ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1384/2016

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, la data de 20 noiembrie 2012 sub nr. x/2/2012, reclamantul A., în nume propriu și în numele lui B., a solicitat în contradictoriu cu A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, anularea Îndrumărilor metodologice A.N.R.P. nr. 1.693 din 27 noiembrie 2006 privind aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, precum și suspendarea executării Îndrumărilor metodologice A.N.R.P. nr. 1.693 din 27 noiembrie 2006 privind aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, până la pronunțarea instanței de fond. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, la data de 2 octombrie 2012, au depus o plângere administrativă prealabilă la pârâta A.N.R.P., prin care au solicitat revocarea Îndrumărilor metodologice A.N.R.P. nr. 1.693 din 27 noiembrie 2006 privind aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, considerând că sunt nelegale și lovite de nulitate absolută, cerere nesoluționată până în prezent. Au învederat că prin Hotărârea nr. 301 din 19 decembrie 2008, emisă de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003, le-a fost aprobată cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul intravilan în suprafață de 34 ha, moștenit de la mama acestora, hotărâre pe care au contestat-o la A.N.R.P., invocând încălcarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, modificată prin Legea nr. 171/2006, privind atribuirea în natură a terenului moștenit. Contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 301 din 19 decembrie 2008, emisă de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003, a fost admisă, iar prin Decizia nr. 1.593 din 16 septembrie 2010, A.N.R.P. a dispus trimiterea dosarului spre reevaluare, menționând expres prevederile legale care acordă prioritate reconstituirii dreptului de proprietate în natură pentru cele 34 hectare de teren intravilan, clarificând totodată și natura terenului intravilan conform actelor depuse la dosar, inclusiv prin solicitarea unor precizări de la autoritățile din Republica Moldova. Prin Decizia nr. 976 din 5 martie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2011, irevocabilă și învestită cu formulă executorie, Curtea de Apel București a dispus obligarea pârâtei Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 la emiterea în 30 de zile a unei noi hotărâri, cu respectarea Deciziei nr. 1.593 din 16 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P. În urma acestei hotărâri judecătorești, Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 a emis Hotărârea nr. 1.259 din 29 martie 2012, simetrică cu prima hotărâre contestată pentru nelegalitate, invocând de această dată Îndrumările metodologice A.N.R.P. nr. 1.693 din 27 noiembrie 2006, privind aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, al căror conținut fraudează prevederile legii deoarece "recomandă" evitarea acordării de despăgubiri în natură în baza Legii nr. 290/2003. Reclamanții au susținut că Îndrumările metodologice A.N.R.P. nr. 1.693 din 27 noiembrie 2006 privind aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003, act normativ de punere în aplicare a legii, sunt nelegale, deoarece nu au fost publicate în M. Of., fiind emise cu încălcarea art. 11 și art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în 2010, nepublicarea atrăgând sancțiunea nulității absolute, pentru nerespectarea formei ad validitatem. De asemenea, au arătat că refuzul de punere în posesie a terenurilor moștenite prin invocarea acestor îndrumări încalcă dreptul de moștenire și de proprietate, drepturi care sunt garantate de art. 44, 46 și 53 din Constituția României, precum și de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 27 alin. (1) și alin. (3) din Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, completate cu art. 17 alin. (1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, tratate internaționale la care România este parte semnatară. Reclamanții au susținut nelegalitatea îndrumărilor și din perspectiva disponibilului de teren care poate fi atribuit beneficiarilor Legii nr. 290/2003, arătând că se produce o discriminare între beneficiarii legii care primesc compensații în natură integral și cei care primesc compensații în bani, doar parțial, pentru ceea ce au avut. Prin întâmpinarea formulată, pârâta A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând în esență, că prin Adresa din 30 mai 2012 s-a dat curs petiției formulate de petentul A., înregistrată sub nr. x/9060 din 10 aprilie 2012, prin care s-a invocat nelegalitatea Adresei din 27 noiembrie 2006, lămurindu-se toate aspectele de fapt și de drept invocate. Cu privire la natura juridică a adreselor prin care A.N.R.P. acordă îndrumare metodologică, a precizat că acestea reprezintă doar simple recomandări către instituțiile învestite cu soluționarea cererilor, neavând caracter obligatoriu. În niciun caz, adresa contestată nu reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, de altfel, el neîndeplinind nici condițiile de lege cerute unui act administrativ individual. Cu strictă referire la argumentele reclamanților prin care aceștia motivează nelegalitatea recomandărilor formulate și transmise prin Adresa din 27 noiembrie 2006, s-a arătat că procedura de restituire a terenurilor ce trebuia urmată potrivit Legii nr. 18/1991, în forma sa inițială, era instituită de prevederile art. 8 coroborate cu cele ale art. 10 din acest act normativ, dispoziții legale potrivit cărora stabilirea dreptului de proprietate se făcea pe terenurile care la 1 ianuarie 1990 se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producție în urma depunerii unei cereri însoțite de actele doveditoare, la primăria pe raza căreia se afla terenul solicitat. Stabilirea rezervei de teren disponibile în funcție de care se poate proceda la atribuirea în natură a terenurilor pentru care se solicită despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, nu poate fi determinată decât după finalizarea reconstituirii dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar, proces care la nivelul întregii țări nu s-a finalizat încă. Mai mult chiar, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 1.120/2006, foștilor proprietari li se pot atribui terenuri de aceeași categorie în județele în care domiciliază în limita disponibilităților, potrivit Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, fapt pentru care atribuirea în natură a terenurilor, pentru care se solicită despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003 nu reprezintă o obligație pentru autoritățile publice implicate în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate și nici o opțiune a beneficiarilor acestei legi. În concluzie, A.N.R.P. și-a menținut punctul de vedere exprimat prin răspunsul transmis petentului A., punct de vedere susținut și de practica judecătorească unitară. De altfel, prin Decizia nr. 1.593 din 16 septembrie 2010 emisă de către A.N.R.P., la care fac referire reclamanții, s-a susținut că în situația în care nu se găsesc suprafețe de teren disponibile urmează a se acorda despăgubiri în bani, autoritățile publice implicate în procedura acordării de măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 290/2003 neputând fi obligate la acordarea de despăgubiri în natură. Prin Sentința civilă nr. 3.167 din 21 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată invocată de autoritatea pârâtă și a fost respinsă acțiunea ca inadmisibilă, pe ambele petite ale acesteia. Împotriva acestei hotărâri judecătorești au formulat recurs reclamanții A. și B., iar prin Decizia civilă nr. 472 din 6 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul, casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut următoarele: Prin acțiunea adresată instanței de contencios administrativ, recurenții-reclamați au supus controlului de legalitate Îndrumările metodologice nr. 1.693 din 27 noiembrie 2006, emise de A.N.R.P. în aplicarea Legii nr. 290/2005, privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare. Considerând întemeiate argumentele invocate de autoritatea emitentă în susținerea inadmisibilității acțiunii, prima instanță a reținut că îndrumările metodologice nu constituie un act administrativ în accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci au natura juridică a unor recomandări întocmite de A.N.R.P. în exercitarea atribuției prevăzute în art. 2 lit. a) din H.G. nr. 361/2005, privind înființarea, organizarea și funcționarea A.N.R.P.: "acordă sprijin și îndrumare metodologică autorităților publice locale și centrale, precum și celorlalte persoane juridice deținătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2001, pentru aplicarea corectă și unitară a acestui act normativ". Din preambulul Îndrumării metodologice contestate, rezultă însă că aceasta a fost emisă în temeiul art. 17 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1.120/2006, pentru aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, care instituie în competența A.N.R.P. atribuția de a asigura îndrumarea metodologică a comisiilor județene sau a municipiului București, pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 definește actul administrativ ca fiind manifestarea de voință unilaterală a unei autorități publice, cu caracter individual sau normativ, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, în regim de putere publică, în vederea executării ori a organizării executării legii. Dreptul la un proces echitabil consacrat în art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale implică obligația instanței de a proceda la un examen efectiv al elementelor cauzei și de a expune în mod corespunzător argumentele de fapt și de drept care i-au format convingerea, exigențe care, în speță, nu au fost respectate. Prima instanță a stabilit că îndrumarea metodologică reprezintă o "recomandare" fără a efectua o examinare efectivă și reală a conținutului, scopului și efectelor acesteia prin prisma elementelor definitorii prevăzute în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, soluția pronunțată prin dispozitiv nefiind motivată prin considerente apte să fundamenteze concluzia. Prin urmare, în temeiul art. 20 alin. (3) teza finală din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru a stabili natura juridică a Îndrumărilor metodologice conform elementelor menționate anterior. Cauza a fost înregistrată în rejudecare, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 5 iunie 2015, sub nr. x/2/2012*. În rejudecare, pârâta A.N.R.P. a formulat întâmpinare. Cu privire la natura juridică a adreselor prin care A.N.R.P. acordă îndrumare metodologică, s-a precizat că acestea reprezintă doar simple recomandări către instituțiile învestite cu soluționarea cererilor, acestea neavând caracter obligatoriu. Este și cazul îndrumărilor metodologice privind aplicarea prevederilor Legii nr. 290/2003 transmise de către A.N.R.P. prin Adresa din 27 noiembrie 2006, a cărei anulare au solicitat-o reclamanții. Prin această adresă a transmis îndrumări către Comisiile teritoriale pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în ceea ce privește constituirea comisiilor cât și îndrumări referitoare la atribuirea în natură a terenurilor către persoanele îndreptățite, referitoare la experții tehnici care fac parte din comisiile tehnice de evaluare a despăgubirilor cât și îndrumări referitoare la criteriile și metodologia de evaluare a despăgubirilor pentru construcțiile cu destinația de locuințe și terenul aferent construcției, și criteriile și metodologia de evaluare și acordare a compensațiilor pentru recoltele neculese în anul părăsirii forțate a bunurilor. De altfel, chiar recurenții-reclamanți recunosc prin cererea de chemare în judecată natura juridică a adresei amintite, atunci când, dând citire din cuprinsul adresei, amintesc de "recomandarea A.N.R.P. de evitare a acordării de despăgubiri în natură în baza Legii nr. 290/2003, până la finalizarea reconstituirii dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar". Astfel, actul administrativ este definit ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice. În niciun caz, adresa contestată nu reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, de altfel, el neîndeplinind nici condițiile de lege cerute unui act administrativ individual. Mai mult, pentru ca Adresa din 27 noiembrie 2006 a cărei anulare au solicitat-o reclamanții, să fie un act administrativ cu caracter normativ, trebuia să fi fost emisă cu respectarea procedurii prevăzute de lege, respectiv: a formelor procedurale anterioare emiterii actului administrativ - avizul (facultativ, consultativ și conform), acordul (prealabil, concomitent sau posterior), propuneri, rapoarte, certificate etc., forme procedurale concomitente emiterii actului - cvorum, majoritate, motivarea și semnarea sau contrasemnarea, și forme procedurale posterioare emiterii actului - comunicarea, publicarea, aprobarea și confirmarea, forme procedurale, prin care autoritățile administrației publice își asociază alte autorități publice la decizie, în vederea fundamentării ei din punct de vedere legal și al criteriului oportunității. Dovada faptului că Adresa din 27 noiembrie 2006 reprezintă doar o simplă recomandare către instituțiile învestite cu soluționarea cererilor este chiar Decizia nr. 1.593 din 16 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P. prin care a fost soluționată contestația recurentului reclamant A. formulată împotriva Hotărârii nr. 301 din 19 decembrie 2008 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Prin Decizia nr. 1.593/2010, A.N.R.P. a admis cererea recurentului-reclamant prin care solicita anularea Hotărârii nr. 301/2008, în sensul analizării de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a posibilității de atribuire de teren în natură. Astfel, în Decizia nr. 1.593/2010, A.N.R.P. a făcut următoarele precizări: "în cererea inițială depusă la Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, petentul C. - decedat - solicita să se acorde "despăgubirile și atribuirea de terenuri în localitatea de domiciliu în care locuim în condițiile legii pentru reconstituirea dreptului de proprietate." În petiția înregistrată la Comisia Municipiului București din 26 octombrie 2004, petenții A., B. și C. solicitau "să ni se atribuie terenuri de același gen în Municipiul București în care locuim în condițiile legii fondului funciar pentru reconstituirea dreptului de proprietate". De asemenea, aceeași solicitare a fost formulată de către petentul A. prin petițiile înregistrate la Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, din 12 noiembrie 2004, din 20 septembrie 2005 și din 10 noiembrie 2008. Mai mult, prin petiția din 17 decembrie 2008, petentul A. solicita Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 ca în hotărârea care va fi emisă "să se prevadă la despăgubiri în bani doar bunurile în cauză și nu evaluarea terenului de 34 ha de teren pe care dorim să-l primim în natură conform cererii noastre exprese". (...) Având în vedere cererea expresă a petenților, prin care solicită atribuirea de teren în natură, Comisia Municipiului București trebuia să analizeze această solicitare și doar în situația în care nu se găsesc suprafețe de teren disponibile să se acorde despăgubiri în bani. Imposibilitatea acordării de terenuri în natură trebuia consemnată și în textul Hotărârii nr. 301 din 19 decembrie 2008. Numai în cazul în care atribuirea în natură nu este posibilă, foștii proprietari beneficiază de despăgubiri sau compensații în bani, așa cum este prevăzut de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 290/2003." Astfel, în cazul în care A.N.R.P. ar fi respectat "în litera legii" îndrumările acordate prin Adresa din 27 noiembrie 2006, ar fi respins contestația recurentului reclamant ca inadmisibilă. Ulterior, prin cererea înregistrată la Tribunalul București, așa cum a fost modificată, recurenții reclamanți A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la rectificarea actului administrativ, respectiv Hotărârea nr. 301 din 19 decembrie 2008, în conformitate cu dispozițiile Deciziei nr. 1.593 din 16 septembrie 2010 emise de A.N.R.P., prin care s-a admis Contestația din 28 iunie 2010. Prin Decizia nr. 976 din 5 martie 2012, Curtea de Apel București, în Dosarul nr. x/3/2011, a admis recursul formulat de către recurenții-reclamanți A. și B., în sensul că a obligat pârâta ca, în termen de 30 de zile de la pronunțare, să emită o nouă hotărâre, prin care să soluționeze cererea reclamanților cu respectarea Deciziei nr. 1.593 din 16 septembrie 2010 emise de A.N.R.P. Prin decizia menționată instanța nu a obligat pârâta Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 să acorde recurenților reclamanți terenuri în natură ci să soluționeze cererea reclamanților cu respectarea Deciziei nr. 1.593 din 16 septembrie 2010 emise de A.N.R.P. Urmare a obligației stabilite prin Decizia civilă nr. 976 din 5 martie 2012, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a emis Hotărârea nr. 1.259 din 29 martie 2012, prin care a aprobat capetele de cerere privind terenul arabil, casa, terenul aferent și recolta de grâu și a propus acordarea de compensații bănești moștenitorilor A. și B. în valoare de 762.507,92 RON. Totodată, Comisia Municipiului București a respins capetele de cerere privind atribuirea de teren în natură pentru următoarele motive: - potrivit îndrumării metodologice din 27 noiembrie 2006 emise de către A.N.R.P., referitor la atribuirea în natură a terenurilor se reține că prin Legea nr. 247/2005, privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, s-a instituit principiul conform căruia reconstituirea dreptului de proprietate prevalează asupra constituirii, iar atribuirea unor terenuri de același gen în județele de domiciliu ale beneficiarilor Legii nr. 290/2003 reprezintă o constituire a dreptului de proprietate, reconstituirea nemaifiind posibilă deoarece vechile amplasamente nu se mai înscriu în aria teritorial administrativă a statului român. Disponibilul de teren ce ar putea fi acordat beneficiarilor Legii nr. 290/2003 reprezintă diferența rămasă după finalizarea reconstituirii dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar. Având în vedere că procesul de punere în posesie în baza legilor fondului funciar este însă în derulare, A.N.R.P. recomandă evitarea acordării de despăgubiri în natură în baza Legii nr. 290/2003; - conform adresei Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legilor Fondului Funciar nr. x/217/SP1 din 1 martie 2010, legiuitorul a stabilit prevalența reconstituirii dreptului de proprietate față de constituire, astfel încât persoanele îndreptățite la constituire vor primi terenuri după finalizarea reconstituirii dreptului de proprietate, dacă mai există terenuri disponibile, procesul reconstituirii nefiind finalizat la nivelul municipiului București, comunicare din care rezultă imposibilitatea atribuirii în prezent de teren pe raza municipiului București; - lipsa dovezii aprobării cererilor adresate subcomisiilor locale de fond funciar și validării acestor propuneri de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legilor Fondului Funciar, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 1.120/2006; - lipsa disponibilului de teren în vederea atribuirii în natură în baza Legii nr. 290/2003, rezultată din adresele transmise de instituțiile abilitate în acest sens în cursul anului 2011; - conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care prevederile alin. (1) nu pot fi îndeplinite în natură, foștii proprietari beneficiază de despăgubiri sau compensații. În data de 4 mai 2012, petenții A. și B. formulează contestație împotriva Hotărârii nr. 1.259 din 29 martie 2012 emisă de către Comisia Municipiului București, cu următoarea motivare: "comisia nu a făcut propunerile de atribuire de terenuri nici în București și nici în localitățile învecinate conform legilor fondului funciar, încălcând dispozițiile Deciziei nr. 1.593 din 16 septembrie 2010, emisă de A.N.R.P., a Deciziei civile nr. 976 din 5 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București și a prevederilor exprese ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 290/2003". Analizând actele depuse la dosarul constituit la Instituția Prefectului Municipiului București, Direcția pentru aplicarea Tratatelor Internaționale a constatat următoarele: În mod corect, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a respectat dispozițiile Deciziei nr. 1.593 din 16 septembrie 2010 emisă de A.N.R.P., întrucât "comisia trebuia să analizeze solicitarea de atribuire de teren în natură și doar în situația în care nu se găsesc suprafețe de teren disponibile să se acorde despăgubiri în bani. Imposibilitatea acordării de terenuri în natură trebuia consemnată și în textul Hotărârii nr 301 din 19 decembrie 2008. Numai în cazul în care atribuirea în natură nu este posibilă, foștii proprietari beneficiază de despăgubiri sau compensații în bani, așa cum este prevăzut de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 290/2003." Astfel, în dosarul format la Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 se regăsesc: Adresa din 27 octombrie 2011 emisă de către Comisia Municipiului București pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor; Adresa din 13 decembrie 2011 eliberată de Primăria sector 1 București, D.C.F.F.P.E.E.; Adresa din 22 iulie 2011 eliberată de către M.A.D.R., A.D.S. - D.A.P.; Adresa din 28 septembrie 2011, eliberată de Primăria sector 6 București - Subcomisia locală de fond funciar; Adresa din 14 decembrie 2004 eliberată de Primăria sector 5 București - Subcomisia de aplicare a legilor fondului funciar; Adresa din 29 august 2011 eliberată de către M.M.P.; Adresa din 19 mai 2011 eliberată de Primăria sector 2 București, D.U.G.T.; Adresele din 12 mai 2011 și din 29 octombrie 2010, eliberate de către Primăria sector 3 București, Subcomisia locală de fond funciar. Din toate aceste adrese a rezultat că nu există teren arabil disponibil, în vederea atribuirii în natură în baza Legii nr. 290/2003. Cu strictă referire la argumentele reclamanților prin care aceștia motivează nelegalitatea recomandărilor formulate și transmise prin Adresa din 27 noiembrie 2006, pârâta a precizat următoarele: Procedura reconstituirii dreptului de proprietate al beneficiarilor Legii nr. 290/2003 pentru terenurile rămase în teritoriile prevăzute la art. 1 din lege este prevăzută de art. 2 din Legea nr. 290/2003. Potrivit acestor prevederi rezultă că beneficiarilor Legii nr. 290/2003 li se vor atribui terenuri de același gen în județele în care locuiesc, iar atribuirea acestor terenuri se va face în condițiile Legii nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 1/2000, terenuri care se vor solicita potrivit Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare și care se vor atribui în limita disponibilităților, din domeniul privat al statului, județului sau rezerva aflată la dispoziția comisiei locale constituite pentru respectarea acestei legi. Astfel, față de aceste prevederi legale care reglementează posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor imobile sechestrate sau pierdute din Basarabia și Bucovina de Nord, beneficiarilor Legii nr. 290/2003, este evident că legiuitorul a înțeles să stabilească niște condiții care trebuiesc îndeplinite cumulativ, și numai după îndeplinirea acestora în egală măsură, solicitanților li se pot atribui terenuri în natură. O primă condiție care trebuie îndeplinită constă în identificarea unor terenuri de același gen pe raza județului în care locuiesc beneficiarii Legii nr. 290/2003. Totodată, aceste terenuri trebuie solicitate de acești beneficiari potrivit Legii nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, ceea ce conduce la aplicarea și respectarea procedurii prevăzută de aceste legi speciale. Mai mult chiar, terenurile identificate pe raza județului în care locuiesc beneficiarii Legii nr. 290/2003 pot fi din domeniul privat al statului, județului sau din rezerva aflată la dispoziția comisiilor locale de fond funciar constituite potrivit legislației speciale aplicabile în materie. Procedura de restituire a terenurilor ce trebuia urmată potrivit Legii nr. 18/1991, în forma sa inițială, era instituită de prevederile art. 8 coroborate cu cele ale art. 10 din acest act normativ, dispoziții legale potrivit cărora stabilirea dreptului de proprietate se făcea pe terenurile care la 1 ianuarie 1990 se găseau în patrimoniul cooperativelor agricole de producție în urma depunerii unei cereri însoțită de actele doveditoare, la primăria pe raza căreia se afla terenul solicitat. Aceste cereri urmau a fi analizate de comisia locală constituită la nivelul fiecărei autorități publice locale ținându-se cont de situația terenurilor deținute de cooperativă la 1 ianuarie 1990, iar în urma analizării, această comisie întocmea anexele prevăzute de legislație și transmitea propunerile comisiei județene constituite la nivelul județului în vederea validării. Este adevărat că Legea nr. 18/1991 în forma ei inițială a prevăzut posibilitatea constituirii unui drept de proprietate anumitor categorii de persoane, constituire care s-a făcut paralel cu procesul de reconstituire a dreptului de proprietate, dar acest fapt a fost posibil deoarece potrivit art. 9 alin. (1) din același act normativ, legiuitorul a înțeles să limiteze reconstituirea dreptului de proprietate la suprafața de 10 ha de familie, indiferent de suprafața de teren adusă în cooperativă. Acest fapt coroborat cu prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 potrivit cărora "În cazul în care între suprafața de teren a cooperativei agricole de producție, rezultată prin însumarea suprafețelor de teren aduse de cooperatori sau preluate în orice alt mod de cooperativă, și suprafața de teren actuală au intervenit modificări atât în ce privește suprafața totală, cât și pe categorii de folosință, stabilirea proprietății cooperatorilor sau moștenitorilor acestora se face prin reducerea unei cote proporționale rezultate din scăderea suprafețelor legal folosite în alte scopuri din suprafața totală inițială și proporțional cu categoriile de folosință agricolă existente. Nu vor fi afectați deținătorii de suprafețe care au proprietăți mai mici de 1 ha", arată că nici la nivelul anului 1991 nu exista teren suficient pentru restituirea în natură a tuturor proprietăților preluate de statul român. Procedura de calcul al coeficientului de reducere a fost stabilită de legiuitor în art. 21 din H.G. nr. 131/1991, iar potrivit alin. (3) din acest articol legiuitorul a înțeles să statueze că numai în cazul în care la nivelul localității ar exista o rezervă de teren, comisia locală o va putea atribui în proprietate sau în folosință persoanelor îndreptățite. Ulterior, legiuitorul a adoptat Legea nr. 169/1997, unde prin modificările aduse la art. 9 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 18/1991 a dat posibilitatea persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate în limita suprafeței de teren de 10 ha de familie, în echivalent arabil, să poată cere reconstituirea dreptului de proprietate și pentru diferența dintre această suprafață și cea pe care au adus-o în cooperativa agricolă de producție sau care a fost preluată în orice mod de aceasta, până la limita suprafeței prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, de familie (adică 50 ha), indiferent dacă reconstituirea urmează să se facă în mai multe localități sau de la autori diferiți, iar persoanelor cărora li s-a reconstituit dreptul de proprietate, potrivit legii, în limita suprafeței de teren de până la 10 ha de familie și cărora li s-a aplicat cota de reducere potrivit art. 13 alin. (3) din lege, li s-a dat posibilitatea de a formula cerere pentru suprafețele de teren care au constituit această cotă. Totodată, prin modificările și completările aduse la art. 36 din Legea nr. 18/1991 s-a creat posibilitatea restituirii în natură a terenurilor agricole solicitate persoanelor fizice cărora li se stabilise anterior calitatea de acționar, persoanelor cărora li s-au stabilit drepturi la institutele și stațiunile de cercetare agricole și la regiile autonome cu profil agricol, persoanelor care aveau calitatea de locatori, potrivit art. 25 din Legea arendării nr. 16/1994, precum și persoanelor fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1949, precum și al oricăror alte acte normative de expropriere. Nu în ultimul rând, s-a precizat că atât prevederile Legii nr. 1/2000, cât și cele ale Legii nr. 247/2005 au avut dispoziții potrivit cărora alături de persoanele beneficiare ale legilor fondului funciar care nu au depus cereri potrivit textelor legale mai sus arătate, au putut reveni cu cereri chiar și foștii proprietari cărora li s-au respins cererile sau li s-au modificat sau anulat adeverințele de proprietate, procesele-verbale de punere în posesie sau titlurile de proprietate prin nesocotirea prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997, fapt care a condus practic la imposibilitatea finalizării procesului de reconstituire a dreptului de proprietate până în prezent. Important este faptul că, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 cu modificările și completările ulterioare, în situația în care nu se poate face reconstituirea dreptului de proprietate integral, legiuitorul a prevăzut că se vor acorda despăgubiri pentru diferența de teren neretrocedat. Tocmai datorită complexității procesului de reconstituire a dreptului de proprietate, prin art. 39 alin. (5) din H.G. nr. 890/2005, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a înțeles să stabilească o ordine de rezolvare a cererilor depuse, ordine potrivit căreia comisia de fond funciar va soluționa în primul rând cererile ce privesc amplasamente pentru care nu s-au eliberat titluri de proprietate altor persoane, iar apoi va soluționa cererile în ordinea primirii lor. Concluzionând, reiese cu claritate că stabilirea rezervei de teren disponibile în funcție de care se poate proceda la atribuirea în natură a terenurilor pentru care se solicită despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003, nu poate fi determinată decât după finalizarea reconstituirii dreptului de proprietate în baza legilor fondului funciar, proces care la nivelul întregii țări nu s-a finalizat încă. Mai mult chiar, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 1.120/2006, foștilor proprietari li se pot atribui terenuri de aceeași categorie în județele în care domiciliază în limita disponibilităților, potrivit Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, fapt pentru care atribuirea în natură a terenurilor, pentru care se solicită despăgubiri în baza Legii nr. 290/2003 nu reprezintă o obligație pentru autoritățile publice implicate în procesul de reconstituire a dreptului de proprietate și nici o opțiune a beneficiarilor acestei legi. În acest sens este și practica judecătorească, instanțele judecătorești învestite cu soluționarea litigiilor având ca obiect acordarea de despăgubiri în natură în temeiul Legii nr. 290/2003, pronunțându-se în sensul respingerii cererii (de exemplu, Sentința civilă nr. 251 din 16 februarie 2012 pronunțată de către Tribunalul Prahova, Sentința civilă nr. 214 din 25 februarie 2008 pronunțată în Dosarul nr. x/325/2007 de Tribunalul Timiș, rămasă definitivă și irevocabilă în data de 11 iunie 2008, Sentința civilă nr. 1.613 din 28 aprilie 2009 pronunțată de către Tribunalul București, rămasă definitivă și irevocabilă în data de 14 ianuarie 2010). În data de 15 decembrie 2014, a fost publicată în M. Of. Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, precum și al Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, și pentru modificarea unor acte normative. Prin Legea nr. 164/2014 a fost reglementată o nouă procedură cu privire la soluționarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, precum și de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile emise de comisiile județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Astfel, conform art. 2 "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, singura măsură compensatorie de care pot beneficia persoanele prevăzute la art. 1 este acordarea de despăgubiri bănești". Art. 2 alin. (1) - (3) din Legea nr. 290/2003 au fost abrogate prin art. 20 pct. 2 din Legea nr. 164/2014.

Hotărârea Curții de Apel Prin Sentința nr. 2.630 din 28 septembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiată cererea de anulare a Îndrumării metodologice privind aplicarea Legii nr. 290/2003 și cererea de suspendare a executării acesteia formulată de A. și B. în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că potrivit dispozițiilor art. 2 lit. a) din H.G. nr. 361/2005, A.N.R.P. îndeplinește ca atribuție și acordarea de "sprijin și îndrumare metodologică" autorităților administrației publice locale și centrale, precum și celorlalte persoane juridice deținătoare de imobile care fac obiectul restituirii potrivit Legii nr. 10/2011 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv și Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace dintre România și puterile aliate și asociate semnat la Paris la 10 februarie 1947. Prin Adresa nr. 1.693 din 27 noiembrie 2006 a cărei anulare se solicită, s-au transmis Îndrumări către Comisiile teritoriale pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 referitoare la constituirea Comisiilor și la atribuirea terenurilor în natură către persoanele îndreptățite, Îndrumări referitoare la criteriile și metodologia de evaluare a despăgubirilor și referitoare la experții tehnici care fac parte din comisiile tehnice de evaluare a despăgubirilor. Nu au putut fi reținute argumentele reclamanților referitoare la faptul că, Îndrumările metodologice nu au fost publicate, nefiind cunoscute de persoanele îndreptățite, deoarece aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 s-a făcut prin H.G. nr. 1.120 din 30 august 2006 publicat în M. Of. nr. 753 din 5 septembrie 2006, acestea fiind în fapt Normele metodologice de care fac vorbire reclamanții. Adresa a cărei anulare se solicită, din 27 noiembrie 2006 reprezintă o îndrumare către Comisiile teritoriale pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, fiind emisă în temeiul H.G. menționate mai sus și care nu face obiectul vreunei contestații din partea reclamanților. Prin urmare, fiind emisă în vederea executării H.G., nu era obligatorie publicarea acesteia, ea fiind adresată Comisiilor teritoriale constituite pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 în baza H.G. nr. 1.120/2006, care reprezintă în fapt actul normativ emis în vederea executării legii. În realitate, a arătat instanța de fond, reclamanții sunt nemulțumiți de modul de reconstituire a dreptului de proprietate în calitate de beneficiari ai Legii nr. 290/2003, procedura de reconstituire a dreptului de proprietate fiind prevăzută la art. 1 și 2 din lege, fiind stabilite condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca beneficiarilor legii să li se atribuie teren în natură, astfel cum doresc reclamanții. Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 1.120/2006 prin care au fost aprobate Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 și care nu a făcut obiectul vreunei contestații din partea reclamanților, foștilor proprietari li se pot atribui terenuri de aceeași categorie în județele în care beneficiază în limita disponibilităților, potrivit Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, iar atribuirea în natură a terenurilor în baza Legii speciale nr. 290/2003 nu reprezintă o obligație pentru autoritate sau o opțiune pentru beneficiari. Prin H.G. nr. 1.120 din 30 august 2006 prin care s-au stabilit criteriile și metodologia de evaluare, modalitățile de evaluare a compensațiilor și de stabilire a cuantumului despăgubirilor pentru terenurile agricole și terenurile cu vegetație forestieră și acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunuri proprietatea acestora sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, conform Tratatului de Pace semnat la Paris la 10 februarie 1947. A.N.R.P. nu avea obligația legală de a aduce la cunoștința publică adresa contestată motivat de faptul că, Îndrumările Metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 au fost emise prin Hotărâre de Guvern, act normativ care a fost publicat în M. Of. nr. 753 din 5 septembrie 2006. Totodată, reclamanții nu au făcut dovada modului în care au fost vătămați în drepturile lor de beneficiari ai Legii nr. 290/2003 prin emiterea acestei adrese de către A.N.R.P., care se adresează entităților publice implicate în aplicarea legii speciale, reclamanții beneficiind de hotărâre irevocabilă a Curții de Apel București emise în temeiul Legii nr. 290/2003, respectiv de Decizia civilă nr. 976 din 5 martie 2012. Reclamanții fac confuzie între Îndrumările metodologice de aplicare a Legii care au fost emise prin Hotărâre de Guvern și Adresa emisă de A.N.R.P. la 27 noiembrie 2006 a cărei anulare se solicită în cauză, care a fost emisă în aplicarea H.G. nr. 1.120/2006. Totodată, este de reținut că, la 15 decembrie 2014 a fost publicată în M.Of. Legea nr. 164/2014 care reglementează o nouă procedură cu privire la soluționarea dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, precum și modalitățile de plată a despăgubirilor stabilite prin hotărârile emise de Comisiile Județene și a Municipiului București. Pentru considerentele expuse, în raport de dispozițiile legale incidente, văzând și dispozițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, cererea de chemare în judecată s-a apreciat ca neîntemeiată și a fost respinsă ca atare. Cu privire la cererea de suspendare a executării Îndrumărilor metodologice privind aplicarea Legii nr. 290/2003, instanța a constatat că reclamanții s-au limitat în a solicita suspendarea executării actului administrativ atacat fără să motiveze în sensul îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, astfel încât, pentru aceleași motive, a fost respinsă și această cerere, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței, dar și împotriva încheierii de amânare a pronunțării din data de 14 septembrie 2015, au declarat recurs reclamanții A. și B., solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea acțiunii, în sensul constatării nelegalității "actului normativ nepublicat reprezentat de Îndrumarea metodologică din 27 noiembrie 2006". Criticile formulate nu au fost structurate în raport de motivul de casare, respectiv motivele de modificare invocate, recurenții prezentând în memoriul de recurs, într-o manieră nesistematizată istoricul acestui litigiu, dar și numeroase aspecte colaterale. În esență, Înalta Curte reține că încheierea și sentința fondului sunt combătute sub următoarele aspecte: • Încheierea din 14 septembrie 2015 nu cuprinde argumentele expuse de către reclamanți iar la pagina a x-a primul alineat se menționează că au fost "evaluați", în realitate ei fiind "evacuați"; • au fost ignorate considerentele din deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 4.832 din 4 aprilie 2013 și nr. 472 din 6 februarie 2015, care au statuat că actul atacat este un act administrativ normativ; • invocarea Îndrumării metodologice drept motivare pentru neacordarea drepturilor cuvenite în natură, demonstrează caracterul normativ; • deși sesizează că H.G. nr. 1.120/2006 modifică esențial Legea nr. 290/2003, instanța nu înlătură prevederile nelegale; • actul atacat nu a fost publicat, afectează securitatea raporturilor juridice și îi discriminează în raport cu alți beneficiari ai acestei legi speciale, care au primit drepturile cuvenite fără a li se invoca existența îndrumării metodologice; actul conține prevederi contrare Legii nr. 290/2003; • s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nr. 976 din 5 martie 2012 care le confirmase dreptul de creanță asupra statului, dreptul de proprietate și dreptul de moștenire; • considerentul referitor la apariția Legii nr. 164/2014 încalcă principiul neretroactivității legii civile; • nu s-a motivat soluția de respingere a capătului de cerere privind suspendarea executării actului administrativ.

Apărările A.N.R.P. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 8 aprilie 2016, intimata A.N.R.P. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, subliniind considerentul curții de apel potrivit căruia Îndrumările metodologie nu au adus elemente de noutate în raport cu Legea nr. 290/2003 și H.G. nr. 1.120/2006, nu pot avea natura juridică a unui act administrativ normativ. Potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 290/2003 coroborate cu art. 5 din H.G. nr. 1.120/2006 reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor pentru beneficiarii actului normativ în discuție se realizează în anumite condiții, nefiind posibilă atribuirea terenurilor în natură în toate situațiile. Prin Legea nr. 164/2014 a fost reglementată o nouă procedură de soluționare a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 290/2003, singura măsură compensatorie fiind despăgubirea bănească. Criticile de neconstituționalitate a art. 2 din acest act normativ, invocate de către recurenți, au fost respinse de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 865 din 10 decembrie 2015.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând încheierea și sentința atacate prin prisma criticilor recurenților, a apărărilor din întâmpinare, a concluziilor scrise formulate de ambele părți, precum și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune respingerea căii de atac formulate pentru motivele care urmează. Recurenții-reclamanți A. și B. au supus controlului de legalitate pe calea comună reglementată de art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 actul intitulat Îndrumare metodologică emis de A.N.R.P. - Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2008 din 27 noiembrie 2006, indicat în motivarea Hotărârii Comisiei Municipiului București de aplicare a Legii nr. 290/2003 din 29 martie 2012, considerând, în esență, că este un act normativ nepublicat care conține prevederi contrare Legii nr. 290/2003 și, în plus, le încalcă dreptul la reconstituirea în natură, recunoscută irevocabil prin Decizia nr. 976 din 5 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Curtea de Apel a respins acțiunea cu motivarea redată la pct. 2 al acestei decizii, reținând că Îndrumarea atacată nu este un act normativ iar vătămarea invocată de reclamanți provine din H.G. nr. 1.120/2006, act normativ pe care nu l-au atacat, iar nu din actul a căruia anulare se solicită. Soluția Curții de Apel este corectă. Răspunzând punctual la criticile recurenților, Înalta Curte observă mai întâi că în practicaua încheierii de amânare a pronunțării din 14 septembrie 2015 sunt redate pe larg concluziile reclamantului A. (în nume propriu, cât și pentru celălalt reclamant, în baza mandatului încredințat) la paginile a doua și a treia, fiind lipsită de suport factual aserțiunea potrivit căreia încheierea nu cuprinde argumentele expuse de aceștia. În măsura în care s-ar aprecia că aspectele consemnate nu reflectă în întregime susținerile lor, recurenții au o altă cale procedurală: art. 281 alin. (1) C. proc. civ., pentru remedierea eventualelor omisiuni, în cadrul căreia pot solicitata și îndreptarea erorii materiale semnalate: consemnarea cuvântului "evaluați" în loc de "evacuați", cum ar fi fost corect. O parte semnificativă a memoriului de recurs este structurată pe ideea că instanța de fond nu a respectat dezlegările instanței supreme care ar fi statuat că actul atacat este un act normativ. Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte remarcă faptul că nici Decizia nr. 4.832 din 4 aprilie 2013 și nici Decizia nr. 472 din 6 februarie 2015 nu au tranșat chestiunea în dispută. Prima decizie indicată a lămurit numai chestiunea competenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, subliniind că litigiul nu intră în aria de reglementare a art. X din Legea nr. 2/2013, text care nu are în vedere litigiile născute din aplicarea Legii nr. 290/2003, în timp ce a doua decizie pronunțată în primul ciclu procesual - redată la pct. 1 în cadrul istoricului cauzei - a argumentat soluția casării cu trimitere pe nemotivarea sentinței, indicând instanței de fond să examineze efectiv conținutul, scopul și efectele actului atacat, prin prisma art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu luarea în considerare și a art. 17 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 1.120/2006. Așadar, era prerogativa instanței de trimitere să se pronunțe asupra naturii juridice a actului atacat; această problemă de drept nefiind dezlegată anterior, recurenții nu pot invoca încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Cât privește caracteristicile care ar justifica în optica recurenților calificarea Îndrumării atacate ca fiind act administrativ normativ, acestea sunt: invocarea acesteia ca temei al soluției de respingere a capătului de cerere privind atribuirea de teren în natură, la art. 3 al H.G. nr. 1.259/2012 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și reglementarea contrară Legii nr. 290/2003, aplicabilă unui număr nedeterminat de subiecți. Înalta Curte observă, la acest punct, că simpla invocare a Îndrumării în hotărârea menționată nu presupune trimiterea la un act normativ, în contextul în care justificarea soluției a fost mult mai complexă, fundamentându-se atât pe simple adrese, corespondență între instituții publice, cât și pe prevederi normative: art. 2 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 și art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 1.120/2006. De asemenea, pentru că actul nu face decât să reitereze prevederile H.G. nr. 1.120/2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 și să furnizeze informații utile comisiilor pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 (de ex. adresele arhivelor din Ucraina și Republica Moldova) nu se poate susține că "dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice" în sensul definiției actului administrativ de la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Este, în context, corect argumentul fondului potrivit căruia eventuala vătămare a drepturilor recurenților nu decurge din "Îndrumarea" atacată, ci din dispozițiile H.G. nr. 1.120/2006 care însă nu au fost atacate de aceștia. În ultimă analiză, Înalta Curte remarcă inconsistența tezei potrivit căreia Legea nr. 290/2003 ar fi conținut dispoziții imperative în sensul atribuirii în natură a terenurilor de același gen cu cele rămase în teritoriile pierdute, în timp ce prin acte infralegislative acestea s-ar fi atenuat puternic, stabilindu-se că terenurile "... li se pot atribui ...". Încă de la publicare, dispozițiile art. 2 din Legea nr. 290/2003 au avut în vedere situația pr