ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1795/2016

Decizia nr. 1795/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC "A." SA a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Teleorman, solicitând anularea, în parte, a deciziei din 10 iulie 2013, în ce privește punctele 1 și 3 din dispozitivul acesteia și a deciziei de impunere din 6 decembrie 2012, precum și suspendarea executării acestora, până la soluționarea definitivă a cauzei.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin încheierea din 25 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare a executării actelor contestate, ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, solicitând casarea încheierii recurate și admiterea capătului de cerere privind suspendarea deciziei din 10 iulie 2013 și a deciziei de impunere din 6 decembrie 2012.

Sub aspectul motivului de recurs prevăzut de dispozițiile 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că reținerile instanței de fond, neexplicitate, neargumentate prin raportare la situația de fapt și de drept, constituie o nemotivarea hotărârii.

S-a mai susținut că prima instanță nu a arătat de ce unele probe au fost reținute, iar altele înlăturate, că motivarea nu este clară, precisă și necontradictorie și că nu a fost reținută motivarea Curții de Apel București, care a suspendat executarea Deciziei nr. 508/2012 pentru aceleași motive ca și cele invocate în prezenta cauză.

S-a argumentat că, în speță, cazul bine justificat, sub aspectul văditei nelegalități a actelor a căror suspendare se solicită, rezultă cu claritate, fiind invocate și:

- lipsa oricărei competențe în domeniul silvic a reprezentanților autorității fiscale, în ceea ce privește aprecierea și încadrarea tehnică a bunurilor ce au făcut obiectul controlului fiscal;

- ignorarea, de către reprezentanții autorității de control fiscal, a punctului de vedere al organului ierarhic superior cu competență în domeniul tehnic controlat;

- lipsa unui punct de vedere unitar al autorității în privința încadrării produselor care au făcut obiectul controlului.

Recurenta a mai dezvoltat critici în ceea ce privește stabilirea și calculul TVA, prin deciziile contestate, arătând că există puncte de vedere diferite exprimate de instituții publice cu privire la încadrarea produselor livrate de reclamantă în perioada verificată, în categoria materialului lemnos, precum și cu privire la interpretarea prevederilor legale în funcție de care se face această încadrare și, implicit, se stabilește dacă pentru livrarea produselor respective, reclamanta putea aplica taxarea inversă în perioada 11 mai 2007 - 31 decembrie 2008, la care se face referire în raportul de inspecție fiscală.

Sub aspectul pagubei iminente, s-a invocat faptul că, raportat la valoarea semnificativă a datoriei fiscale pretins datorate, de 2.016.147 lei, în condițiile unei cifre de afaceri aferentă anului 2011 și 2012 de circa 11.000.000 lei, raportat și la valoarea creditului pentru activitate de 1.500.000 lei, executarea silită ar putea atrage chiar insolvența/falimentul societății.

1.4. Apărările intimatei

Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond, argumentând că în mod corect instanța de fond a considerat că în speță nu sunt îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respingând, pe cale de consecință, cererea de suspendare a executării.

A susținut că reclamanta-recurentă nu a prezentat dovezi concludente privind împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ atacat, expunând exclusiv aspecte ce țin de fondul cauzei, și nici nu a dovedit, în mod convingător, îndeplinirea condiției pagubei iminente.

A făcut referire la Sentința civilă nr. 272 din 22 ianuarie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2/2012, prin care s-a admis cererea de suspendare a deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 6 decembrie 2012, iar recursul formulat de către organele fiscale a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1320 din 14 martie 2014, susținând că, în raport cu prevederile art. 430 alin. (1) și art. 430 alin. (4) Noul C. proc. civ., este incidentă autoritatea de lucru judecat.

A mai susținut că cererea de suspendare este inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 14 alin. (6) și art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 13 mai 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) Noul C. proc. civ.

Prin încheierea din 28 octombrie 2014, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul declarat de reclamanta SC A. SA, în temeiul art. 493 alin. (7) Noul C. proc. civ., și a fixat termen pentru judecata pe fond a recursului.

2.2. Cu privire la fondul recursului. Soluția și considerentele instanței de control judiciar

Cu titlu preliminar, se reține că, așa cum a învederat și intimata-pârâtă, prin Sentința civilă nr. 272 din 20 ianuarie 2013 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din 6 decembrie 2012 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Teleorman, până la pronunțarea instanței de fond.

În cauza de față, instanța de judecată a fost învestită cu o cerere, formulată în temeiul dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind suspendarea executării deciziei nr. 207 din 10 iulie 2013, prin care a fost soluționată contestația reclamantei, și a deciziei de impunere din 6 decembrie 2012, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Argumentele intimatei-pârâte privind autoritatea de lucru judecat, respectiv inadmisibilitatea cererii de suspendare formulată de recurenta-reclamantă, în raport de dispozițiile art. 14 alin. (6) și art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, sunt nefondate, în condițiile în care cele două texte de lege invocate, art. 14 alin. (1), respectiv art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, diferă din perspectiva ipotezei de aplicare și scopului urmărit de fiecare din aceste dispoziții.

Astfel, art. 14 din Legea nr. 554/2004 instituie posibilitatea părții vătămate prin actul administrativ de a solicita instanței competente suspendarea executării actului, în cadrul procedurii prealabile prevăzute la art. 7, până la pronunțarea instanței de fond asupra legalității și temeiniciei acestuia, având o durată limitată în timp.

După parcurgerea procedurii prealabile și fiind sesizată prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, așa cum dispune art. 15 din Legea nr. 554/2004, instanța de judecată va putea menține măsura suspendării executării actului până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Cele două proceduri reglementează, astfel, situații juridice distincte, formularea unei cereri de suspendare în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 neputând atrage inadmisibilitatea unei cereri ulterioare de suspendare a executării aceluiași act, formulată în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și nici incidența excepției autorității lucrului judecat.

În continuare, verificând sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Curtea constată că nu se poate susține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat, fiind respectate exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele stabilite de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se, atât la susținerile părților apreciate ca relevante pentru raționamentul prezentat, cât și la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Considerentele hotărârii atacate fac referire în mod convingător la aspectele de fapt și de drept relevante pentru soluționarea cauzei.

În fine, examinând încheierea atacată în raport de prevederile legale incidente, și față de criticile recurentei-reclamante, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu subzistă în cauză motive legale de casare a încheierii recurate, în considerarea celor în continuare arătate.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14 alin. (1) menționat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Or, în speță, motivele invocate de recurenta-reclamantă, atât în fața instanței de fond, cât și în recurs, nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal, ci antamează fondul cauzei pe aspectele referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale incidente, necesitând o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecății, așa cum a apreciat și prima instanță.

Este adevărat că, prin Sentința civilă nr. 3131 din 24 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a anulat a anulat, în parte, decizia din 10 iulie 2013 și decizia de impunere din 6 decembrie 2012, în ceea ce privește TVA în sumă de 1.892.684 lei și această circumstanță apare a conferi substanță indiciilor de nelegalitate susținute de recurentă.

Se apreciază însă, raportat la înscrisurile și argumentele recurentei, că în cauză nu este întrunită cerința pagubei iminente ce s-ar produce în cazul executării imediate.

Probele administrate de recurenta-reclamantă nu sunt de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, raportat la suma pretinsă și cifra de afaceri a recurentei, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Așa cum s-a reținut în mod constant în jurisprudența Înaltei Curți, în cazul actelor administrativ fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită și demonstrată nici prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia.

Pentru toate considerentele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1), Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva încheierii din 25 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2016.

Procesat de GGC - CL