ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 894/2012

Asupra recursului penal de față, în

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 15 martie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 1633/2/2012 (657/2012),

Curtea de Apel București, secția I penală, a respins ca nefondată cererea de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul G.B.N.,

reținând, în esență, că inculpatul a fost arestat preventiv la data de 26

ianuarie 2012 pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 lit. a)

teza I din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 253

1

alin. (1) C. pen., art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 17 lit. d

1

)

și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în temeiul dispozițiilor art. 143

C. proc. pen. și art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel că cererea este

admisibilă în principiu fiind îndeplinită condiția prevăzută de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., pedepsele stabilite de lege pentru infracțiunile

pentru care este cercetat fiind mai mici de 18 ani închisoare.

Raportându-se la aspectele invocate de

inculpat în cuprinsul cererii, prima instanță a constatat că în procedura

liberării provizorii nu se analizează existența indiciilor temeinice din care

să rezulte presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunea reținută

în sarcina sa și care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, ci

doar în ce măsură o atare cerere apare ca fiind oportună pentru buna

desfășurare a procesului penal, în acest sens făcând referire la decizia nr.

XVII/2011 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

În

plus, în opinia primei instanțe stadiul în care se află

cercetările impune în continuare privarea de libertate a titularului cererii de

liberare provizorie sub control judiciar pentru a se asigura buna desfășurare a

procesului penal, chiar dacă urmărirea penală s-a finalizat, în prezent

prezentându-se materialul de urmărire penală, astfel că lăsarea în libertate a

inculpatului G.B.N. nu apare ca oportună.

De altfel, pornind la vocația

conferită de norma procesual penală inculpatului G.B.N., judecătorul fondului

constatând că temeiurile care au stat la luarea măsurii preventive privative de

libertate nu s-au schimbat și impun în continuare menținerea acesteia în raport

de gravitatea faptelor, funcția deținută de inculpat și impactul asupra opiniei

publice, a apreciat ca fiind nefondată cererea de liberare provizorie sub

control judiciar, cu atât mai mult cu cât au fost formulate într-un timp

relativ scurt, de până în două luni, trei asemenea cereri fără a fi aduse

argumente noi și pertinente în susținerea lor, perioadă în care s-a și

prelungit arestul preventiv, în mod definitiv.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs, în termen legal, inculpatul G.B.N. susținând că temeiurile avute în

vedere la luarea măsurii arestării preventive s-au schimbat întrucât a fost

trimis în judecată la data de 20 martie 2012 doar pentru două din cele trei

infracțiuni pentru care a fost cercetat, iar punerea sa în libertate nu ar mai

impieta asupra bunei desfășurări a procesului penal dat fiind stadiul

procesual.

Analizând încheierea recurată atât

prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de

fapt și de drept ale cauzei, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Din actele și lucrările dosarului

rezultă că inculpatul G.B.N. a fost trimis în judecată, la data de

20

martie

2012, prin rechizitoriul nr. 220/P/2011 din 19 martie 2012

al D.N.A., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 12 lit. a) teza I

din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 194 alin.

(1) C. pen. raportat la art. 17 lit. d

1

) și art. 18 alin. (1) din

Legea nr. 78/2000, întrucât în perioada iulie 2011-ianuarie 2012, în calitate

de secretar al Primăriei sector 1 București, prin încălcarea dispozițiilor

legale privitoare la incompatibilități, a efectuat prin persoane interpuse, activități

de comerț și a participat la administrarea SC E. SRL București, societate pe

care o deținea în fapt împreună cu inculpatul B.M., în scopul obținerii pentru

sine și pentru altul, a unor foloase materiale necuvenite, iar, în perioada

noiembrie-decembrie 2011, în virtutea aceleași funcții, a exercitat, în mod

repetat, acțiuni de intimidare și constrângere psihică, prin intermediul

aceluiași inculpat, asupra reprezentanților SC C.R.S. SA, N.M. și V.M.S., în

scopul continuării livrării de deșeuri reciclabile către SC E. SRL București,

deși societatea nu îndeplinea condițiile legale pentru astfel de livrări,

obținând astfel un folos material injust.

Inculpatul a fost arestat preventiv prin

încheierea de ședință din 26 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

constatându-se incidența în cauză a dispozițiilor art. 143 raportat la art. 68

1

C. proc. pen. și ale art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Înalta Curte constată că cererea de liberare

provizorie formulată de inculpat întrunește cerințele de admisibilitate prevăzute

de lege, așa cum corect a constatat prima instanță, acesta fiind sub puterea unui

mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni intenționate pentru care legea

prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani.

Cu toate că actele și lucrările de urmărire

penală, precum și rechizitoriul nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze,

în mod rezonabil, aprecierea

că inculpatul G.B.N. ar săvârși

alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul administrat

în încercarea de a zădărnicii adevărul, cererea de liberare sub control judiciar

nu este întemeiată.

Îndeplinirea condițiilor impuse de lege

nu conduce automat la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar,

întrucât pe lângă vocația legală a inculpatului G.B.N. de a formula oricând în cursul

procesului penal o cerere de liberare provizorie, vocație ce se analizează prin

prisma dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., se examinează

și oportunitatea unei astfel de cereri, în raport de prevederile art. 136 alin.

(2) și (8) C. proc. pen., instanța având, astfel, posibilitatea de a admite cererea

sau, dimpotrivă, de a o respinge motivat, atunci când aceasta nu servește scopului

recunoscut de legea procesual penală.

Pornind de la faptul că admiterea unei

asemenea cereri este lăsată de legiuitor la aprecierea organului judiciar, fără

a exista criterii stabilite în acest sens, Înalta Curte raportându-se la dispozițiile

art. 136 alin. (8) C. proc. pen., constată că lăsarea în libertate a inculpatului

G.B.N. ar prezenta un grad ridicat de pericol, având în vedere că este acuzat de

comiterea unor infracțiuni asimilate sau în legătură directă cu infracțiuni de corupție,

care în concret prezintă o gravitate sporită, determinată de împrejurarea că titularul

cererii de liberare sub control judiciar s-a folosit în realizarea activității infracționale

de prerogativele funcției publice deținute, de modalitatea în care a acționat, folosind

persoane apropiate interpuse care nu se aflau sub incidența vreunor incompatibilități

legale sau recurgând la măsuri coercitive, de amplitudinea, persistența și întinderea

în timp a acțiunilor situate în sfera ilicitului penal.

În

același context, se mai reține că întreruperea activităților

ilicite desfășurate de inculpatul G.B.N. s-a făcut la intervenția organelor de urmărire

penală, împrejurare care dovedește în plus că lăsarea acestuia în libertate nu este

oportună cu atât mai mult cu cât implicare sa în realizarea planului infracțional

nu este una minoră ci dimpotrivă, motiv pentru care principiul egalității de tratament,

principiu care de altfel nici nu este consacrat de legea procesual penală română,

nu este incident în cauză în condițiile în care nu există identitate sub aspectul

contribuției la comiterea activității infracționale între inculpat și ceilalți participanți

trimiși în judecată pentru aceleași infracțiuni.

De asemenea, în mod corect, prima instanță

a apreciat că circumstanțele personale ale inculpatului G.B.N. (lipsa antecedentelor

penale care reprezintă o condiție sine qua non pentru a fi funcționar public în

cadrul unei autorități a administrației publice locale, situația familială) nu au

nicio relevanță față de natura și gravitatea infracțiunilor, cu atât mai mult cu

cât de la luarea măsurii arestării preventive nu au trecut nici măcar două luni.

Or, față de toate aceste aspecte, în mod

justificat judecătorul fondului a apreciat că scopul pentru care s-a dispus luarea

măsurii arestării preventive a inculpatului G.B.N. [prin prisma dispozițiilor

art. 136 alin. (1) C. proc. pen.] nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia

în libertate provizorie,

chiar

dacă ulterior soluționării în primă instanță a cererii de liberare sub control judiciar

acesta a fost trimis în judecată, întrucât buna desfășurare a procesului penal,

dat fiind stadiul incipient al cercetării judecătorești, impune în continuare privarea

sa de libertate.

Se are în vedere și faptul că la soluționarea

propunerii de arestare preventivă a inculpatului G.B.N. până de la aceste moment

procesual, care este situat foarte aproape în timp, nu au intervenit niciun fel

de schimbări care să justifice atingerea scopului prevăzut de art. 136 alin. (1)

C. proc. pen. altcumva, ba mai mult s-a prelungit deja o dată măsura arestării preventive

și au fost respinse alte două cereri de liberare provizorie sub control judiciar,

prezenta cerere neaducând niciun element nou și pertinent pentru liberarea provizorie

a acestuia.

Față de cele reținute, în temeiul art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat

recursul formulat de inculpatul G.B.N.

În raport de soluția ce se va pronunța,

inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozițiilor

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de recurentul inculpat G.B.N. împotriva încheierii din 15 martie 2012 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 1633/2/2012(657/2012).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei

de 225 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON,

reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 martie

2012.