ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3391/2016

Decizia nr. 3391/2016

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Obiectul cererii de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/1/2016 revizuenta SC A. SRL a solicitat în contradictoriu cu Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Agenția Națională de Administrare Fiscală revizuirea sentinței civile nr. 1360 pronunțată la data de 02 mai 2014 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2013, sentință rămasă definitivă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nr. 237 din 03.02.12016, în temeiul prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ.

S-a susținut că sentința civilă nr. 1360 pronunțată la data de 02 mai 2014 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2/2013, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea reclamantei SC A. SRL (revizuienta din prezenta cauză), în contradictoriu cu pârâții Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva deciziei nr. 486 din 18 decembrie 2012 emisă de A.N.A.F. - D.G.S.C. în soluționarea contestației administrative și împotriva Deciziei de Impunere nr. JTR 4/ 30.10.2012 emisă de Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Teleorman, este potrivnică sentinței civile nr. 1171 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ și fiscal - complet specializat pentru contencios administrativ și fiscal, la data de 05.09.2013 în Dosarul nr. x/87/2012, prin care s-a respins, ca nefondată excepția tardivității contestației, invocată de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Teleorman; s-a admis acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestatiilor, și Autoritatea Natională a Vămilor - Directia Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Teleorman, s-a anulat decizia nr 84 din data de 21.02.2012 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, decizia de impunere nr. 3 din 15 iunie 2011 și raportul de inspecție fiscală nr. 3066 din 14.06.2011 întocmite de Autoritatea Națională a Vămilor - Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Teleorman în ceea ce privește obligația de a vira la bugetul de stat suma de 490.842 lei reprezentând obligații fiscale suplimentare de plată, compuse din: 411.793 lei - accize, 7.128 lei - majorări întârziere aferente accizelor, 18.582 lei - dobânzi de întârziere și 53.339 lei - penalități de întârziere, aferente accizelor, fiind obligate pârâtele să restituie reclamantei suma de 490.842 lei, achitată cu titlu de obligații fiscale suplimentare.

Această din urmă sentință - nr. 1711 din 05 septembrie 2013 a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 5762 din 03.07.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 03.07.2014, soluția dată de instanța de control judiciar fiind de respingere a recursurilor, ca nefondate.

Potrivit revizuentei, sunt îndeplinite cerințele de admisibilitate a cererii de revizuire, întrucât există două hotărâri definitive potrivnice prin care s-a rezolvat fondul litigiului în două situații identice; există triplă identitate de elemente specifice autorității de lucru judecat; respectiv părți, obiect, cauză; hotărârile fiind pronunțate în dosare diferite. Totodată, în Dosarul nr. x/2/2013, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 1360 din 02 mai 2014 a Curții de Apel București nu s-a invocat excepția puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 1711 din 05.09.2013 rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 5762 din 03.02.2014 a Curții de Apel București.

Solicită astfel revizuienta admiterea cererii sale și anularea sentinței civile nr. 1360 din 02.05.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013, rămasă definitivă, deoarece prin această hotărâre s-a nesocotit autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1711 a Tribunalului Teleorman din 05.09.2013 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 5762 din 03 iulie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/87/2012.

S-a invocat de către revizuientă motivul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., ce reglementează situația existenței unor hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat.

Prin aceeași cerere de revizuire, revizuienta solicită a se constata că se află în termenul de exercitare a cererii de revizuire de o lună, astfel cum este prevăzut de art. 511 pct. 8 C. proc. civ., deoarece a primit comunicarea deciziei nr. 237 din 03 februarie 2016 Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 05.04.2016; aceasta fiind și data de la care începe să curgă termenul de revizuire de o lună, prevăzut de art. 511 pct. 8 C. proc. civ.

Apărările intimaților

Împotriva cererii de revizuire ambele autorități publice intimate au formulat întâmpinări.

Prin întâmpinarea sa, Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire și menținerea, ca legală și temeinică a sentinței civile a cărei revizuire se solicită.

În susținerea excepției inadmisibilității, arată intimata că, în speță nu este îndeplinită condiția privind tripla identitate între cele două hotărâri judecătorești considerate de revizuientă ca potrivnice, respectiv, nu există identitate nici în privința părților și nici în privința obiectului.

În plus, susține intimata, după cum și revizuienta recunoaște, în al doilea proces ce s-a finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 1360 din 02.05.2014 aceasta nu a invocat excepția autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1711 din 05 septembrie 2013 definitivă prin decizia nr. 5762 din 03 februarie 2014. Aceasta nu a susținut că nu a avut cunoștință de sentința civilă nr. 1711 din 05 septembrie 2013. De altfel, nici nu avea cum să susțină acest lucru, câtă vreme a fost parte în dosarul în care s-a pronunțat această sentință, fiind legal citată și reprezentată în cadrul procesului.

Astfel, apreciază intimata, câtă vreme la data soluționării Dosarului nr. x/2/2013 societatea avea cunoștință de soluția pronunțată în Dosarul nr. x/87/2012, însă nu a înțeles să invoce excepția autorității de lucru judecat, cererea de revizuire întemeiată pe motivul existenței a două hotărâri judecătorești potrivnice, este inadmisibilă.

Prin întâmpinarea sa, intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal, ca tardiv formulată, iar în subsidiar, ca nefondată, cu consecința menținerii hotărârii atacate, ca fiind temeinică și legală.

În susținerea excepției tardivității cererii de revizuire, arată intimata că, raportat la ultima hotărâre, care este decizia civilă nr. 237 din 03.02.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reiese cu evidență că termenul de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri s-a împlinit la data de 04 martie 2016, motiv pentru care solicită admiterea excepției tardivității și pe cale de consecință respingerea cererii de revizuire, ca tardiv formulată.

În ceea ce privește fondul cererii, susține intimata că cerințele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, având în vedere că cele două cauze în care s-au pronunțat hotărârile „potrivnice” nu au același obiect. De altfel, susține intimata, aspectele care au stat la baza constituției juridice a soluției celor două instanțe au fost diferite.

Apreciază intimata că susținerea revizuientei, cum că această din urmă hotărâre încalcă puterea de lucru judecat a primei hotărâri, nu este de natură a impune concluzia admisibilității cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 pct. 8 C. proc. civ.; instanța de revizuire nefiind în măsură să aprecieze dacă s-a realizat o astfel de încălcare; nefiind o instanță de control judiciar în măsură să analizeze legalitatea și temeinicia hotărârii a cărei revizuire se solicită; aceasta fiind îndreptățită doar a constata dacă prin ultima hotărâre s-a nesocotit autoritatea de lucru judecat rezultată din prima hotărâre.

În concluzie, solicită intimata respingerea cererii de revizuire, ca nefondată; în cauză neputând fi vorba de existența identității de obiect ca element al autorității de lucru judecat.

Împotriva acestor întâmpinări, revizuienta a formulat Răspunsuri.

În ceea ce privește răspunsul dat la întâmpinarea formulată de intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală, apreciază revizuienta că argumentele aduse de aceasta nu sunt de natură a susține excepția de inadmisibilitate invocată. Solicită astfel a se observa că acestea nu sunt corecte din punct de vedere legal, motiv pentru care solicită instanței a le înlătura.

Prin răspunsul dat la întâmpinarea formulată de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman, revizuienta susține că, raportat la ultima hotărâre, care este decizia civilă nr. 237 din 03.02.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și raportat la data formulării și înregistrării cererii de revizuire, care este 19.04.2016, într-adevăr, termenul de o lună care se împlinea la data de 04.03.2016 este depășit, dar depășirea nu se datorează culpei SC A. SRL deoarece decizia civilă nr. 237 din 03.02.2016 nu s-a comunicat decât la cererea părții, la data de 05.04.2016. Prin urmare, acesta este termenul de la care începe să curgă termenul de 1 lună, prevăzut de art. 511 pct. 8 C. proc. civ.

În cadrul răspunsului la întâmpinare, revizuienta a solicitat, în baza art. 186 din noul C. proc. civ. și repunerea în termenul legal de formulare a cererii de revizuire, deoarece decizia civilă nr. 237 din 03.02.2016 a fost comunicată societății la data de 05.04.2016 și cererea de revizuire a fost redactată și înregistrată la instanță în termenul prevăzut de art. 186 alin. (2) C. proc. civ., respectiv în 14 zile, cererea de revizuire fiind înregistrată în data de 19.04.2016.

Hotărârea atacată cu revizuire

Prin sentința civilă nr. 1360 din data de 02 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea formulată la reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, a reținut în esență că, în conformitate cu legislația națională și cea comunitară, organul fiscal în mod corect a impus reclamanta la plata accizei întrucât aceasta se datorează de către antrepozitarul autorizat în statul membru de expediție, în situația în care produsele care au circulat în regim suspensiv de accize nu au ajuns la destinație și nici nu sunt dovezi cu privire la locul în care au fost eliberate pentru consum în mod neregulamentar. Într-o astfel de situație, conform Directivei, se consideră că eliberarea neregulamentară pentru consum a avut loc în statul membru de expediție, fiind dator la plata accizei antrepozitarul autorizat care a expediat produsele.

Prin urmare, în conformitate cu regula de principiu cuprinsă în art. 9 alin. (1) din Directivă, condițiile de exigibilitate și nivelul accizei care se aplică sunt cele în vigoare la data exigibilității în statul membru în care s-a efectuat (or, în cazul de față, se consideră - prin prezumția pe care legea o aplică - că s-a efectuat) eliberarea neregulamentară pentru consum.

De asemenea, normele de excepție care permit ca distrugerea totală sau pierderea iremediabilă de produse supuse accizei, plasate sub un regim suspensiv de accize, pentru cauze care țin de natura produsului să nu fie considerate ca eliberare pentru consum, sunt preluate de legislația națională corespunzător prevederilor art. 7 alin. (4) din Directivă, în conformitate cu alin. (5) al aceluiași articol, fiecare stat membru având dreptul să fixeze propriile reguli și condiții privitoare la determinarea pierderilor vizate de alin. (4).

Aceste reguli și condiții sunt cele pe care le stabilesc prevederile pct. 73 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a C. fisc. și ele nu sunt îndeplinite de către reclamată în speță, pentru motivele care au fost arătate anterior, respectiv datorită neconformității studiului realizat la solicitarea antrepozitarului și depus la autoritatea vamală teritorială.

Fără să constituie rațiuni decizorii, Curtea a constatat și că, chiar dacă studiul ar fi corespuns prevederilor legale, pierderile înregistrate depășesc cu mult indicii maximali indicați de studiu și prin urmare, nu ar s-ar fi încadrat în dispozițiile legale de excepție care permit ca pierderile de produs (respectiv, numai cele naturale) să nu fie considerate eliberare pentru consum.

Pentru toate aceste motive, Curtea a respins cererea de anulare a actelor administrativ fiscale, ca neîntemeiată.

Considerentele Înaltei Curți

Hotărârea instanței competente a se pronunța asupra revizuirii

Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., excepția tardivității, invocată în cauză de intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman - în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, constată că aceasta este întemeiată, motiv pentru care o va admite și va respinge cererea de revizuire ca tardivă, ceea ce face inutilă analiza excepției inadmisibilității, invocată de intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate:

Cererea de revizuire este o cale de atac de retractare, reglementată de dispozițiile art. 509-513 din noul C. proc. civ., care poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul, în cazurile și în condițiile expres prevăzute de art. 509-511 C. proc. civ.

Art. 509 pct. 8 C. proc. civ. prevede că: „revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) 8. există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”.

Potrivit dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: „Termenul de revizuire este de o lună și se va socoti: 8. în cazul prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.”

În raport de conținutul normei de drept citată, pe deplin justificată prin prisma principiului siguranței raporturilor juridice, legat de interesul general al asigurării stabilității hotărârilor judecătorești definitive, Înalta Curte constată că există un singur termen atât pentru introducerea revizuirii cât și pentru motivarea acesteia, respectiv o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri, în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.; neprezentând importanță din această perspectivă data comunicării acelei hotărâri.

Fără îndoială că, în cazul în care legiuitorul ar fi dorit să se raporteze la această dată - a comunicării hotărârii - ar fi prevăzut expres acest lucru, astfel cum , de altfel, este și stipulat în cazul motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., când termenul de revizuire de 1 lună se va socoti de la comunicarea hotărârii.

Cum în cazul de față cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., devin incidente dispozițiile art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce prevăd că termenul de revizuire este de o lună și se va socoti de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Astfel, în condițiile în care ultima hotărâre a constituit-o sentința civilă nr. 1360 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă la data de 03.02.2016, prin decizia civilă nr. 237 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție; rezultă fără putință de tăgadă că aceasta este data - 03.02.2016 - de la care începe să curgă termenul de 1 lună pentru introducerea cererii de revizuire.

Astfel fiind, cererea de revizuire a sentinței civile nr. 1360 din 02.05.2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în considerarea motivului de revizuire reglementat prin dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., trebuia formulată până la data de 04 martie 2016, indiferent de momentul redactării ori de momentul comunicării deciziei, pe considerentul că, în momentul cunoașterii soluției pronunțate de instanța de recurs, partea interesată putea aprecia în concret dacă este sau nu cazul să formuleze o cerere de revizuire.

Înalta Curte constată că revizuenta a apreciat greșit că termenul de o lună de declarare a cererii de revizuire ar curge de la momentul comunicării deciziei civile nr. 237, prin care ultima hotărâre, respectiv sentința a cărei revizuire face obiectul judecății, a rămas definitivă, respectiv din data de 05.04.2016. Înalta Curte constată că susținerile acesteia nu se încadrează în textul de lege arătat anterior, astfel că, termenul de o lună nu curge de la momentul comunicării hotărârii atacate, așa cum eronat susține revizuienta în speță, ci de la momentul rămânerii definitive a respectivei hotărâri, conform art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În situația hotărârii a cărei revizuire se solicită, anume sentința civilă nr. 1360 din 02.05.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, termenul în care se putea solicita revizuirea, sub sancțiunea decăderii prevăzute de art. 185 alin. (1) C. proc. civ., începea să curgă de la data rămânerii sale definitive, respectiv de la data pronunțării de către instanța de control judiciar - Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a deciziei nr. 237 din 03.02.2016.

Ori, analizând prezenta cererea de revizuire, Înalta Curte constată că aceasta a fost depusă și înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiției, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 19 aprilie 2016, cu nerespectarea termenului prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ceea ce atrage sancțiunea prevăzută de art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceleași considerente, Înalta Curte apreciază că nici cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire nu este fondată, revizuenta neprobând că întârzierea în exercitarea căii extraordinare de atac, s-ar datora unor „motive temeinic justificate”, astfel cum prevăd dispozițiile art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând cererea de repunere în termen, Înalta Curte reține că revizuienta a solicitat repunerea în termenul legal de formulare a cererii de revizuire deoarece decizia civilă nr. 237 din 03.02.1016 i-a fost comunicată abia în data de 05.04.2016 (și aceasta doar la solicitarea sa expresă) și doar de la această dată a putut lua la cunoștință de considerentele avute în vedere de instanță în pronunțarea soluției și a fost în măsură să formuleze motivele de revizuire. De altfel, susține revizuienta prin concluzile orale formulate în ședința publică de față - 06.12.2016 - că, ceea ce contestă prin prezenta cerere de revizuire sunt tocmai „considerentele hotărârii”, respectiv „aplicarea eronată a dreptului comunitar incident în această cauză, respectiv faptul că, prin două hotărâri anterioare în aceeași materie s-a făcut o anume interpretare, iar prin această hotărâre, respectiv ultima, nr. 237, se face o interpretare contrară”.

Înalta Curte, în ceea ce privește această susținere a revizuientei, respectiv „aplicarea eronată a dreptului comunitar incident în cauză”, amintește revizuientei faptul că încălcarea principiului priorității dreptului comunitar constituie motiv distinct de revizuire ce se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., fiind reglementat de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004; partea având astfel deschisă calea revizuirii pe acest considerent.

Cât privește cererea de repunere în termen, potrivit art. 186 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

În sensul dispoziției legale menționate, „motivele temeinic justificate” care ar putea determina repunerea în termen ar trebui să implice existența unei împrejurări care exclude culpa părții.

Ori, în cauză, motivul invocat în justificarea împiedicării de a formula cererea de revizuire în termenul procedural, nu se circumscrie împrejurărilor vizate de prevederile art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Eventuala necomunicare a deciziei nu poate constitui un „motiv temeinic justificat”, în sensul normei precitate, cu atât mai mult cu cât termenul pentru exercitarea revizuirii curge de la data pronunțării hotărârii, nu de la data comunicării acesteia iar prin decizia nr. 237 din 03 februarie 2016, a cărei comunicare întârziată o invocă revizuienta s-a dispus respingerea recursului declarat de revizuienta din prezenta cauză, ca nefondat; Înalta Curte apreciind astfel că, considerentele pentru care instanța de control judiciar a respins recursul declarat de revizuienta din prezenta cauză nu puteau prezenta o importanță definitorie în motivarea cererii de revizuire și nici nu o puteau împiedica să formuleze o astfel de motivare.

De altfel, astfel cum se poate observa, în cuprinsul motivării revizuirii, partea nici nu s-a referit la considerentele deciziei nr. 237 din 03.02.2016, deși, în cadrul susținerilor orale formulate în ședința publică de față a declarat că, tocmai aceste considerente ale deciziei mai sus menționate au fost definitorii în motivarea cererii de revizuire.

Totodată, Înalta Curte, studiind actele și lucrările dosarului, prin raportare la dispozițiile art. 186 alin. (2) C. proc. civ. constată că nici termenul pentru formularea cererii de repunere în termen nu a fost respectat, în condițiile în care dispozițiile mai sus menționate prevăd obligativitatea ca „partea să îndeplinească actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen.”

Astfel, Înalta Curte reține că partea care invocă aplicarea beneficiului instituției repunerii în termen este obligată să formuleze atât cererea de repunere în termen, cât și cererea de revizuire (în cazul de față) în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, conform art. 186 alin. (2) C. proc. civ., republicat; acesta fiind un termen procedural imperativ.

Ori, în cazul de față aceste termen de 15 zile pentru exercitarea dreptului procesual, implicit pentru formularea cererii de repunere în termen, considerat de parte ca fiind „momentul încetării împiedicării”, ar începe să curgă la data de 05.04.2016 (data comunicării deciziei 237) în timp ce, cererea de repunere în termenul legal de formulare a cererii de revizuire a fost depusă de parte și înregistrată pe rolul instanței abia în data de 28.11.2016 (în cadrul răspunsului la întâmpinare); cu mult peste termenul legal; instanța constatând astfel că cererea de repunere în termenul legal de revizuire este formulată cu nerespectarea prevederilor imperative ale art. 186 alin. (2) C. proc. civ., republicat, respectiv cu depășirea termenului legal, motiv pentru care cererea revizuientei va fi respinsă și din acest considerent.

Instanța are în vedere deopotrivă și dispozițiile art. 10 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora „Părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind tot astfel finalizarea acestuia”.

Constatând că în cauză cererea de revizuire nu a fost formulată în termenul imperativ prevăzut de lege și că revizuienta nu a dovedit că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, cererea de repunere în termen va fi respinsă, aceasta neavând suport probator în actele și lucrările dosarului.

Prin urmare, Înalta Curte, având în vedere că revizuienta nu a dovedit că întârzierea în exercitarea în termen a revizuirii se datorează unor „motive temeinic justificate”, constată că cererea de revizuire a fost formulată cu depășirea termenului imperativ prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge cererea de revizuire, ca tardiv formulată.

În raport de această soluție dată cererii de revizuire cu care a fost învestită, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune cercetarea celeilalte excepții invocate în cauză de intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu privire la neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a căii extraordinare de atac formulate de revizuienta SC A. SRL sau cercetarea motivelor invocate de aceasta în susținerea cererii sale.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Față de considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 186 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., cu referire la art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, cererea de repunere în termenul de formulare a cererii de revizuire, va admite excepția tardivității, invocată de intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman în numele și pentru Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, respingând cererea de revizuire, ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere în termen.

Respinge cererea de revizuire formulată de SC A. SRL Zimnicea împotriva sentinței nr. 1360 din 2 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 decembri 2016.