ÎCCJ, Decizia nr. 115/2012

ÎCCJ, Decizia nr. 115/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din actele dosarului

constată următoarele:

Prin încheierea nr.

550 din 11 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de liberare provizorie sub

control judiciar formulată de inculpatul B.M., cu obligarea acestuia la plata

cheltuielilor judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție instanța a reținut, în esență, că arestarea preventivă a

inculpatului a fost dispusă prin încheierea penală nr. 446 din 22 martie 2012

pronunțată în dosarul nr. 2252/1/2012 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală; această încheiere a rămas definitivă prin respingerea recursului

formulat de inculpat, prin încheierea nr. 106 din 2 aprilie 2012 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, completul de 5 judecători.

La data de 27 martie

2012, prin încheierea pronunțată în dosarul nr. 2252/1/2012, s-a constatat

îndeplinită procedura prevăzută de art. 150 alin. (2) C. proc. pen. și art. 152

alin. (3) și (4) C. proc. pen. cu privire la inculpatul B.M. și, totodată, s-a

constatat că mandatul de arestare preventivă din 22 martie 2012 pentru durata

de 30 de zile, a fost pus în executare la data de 27 martie 2012, până la data

de 25 aprilie 2012, inclusiv.

S-a constatat din

actele dosarului de urmărire penală nr. 68/D/P/2012 al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., că inculpatul B.M. este

cercetat pentru infracțiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr.

39/2003, pentru infracțiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5)

C. pen., pentru instigare, prevăzută de art. 25 C. pen., la infracțiunea

prevăzută de art. 288 C. pen., pentru instigare, prevăzută de art. 25 C. pen.,

la infracțiunea prevăzută de art. 293 C. pen., pentru instigare, prevăzută de

art. 25 C. pen., la infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., pentru

instigare, prevăzută de art. 25 C. pen., la infracțiunea prevăzută de art. 260

C. pen., pentru infracțiunea prevăzută de art. 264 C. pen., pentru infracțiunea

prevăzută de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același cod și

pentru infracțiunea prevăzută de art. 23 din Legea nr. 656/2002 în condițiile

concursului de infracțiuni prevăzut de art. 33 lit. a) și lit. b) C. pen. și că

arestarea preventivă a inculpatului s-a dispus în baza temeiurilor prevăzute de

art. 148 lit. a), b) și f) C. proc. pen.

Cu privire la cererea

de liberare provizorie sub control judiciar s-a apreciat că aceasta este

inadmisibilă.

S-a reținut că

potrivit art. 23 alin. (10) din Constituția României și art. 160

1

C.

proc. pen. inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate

provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, dar că potrivit art. 160

2

alin. (1), teza ultimă C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar

se poate acorda în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă, precum și în cazul

infracțiunilor intenționate, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce

nu depășește 18 ani.

Prima instanță a

constatat că inculpatul este urmărit penal, printre altele, și pentru

infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, prevăzută de art.

215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 10 la 20

de ani, și că, nu este realizată condiția prevăzută de art. 160

2

alin. (1) teza ultimă C. proc. pen., (în sensul că pedeapsa nu poate depăși 18

ani) putând accede la liberarea provizorie sub control judiciar persoanele care

au săvârșit infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa

închisorii ce nu depășește 18 ani, dacă îndeplinesc și celelalte condiții

prevăzute de lege, înțelesul noțiunii de „pedeapsă prevăzută de lege”, fiind

potrivit art. 160

2

alin. (1), teza ultimă, C. proc. pen., cel de

sancțiune stabilită de norma de incriminare, respectiv, în speță, pentru

infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, pedeapsa prevăzută

de art. 215 alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., constând în închisoare de la 10

la 20 de ani.

S-a argumentat că

art. 160

2

alin. (1) teza ultimă C. proc. pen. și art. 160

6

C. proc. pen. reglementează condițiile de formă și de fond ale liberării

provizorii, iar examinarea și admiterea în principiu a cererii de liberare sunt

prevăzute în art. 160

8

C. proc. pen., în faza verificării

îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu

(inculpatul B.M. fiind urmărit penal pentru o infracțiune pedepsită cu

închisoare care depășește 18 ani), legiuitorul limitând vocația inculpatului la

verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege referitoare la

temeinicia cererii, opunându-i-se condiția negativă prevăzută de alin. (1),

teza ultimă a art. 160

2

C. proc. pen.

Cu privire la

apărarea inculpatului, în sensul că cererea era admisibilă potrivit Convenției,

tratatelor privind drepturile fundamentale ale omului și Constituției României,

prima instanță a constatat că acest drept este reglementat de lege, dar

condiționat de îndeplinirea cerințelor legii procesual penale, care instituie

condiția negativă menționată, în sprijinul inadmisibilității cererii de

liberare provizorie sub control judiciar, în ipoteza săvârșirii unei

infracțiuni pentru care legea prevede o pedeapsă ce depășește 18 ani, (cum este

cazul de față), fiind și considerentele și dispozitivul deciziei în interesul

legii nr. 7 din 9 februarie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție, publicată în M. Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel

după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorului ales, prezentate în

partea introductivă a prezentei decizii, din notele scrise depuse la dosar

precum și din aspectele relevate cu ocazia acordării ultimului cuvânt

inculpatului, pentru netemeinicia argumentelor invocate de prima instanță,

neindicarea în cuprinsul mandatului de arestare a infracțiunilor pentru care a

fost luată această măsură preventivă, pentru a se putea verifica îndeplinirea

condiției referitoare la limita maximă a pedepsei închisorii prevăzută de lege

(18 ani), necesitatea aplicării cu prioritate a prevederilor art. 23 din

Constituție și a art. 5, paragraf 3, teza a doua din Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (prevederile art.

160

2

C. proc. pen. cuprinzând condiții contrare acestora),

caracterul imperativ al analizării temeiniciei cererii de liberare provizorie

sub control judiciar, prin prisma dreptului de petiționare; s-a solicitat, de

asemenea, să se constate că nu se impune obligarea inculpatului la plata

onorariului apărătorului desemnat din oficiu, deoarece a beneficiat de

asistența unui apărător ales.

Analizând recursul

prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., se constată că acesta este nefondat și va fi respins,

pentru considerentele ce urmează.

Astfel, după cum

rezultă din analiza dispozițiilor art. 136 alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfășurări a

procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de

la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri

putând fi atinse și prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe

cauțiune.

În același sens sunt

și dispozițiile art. 5, paragraf 3 din Convenția Europeană pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale care prevede că persoana

arestată sau reținută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi

eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei

garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la

reglementările interne în materie se constată că art. 160

2

alin. (1)

și (2) C. proc. pen. prevede condițiile concrete în care aceasta poate fi

acordată.

Rezultă, așadar, că

liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă,

neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanței

(art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.) și care presupune îndeplinirea

unor condiții, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii

prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă, forma de vinovăție cu care

aceasta a fost săvârșită și inexistența datelor din care să rezulte necesitatea

de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârșească alte infracțiuni sau

că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor

părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau

prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiție ce rezultă implicit din

reglementarea normativă precizată o constituie preexistența măsurii arestării

luate față de învinuit sau inculpat.

Analizând actele

dosarului se constată că întemeiat prima instanță a constatat că în cauza

concretă cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpat era inadmisibilă.

Se reține, astfel, că

prin hotărâre definitivă, față de inculpat a fost luată măsura arestării

preventive. Astfel, prin încheierea nr. 446 din 22 martie 2012 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală față de inculpat a fost

luată măsura aretării preventive, judecătorul reținând ca temei de drept

dispozițiile art. 148 lit. a), b) și f) C. proc. pen. De asemenea, atât în

încheierea anterior menționată, cât și în cuprinsul mandatului de arestare

preventivă (din data de 22 martie 2012) emis în baza acesteia s-a avut în

vedere că față de inculpatul B.M. prin rezoluția nr. 68/D/P/2012 din data de 16

martie 2012 s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003; art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.;

art. 25 C. pen. raportat la art. 288 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen.; art. 25 C. pen. raportat la art. 293 alin. (1) C. pen. cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 25 C. pen. raportat la art. 289 alin.

(1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 25 C. pen. raportat

la art. 260 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 264

alin. (1) C. pen.; art. 26 C. pen. raportat la art. 23 alin. (1) lit. a) din

Legea nr. 656/2002 (fapte comise în perioada 2006 – 2008); art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 39/2003; art. 290 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen.; art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1), (2) și (5) C. pen. (fapte

comise în cursul anului 2010), cu aplicarea art. 33 lit. a) și b) C. pen.

Așa fiind, raportând

normele de incriminare a faptelor pentru care inculpatul este cercetat

condițiilor impuse de dispozițiile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.

se constată că una din faptele pentru care inculpatul este cercetat și pentru

care s-a luat măsura arestării preventive, respectiv cea prevăzută de art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) din același

cod nu se circumscrie, sub aspectul regimului sancționator, condițiilor

prevăzute de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., după cum întemeiat a

reținut și prima instanță.

Se reține, de

asemenea, că acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocație și

nu un drept al inculpatului, normele europene necontravenind dispozițiilor art.

160

2

alin. (1) C. proc. pen., iar aprecierea cu privire la

oportunitatea măsurii presupune un examen prealabil al îndeplinirii condițiilor

de admisibilitate a cererii (potrivit dispozițiilor art. 160

8

alin. (1)

C. proc. pen.) și abia ulterior, în cazul cererilor declarate admisibile în

principiu, un examen al temeiniciei acestora, prin raportare la fapta concretă

pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului, calitatea acestuia,

modul de săvârșire al faptei, natura acesteia, circumstanțele cauzei și cele

privind persoana învinuitului sau inculpatului.

Totodată,

dispozițiile art. 5 paragraf 3 din Convenție, anterior indicat, nu instituie o

obligație de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul

procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanții în sensul arătat

de art. 5 paragraf 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative

celor privative de libertate, chiar în accepțiunea art. 136 alin. (2) C. proc.

pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.

Așa fiind,

constatându-se că cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată

de inculpat nu îndeplinește condițiile de admisibilitate expres reglementate de

dispozițiile art. 160

2

alin. (1) și art. 160

6

C. proc.

pen., față de inculpat luându-se măsura arestării preventive și fiind cercetat,

între altele, pentru pretinsa comitere a infracțiunii prevăzută de art. 215

alin. (1), (2), (3) și (5) C. pen., în mod just prima instanță a apreciat ca

inadmisibilă cererea cu soluționarea căreia a fost investită, soluția dispusă

de către prima instanță realizând o corectă interpretare și aplicare, cauzei

concrete dedusă judecății, a normelor legale incidente în speță, hotărârea

astfel pronunțată fiind legală, temeinică și riguros argumentată.

Criticile invocate în

recurs sunt nefondate.

În ceea ce privește

pretinsa neindicare, în cuprinsul mandatului de arestare preventivă a

infracțiunilor pentru care s-a luat această măsură, instanța de recurs constată

că, în parte, critica excede cadrului procesual și obiectului cauzei și,

totodată că, prin raportare la dispozițiile art. 151 C. proc. pen., mențiunile

cuprinse în mandatul de arestare preventivă emis pe numele inculpatului făceau

posibilă verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a cererii

provizorii sub control judiciar, întrucât mențiunea prevăzută de art. 151 alin.

(1) lit. e), referitoare la indicarea „faptei ce formează obiectul inculpării”

era inclusă în cuprinsul mandatului.

Referitor la pretinsa

contrarietate existentă între normele constituționale și convenționale

reglementând vocația generală a persoanelor arestate preventiv la beneficiul

liberării provizorii și care, în opinia apărării trebuie aplicate cu prioritate

și dispozițiile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., se constată că

aceste susțineri nu pot fi primite.

După cum s-a

argumentat și în cele ce preced, dispozițiile prevăzute la nivel de principiu

de art. 23 alin. (10) din Constituție și dispozițiile art. 5 paragraful 3 din

Convenție nu instituie în sarcina instanței obligația de acordare a liberării

provizorii, acest beneficiu subsumându-se imperativului normalei desfășurări a

procesului penal, în același sens fiind și prevederile art. 136 alin. (1) și (2)

C. proc. pen. Se impune, totodată a se constata că reglementarea unor condiții

exprese de admisibilitate a cererilor de liberare provizorie sub control

judiciar sau pe cauțiune se subsumează, în final, aceluiași deziderat,

reprezentând, în realitate, un prim filtru legal al acestor cereri.

Astfel, reglementarea

prin lege a unor condiții de exercitare a drepturilor procesuale nu poate fi,

în nicio situație, interpretată ca o restrângere, sau o desființare a acestora

(prin atingerea adusă însăși substanței dreptului, după cum sugerează

apărarea), constituind, în realitate, o delimitare prin lege a cadrului în care

subiecții procesuali evoluează în cursul procesului penal.

De altfel, prin

decizia Curții Constituționale nr. 6 din 17 ianuarie 2012, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 145 din 5 martie 2012 a fost respinsă, ca

neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. reținându-se că prin decizia nr. 36 din 29 ianuarie

2004, publicată in M. Of. al României, Partea I, nr. 130 din 13 februarie 2004

și decizia nr. 521 din 9 aprilie 2009, publicată in M. Of. al României, Partea

I, nr. 357 din 27 mai 2009, Curtea a respins, ca neîntemeiate excepții având

același obiect, constatându-se că textul de lege criticat stabilește condițiile

de acordare a liberării provizorii, sub control judiciar sau pe cauțiune, în

temeiul dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora

"Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecata sunt

prevăzute numai prin lege".

S-a arătat că

dispozițiile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. nu contravin art. 23

alin. (10) din Constituție si nici art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, întrucât

dreptul de a cere luarea unei asemenea măsuri procesuale se poate exercita

numai in condițiile prevăzute de lege, în speță de Codul de procedură penală,

fiind atributul legiuitorului să le stabilească. Restrângerea exercițiului

dreptului persoanei arestate preventiv de a cere punerea sa în libertate

provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune, are loc în baza prevederilor

art. 53 din legea fundamentală, care impun necesitatea asigurării desfășurării

instrucției penale, interzicerea liberării provizorii a persoanelor arestate

preventiv care au săvârșit infracțiuni intenționate pentru care legea prevede

pedeapsa închisorii mai mare de 18 ani realizându-se în scopul asigurării bunei

desfășurări a procesului penal, în același sens fiind și decizia nr. 30 din 18

ianuarie 2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 115 din 15

februarie 2011, precum și decizia nr. 755 din 7 iunie 2011, publicată in M. Of.

al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011.

De asemenea, instanța

de contencios constituțional a constatat, pentru considerentele expuse, că

dispozițiile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. nu aduc atingere nici

art. 21 alin. (1) din Constituție și nici prevederilor art. 6 paragraful 2 din

Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Rezultă, așadar, că

reglementarea prin norme interne a condițiilor de exercitare a dreptului

persoanei arestate de a cere liberarea provizorie sub control judiciar sau pe

cauțiune constituie o manifestare a suveranității statului, prin exercitarea

atributului de legiferare, iar nu o încălcare a prevederilor Convenției,

susținerile apărării nefiind fondate.

De asemenea,

existența drepturilor reglementate de dispozițiile art. 21 și 51 din

Constituție nu exclude obligația instanței de a verifica în mod prioritar

admisibilitatea oricărei cereri cu soluționarea căreia este investită,

sesizarea instanței cu o cerere neprevăzută de lege, formulată de o persoană

lipsită de legitimitate procesuală activă, sau cu nerespectarea condițiilor de

admisibilitate prevăzute de lege fiind sancționată cu inadmisibilitatea.

În ceea ce privește

susținerile recurentului inculpat relative la inexistența obligației de plată a

onorariului apărătorului desemnat din oficiu se constată că acestea nu pot fi

primite, desemnarea apărătorului din oficiu fiind o măsură dispusă în aplicarea

dispozițiilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen., în cauză asistența juridică

fiind obligatorie, la data luării acestei măsuri împuternicirea avocațială a

apărătorului ales nefiind depusă la dosar.

Pentru considerentele

ce preced, constatându-se că argumentele invocate de către instanță, sunt,

contrar susținerilor apărării, apte a justifica soluția legal dispusă, care

este temeinică și riguros motivată, potrivit dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

Potrivit

dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat recurentul

inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând

onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la

prezentarea apărătorului ales, va fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul B.M. împotriva încheierii nr. 550 din

11 aprilie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală în dosarul nr. 2729/1/2012.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 18 aprilie 2012.