ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2003/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2003/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Decizia
nr. 2003/2016
Asupra
cauzei de față, constată următoarele:
Prin
cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 21 noiembrie
2012, reclamantul A. a solicitat să se constate că pârâtul B. a
făcut împotriva sa o afirmație calomnioasă prin actul oficial
Raport nr. 86064 din data de 17 ianuarie 2012, în sensul că ar fi "o
persoană cunoscută cu afecțiuni psihice" și obligarea
autorului, pe cheltuiala acestuia, la publicarea hotărârii de condamnare,
precum și la plata unor daune morale de 120.000 euro și dobânda
legală aplicabilă la data plății efective, pentru
prejudiciul moral suferit prin oprobiul la care a fost supus, având în vedere
că acest act a fost folosit în Dosarul nr. x/327/2012, că a suferit
din această cauză și o sancțiunea
contravențională nedreaptă. De asemenea, a solicitat și
obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin
Sentința civilă nr. 1079 din data de 3 iunie 2014, Tribunalul Tulcea
a respins, ca nefondată, cererea reclamantului A., formulată în
contradictoriu cu pârâtul B., reclamantul fiind obligat la plata sumei de 35
lei către Institutul Național de Medicină Legală Mina
Minovici, reprezentând taxă avizare expertiză medico-legală,
conform facturii nr. 00273 din data de 21 ianuarie 2014, precum și la
plata sumei de 4.286 lei cheltuieli de judecată, către pârât.
Pentru
a pronunța această soluție, prima instanță a
reținut că, la data de 17 ianuarie 2012, pârâtul, subcomisar de
poliție B., în calitate de șef birou ordine publică, a întocmit
un raport cu nr. 86064, adresat Șefului I.P.J. - județul Tulcea, în
cuprinsul căruia a relatat o împrejurare ce s-ar fi petrecut în ziua de 2
decembrie 2011, în jurul orelor 10, pe holul instituției până la
biroul compartimentului de proximitate. Conform acestui document, reclamantul
ar fi adresat cuvinte ca "prost" și expresii vulgare, indecente,
la adresa pârâtului, pe holul principal al instituției, cu consemnarea din
partea polițistului a faptului că reclamantul ar fi o persoană
cunoscută "cu afecțiuni psihice".
Pentru
comportamentul pe care l-a surprins pârâtul în raport cu privire la reclamant,
acesta din urmă a fost sancționat contravențional în baza procesului-verbal
de contravenție seria AP nr. 0341861 din data de 2 decembrie 2011 de
către I.P.J. Tulcea.
Împotriva
acestui act de sancționare, A. a formulat plângere ce a făcut
obiectul Dosarului nr. x/327/2012 al Judecătoriei Tulcea.
Prin
Sentința civilă nr. 3835 din 19 decembrie 2012, Judecătoria
Tulcea a respins plângerea ca nefondată, iar, prin Decizia civilă nr.
16 din data de 23 ianuarie 2013 a Tribunalului Tulcea, admițându-se
recursul, a fost modificată hotărârea sub aspectul
individualizării sancțiunii, dispunând înlocuirea amenzii cu
avertisment, cu menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârii,
respectiv de menținere a procesului-verbal de contravenție sub
aspectul săvârșirii faptei.
Instanța
de fond a reținut în prezenta cauză că s-a creat o stare
conflictuală între părți, iar pe fondul acesteia, reclamantul a
înțeles să promoveze prezenta acțiune pentru a se lămuri
situația sa în ce privește afirmația pârâtului că ar fi o
"persoană cunoscută cu afecțiuni psihice", considerând
că din cauza acestei afirmații a suferit o vătămare, o
lezare a demnității și imaginii publice.
La
cererea pârâtului a fost admisă proba cu expertiza medico-legală ce a
fost efectuată de Serviciul județean de medicină legală
Tulcea.
Tribunalul
a constatat că raportul de expertiză medico-legală
psihiatrică a concluzionat, pe baza înscrisurilor prezentate și a
investigațiilor impuse de examenul psihologic, că reclamantul
prezintă diagnosticul de tulburare de personalitate polimorfă, cu trăsături
de personalitate accentuată, instabilitate afectiv-emoțională cu
slabă toleranță la frustrare și reacțiile prompte,
impulsive ce pot afecta relațiile sociale. Ulterior, din răspunsul la
obiecțiunile formulate de reclamant, s-a reținut că acesta
prezintă o tulburare de personalitate care este o afecțiune
psihică "de graniță" (la limita dintre patologic
și normalitate), semnificând o tulburare în dezvoltarea
personalității care ar necesita terapie în perioadele de
decompensare.
S-a
arătat că reclamantul a solicitat efectuarea unei contraexpertize,
dar, în conformitate cu art. 25 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 și art. 19
alin. (1) din H.G. nr. 774/2000, instanța de fond a dispus în primul rând
înaintarea istoricului cauzei împreună cu raportul de expertiză
medico-legală psihiatrică către Institutul Național de
Medicină Legală "Mina Minovici", în vederea avizării
concluziilor expertizei și cu solicitarea de a se preciza mai concret
dacă reclamantul a suferit sau suferă de o boală psihică ori
dacă concluziile expertizei medico-legale se încadrează în sintagma
"boală psihică" ori "afecțiune
psihică". Comisia de avizare și control din cadrul I.N.M.L.
"Mina Minovici" a recomandat efectuarea unei expertize medico-legale
psihiatrice de către I.N.M.L. pentru lămurirea obiectivelor și
care presupune și prezența persoanei pentru examinare.
Instanța
de fond a reținut că, astfel cum rezultă din consemnările
cuprinse în încheierea de ședință din 5 februarie 2014,
reclamantul prin apărător nu și-a însușit recomandarea de a
se efectua o nouă expertiză, din lipsa fondurilor bănești,
astfel că o astfel de expertiză nu s-a mai întocmit în cauză în
primă instanță.
Instanța
de fond a mai arătat că declarațiile testimoniale au relevat
existența stării tensionate dintre părți, de pe urma
căreia atât reclamantul, cât și pârâtul au avut de suferit, și
s-a conchis în sensul că, deși în raportul adresat I.P.J., pârâtul a
făcut - referindu-se la reclamant - mențiunea "persoană
cunoscută cu afecțiuni psihice", nu rezultă că a
acționat cu rea-credință, urmărind în vreun fel să
aducă atingere demnității reclamantului, ci că în
această modalitate acesta a înțeles să îi descrie
comportamentul.
Raportându-se
la prevederile art. 58 din noul C. civ. și la cele ale art. 72 din noul C.
civ., Tribunalul Tulcea a arătat că este posibil ca reclamantul
să se fi simțit lezat în dreptul său la demnitate prin expresia
folosită de pârât în raport, însă, pentru obligarea unei persoane la
repararea unui prejudiciu, este necesar să fie îndeplinite cumulativ condițiile
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie respectiv,
existența prejudiciului, existența unei fapte ilicite, existența
unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu,
existența vinovăției.
Analizând
cerințele impuse delege pentru atragerea răspunderii civile delictuale,
instanța de fond, în esență, a reținut că pârâtul s-a
manifestat în cadrul limitelor dreptului său la liberă exprimare,
asociat cu atribuțiile de serviciu ale acestuia, făcând
afirmațiile ce constituie în opinia reclamantului "fapta
ilicită" în cadrul unui raport întocmit în exercitarea
obligațiilor sale de serviciu, în calitate de șef birou ordine
publică din cadrul Poliției municipiul Tulcea, în baza
solicitării compartimentului juridic din cadrul instituției și
întemeindu-se pe toate discuțiile contradictorii avute cu A.
Tribunalul
a apreciat, de asemenea, că nu a existat intenția pârâtului de a
aduce atingere demnității reclamantului, întrucât raportul efectuat
era pentru uzul intern, fiind adresat către șeful I.P.J. Tulcea
și nu instanței de judecată, și nici adresat publicului.
Considerând
că fapta ilicită care i se impută pârâtului nu există
și nici nu s-a făcut dovada faptului că acesta a acționat
cu rea-credință, în afara prevederilor legale, instanța de fond
a respins acțiunea formulată, obligându-l pe reclamant la cheltuieli
de judecată.
Împotriva
acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamantul A.,
susținând că soluția care se impune este admiterea căii de
atac și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În
cuprinsul motivelor de apel, reclamantul a arătat că prima
instanță nu a desăvârșit procedura de administrare a
probatoriului, întrucât nu l-a audiat pe martorul C. și nici nu a acceptat
efectuarea contraexpertizei medico-legale.
În
legătură cu expertiza medico-legală superioară pe care
instanța de fond nu a considerat-o necesară și utilă
cauzei, reclamantul a susținut că înlăturarea ei s-a datorat
susținerii sale cum că nu ar avea bani de deplasare la București
și a apreciat că, în virtutea rolului activ, trebuia pusă în
discuție, din oficiu, valorificarea instituției ajutorului public
judiciar. Partea a arătat că reiterează solicitarea
administrării unei asemenea probe.
Reclamantul
a mai considerat că era relevantă și administrarea ca probă
a interceptărilor (telefonice) care ar fi dovedit a cui este culpa pentru
generarea "situației conflictuale", că neprezentarea
acestora dovedește că există interesul protejării
pârâtului, care este soțul prim-procurorului adjunct al Parchetului de pe
lângă Tribunalul Tulcea.
Reclamantul
a mai susținut că pârâtul, având calitatea de polițist, nu avea
în nicio împrejurare dreptul de a se adresa în legătură cu persoana
sa ca fiind un bolnav psihic, în condițiile în care nu se afla în posesia
actelor medicale care să certifice o atare împrejurare.
De
asemenea, a arătat că deși pârâtul a făcut aceste
afirmații într-un raport intern, acest document a fost utilizat în Dosarul
nr. x/237/2012 al Judecătoriei Tulcea, în scopul producerii de efecte
juridice. Din momentul depunerii acestui înscris în dosarul menționat, el
a devenit public, fiind pus în discuție în ședință
publică, aspect care este de natură să îi afecteze demnitatea,
onoarea și imaginea publică.
Reclamantul
a criticat considerentele primei instanțe potrivit cu care pârâtul s-ar fi
exprimat în virtutea dreptului său la liberă exprimare și a
atribuțiilor sale de serviciu, pentru că acestea nu îi pot permite
să afirme despre o persoană că este bolnavă psihic și
a arătat că dreptul la liberă exprimare poate fi exercitat cu
condiția de a nu fi lezate drepturile, onoarea și demnitatea unei
alte persoane.
Totodată,
a solicitat să se aibă în vedere că, judecând plângerea
contravențională, instanța competentă a schimbat
sancțiunea amenzii cu cea a avertismentului, ceea ce denotă că
reclamantul nu poate fi considerată o persoană bolnavă psihic,
pentru că nu ar fi putut face într-o asemenea situație obiectul unui
proces contravențional (instanța hotărând așadar că
persoana contravenientului a avut discernământ și deci minima
răspundere civilă-contravențională).
De
asemenea, reclamantul a invocat și lipsa de imparțialitate a
instanței de fond care, în opinia sa, i-a încălcat dreptul la
apărare și la un proces echitabil.
Pârâtul
a depus întâmpinare, solicitând respingerea căii de atac.
Prin
Decizia civilă nr. 61 C din data de 9 mai 2016, Curtea de Apel
Constanța, secția I civilă, a admis apelul formulat de apelantul
reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 1079, pronunțate de
Tribunalul Tulcea la data de 3 iunie 2014 în Dosarul nr. x/88/2012, în
contradictoriu cu intimatul pârât B., a schimbat în parte sentința
apelată în sensul că admis în parte acțiunea și a obligat
pârâtul către reclamant la 1.200 lei, cu titlu de daune morale,
menținând restul dispozițiilor sentinței apelate și a
compensat între părți cheltuielile de judecată până la
concurența sumei de 1.500 lei, respingând restul pretențiilor.
Ca
și chestiuni prealabile, curtea de apel a arătat că, la termenul
din 10 octombrie 2014, a fost evocată de către pârât decăderea
apelantului din dreptul de a mai propune probe în susținerea căii de
atac, în condițiile în care ele nu s-au regăsit în cererea de apel,
conform art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Instanța
de apel a apreciat că, precizând prin cererea de apel criticile legate de
neadministrarea completă a probelor în fața instanței de fond
și menționându-le în etapa apelului la primul termen la care
părțile, legal citate, au putut pune concluzii, reclamantul nu putea
fi decăzut din dreptul de a solicita în această etapă
devolutivă administrarea respectivelor probe, indicate în nota depusă
la dosar.
De
asemenea, s-a arătat că, la termenul din 15 decembrie 2014, s-a cerut
de către reclamant suspendarea judecății dosarului până la
soluționarea cererii de strămutare înregistrate pe rolul
instanței supreme, cu termen acordat la 14 ianuarie 2015.
Instanța
de apel a respins această cerere, apreciindu-se că prevederile art.
40 C. proc. civ. nu permit instanțelor să temporizeze judecata
până la rezolvarea cererii de strămutare, suspendarea putând fi
cerută instanței supreme, care - dacă o admite - o comunică
în regim de urgență instanței care soluționează cauza.
S-a arătat că legea stabilește de altfel și remediile
procesuale aplicate în situația în care judecata continuă, iar
ulterior se admite cererea de strămutare.
La
același termen, apărătorul pârâtului a ridicat chestiunea
asigurării apărării reclamantului de către o persoană
care exercită, fără a avea dreptul, calitatea de avocat (numitul
D.), iar, prin încheierea din 9 februarie 2015, a fost clarificată această
chestiune, verificarea în ședință publică a
apartenenței la Uniunea Națională a Barourilor din România
stabilind că domnul D. nu face parte dintr-o structură de
avocați legal constituită și, ca atare, nu poate exercita
atribuțiile prevăzute de Legea nr. 51/1995, cu modificările
și completările ulterioare, pentru a asigura asistența
juridică în calitate de avocat pentru reclamant.
Instanța
de apel a constatat că apelantul avea deja angajat și un avocat din
cadrul Uniunii Naționale a Barourilor din România, în persoana domnului
E., care s-a prezentat în instanță la termenele acordate, ceea ce a
condus la concluzia că reclamantului îi sunt asigurate toate
garanțiile procesuale vizând apărarea în acest litigiu civil.
Față
de modalitatea de soluționare a chestiunii (ne)încadrării domnului D.
în categoria avocaților, instanța de apel a comunicat apelantului
că are dreptul de a desemna această persoană ca mandatar
convențional, care însă, potrivit art. 68 C. proc. civ., nu va avea
dreptul de a pune concluzii orale asupra cauzei.
La
termenul din 9 februarie 2015, s-a solicitat de către reclamant
suspendarea judecății prezentei cauze față de formularea
plângerii penale împotriva pârâtului, fiind prezentată în acest sens
Ordonanța nr. 513/P/2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel
Galați, de declinare a competenței.
Instanța
de apel a respins cererea de aplicare a prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 2
C. proc. civ., cu motivarea că, câtă vreme teza de aplicare a acestei
norme dispozitive (iar nu imperative) este aceea a începerii urmăririi
penale pentru o infracțiune care ar avea înrâurire hotărâtoare asupra
cauzei pendinte - ceea ce în speță nu s-a probat, simpla depunere a
unei plângeri penale neîntrunind cerințele normei indicate.
Prin
încheierea din 15 ianuarie 2015 de cameră de consiliu, a fost
soluționată și cererea de recuzare a unuia dintre membrii
completului de judecată, în sensul respingerii acesteia.
Prin
încheierea din 16 martie 2015, a fost soluționată, în sensul
admiterii, cererea reclamantului de acordare a ajutorului public judiciar sub
forma plății eșalonate a onorariului pentru expertiza
solicitată și încuviințată conform încheierii din 18
noiembrie 2014.
Au
fost respinse ca neîntemeiate celelalte probe, cu excepția expertizei
indicate.
Instanța
de apel a apreciat totodată ca utilă atașarea Dosarului nr.
x/327/2012 al Judecătoriei Tulcea.
În
ceea ce privește cererea de apel, Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiate
criticile formulate de către reclamant referitoare la modalitatea în care
instanța de fond a gestionat procesul probator.
Referitor
la susținerea reclamantului în sensul că s-a aflat în postura
părții lipsite de apărare la închiderea dezbaterilor, curtea de
apel a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, pentru că solicitarea de
amânare a cauzei făcută de domnul avocat F., pe motiv că se
află la o altă instanță, din județul Vrancea, a fost
respinsă în condițiile procedurale stabilite de art. 156 alin. (2) C.
proc. civ., instanța acordând un termen pentru a fi depuse concluzii
scrise. Pe de altă parte, s-a reținut și că aceasta nu era,
de altfel, prima cerere de amânare a cauzei solicitate de către reclamant,
care, atât pentru termenul din 13 decembrie 2012, cât și pentru cele din
31 ianuarie 2013, 28 februarie 2013 și 29 august 2013, solicitase
acordarea unui nou termen, instanța încuviințând solicitările de
această natură ale reclamantului ori ale apărătorului
său - fiind aplicabilă așadar teza art. 156 alin. (1) C. proc.
civ., corelată corect cu cea a alin. (2) la data finalizării
cercetării judecătorești.
Cu
privire la neaudierea martorului C., Curtea a constatat că instanța
de fond a procedat corect atunci când, încuviințând reclamantului
administrarea acestei probe, a stabilit în final că ascultarea lui nu se
poate realiza din cauză de neprezentare. Martorul a fost legal citat
și ulterior amendat cu suma de 100 lei conform art. 108
1
alin.
(1) C. proc. civ., instanța neputând însă obliga o persoană
să depună mărturie împotriva voinței sale.
Curtea
a mai reținut și faptul că, înaintea finalizării
ședinței de judecată din data de 20 mai 2014, martorul C. s-a
prezentat în fața judecătorului, a fost legitimat, dar a
susținut că nu dorește să depună mărturie, pentru
că ar fi fost "înșelat de avocatul reclamantului". Contrar
celor invocate prin cererea de apel, Curtea a constatat că în mod legitim
judecătorul fondului nu a repus cauza pe rol pentru completarea în acest
sens a probatoriului, existând clar indiciile unei vrăjmășii
între partea care l-a propus și martorul de audiat și prin urmare, a
unei situații de natură să distorsioneze realitatea și
adevărul faptelor evocate.
Nu
în ultimul rând s-a reținut, astfel cum a arătat și
instanța de fond, că între lucrările dosarului vizând plângerea
contravențională se afla declarația aceluiași martor, ea fiind
valorificată și în prezentul dosar în măsura în care fusese
avută în vedere la soluționarea respectivei plângeri, prin
hotărâre definitivă.
Cu
privire la faptul că instanța de fond nu a dispus din oficiu proba cu
expertiză medico-legală la INML cu plata cheltuielilor de deplasare
în modalitatea conferită de O.U.G. nr. 51/2008, Curtea a constatat o cu
totul altă situație de fapt decurgând din lucrările dosarului.
Astfel, s-a reținut că, la data de 5 februarie 2014, după
primirea comunicării oficiale de la INML București cu privire la
posibilitatea formulării unei cereri către acest for de elaborare a
expertizei superioare, apărătorul reclamantului, domnul avocat F. din
cadrul Baroului Tulcea a susținut că partea pe care o asistă -
reclamantul fiind prezent - nu mai insistă în administrarea acestei probe,
întrucât nu are posibilități materiale și că unica
probă în care se mai insistă este aceea a audierii martorului. S-a
apreciat de către instanța de apel că, dată fiind
această conduită procesuală, instanța de fond nu avea cum
să își exercite"rolul activ" prin îndrumarea dată
părții să apeleze la ajutorul public judiciar; partea
reclamantă avea la acea dată un avocat desemnat conform unui contract
de asistență juridică, având așadar plenitudinea
manifestării procesuale a drepturilor sale în justiție.
Curtea
de apel a arătat că procedura civilă nu instituie o
obligație pentru partea care a propus administrarea unor probe să le
și mențină, putând renunța în tot sau în parte la acestea,
iar formularea unei cereri de ajutor public judiciar este o formă de
susținere financiară în suportarea cheltuielilor pe care le
implică un proces, dar pentru care partea trebuie să
îndeplinească anumite cerințe legale. A considerat Curte că
rămâne, așadar, în sarcina părții să reflecteze
dacă apelează sau nu la o asemenea măsură, pentru că
deși la momentul derulării procesului pare a fi fără loc de
muncă, această situație nu prezumă și lipsa
lichidităților, legea pretinzând anumite probe care să justifice
adoptarea acestei măsuri (între altele, inexistența unor surse
financiare adiacente, menite să asigure un anumit nivel de trai persoanei
și familiei sale).
De
asemenea, s-a apreciat că rolul activ al judecătorului în a
aminti/înștiința părțile asupra drepturilor procesuale de
care pot beneficia în temeiul legii se activează atunci când acestea nu
sunt asistate de un avocat, adică atunci când părțile sunt în
postura de a nu fi informate în temeiul contractului de asistență
juridică asupra unor atari mecanisme menite să le sprijine în proces,
situație în care nu se afla reclamantul.
Asupra
fondului, inclusiv în ceea ce privește criticile referitoare la probele
neîncuviințate la prima instanță și în apel, Curtea a
reținut că, astfel cum rezultă din actele dosarului, din
hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/237/2012, având ca obiect
plângerea contravențională formulată de către reclamant,
precum și din considerentele referitoare la concluziile procesului
contravențional, fapta reclamantului, de a profera injurii și cuvinte
vulgare în sediul poliției, în prezența subcomisarului B., a fost pe
deplin dovedită, reclamantul necontestând acest aspect nici în cadrul
acestui litigiu și nici în procedura contravențională - mizând
doar pe circumstanțe atenuante; stabilirea existenței acestei fapte
și a circumstanțelor producerii ei nu s-a realizat în cadrul
procesului contravențional doar pe baza actului incriminat în cadrul
acestui litigiu, ci pe baza declarațiilor testimoniale ale numiților
G. și C. și pe adresa de răspuns a instituției poliției
cu privire la sistemul de supraveghere video existent în locația
producerii faptei; Judecătoria Tulcea a soluționat speța cu
trimitere directă la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor
Omului (cauza Salabiaku împotriva Franței, hotărârea din 7 octombrie
1988, par. 28; cauza Vastberga Taxi Akt. împotriva Suediei, hotărârea din
23 iulie 2002, par. 113), forța probantă a proceselor-verbale de
contravenție fiind lăsată la latitudinea fiecărui sistem de
drept, care are deplina libertate să reglementeze importanța
fiecărui mijloc de probă în stabilirea situației de fapt.
Curtea
de Apel Constanța a constatat că, în dosarul privind plângerea
contravențională, nr. x/237/2012 al Judecătoriei Tulcea,
atașat în evaluarea rolului avut pentru dezlegarea pricinii, se
regăsește înscrisul de la fila 21 intitulat Raport nr. 86064 din data
de 17 ianuarie 2012, semnat de subcomisar de poliție B. și în
cuprinsul căruia A. este numit "persoană cunoscută cu
afecțiuni psihice".
S-a
avut în vedere, astfel cum a arătat și instanța de fond, că
acest document nu a constituit un act intervențional propriu și
direct al intimatului B. în procesul contravențional, ci un raport
întocmit de către acesta către șeful său - probabil, astfel
cum a susținut, la cererea acestuia din urmă - după
inițierea procesului împotriva procesului-verbal de contravenție
și în cuprinsul căruia subcomisarul de poliție a relatat propria
variantă a incidentului în care a fost implicat.
S-a
reținut că, din conținutul acestui raport, reiese că
reclamantul A., în timp ce vorbea la telefon cu martorul C., a avut
inițiativa proferării unor injurii la adresa polițistului care
trecea pe holul instituției, spunând interlocutorului că "trece
un prost prin fața lui". Seria invectivelor la adresa
polițistului și a instituției în care se afla a continuat, A.
confirmând de altfel că i-ar fi spus martorului că se află
într-o "instituție coruptă".
Autorul
raportului a arătat că în timp ce încerca să îl scoată
afară din sediu pe reclamant, acesta din urmă a devenit recalcitrant,
l-a amenințat că se va adresa unor foruri speciale din poliție
și i-a adresat expresii care nu pot fi redate în scris; că la acest
incident au fost martori și alți colegi, un alt agent de poliție
întocmind în acest sens un raport care a fost atașat celui întocmit de
intimat.
Instanța
de apel a reținut, astfel, că în mod corect, în absența
oricăror alte elemente, tribunalul a stabilit că utilizarea
expresiei"persoană cunoscută cu afecțiuni psihice" nu
a fost utilizată cu rea-credință, pentru a vătăma direct
demnitatea reclamantului, ci doar în contextul relevării incidentului, ca
subordonat. Curtea a apreciat că folosirea acestei expresii a avut menirea
explicării, în viziunea autorului raportului, a acestei manifestări
considerate ca ieșite din comun, printr-o aparență de
iraționalitate și de instabilitate comportamentală.
S-a
avut în vedere de către instanța de apel și că autorul
raportului a arătat, de altfel, șefului său că reclamantul
este cunoscut în cadrul instituției prin acest mod de comportare și prin
faptul că formulează plângeri și reclamații nefondate
personalului din poliție - acest aspect fiind de natură să arate
că incidentul nu a fost unul spontan, singular și conjunctural, ci
că reclamantul era cunoscut pentru atitudinea avută în relația
cu aceste autorități. Însuși reclamantul a confirmat, în cadrul
procesului contravențional, că a comentat cu voce tare, în fața
polițiștilor, că s-ar afla într-o
instituție"coruptă", ceea ce atestă existența
unei păreri negative a apelantului cu privire la cadrele de poliție,
pe care nu se sfia să o exprime public.
Revenind
asupra modului în care pârâtul a inserat această exprimare în raportul
întocmit la 17 ianuarie 2012, Curtea a constatat că s-a probat faptul
că subcomisarul de poliție nu a folosit-o cu intenția
directă de a-l jigni pe reclamant și de a-i aduce atingere
demnității acestuia, prin imputarea unei boli psihice.
Cu
toate acestea, Curtea a observat că raportul sus-citat a fost întocmit la
solicitarea șefului intimatului, pentru a fi avut în vedere la redactarea
întâmpinării în dosarul contravențional (astfel cum se arată
prin întâmpinarea depusă la termenul din 13 decembrie 2012, în fața
instanței de fond). În aceste condiții, s-a apreciat că
tribunalul urma să observe că intimatul putea să prevadă
că acest document va fi folosit în procedura jurisdicțională, în
susținerea punctului de vedere al organului constatator al
contravenției și că opinia sa referitoare la problemele de
comportament situate la limita dintre normalitate și iraționalitate
ale lui A. ar putea transpare în procedura civilă publică.
Faptul
că, în fața instanței de fond, a fost solicitată de
reclamant efectuarea unei expertize de specialitate de către Serviciul
medico-legal Tulcea, care să certifice, pe baza actelor medicale și a
celor eliberate de către foștii angajatori, dacă A. suferă
într-adevăr de probleme care pot fi încadrate în sfera mai largă a
"bolilor psihice" - în apel fiind susținută și
expertiza superioară, la Institutul Național de Medicină
Legală Mina Minovici - a considerat instanța de apel că
demonstrează că reclamantul consideră aceste probe ca având o
forță probantă covârșitoare în demontarea afirmațiilor
cuprinse în documentul incriminat.
Curtea
de apel a arătat că rolul acestor probe administrate în fond și
în apel nu a fost acela de a stabili dacă reclamantul este bolnav psihic
(această chestiune fiind infirmată prin însăși statuarea
dată în procesul contravențional, petentul nefiind absolvit de
culpă pentru una din cazurile de înlăturare a răspunderii), ci
de a determina dacă existau premisele obiective privind evaluarea de
către pârât a acestui tip de comportament ca fiind proxim unor probleme de
natură psihică. Acesta a fost motivul pentru care expertizele nu au
vizat o simplă evaluare contemporană a stării reclamantului, ci
o raportare la înscrisurile medicale și certificatele/atestatele aflate în
posesia acestuia.
S-a
apreciat că aspectele menționate în raportul SML Tulcea și de
către INML, relevă faptul că reclamantul a conștientizat
că documentul incriminat ca ofensator constituie o oportunitate în
exercitarea unui drept legal - cel de a se adresa justiției, valorificând
ca atare această situație împotriva pârâtului, iar nu în considerarea
unei vătămări reale aduse persoanei sale.
S-a
reținut că singurele susțineri ale reclamantului au fost legate
de caracterul ofensator al mențiunii inserate de intimat în acel raport,
fără a arăta că, spre exemplu, a suferit o
vătămare prin faptul că a fost dat citire acestui document în
ședință publică, ori că pe baza lui a suferit ulterior
(cu referire la fapte concrete) oprobiul comunității.
Instanța
de apel a apreciat că aceste elemente sunt deosebit de relevante în
configurarea cu obiectivitate a situației de fapt, pentru că în
primul rând judecătorul este chemat să verifice dacă ofensa
adusă reclamantului a creat vreo "vătămare" în
privința propriei imagini sau a celei publice, suficient de puternică
pentru a crea premisa răspunderii civile delictuale.
A
mai avut în vedere Curtea că, în genere, nicio persoană nu
suportă confortabil calificarea dată în comunitate de persoană
cu tulburări psihice/cu boală psihică, însă o exprimare
scrisă de această natură trebuie privită diferit dacă
aptitudinea ei de a deveni publică subzistă doar prin simpla
trimitere la caracterul public al procesului civil.
Totodată,
s-a constatat că, din lucrările Dosarului nr. x/327/2012 al
Judecătoriei Tulcea, nu rezultă că la termenul de judecată
din 1 martie 2012, când s-a depus de către I.P.J. Tulcea documentația
care să combată plângerea petentului A., judecătorul a dat
citire conținutului acestei documentații, implicit și raportului
întocmit de intimatul B., ea însă a fost comunicată petentului, în
considerarea respectării principiului contradictorialității, în
acest mod ajungând în posesia reclamantului. S-a reținut că judecarea
procesului a avut, așadar, loc într-un mod public și transparent,
însă transparența în procedurile judiciare nu trebuie
înțeleasă în mod absolut, în sensul că oricine și în orice
condiții poate lua cunoștință de toate actele efectuate în
procedurile judiciare; intenția legiuitorului atunci când a conferit
publicitate procesului civil a fost acela de a crea un just echilibru în
activitatea instituțiilor sale (inclusiv judiciare), între interesul
privat și cel public, iar în cauză nimeni în afara părților
implicate nu a putut cunoaște elementele concrete de probatoriu din dosar.
Raportându-se
la cele statuate prin art. 6 parag. 1 din Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,
respectiv la faptul că orice persoană are dreptul de a-i fi judecat
procesul într-un"mod public", instanța de apel a arătat
că aceste prevederi nu implică supunerea tuturor etapelor unui proces
- civil/penal - unor formalități obligatorii de publicitate, ci
asumarea de către statele semnatare a acelor măsuri
instituționale care să permită transparența obiectivă
a procesului și să asigure garanțiile cerute de caracterul lui
echitabil (independența instanței, dreptul la apărare,
contradictorialitatea, publicitatea ședințelor de judecată
etc.).
S-a
considerat de către instanța de apel că publicitatea acestor
proceduri nu permite, însă, spre exemplu, încălcarea prezumției
de nevinovăție prin exprimarea de către autoritățile
statului a unor opinii care nu sunt fundamentate pe hotărâri
judecătorești definitive de condamnare, ori devoalarea unor date
personale ale celor care fac obiectul unor proceduri judiciare, pe considerente
de informare a mass-media. În egală măsură, publicitatea procedurilor
judiciare nu poate fi minimalizată atunci când nu sunt aduse la
cunoștința publicului toate lucrările dosarului, pentru a nega
afectarea personalității umane realizate prin înscrisurile
valorificate în cadrul ei.
În
speță, Curtea a reținut că reclamantului i-a fost adus un
prejudiciu de imagine prin modalitatea în care un cadru de poliție s-a
exprimat printr-un document oficial, cu caracter nesecret, asupra stării
sale psihice - cu toate că nu exista la acea dată, astfel cum a
reieșit din expertizele efectuate în cauză, nici un act medico-legal
care să certifice boala sa psihică.
S-a
apreciat că faptul că pârâtul intrase în posesia unui înscris emis de
către fostul angajator, în cuprinsul căruia se arăta că
reclamantul a fost declarat inapt psihologic, nu îi permitea acestuia să
enunțe existența unei boli psihice și să insereze
această proprie evaluare în raportul oficial.
Pe
de altă parte, s-a avut în vedere că reclamantul nu este la rândul
său o persoană publică, supusă ca regulă unei analize
mai amănunțite din partea publicului pentru fiecare faptă
săvârșită și care trebuie să manifeste într-o atare
situație un grad mai mare de toleranță, iar expertiza
efectuată de către INML București a conturat tipul de
personalitate al acestuia, arătându-se că din perspectiva
activității desfășurate și a pierderii locului de
muncă (n.b. el însuși definindu-se ca șomer neindemnizat), orice
reactivitate este privită ca o reușită personală în lupta
cu sistemul.
Curtea
de apel a apreciat că rezultă, așadar, că pârâtul a uzat de
libertatea de exprimare într-o modalitate neconformă prevederilor art. 30
alin. (6) din Constituție, care implică în condițiile date
o"ingerință a unei autorități publice" în dreptul
acestuia la liberă exprimare, prin obligarea la plata daunelor morale, iar
o astfel de ingerință este "prevăzută de lege"
(art. 998 și 999 C. civ. 1859, texte considerate corespunzătoare
exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, în cauza
Ivanciuc, art. 253 alin. (4) din noul C. civ.), urmărește un scop
legitim, "protecția reputației altora" (precum în cauza
Papaianopol) și este apreciată drept "necesară într-o
societate democratică"
S-a
mai avut în vedere că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat
o serie de principii generale cu privire la condiția caracterului necesar
"într-o societate democratică" care impune stabilirea că
ingerința în litigiu corespundea unei "necesități sociale
imperioase", care trebuie considerată în lumina întregii cauze,
inclusiv cu privire la declarațiile reproșate persoanelor și
contextul în care acestea au fost făcute, astfel încât să se
realizeze un echilibru just între, pe de o parte, protecția
libertății de exprimare, consacrată de art. 10, și, pe de
altă parte, cea a dreptului la reputație al persoanelor în
cauză, care, ca element al vieții private, este protejat la art. 8
din Convenție.
Instanța
de apel a conchis în sensul că față de aspectele relevate a
existat o atingere adusă demnității umane, prin modalitatea de
întocmire a unui act care nu era secret și care ulterior a fost depus
într-un proces public, chiar dacă pârâtul a folosit expresia
incriminată cu scop motivațional pentru faptele reclamantului și
a apreciat că, față de acest aspect, nu erau necesare alte probe
de administrat (înregistrări audio ale unor convorbiri telefonice purtate
ulterior acestui incident), situația de fapt fiind pe deplin
conturată prin cele deja administrate.
Astfel,
curtea de apel a arătat că, în acord cu jurisprudența
Curții Europene a Drepturilor Omului (din cauza Petrina contra României,
par. 57 sau cauza Sipoș contra României, par. 43), prejudiciul moral sigur
suferit de reclamant ca urmare a încălcării dreptului său la
protejarea reputației i-a creat acestuia o stare de frustrare și
neliniște pe care simpla constatare a caracterului ilicit al acțiunii
pârâtului nu o poate șterge.
Însă,
pe fondul conflictului personal în care a fost angajat reclamantul și
având în vedere că unica vătămare clamată a fost aceea a
depunerii la dosar a înscrisului ofensator, față de toate argumentele
mai sus menționate instanța a reținut că solicitarea de
obligare a intimatului la despăgubiri în cuantumul cerut este una
exagerată, incompatibilă cu o justă despăgubire
cuvenită reclamantului - suma de 1.200 lei fiind apreciată ca
îndeplinind cerința de just echilibru între fapta produsă, circumstanțele
săvârșirii ei, efectele concrete și prejudiciul moral încercat.
Pe
temeiul art. 276 C. proc. civ., instanța de apel a compensat între
părți cheltuielile de judecată până la concurența
sumei de 1.500 lei, respingând restul pretențiilor, având în vedere
situația expusă în legătură cu modalitatea de asigurare de
către reclamant a apărării în proces și de împrejurarea
că pretențiile sale de 120.000 euro, cu dobânzi, au fost respinse.
Împotriva
Deciziei civile nr. 61C din data de 9 mai 2016, pronunțate de Curtea de
Apel Constanța, secția I civilă, în termen legal, a declarat
recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a
deciziei atacate, rejudecarea fondului cauzei, admiterea cererii de chemare în
judecată ca fiind fondată și temeinică și majorarea
cuantumului daunelor morale.
Totodată,
recurentul-reclamant a solicitat a se constata că intimatul-pârât, prin
afirmațiile de calificare vădit jignitoare și total false
făcute la adresa sa într-un act oficial, i-a adus atingere demnității
și vieții personale, precum și să se constate lipsa
parțială de legalitate a deciziei recurate și să se
dispună anularea înscrisului în care a fost înjosit și prin care i-au
fost grav afectate drepturile personale și judiciare, aceasta reprezentând,
în opinia sa, o reparație justă a drepturilor lezate.
De
asemenea, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata tuturor
cheltuielilor de judecată suportate, atât în faza apelului, cât și în
faza judecății în fața primei instanțe, precum și la
plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs.
Prin
motivele de recurs, recurentul-reclamant critică decizia atacată,
apreciind că respingerea restului de pretenții ce au fost solicitate
prin cererea de chemare în judecată s-a dispus cu încălcarea și
aplicarea greșită a legii.
Recurentul-reclamant
consideră că instanța a încălcat dispozițiile legale,
pe de o parte, atunci când a soluționat cererea sa de acordare a
cheltuielilor de judecată, iar pe de altă parte, atunci când a dispus
menținerea restului dispozițiilor din sentința apelată.
De
asemenea, apreciază că instanțele aveau obligația de a
înlătura înscrisul defăimător emis la adresa sa de către
intimatul-pârât pentru a se face o justă reparație a prejudiciilor
personale și judiciare ce i-au fost aduse.
În
ceea ce privește aplicarea greșită a legii, recurentul-reclamant
arată că, în mod greșit, instanța de apel a exclus
aplicarea în cauză a art. 8 pct. 1 din Convenția Europeană
pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților
Fundamentale, prin care se consacră dreptul personal la respectarea
vieții private și de familie.
Mai
arată recurentul-reclamant că instanțele de fond și de apel
au refuzat să observe că lezarea drepturilor la demnitate și la
viața familiară s-a făcut chiar de către un reprezentant al
statului, prin încălcarea gravă a îndatoririlor de serviciu.
Subliniază
că afirmațiile făcute într-un act oficial de către partea
adversă, în calitate de agent al statului, au fost realizate cu scopul ca
instanța de judecată care soluționa plângerea sa
contravențională să nu analizeze cu seriozitate aspectele pe
care le-a reclamat.
Consideră
că afirmația părții adverse în sensul că ar fi fost
cunoscut ca bolnav psihic, contrar celor reținute de către
instanța de apel, nu reprezintă o apreciere personală a
intimatului-pârât dedusă în baza propriilor percepții, ci
afirmații exprimate exclusiv pentru a da o notă de maximă de
credibilitate celor susținute, destinate să îl demoralizeze și
să-i creeze un sentiment de frustrare și chiar să îl aducă
la depresie.
Apreciază
că intimatul-pârât a comis un fals grosolan într-un act oficial, prin
atestarea unor date și informații nereale, ceea ce a reprezentat un
amestec în viața sa personală și familială și de
natură de a-l decredibiliza pe plan social. Menționează că
partea adversă a adus la cunoștința și altor persoane
că ar fi bolnav psihic, aspect de a dus la excluderea sa socială,
diverși patroni sau reprezentanți ai unor persoane juridice refuzând
să îl angajeze datorită faptului că ar fi aflat de la
intimatul-pârât că este bolnav psihic.
De
asemenea, critică reținerea instanței de apel potrivit
căreia l-ar fi jignit pe intimatul-pârât, arătând că,
dimpotrivă, acesta a fost cel care a avut o atitudine conflictuală
și arată că instanțele nu au cenzurat comportamentul
acestuia, pe care îl apreciază ca fiind vădit nelegal și chiar
despotic.
Mai
învederează recurentul-reclamant că instanțele de judecată
nu au analizat și nu s-au pronunțat asupra umilirii sale procesuale
asupra falsului făcut de către un oficial al statului într-un înscris
căruia acesta i-a atribuit o valoare probatorie determinantă, aspecte
care au condus, în cele din urmă, la pierderea parțială a
procesului civil în care înscrisul a fost folosit și apreciază
că instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile art. 1
alin. (3) și (5) din Constituția României.
Recurentul-reclamant
mai arată că, în conformitate cu art. 41 lit. b) din Legea nr.
360/2002 privind Statutul polițistului, partea adversă avea
obligația de a dovedi respect față de orice persoană,
obligație pe care acesta nu a respectat-o, iar afirmația că ar
fi bolnav psihic i-a lezat demnitatea și prestigiul, atribute inerente
oricărei persoane în viață.
În
dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant invocă și
prevederile art. 8 alin. (1) din Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,
arătând că, potrivit acestora, toate persoanele au dreptul la
respectarea vieții private și de familie și nu este admis
amestecul niciunei autorități publice în exercitarea acestui drept
decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și
are loc în situații excepționale, iar atitudinea intimatului-pârât nu
este justificată de incidența unor asemenea situații.
Consideră
recurentul-reclamant că, atât timp cât întocmirea raportului s-a solicitat
de către juristul instituției tocmai pentru a fi folosit ca
probă într-un proces civil în care avea calitatea de reclamant, iar
înscrisul a fost depus în instanță de către reprezentantul
instituției, este clar că intimatul-pârât era pe deplin
conștient că acel înscris are caracter probatoriu, deci public,
și că va ajunge la cunoștința recurentului-reclamant.
Recurentul-reclamant
apreciază că, prin conduita sa, intimatul-pârât a încălcat
și prevederile art. 6 lit. i) și art. 13 din H.G. nr. 991/2005
privind Codul de etică și deontologie al polițistului, publicat
în M. Of. al României, Partea I nr. 813 din data de 7 septembrie 2005, care
impuneau acestuia să dovedească respect, în orice situație
și față de orice persoană.
Recurentul-reclamant
arată că, prin încălcarea dispozițiilor legale anterior
menționate, intimatul-pârât a acționat cu rea-credință, i-a
lezat demnitatea și a indus în eroare instanța de judecată, îngrădindu-i
accesul la justiție, deși nu avea nici un fel de dovadă din care
să reiasă că ar fi bolnav psihic și menționează
că împrejurarea că nu este bolnav psihic rezultă din raportul de
expertiză medico-legală psihiatrică efectuat în cauză.
Intimatul-pârât
B. nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul promovat de către
recurentul-reclamant A..
Înalta
Curte, analizând decizia atacată prin raportare la criticile formulate
prin motivele de recurs, constată caracterul nefondat al recursului pentru
argumentele ce succed.
Se
reține că recurentul-reclamant a invocat, prin motivele de recurs,
încălcarea și aplicarea greșită a legii de către
instanța de a apel, motiv de recurs prevăzut de către art. 304
pct. 9 C. proc. civ., astfel încât analiza instanței de recurs se va
realiza raportat la acest temei de drept.
Totodată,
aspectele invocate de către intimatul-pârât la termenul de judecată
din data de 21 octombrie 2016, referitoare la inadmisibilitatea unor aspecte
cuprinse în cererea de recurs, precum și a solicitării de anulare a
înscrisului considerat defăimător, Înalta Curte, în raport de modul
în care acestea au fost invocate, le va avea în vedere ca apărări pe
fondul recursului.
Sintetizând
cele arătate de către recurentul-reclamant prin motivele de recurs,
Înalta Curte reține că se critică decizia curții de apel,
atât în ceea ce privește modul de soluționare a apelului prin
raportare la chestiunea litigioasă dedusă judecății, cât
și sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată, astfel
cum au fost solicitate de către recurentul-reclamant.
Prin
cererea de recurs, recurentul-reclamant solicită instanței de control
judiciar admiterea căii de atac declarate și a cererii de chemare în
judecată, majorarea cuantumului daunelor morale acordate de către
instanța de apel, să se constate că intimatul-pârât i-a adus
atingere demnității și vieții personale,
depășindu-și atribuțiile de serviciu și plasându-se în
afara legii, precum și să se dispună anularea înscrisului în
care a fost înjosit și prin care i-au fost grav afectate drepturile
personale și judiciare.
Înalta
Curte reține că aspectul vizând atingerea demnității
recurentului-reclamant și aducerea unui prejudiciu de imagine acestuia
prin fapta săvârșită de către intimatul-pârât a fost
tranșat irevocabil de către instanța de apel, în sensul că
a existat o a astfel de atingere și un asemenea prejudiciu, această
apreciere nefiind atacată cu recurs și intrând sub putere de lucru
judecat, astfel încât nu va face obiectul analizei instanței de control
judiciar.
Or,
constatându-se necontestat de către instanța de apel atingerea
demnități recurentului-reclamant și aducerea unui prejudiciu de
imagine acestuia, instanței de control judiciar, în temeiul art. 304 pct.
9 C. proc. civ., îi revine cercetarea modului de aplicare a legii de către
instanța de apel prin prisma identificării criteriilor pe baza
cărora s-a ajuns la o anumită concluzie cu privire la cuantumul
despăgubirilor morale acordate, apreciat prea mic de către
recurentul-reclamant.
Potrivit
art. 253 alin. (4) C. civ., persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale
au fost încălcate ori amenințate, persoana prejudiciată, poate
cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială
pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea
este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.
În
principiu, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii
legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se prin apreciere,
ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a
criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în
cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate,
măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost
percepute consecințele vătămării, aceste criterii fiind
subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază
echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv
produs.
În
situația în care instanța de judecată apreciază că o
modalitate adecvată de acoperire a prejudiciului moral suferit de
către titularul dreptului o reprezintă acordarea unei sume de bani,
tot acesteia îi revine și aprecierea asupra cuantumului despăgubirii
care trebuie să fie justă și echitabilă, dar, în
același timp, să nu constituie o îmbogățire fără
just temei pentru reclamant.
Instanța
supremă, prin jurisprudența sa constantă, a stabilit, cu valoare
de principiu, că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor
morale este subiectivă, dar criteriile care stau la baza cuantumului
despăgubirilor morale sunt obiective. Criteriul general evocat este acela
al gradului de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și
gravitatea atingerii aduse acestora. Acest criteriu este aplicat și de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căreia
despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de
proporționalitate cu atingerea adusă dreptului încălcat.
În
speța de față, instanța de apel a apreciat că
prejudiciul moral suferit de recurentul-reclamant ca urmare a
încălcării dreptului său la protejarea reputației i-a creat
acestuia o stare de frustrare și neliniște pe care simpla constatare
a caracterului ilicit al acțiunii intimatului-pârât nu o poate
șterge, însă, în raport de circumstanțele cauzei și având
în vedere că unica vătămare clamată a fost cea a depunerii
la dosar a înscrisului ofensator, a considerat că este exagerat cuantumul
despăgubirilor solicitate.
Înalta
Curte constată că instanța de apel a enunțat criteriile
avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate,
respectiv îndeplinirea cerinței de just echilibru față de fapta
propusă, circumstanțele săvârșirii ei, efectele concrete
și prejudiciul moral încercat, criterii conforme atât cu doctrina și
jurisprudența națională, cât și cu cea a Curții
Europene a Drepturilor Omului.
În
ceea ce privește întinderea despăgubirilor, instanța de apel a
apreciat că solicitarea recurentului-reclamant de obligare a
intimatului-pârât la despăgubiri în cuantumul cerut este una
exagerată, incompatibilă cu o justă despăgubire
cuvenită recurentului-reclamant, iar suma de 1.200 lei este conformă
cu criteriile anterior enunțate.
Se
reține că aprecierea cuantumului despăgubirilor prin raportare
la criteriile aplicabile în materie reprezintă o chestiune de fapt, care
pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate,
iar cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu este posibilă în recurs
față de cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304
C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale
de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, în
situația în care în speța de față nu sunt incidente
prevederile art. C. proc. civ.
Pe
cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului
daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de
nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi
supuse analizei acestei instanțe.
Referitor
la motivul de recurs prin care recurentul-reclamant apreciază că
instanța de apel a încălcat și aplicat greșit legea,
respingând restul pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în
judecată, Înalta Curte apreciază că și acesta este
nefondat.
Se
reține că, prin cererea de chemare în judecată,
recurentul-reclamant a solicitat și obligarea intimatului-pârât, pe
cheltuiala acestuia, la publicarea hotărârii de condamnare, cerere
respinsă de către instanța de fond și menținută
prin decizia instanței de apel.
Potrivit
dispozițiilor art. 253 alin. (3) C. civ., cel care a suferit o
încă