitor la excepția autorității de lucru judecat în raport de

sentința civilă nr. 908 din 23 septembrie 2008, pronunțată

de Tribunalul Buzău în Dosarul nr. x/114/2008, rămasă

irevocabilă prin respingerea recursului, tribunalul a reținut că

nu este îndeplinită condiția triplei identități de

părți, de obiect și de cauză între cele două litigii,

procesul anterior având ca obiect cererea formulată de pârâtă privind

anularea unei hotărâri emise de Consiliul Local Sinaia. Chiar dacă,

în esență, există o legătură între cele două

procese, deoarece se pune în discuție regimul juridic al celor două suprafețe

de teren în litigiu, nu există o identitate strictă, potrivit art. 1201

C. civ..

Pe fond,

tribunalul a reținut că prin cererea introductivă de

instanță reclamanții au solicitat să se constate că au

dobândit dreptul de proprietate cu privire la două suprafețe de teren

situate pe raza Orașului Sinaia, T 31, P 253, în suprafață de

10.334 mp, respectiv, T 31, P 234, în suprafață de 23.108 mp, prin

efectul uzucapiunii de lungă durată, solicitându-se, totodată,

lăsarea lor în deplină proprietate și liniștită

posesie (cerere în revendicare).

În

legătură cu aceste terenuri, s-a reținut că prin Încheierea

nr. 4435 din 28 ianuarie 2010 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate

Imobiliară Prahova - Biroul de Cadastrul și Publicitate Imobiliară

Ploiești s-a dispus întabularea dreptului de proprietate în favoarea

Statului Român, precum și a dreptului de administrare al pârâtei, cu

privire la imobilul cu număr cadastral 11214, teren intravilan curți

construcții, în suprafață măsurată de 23.108 mp, în

suprafață din acte de 23.108 mp, cu destinația terenuri aflate

în intravilan, înscris în Cartea Funciară cu numărul 12206 a

unității administrativ teritoriale Sinaia.

De asemenea,

prin Încheierea nr. 4436 din 28 ianuarie 2010 emisă de Oficiul de Cadastru

și Publicitate Imobiliară Prahova - Biroul de Cadastru și Publicitate

Imobiliară Ploiești, s-a dispus întabularea dreptului de proprietate

în favoarea Statului Român, precum și a dreptului de administrare al

pârâtei, cu privire la imobilul cu număr cadastral 11215, teren intravilan

curți construcții, în suprafață măsurată de

10.334 mp, în suprafață din acte de 10.334 mp, cu destinația terenuri

aflate în intravilan, înscris în Cartea Funciară cu numărul 12208 a Unității

Administrativ Teritoriale Sinaia.

Astfel,

terenurile revendicate de reclamanți și cu privire la care se

solicită a se constata că sunt proprietatea privată a acestora

sunt înscrise în Cartea Funciară, titular al dreptului de proprietate

publică fiind Statul Român. Sub acest aspect, tribunalul a reținut

că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 213/1998, sub imperiul

căreia s-a dispus întabularea dreptului de proprietate publică al

Statului Român asupra terenurilor în litigiu, „domeniul public al statului este

alcătuit din (…) apele de suprafață cu albiile lor minore,

malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime

interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor

naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea

teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile

interioare” (pct. I.3. din anexa la lege). Spre deosebire de bunurile aflate în

domeniul privat, fie al Statului Român ori al unităților

administrativ-teritoriale, fie al particularilor, bunurile aflate în domeniul

public au un regim juridic diferit.

Or, dreptul

de proprietate publică este un drept absolut, exclusiv și perpetuu,

fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil, cu alte cuvinte, un bun

care face parte din domeniul public nu poate face obiectul unui transfer al

dreptului de proprietate, nu poate fi dobândit de către terțe

persoane prin efectul uzucapiunii și nu poate fi supus executării

silite, iar asupra lui nu pot fi instituite garanții reale.

Având în

vedere faptul că societatea-pârâtă a făcut dovada că cele

două terenuri în litigiu au fost intabulate ca făcând parte din

domeniul public al Statului Român, tribunalul nu a primit susținerile

reclamanților prin care au solicitat să se constate că aceste

terenuri ar face parte din domeniul privat al Orașului Sinaia, întrucât

precizările din registrul de evidență funciară în care s-a

menționat că aceste terenuri ar aparține Sfatului Popular Sinaia

nu constituie o probă certă în acest sens.

Pe de

altă parte, s-a mai reținut că reclamanții au invocat

faptul că au ocupat cele două terenuri în litigiu și le-au

folosit vreme de peste 30 ani, perioadă în care au procedat la emiterea de

autorizații de construire terțelor persoane fizice ori juridice, care

au solicitat eliberarea unor asemenea documente, susțineri care au fost

confirmate și de martorii audiați în cauză, astfel că au

dobândit în proprietate cele două suprafețe de teren în litigiu prin

efectul uzucapiunii de lungă durată, potrivit art. 1846, 1847, 1890

C. civ.

Legat de

acest aspect, tribunalul a observat, în primul rând, că un bun imobil care

face parte din domeniul public al statului nu poate fi dobândit în proprietate

privată de o terță persoană, fie ea un particular ori o

unitate administrativ-teritorială, iar pe de altă parte, că

potrivit înscrisurilor depuse de părți la dosar, anterior

reclamanții nu s-au comportat niciodată ca niște

adevărați proprietari ai terenurilor în litigiu, cel mult ei

acționând ca niște detentori precari. Astfel, potrivit

susținerilor făcute chiar de reclamanți, ar fi acționat în

calitate de administratori ai unui bun imobil aparținând statului.

Pentru a

exista o posesie utilă, necesară dobândirii în proprietate a unui bun

prin efectul prescripției achizitive trebuie îndeplinite cumulativ

două elemente: cel material (corpus), adică actele materiale de

deținere și de folosire a lucrului, și cel intențional

(animus), care constă în aceea că cel ce săvârșește

actele materiale de deținere sau întrebuințare a lucrului are

intenția de a le face pentru sine, așa cum le-ar fi exercitat

proprietarul sau titularul acelui drept real.

Cu alte

cuvinte, posesia se bazează pe intenția de a poseda pentru el, în

lipsa acestui element fiind vorba doar de o deținere a lucrului sau o

detenție precară, dar nu o posesie. Or, din această

perspectivă, efectuarea de acte de administrare cu privire la un bun nu

reprezintă o posesie utilă.

Faptul

că reclamanții au eliberat de-a lungul timpului autorizații de

construire pentru diverse construcții edificate pe cele două terenuri

în litigiu nu reprezintă o dovadă a existenței unei posesii

utile. Emiterea respectivelor acte administrative a fost făcută în

baza legii și nu ca o manifestare a atributelor dreptului de proprietate.

În ce

privește susținerile reclamanților referitoare la faptul că

terenurile în litigiu nu ar mai face parte din albia minoră a râului

Prahova, ci din albia majoră și astfel nu ar mai putea fi incluse în

domeniul public, tribunalul a reținut că în primul ciclu procesual în

fața instanței de fond s-a procedat la efectuarea unei expertize

tehnice judiciare topo întocmită de expert F. Potrivit concluziilor

acestei expertize, coroborate cu schița de plan anexă la raport,

expertul desemnat a opinat că cele două suprafețe de teren în

litigiu delimitate cu un contur albastru pe schița de plan anexă nu

s-ar suprapune cu albia minoră a răului Prahova, ci ar face parte din

albia majoră a râului. Reclamanții au susținut că de-a

lungul vremii au avut loc mai multe acțiuni de amenajare a râului Prahova,

ocazie cu care cursul râului a fost regularizat.

Raportat la

prevederile art. 16 din Ordinul nr. 326 din 12 martie 2007 privind aprobarea

Metodologiei pentru delimitarea albiilor minore ale cursurilor de apă care

aparțin domeniului public al statului emis de G. și în dezacord cu

opinia exprimată de expert, tribunalul a apreciat că, în

înțelesul legii, albia minoră nu este reprezentată doar de

suprafața ocupată permanent de luciul de apă, ci sunt asimilate

și alte categorii de terenuri, aflate în strânsă legătură

cu terenurile acoperite în mod continuu de apă, cum de altfel a

arătat și expertul consilier Miu Silvian, propus de pârâtă.

Legat de

acest aspect, tribunalul a mai reținut că prin hotărârile

judecătorești anterioare, față de care pârâta a

susținut că ar exista autoritate de lucru judecat, s-a arătat în

mod constant că terenul în litigiu are caracterul juridic al albiei

minore.

Astfel, în

considerentele Deciziei nr. 2182 din 14 decembrie 2010, pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești în Dosarul nr. x/105/2009, s-a arătat că

„susținerile recurentei (Consiliul Local Sinaia, n.n.) relativ la

cuprinsul anexelor 2 și 4 ale Hotărârii nr. 59/2009 în sensul că

terenurile în discuție nu se află amplasate în albia minoră a

râului Prahova nu este în acord cu înscrisurile existente la dosar, aceste

parcele figurând ca albii minore în evidențele cadastrale ale A., probe

necontestate de către recurentă (…), se poate concluziona că

sunt neîntemeiate susținerile recurentului, terenurile, potrivit probelor

administrate, având un regim juridic clar stabilit, acela de albii minore ale

râului Prahova, ce aparțin domeniului public al statului, context în care

autoritatea locală nu poate dispune de ele transferând bunuri din domeniul

public al statului în domeniul privat, lucru ce se poate realiza doar printr-o

hotărâre de guvern”.

Cât

privește faptul că nu a fost emisă nicio hotărâre de guvern

sau o hotărâre de consiliu județean prin care să se

menționeze în mod expres că aceste două terenuri ar face parte

din domeniul public al statului, tribunalul a apreciat că nu se impune

nominalizarea expresă a acestor bunuri imobile în vreun act normativ, ele

făcând parte din domeniul public al statului în virtutea legii, respectiv

Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 107/1996, prin prisma faptului că

reprezintă suprafețe de teren ce fac parte din albia minoră a

râului Prahova, în înțelesul dispozițiile legale aplicabile în

cauză.

Totodată,

s-a apreciat că susținerile reclamanților în sensul că în

mod nelegal s-a procedat la întabularea dreptului de proprietate publică a

Statului Român cu privire la cele două suprafețe de teren pe motiv

că nu a fost respectată procedura reglementată de Ordinul nr. 326/2007,

nu pot face obiectul prezentei acțiuni în revendicare, având în vedere

că, așa cum au arătat chiar reclamanții, potrivit art. 33

și urm. din ordin, riveranii unor asemenea terenuri au la îndemâna

mijloace legale prin care pot ataca în contencios administrativ procedura

pentru delimitarea albiei minore.

În raport de

aceste considerente, tribunalul a constatat că reclamanții nu au

reușit să facă dovada faptului că dețin în proprietate

privată terenurile în litigiu, astfel că a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea, inclusiv cu privire la cererea în

grănițuire și, în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pe reclamanții

să plătească pârâtei cheltuieli de judecată reprezentând

onorariu de avocat.

Curtea de

Apel Ploiești, secția I civilă, prin Decizia nr. 258 din data de

31 ianuarie 2017, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții

Orașul Sinaia prin primar și Consiliul Local al orașului Sinaia

prin primar, reținând, în esență, următoarele;

Prin cererea

de chemare în judecată, reclamanții Orașul Sinaia prin primar

și Consiliul Local al orașului Sinaia prin primar au solicitat, în

contradictoriu cu pârâții A. - B. Buzău-Ialomița și Statul

Român prin D., să se constate dreptul de proprietate privată al

Orașului Sinaia asupra imobilelor-terenuri situate în Sinaia, Calea x,

Tarla 31, Parcela 253, în suprafață de 10.334 mp, Carte Funciara nr. 12208,

nr. cadastral 11215 și Calea x, Tarla 31, Parcela 234 în suprafața de

23.108 mp, Carte Funciara nr. 12206, nr. cadastral 11214; lăsarea în

deplină și liniștită posesie și proprietate a

imobilelor-terenuri, și stabilirea liniei de hotar dintre proprietatea

privată a Orașului Sinaia - limita de est a celor două

imobile-terenuri, și terenul proprietate publică a Statului Român -

albia minoră a râului Prahova, aflat în administrarea pârâtei.

Apelanții-reclamanți

au invocat în dovedirea dreptului lor de proprietate privată planurile

și evidențele cadastrale existente în anul 1965 (filele 10-18 dosar

fond), potrivit cărora Consiliul Popular Sinaia și Ocolul Silvic

dețineau dreptul de administrare asupra terenurilor în litigiu.

Din actele

dosarului, Curtea a reținut că cele două terenuri în litigiu,

respectiv, imobilele cu numerele cadastrale 11214 și 11215, au fost intabulate

în cartea funciară, în temeiul încheierilor nr. 4435/2010 și nr. 4436/2010,

proprietarul acestora fiind Statul Român - domeniul public, iar administrator -

pârâta A. - B. Buzău-Ialomița, H. Prahova (filele 63-66, dos. fond),

și că terenurile în litigiu au făcut obiectul a două

hotărâri adoptate de Consiliul Local al Orașului Sinaia prin care s-a

aprobat completarea listei de inventariere a domeniului privat al Orașului

Sinaia cu terenurile în litigiu, ambele hotărâri fiind anulate pe cale

judecătorească.

Pe de

altă parte, Curtea a reținut și susținerile intimatei

legate de faptul că, potrivit planului cadastral din anul 1970, numai o

suprafață de 10.000 mp, din terenul în litigiu reprezenta albia

minoră a râului Prahova și se afla în domeniul public al statului

și administrarea intimatei, și că, prin Hotărârea nr. 114

din 06 noiembrie 1997 a Consiliului Local Sinaia, s-a hotărât schimbul de

terenuri între părțile din prezenta cauză, intimata-pârâtă

devenind administrator al suprafeței de 2,23 hectare situată între

Calea x și râul Prahova, iar apelanta-reclamantă dobândind în

administrare suprafața de 2,23 hectare situată în Sinaia, pe Calea x,

între râul Prahova și DN1, schimb de terenuri ce este contestat de

către apelanții-reclamanți, aceștia invocând lipsa unui

contract de schimb încheiat în condițiile art. 1405 și

următoarele C. civ., respectiv, lipsa unor dovezi că acest schimb se

referă la terenurile în litigiu.

S-a

reținut și împrejurarea, confirmată de ambele părți,

potrivit căreia albia minoră a râului Prahova a cunoscut în timp

modificări, ca urmare a lucrărilor de amenajare și regularizare

a cursului apei.

Din actele

și lucrările dosarului, Curtea a reținut că aspectul

litigios dedus judecății îl constituie apartenența celor

două terenuri la albia minoră sau la albia majoră a râului

Prahova, în funcție de această apartenență fiind determinat

regimul juridic al proprietății - domeniul public al statului sau

proprietatea privată a Orașului Sinaia.

În acest

sens, potrivit dispozițiilor art. 136 din Constituția României, (1)

proprietatea este publică sau privată. (2) Proprietatea publică

este garantată și ocrotită prin lege și aparține

statului sau unităților administrativ-teritoriale.(3)

Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian,

apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național,

plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și

ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea

organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice.

De asemenea,

potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea apelor, nr. 107/1996,

aparțin domeniului public al statului apele de suprafața cu albiile

lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce

depășesc suprafața de 10 kmp, malurile și cuvetele

lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza

și plaja marii, cu bogățiile lor naturale și

potențialul valorificabil, marea teritorială și fundul apelor

maritime.

Potrivit art.

6 din Ordinul nr. 326 din 12 martie 2007 privind aprobarea Metodologiei pentru

delimitarea albiilor minore ale cursurilor de apă care aparțin

domeniului public al statului, albia minoră este definită ca fiind

suprafața de teren ocupată permanent sau temporar de apă, care

asigură curgerea nestingherită, din mal în mal, a apelor la niveluri

obișnuite, inclusiv insulele create prin curgere naturală.

Art. 7 din

Ordin prevede și faptul că delimitarea, evidența, ținerea

la zi, sinteza și gestionarea datelor tehnice și economice privind

terenurile care aparțin albiilor minore și care fac parte din

domeniul public al statului, se asigură și au la bază respectarea

prevederilor Legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996,

republicată, precum și ale Normelor tehnice pentru introducerea

cadastrului general, aprobate prin Ordinul ministrului administrației

publice nr. 534/2001, cu modificările și completările

ulterioare.

S-a mai

reținut și împrejurarea că, în cap. III al Ordinului nr. 326/2007,

a fost reglementată procedura de delimitare a albiei minore,

stabilindu-se, în concret, autoritățile competente, documentația

tehnică și aspectele tehnice de delimitare a acesteia; că în cap.

IV din Ordin se reglementează contestațiile pe care

deținătorii terenurilor riverane, ce se consideră

prejudiciați prin operațiunea de delimitare a albiei minore, le pot

formula, și că, astfel cum corect a reținut instanța de fond,

definiția albiei minore este detaliată de articolele 10 -12 din

Ordin, articolul 16 prevăzând expres suprafețele care se includ în

albia minoră a râurilor, astfel cum sunt enumerate în această

dispoziție legală.

S-a conchis,

că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 3 din Legea

nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, potrivit cărora

”domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin.

(4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte

integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit

legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt

dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin

modurile prevăzute de lege. (2) Domeniul public al statului este

alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din

Constituție, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum

și din alte bunuri de uz sau de interes public național, declarate ca

atare prin lege”.

Potrivit pct.

I.3 din Anexa la Legea nr. 213/1998, domeniul public al statului este

alcătuit din: . ”apele de suprafață, cu albiile lor minore,

malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime

interioare, faleza și plaja marii, cu bogățiile lor naturale

și cu potențialul energetic valorificabil, marea teritorială

și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare”.

În

consecință, Curtea a constatat că, potrivit legislației

incidente, albia minoră a apelor de suprafață descrise de art. 3

din Legea nr. 107/1996 constituie domeniul public al statului, în timp ce

suprafețele ce exced acesteia și formează albia majoră pot

constitui obiect al dreptului de proprietate privată, și că, astfel

cum corect a reținut instanța de fond, albia minoră a râului

Prahova face parte din domeniul public al Statului Român în temeiul legii (ope

legis), eventuala lipsă a unei hotărâri de guvern care să

includă această albie minoră în inventarul domeniului public al

statului având relevanță cu privire la dovedirea întinderii

dreptului, și nu cu privire la existența acestui drept de proprietate

publică.

Pentru a

determina regimul juridic aplicabil suprafețelor de teren în litigiu este

esențială delimitarea albiei minore de albia majoră, numai

terenul afectat albiei minore făcând parte din domeniu public. O atare

delimitare este cu atât mai mult necesară în condițiile în care

cursul râului Prahova a fost afectat de lucrări de amenajare și

regularizare, ce au determinat modificări ale suprafeței albiei sale

minore.

În prezenta

cauză, Curtea a reținut că o astfel de delimitare nu a fost

realizată, intimata neîndeplinind procedura specială

prevăzută de Ordinul nr. 326/2007, însă împrejurarea că

intimata nu a urmat procedura la care era obligată prin lege pentru

stabilirea întinderii albiei minore a râului Prahova nu echivalează cu

integrarea suprafețelor de teren, care, în opinia apelanților, exced

albiei minore, în domeniul privat al Orașului Sinaia, neexistând niciun

temei juridic pentru transformarea domeniului public al statului în domeniul

privat al orașului.

Într-o atare

situație, regimul juridic al terenurilor în litigiu nu poate fi stabilit

decât prin îndeplinirea procedurii legale de delimitare a albiei minore a

râului Prahova, existând obligația legală stabilită în sarcina

intimatei de a realiza această delimitare.

S-a conchis,

că nu se poate constata dreptul de proprietate privată al Orașului

Sinaia asupra terenurilor în litigiu, în lipsa delimitării acestei albii

minore.

Or,

neîndeplinirea obligației de a efectua această delimitare a albiei

minore, de către intimată, poate conduce la promovarea unei

acțiuni în justiție în acest sens, prin care intimata să fie

obligată la delimitare și nu la revendicarea terenurilor

menționate.

Numai ulterior

delimitării de către comisia competentă, potrivit aspectelor

tehnice și întocmind documentația tehnică prevăzute de

Ordinul nr. 326/2007, se poate stabili care suprafață de teren

constituie albia minoră a râului Prahova și reprezintă domeniul

public al Statului Român și care suprafață de teren excede

acestei albii minore, și poate constitui obiect al dreptului de

proprietate privată a Orașului Sinaia. În acest sens, efectuarea unui

raport de expertiză de specialitate în cadrul prezentei acțiuni în

revendicare nu poate înlocui procedura expres reglementată de lege pentru

delimitarea albiei minore.

De altfel, o

atare împrejurare este susținută chiar de către apelanți,

aceștia concluzionând, însă, eronat, faptul că în situația

neîndeplinirii procedurii legale de delimitare a albiei minore terenurile în

litigiu urmează a fi considerate proprietatea privată a Orașului

Sinaia.

Sub acest

aspect, Curtea a reținut că Statul Român a intabulat dreptul de

proprietate publică asupra terenurilor în litigiu, figurând în cartea

funciară ca proprietar, iar plângerile formulate de apelantul Consiliul

Local Sinaia împotriva acestor încheieri de întabulare au fost respinse prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă.

În acest

context, s-a apreciat că nu poate fi reținută nici

susținerea apelanților cu privire la nelegalitatea intabulării

dreptului de proprietate publică în favoarea Statului Român, asemenea

susțineri excedând cadrului procesual din prezenta cauză, și

că este lipsită de relevanță juridică și împrejurarea

că pe terenurile în litigiu s-au edificat construcții, în

condițiile în care, pe de o parte, s-au eliberat autorizații

provizorii de construire, pentru organizare de șantier, depozitare etc.,

iar pe de altă parte, edificarea acestora nu poate determina schimbarea

regimului juridic al terenurilor în cauză.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții Consiliul Local al

Orașului Sinaia prin primar și Orașul Sinaia prin primar.

După

prezentarea istoricului cauzei, indicând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., s-a

arătat că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

Astfel, în

dezvoltarea criticilor ce se circumscriu acestui motiv de recurs, s-a

arătat că, în motivarea deciziei recurate, instanța de control

judiciar și-a însușit ca fiind corecte principalele jaloane pe care

s-a fundamentat apelul declarat de reclamanți și, implicit, demersul

judiciar al acestora.

În primul

rând, s-a recunoscut că problema centrală a litigiului o

reprezintă apartenența celor doua terenuri la albia majoră sau

la albia minoră a râului Prahova, în funcție de aceasta fiind

determinat regimul juridic al proprietății - domeniul public al statului

sau domeniu privat al Orașului Sinaia.

De asemenea,

s-a stabilit, prin raportare la textele de lege incidente (art. 136 din

Constituție, art. 3 alin. (1) din Legea Apelor nr. 107/1996), că

numai albiile minore determinate ca atare potrivit procedurii instituite de

lege pot forma obiect al dreptului de proprietate publică.

Nu în ultimul

rând, însușindu-și punctul de vedere exprimat de reclamanți,

Curtea a recunoscut că modalitatea în care trebuia delimitată albia

minoră a râului Prahova ar fi trebuit să urmeze procedura

prevăzută de Ordinul nr. 326/2007, a cărei organizare cădea

exclusiv în sarcina pârâtei, dar pe care aceasta nu a înțeles să o

respecte.

Cu toate

acestea, contrar acestei motivări, instanța de apel a înțeles

să îi penalizeze pe reclamanți, cărora le-a respins

acțiunea și să consolideze astfel abuzurile pârâtei, ceea ce în

mod categoric afectează legalitatea hotărârii astfel pronunțate,

din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304

pct. 7 C. proc. civ., întrucât instanța de control judiciar ar fi trebuit

să fie consecventă până la capăt și să pună

în acord propriile argumente cu soluția finală pe care ar fi trebuit

să o adopte în speță.

Din aceasta

perspectivă, în urmărirea propriului raționament, ar fi trebuit

să observe că numai acele terenuri stabilite în mod legal ca fiind albii

minore puteau face obiect al intabulării în favoarea statului,

condiție nerealizată în cauză de către A..

La nivelul

anului 2010, când această operațiune a fost efectuată de către

pârâtă, erau incidente dispozițiile Ordinului nr. 326/2007, ale

cărui prevederi, în mod neîndoielnic, au fost nesocotite.

Așa

fiind, s-a arătat că ar fi fost corect ca instanța de control

judiciar să considere că în lipsa îndeplinirii unei condiții

esențiale pentru susținerea regimului de bun public al

suprafețelor în litigiu, pârâta nu poate opune reclamanților un titlu

valabil și nu se poate bucura de protecția pe care i-a asigurat-o

instanța.

Or, instanța

de apel a pornit de la premisa că ambele părți au susținut,

în principal, legea ca fundament al dreptului de proprietate dedus

judecații, numai că nu a observat un element esențial, care

fusese relevat prin motivele de apel cu care fusese investită, respectiv,

că regimul de apartenență la domeniul public al statului este

unul special, derogatoriu de la dreptul comun, care este reprezentat de

proprietatea privată.

Dacă regula

este proprietatea privată, excepția trebuie dovedită, iar

sarcina probei aparține în acest caz pârâtei A. și nu reclamantelor,

care sunt beneficiarele unei prezumții legale, care nu a fost

răsturnată.

S-a mai

arătat, că motivarea soluției, prin trimitere la un alt mod de

soluționare a cauzei, este, în opinia reclamanților,

străină de natura pricinii, cărora li s-a recomandat să

declanșeze procedura prevăzută de Ordinul nr. 326/2007 în lipsa

căreia, în opinia instanței, nu ar avea acces la justiție.

Numai că,

așa cum aceeași instanța observă în cuprinsul

hotărârii, organizarea procedurii este exclusiv la latitudinea A., care,

după îndelungi presiuni care au durat aproape un an de zile, a recunoscut,

prin adresa din 16 decembrie 2015 înaintată Tribunalului Prahova, că

nu a realizat niciodată procedura în cauză, deoarece la nivel central

nu a fost constituită comisia prevăzută de respectivul ordin din

lipsa de fonduri și, datorită acestei situații, nu s-a efectuat

documentația specială în forma prevăzută de lege.

În aceste

condiții, este cât se poate de clar că motivarea instanței este

în discordanță cu natura cauzei supuse soluționării,

deoarece, deși se recunoaște că ambele părți se

prevalează de același temei al dreptului de proprietate, nu se

observa că, în realitate, pârâta, care susține un regim derogatoriu

de la dreptul comun, este obligată să îl probeze, ceea ce nu a

făcut în cauză, pe de o parte, iar pe de altă parte, deși

se recunoaște implicit că pârâtul și-a intabulat un drept în mod

nelegal, instanța în loc să-l sancționeze opune aceasta

situație reclamanților pentru a le paraliza acțiunea în

revendicare refuzând accesul acestora la justiție, trimițându-i să

realizeze o procedură iluzorie a cărei realizare depinde doar de

voința pur potestativă a părții adverse, înlăturând

dovezile necontestate administrate în cauză, cu preponderență

expertiza de specialitate, la administrarea căreia pârâta nu s-a opus, cu

motivarea că este prevalentă opinia unei comisii de specialitate care

nu există.

S-a conchis,

că, prin maniera de motivare, instanța s-a declarat necompetentă

să soluționeze cauza, invocând un adevărat fine de neprimire

(prevalența procedurii administrative prevăzute de Ordinul nr. 326/2007),

deși niciuna dintre părți și nici instanțele care au

soluționat cauza în precedent nu au ridicat o astfel de problema, care, de

altfel, nu a fost pusă niciodată în discuția contradictorie a

părților.

Indicând art.

304 pct. 9 C. proc. civ., recurenți reclamanți au arătat că

hotărârea este lipsita de temei legal sau a fost pronunțată cu încălcarea

sau aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de control

judiciar a făcut o greșită aplicare a textelor de lege incidente

în cauza dedusă judecații și anume: art. 44 alin. (2) teza 1

și art. 135 alin. (1) și (2) din Constituție, art. 6, art. 29 alin.

(9) și art. 25 din Legea nr. 18/1991, art. 121-124 din Legea nr. 215/2001,

art. 4-6 din Legea nr. 213/1998, art. 475 și următoarele C. civ.,

Ordinul nr. 326/2007 emis de G., publicat în M. Of. nr. 213 din 29 martie 2007,

art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996, Legea nr. 7/1996, și art. 1

și art. 2 C. proc. civ.

Astfel, s-a

arătat că greșit și printr-o interpretare eronată a

dispozițiilor legale incidente, a apreciat instanța de apel că

terenurile în cauză fac parte din proprietatea publică a Statului Român,

întrucât nu există o Hotărâre de Guvern sau o Hotărâre de

Consiliu Județean care să ateste că bunurile în cauză,

nominalizate ca atare, se află în domeniul public al statului, așa

după cum se impune prin Legea nr. 213/1998, iar terenurile în cauză

nu se încadrează în categoria bunurilor de interes public la care face

referire aceasta lege.

Deși

susține contrariul, Statul Român nu a prezentat niciun document din care

să rezulte că bunurile în cauză ar fi intrat în patrimoniul

său într-unul din modurile prevăzute de lege sau că, prin

destinație, ele ar fi de utilitate publică.

S-a subliniat,

că pentru ca un astfel de teren să fie calificat ca și albie

minoră a unui râu și deci pentru a avea calitatea de bun public, el

ar fi trebuit să fie determinat ca atare în urma unei proceduri instituite

prin lege, care a fost reglementată de legiuitor prin Ordinul nr. 326 din 12

martie 2007 emis de G., publicat în M. Of. nr. 213 din 29 martie 2007, și

numai acele albii minore delimitate în conformitate cu metodologia

prevăzută de acest ordinul se înscriu apoi în evidențele

cadastrului.

Rezultă,

că, potrivit prevederilor legale în vigoare, constituirea și

delimitarea albiei minore a unui râu este supusă unei metodologii stricte

și numai cu respectarea acesteia se poate considera că bunul în

cauză aparține legal domeniului public al Statului Român și

poate fi înscris în mod legitim în evidențele cadastrale.

Or, procedura

prevăzută de Ordinul nr. 326 din 12 martie 2007 nu a fost

niciodată respectată, astfel că pârâta nu se afla în posesia documentației

prevăzută de lege, potrivit adresei nr. 22141 din 16 decembrie 2015

emisă de A. - I. Buzău - Ialomița, pentru dosarul de

față.

Aceasta

recunoaștere expresă și neechivocă a fost făcută

de pârâtă la peste 4 ani de la înregistrarea litigiului, în al doilea

ciclu procesual, și la aproape un an după ce i-au fost solicitate

expres documentele în cauză de către instanța de judecată.

Mai mult,

prin aceeași adresă, A., sub semnătura reprezentanților

săi autorizați, a arătat că în realitate doar 10.000 mp,

din cei cu care s-au înscris în Cartea Funciară ar reprezenta, în opinia

lor, albia minoră a râului Prahova.

Cât privește

diferența de 33.442 mp, intabulată, de asemenea, cu titlu de albie

minoră pentru prima dată și contrar a ceea ce susținuse în

precedent, pârâta a recunoscut că ar avea alt mod de proveniență,

și anume un pretins schimb de terenuri cu Orașul Sinaia, dar pentru

care nu s-a prezentat nicio dovadă legală.

Regimul de

bun public este unul restrictiv, derogatoriu de la dreptul comun și care

reprezintă o excepție de la regulă.

Ca orice

excepție, ea trebuie strict delimitată și aplicată doar dacă

limitarea ca atare este reală și în acord cu prevederile legale.

După cum

s-a subliniat, legiuitorul însuși a stabilit metodologia după care un

teren poate face parte legal din domeniul public al statului cu consecința

restrângerii dreptului comunității de a-l folosi.

Or, aceste reguli

au fost încălcate în cauză tocmai de acele organe ale statului

chemate să le respecte, împrejurare care trebuia să fie

sancționată ca atare de instanța de judecată.

Rezultă,

că tocmai instanța de judecată chemată să se

pronunțe a nesocotit grav atât textele de lege cu incidența în cauza

dedusă judecații: art. 136 alin. (1)-(4) din Constituție în

forma revizuită, Legea nr. 213/1998 - art. 4-6, art. 29 alin. (9) și art.

35 din Legea nr. 18/1991, art. 121-124 din Legea nr. 215/2001, dar și

probatoriile administrate în cauză.

S-a mai

arătat, că lipsește explicația pentru care instanța de

control judiciar a susținut că terenul a fost corect intabulat,

deoarece tot ea a stabilit că nu a fost respectată procedura

prevăzută de lege pentru delimitarea albiei minore.

S-a conchis,

că, nefiind realizată proc