ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2003/2016

Decizia nr. 2003/2016 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea la data de 21 noiembrie 2012, reclamantul A. a solicitat să se constate că pârâtul B. a făcut împotriva sa o afirmație calomnioasă prin actul oficial Raport nr. 86064 din data de 17 ianuarie 2012, în sensul că ar fi "o persoană cunoscută cu afecțiuni psihice" și obligarea autorului, pe cheltuiala acestuia, la publicarea hotărârii de condamnare, precum și la plata unor daune morale de 120.000 euro și dobânda legală aplicabilă la data plății efective, pentru prejudiciul moral suferit prin oprobiul la care a fost supus, având în vedere că acest act a fost folosit în Dosarul nr. x/327/2012, că a suferit din această cauză și o sancțiunea contravențională nedreaptă.

De asemenea, a solicitat și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin Sentința civilă nr. 1079 din data de 3 iunie 2014, Tribunalul Tulcea a respins, ca nefondată, cererea reclamantului A., formulată în contradictoriu cu pârâtul B., reclamantul fiind obligat la plata sumei de 35 lei către Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici, reprezentând taxă avizare expertiză medico-legală, conform facturii nr. 00273 din data de 21 ianuarie 2014, precum și la plata sumei de 4.286 lei cheltuieli de judecată, către pârât. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, la data de 17 ianuarie 2012, pârâtul, subcomisar de poliție B., în calitate de șef birou ordine publică, a întocmit un raport cu nr. 86064, adresat Șefului I.P.J.

- județul Tulcea, în cuprinsul căruia a relatat o împrejurare ce s-ar fi petrecut în ziua de 2 decembrie 2011, în jurul orelor 10, pe holul instituției până la biroul compartimentului de proximitate. Conform acestui document, reclamantul ar fi adresat cuvinte ca "prost" și expresii vulgare, indecente, la adresa pârâtului, pe holul principal al instituției, cu consemnarea din partea polițistului a faptului că reclamantul ar fi o persoană cunoscută "cu afecțiuni psihice". Pentru comportamentul pe care l-a surprins pârâtul în raport cu privire la reclamant, acesta din urmă a fost sancționat contravențional în baza procesului-verbal de contravenție seria AP nr. 0341861 din data de 2 decembrie 2011 de către I.P.J.

Tulcea. Împotriva acestui act de sancționare, A. a formulat plângere ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/327/2012 al Judecătoriei Tulcea. Prin Sentința civilă nr. 3835 din 19 decembrie 2012, Judecătoria Tulcea a respins plângerea ca nefondată, iar, prin Decizia civilă nr. 16 din data de 23 ianuarie 2013 a Tribunalului Tulcea, admițându-se recursul, a fost modificată hotărârea sub aspectul individualizării sancțiunii, dispunând înlocuirea amenzii cu avertisment, cu menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârii, respectiv de menținere a procesului-verbal de contravenție sub aspectul săvârșirii faptei.

Instanța de fond a reținut în prezenta cauză că s-a creat o stare conflictuală între părți, iar pe fondul acesteia, reclamantul a înțeles să promoveze prezenta acțiune pentru a se lămuri situația sa în ce privește afirmația pârâtului că ar fi o "persoană cunoscută cu afecțiuni psihice", considerând că din cauza acestei afirmații a suferit o vătămare, o lezare a demnității și imaginii publice. La cererea pârâtului a fost admisă proba cu expertiza medico-legală ce a fost efectuată de Serviciul județean de medicină legală Tulcea. Tribunalul a constatat că raportul de expertiză medico-legală psihiatrică a concluzionat, pe baza înscrisurilor prezentate și a investigațiilor impuse de examenul psihologic, că reclamantul prezintă diagnosticul de tulburare de personalitate polimorfă, cu trăsături de personalitate accentuată, instabilitate afectiv-emoțională cu slabă toleranță la frustrare și reacțiile prompte, impulsive ce pot afecta relațiile sociale.

Ulterior, din răspunsul la obiecțiunile formulate de reclamant, s-a reținut că acesta prezintă o tulburare de personalitate care este o afecțiune psihică "de graniță" (la limita dintre patologic și normalitate), semnificând o tulburare în dezvoltarea personalității care ar necesita terapie în perioadele de decompensare. S-a arătat că reclamantul a solicitat efectuarea unei contraexpertize, dar, în conformitate cu art. 25 alin. (1) din O.G. nr. 1/2000 și art. 19 alin. (1) din H.G.

nr. 774/2000, instanța de fond a dispus în primul rând înaintarea istoricului cauzei împreună cu raportul de expertiză medico-legală psihiatrică către Institutul Național de Medicină Legală "Mina Minovici", în vederea avizării concluziilor expertizei și cu solicitarea de a se preciza mai concret dacă reclamantul a suferit sau suferă de o boală psihică ori dacă concluziile expertizei medico-legale se încadrează în sintagma "boală psihică" ori "afecțiune psihică". Comisia de avizare și control din cadrul I.N.M.L. "Mina Minovici" a recomandat efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice de către I.N.M.L. pentru lămurirea obiectivelor și care presupune și prezența persoanei pentru examinare.

Instanța de fond a reținut că, astfel cum rezultă din consemnările cuprinse în încheierea de ședință din 5 februarie 2014, reclamantul prin apărător nu și-a însușit recomandarea de a se efectua o nouă expertiză, din lipsa fondurilor bănești, astfel că o astfel de expertiză nu s-a mai întocmit în cauză în primă instanță. Instanța de fond a mai arătat că declarațiile testimoniale au relevat existența stării tensionate dintre părți, de pe urma căreia atât reclamantul, cât și pârâtul au avut de suferit, și s-a conchis în sensul că, deși în raportul adresat I.P.J., pârâtul a făcut - referindu-se la reclamant - mențiunea "persoană cunoscută cu afecțiuni psihice", nu rezultă că a acționat cu rea-credință, urmărind în vreun fel să aducă atingere demnității reclamantului, ci că în această modalitate acesta a înțeles să îi descrie comportamentul.

Raportându-se la prevederile art. 58 din noul C. civ. și la cele ale art. 72 din noul C. civ., Tribunalul Tulcea a arătat că este posibil ca reclamantul să se fi simțit lezat în dreptul său la demnitate prin expresia folosită de pârât în raport, însă, pentru obligarea unei persoane la repararea unui prejudiciu, este necesar să fie îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie respectiv, existența prejudiciului, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției.

Analizând cerințele impuse delege pentru atragerea răspunderii civile delictuale, instanța de fond, în esență, a reținut că pârâtul s-a manifestat în cadrul limitelor dreptului său la liberă exprimare, asociat cu atribuțiile de serviciu ale acestuia, făcând afirmațiile ce constituie în opinia reclamantului "fapta ilicită" în cadrul unui raport întocmit în exercitarea obligațiilor sale de serviciu, în calitate de șef birou ordine publică din cadrul Poliției municipiul Tulcea, în baza solicitării compartimentului juridic din cadrul instituției și întemeindu-se pe toate discuțiile contradictorii avute cu A. Tribunalul a apreciat, de asemenea, că nu a existat intenția pârâtului de a aduce atingere demnității reclamantului, întrucât raportul efectuat era pentru uzul intern, fiind adresat către șeful I.P.J.

Tulcea și nu instanței de judecată, și nici adresat publicului. Considerând că fapta ilicită care i se impută pârâtului nu există și nici nu s-a făcut dovada faptului că acesta a acționat cu rea-credință, în afara prevederilor legale, instanța de fond a respins acțiunea formulată, obligându-l pe reclamant la cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat apel reclamantul A., susținând că soluția care se impune este admiterea căii de atac și trimiterea cauzei spre rejudecare. În cuprinsul motivelor de apel, reclamantul a arătat că prima instanță nu a desăvârșit procedura de administrare a probatoriului, întrucât nu l-a audiat pe martorul C. și nici nu a acceptat efectuarea contraexpertizei medico-legale.

În legătură cu expertiza medico-legală superioară pe care instanța de fond nu a considerat-o necesară și utilă cauzei, reclamantul a susținut că înlăturarea ei s-a datorat susținerii sale cum că nu ar avea bani de deplasare la București și a apreciat că, în virtutea rolului activ, trebuia pusă în discuție, din oficiu, valorificarea instituției ajutorului public judiciar. Partea a arătat că reiterează solicitarea administrării unei asemenea probe. Reclamantul a mai considerat că era relevantă și administrarea ca probă a interceptărilor (telefonice) care ar fi dovedit a cui este culpa pentru generarea "situației conflictuale", că neprezentarea acestora dovedește că există interesul protejării pârâtului, care este soțul prim-procurorului adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea.

Reclamantul a mai susținut că pârâtul, având calitatea de polițist, nu avea în nicio împrejurare dreptul de a se adresa în legătură cu persoana sa ca fiind un bolnav psihic, în condițiile în care nu se afla în posesia actelor medicale care să certifice o atare împrejurare. De asemenea, a arătat că deși pârâtul a făcut aceste afirmații într-un raport intern, acest document a fost utilizat în Dosarul nr. x/237/2012 al Judecătoriei Tulcea, în scopul producerii de efecte juridice. Din momentul depunerii acestui înscris în dosarul menționat, el a devenit public, fiind pus în discuție în ședință publică, aspect care este de natură să îi afecteze demnitatea, onoarea și imaginea publică.

Reclamantul a criticat considerentele primei instanțe potrivit cu care pârâtul s-ar fi exprimat în virtutea dreptului său la liberă exprimare și a atribuțiilor sale de serviciu, pentru că acestea nu îi pot permite să afirme despre o persoană că este bolnavă psihic și a arătat că dreptul la liberă exprimare poate fi exercitat cu condiția de a nu fi lezate drepturile, onoarea și demnitatea unei alte persoane. Totodată, a solicitat să se aibă în vedere că, judecând plângerea contravențională, instanța competentă a schimbat sancțiunea amenzii cu cea a avertismentului, ceea ce denotă că reclamantul nu poate fi considerată o persoană bolnavă psihic, pentru că nu ar fi putut face într-o asemenea situație obiectul unui proces contravențional (instanța hotărând așadar că persoana contravenientului a avut discernământ și deci minima răspundere civilă-contravențională).

De asemenea, reclamantul a invocat și lipsa de imparțialitate a instanței de fond care, în opinia sa, i-a încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil. Pârâtul a depus întâmpinare, solicitând respingerea căii de atac. Prin Decizia civilă nr. 61 C din data de 9 mai 2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul formulat de apelantul reclamant A., împotriva Sentinței civile nr. 1079, pronunțate de Tribunalul Tulcea la data de 3 iunie 2014 în Dosarul nr. x/88/2012, în contradictoriu cu intimatul pârât B., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul către reclamant la 1.200 lei, cu titlu de daune morale, menținând restul dispozițiilor sentinței apelate și a compensat între părți cheltuielile de judecată până la concurența sumei de 1.500 lei, respingând restul pretențiilor.

Ca și chestiuni prealabile, curtea de apel a arătat că, la termenul din 10 octombrie 2014, a fost evocată de către pârât decăderea apelantului din dreptul de a mai propune probe în susținerea căii de atac, în condițiile în care ele nu s-au regăsit în cererea de apel, conform art. 287 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Instanța de apel a apreciat că, precizând prin cererea de apel criticile legate de neadministrarea completă a probelor în fața instanței de fond și menționându-le în etapa apelului la primul termen la care părțile, legal citate, au putut pune concluzii, reclamantul nu putea fi decăzut din dreptul de a solicita în această etapă devolutivă administrarea respectivelor probe, indicate în nota depusă la dosar.

De asemenea, s-a arătat că, la termenul din 15 decembrie 2014, s-a cerut de către reclamant suspendarea judecății dosarului până la soluționarea cererii de strămutare înregistrate pe rolul instanței supreme, cu termen acordat la 14 ianuarie 2015. Instanța de apel a respins această cerere, apreciindu-se că prevederile art. 40 C. proc. civ. nu permit instanțelor să temporizeze judecata până la rezolvarea cererii de strămutare, suspendarea putând fi cerută instanței supreme, care - dacă o admite - o comunică în regim de urgență instanței care soluționează cauza. S-a arătat că legea stabilește de altfel și remediile procesuale aplicate în situația în care judecata continuă, iar ulterior se admite cererea de strămutare.

La același termen, apărătorul pârâtului a ridicat chestiunea asigurării apărării reclamantului de către o persoană care exercită, fără a avea dreptul, calitatea de avocat (numitul D.), iar, prin încheierea din 9 februarie 2015, a fost clarificată această chestiune, verificarea în ședință publică a apartenenței la Uniunea Națională a Barourilor din România stabilind că domnul D. nu face parte dintr-o structură de avocați legal constituită și, ca atare, nu poate exercita atribuțiile prevăzute de Legea nr. 51/1995, cu modificările și completările ulterioare, pentru a asigura asistența juridică în calitate de avocat pentru reclamant. Instanța de apel a constatat că apelantul avea deja angajat și un avocat din cadrul Uniunii Naționale a Barourilor din România, în persoana domnului E., care s-a prezentat în instanță la termenele acordate, ceea ce a condus la concluzia că reclamantului îi sunt asigurate toate garanțiile procesuale vizând apărarea în acest litigiu civil.

Față de modalitatea de soluționare a chestiunii (ne)încadrării domnului D. în categoria avocaților, instanța de apel a comunicat apelantului că are dreptul de a desemna această persoană ca mandatar convențional, care însă, potrivit art. 68 C. proc. civ., nu va avea dreptul de a pune concluzii orale asupra cauzei. La termenul din 9 februarie 2015, s-a solicitat de către reclamant suspendarea judecății prezentei cauze față de formularea plângerii penale împotriva pârâtului, fiind prezentată în acest sens Ordonanța nr. 513/P/2014 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, de declinare a competenței. Instanța de apel a respins cererea de aplicare a prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., cu motivarea că, câtă vreme teza de aplicare a acestei norme dispozitive (iar nu imperative) este aceea a începerii urmăririi penale pentru o infracțiune care ar avea înrâurire hotărâtoare asupra cauzei pendinte - ceea ce în speță nu s-a probat, simpla depunere a unei plângeri penale neîntrunind cerințele normei indicate. Prin încheierea din 15 ianuarie 2015 de cameră de consiliu, a fost soluționată și cererea de recuzare a unuia dintre membrii completului de judecată, în sensul respingerii acesteia. Prin încheierea din 16 martie 2015, a fost soluționată, în sensul admiterii, cererea reclamantului de acordare a ajutorului public judiciar sub forma plății eșalonate a onorariului pentru expertiza solicitată și încuviințată conform încheierii din 18 noiembrie 2014. Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte probe, cu excepția expertizei indicate.

Instanța de apel a apreciat totodată ca utilă atașarea Dosarului nr. x/327/2012 al Judecătoriei Tulcea. În ceea ce privește cererea de apel, Curtea a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile formulate de către reclamant referitoare la modalitatea în care instanța de fond a gestionat procesul probator. Referitor la susținerea reclamantului în sensul că s-a aflat în postura părții lipsite de apărare la închiderea dezbaterilor, curtea de apel a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, pentru că solicitarea de amânare a cauzei făcută de domnul avocat F., pe motiv că se află la o altă instanță, din județul Vrancea, a fost respinsă în condițiile procedurale stabilite de art. 156 alin. (2) C. proc. civ., instanța acordând un termen pentru a fi depuse concluzii scrise.

Pe de altă parte, s-a reținut și că aceasta nu era, de altfel, prima cerere de amânare a cauzei solicitate de către reclamant, care, atât pentru termenul din 13 decembrie 2012, cât și pentru cele din 31 ianuarie 2013, 28 februarie 2013 și 29 august 2013, solicitase acordarea unui nou termen, instanța încuviințând solicitările de această natură ale reclamantului ori ale apărătorului său - fiind aplicabilă așadar teza art. 156 alin. (1) C. proc. civ., corelată corect cu cea a alin. (2) la data finalizării cercetării judecătorești. Cu privire la neaudierea martorului C., Curtea a constatat că instanța de fond a procedat corect atunci când, încuviințând reclamantului administrarea acestei probe, a stabilit în final că ascultarea lui nu se poate realiza din cauză de neprezentare.

Martorul a fost legal citat și ulterior amendat cu suma de 100 lei conform art. 108 1 alin. (1) C. proc. civ., instanța neputând însă obliga o persoană să depună mărturie împotriva voinței sale. Curtea a mai reținut și faptul că, înaintea finalizării ședinței de judecată din data de 20 mai 2014, martorul C. s-a prezentat în fața judecătorului, a fost legitimat, dar a susținut că nu dorește să depună mărturie, pentru că ar fi fost "înșelat de avocatul reclamantului". Contrar celor invocate prin cererea de apel, Curtea a constatat că în mod legitim judecătorul fondului nu a repus cauza pe rol pentru completarea în acest sens a probatoriului, existând clar indiciile unei vrăjmășii între partea care l-a propus și martorul de audiat și prin urmare, a unei situații de natură să distorsioneze realitatea și adevărul faptelor evocate.

Nu în ultimul rând s-a reținut, astfel cum a arătat și instanța de fond, că între lucrările dosarului vizând plângerea contravențională se afla declarația aceluiași martor, ea fiind valorificată și în prezentul dosar în măsura în care fusese avută în vedere la soluționarea respectivei plângeri, prin hotărâre definitivă. Cu privire la faptul că instanța de fond nu a dispus din oficiu proba cu expertiză medico-legală la INML cu plata cheltuielilor de deplasare în modalitatea conferită de O.U.G. nr. 51/2008, Curtea a constatat o cu totul altă situație de fapt decurgând din lucrările dosarului.

Astfel, s-a reținut că, la data de 5 februarie 2014, după primirea comunicării oficiale de la INML București cu privire la posibilitatea formulării unei cereri către acest for de elaborare a expertizei superioare, apărătorul reclamantului, domnul avocat F. din cadrul Baroului Tulcea a susținut că partea pe care o asistă - reclamantul fiind prezent - nu mai insistă în administrarea acestei probe, întrucât nu are posibilități materiale și că unica probă în care se mai insistă este aceea a audierii martorului. S-a apreciat de către instanța de apel că, dată fiind această conduită procesuală, instanța de fond nu avea cum să își exercite"rolul activ" prin îndrumarea dată părții să apeleze la ajutorul public judiciar; partea reclamantă avea la acea dată un avocat desemnat conform unui contract de asistență juridică, având așadar plenitudinea manifestării procesuale a drepturilor sale în justiție.

Curtea de apel a arătat că procedura civilă nu instituie o obligație pentru partea care a propus administrarea unor probe să le și mențină, putând renunța în tot sau în parte la acestea, iar formularea unei cereri de ajutor public judiciar este o formă de susținere financiară în suportarea cheltuielilor pe care le implică un proces, dar pentru care partea trebuie să îndeplinească anumite cerințe legale. A considerat Curte că rămâne, așadar, în sarcina părții să reflecteze dacă apelează sau nu la o asemenea măsură, pentru că deși la momentul derulării procesului pare a fi fără loc de muncă, această situație nu prezumă și lipsa lichidităților, legea pretinzând anumite probe care să justifice adoptarea acestei măsuri (între altele, inexistența unor surse financiare adiacente, menite să asigure un anumit nivel de trai persoanei și familiei sale).

De asemenea, s-a apreciat că rolul activ al judecătorului în a aminti/înștiința părțile asupra drepturilor procesuale de care pot beneficia în temeiul legii se activează atunci când acestea nu sunt asistate de un avocat, adică atunci când părțile sunt în postura de a nu fi informate în temeiul contractului de asistență juridică asupra unor atari mecanisme menite să le sprijine în proces, situație în care nu se afla reclamantul.

Asupra fondului, inclusiv în ceea ce privește criticile referitoare la probele neîncuviințate la prima instanță și în apel, Curtea a reținut că, astfel cum rezultă din actele dosarului, din hotărârile pronunțate în Dosarul nr. x/237/2012, având ca obiect plângerea contravențională formulată de către reclamant, precum și din considerentele referitoare la concluziile procesului contravențional, fapta reclamantului, de a profera injurii și cuvinte vulgare în sediul poliției, în prezența subcomisarului B., a fost pe deplin dovedită, reclamantul necontestând acest aspect nici în cadrul acestui litigiu și nici în procedura contravențională - mizând doar pe circumstanțe atenuante; stabilirea existenței acestei fapte și a circumstanțelor producerii ei nu s-a realizat în cadrul procesului contravențional doar pe baza actului incriminat în cadrul acestui litigiu, ci pe baza declarațiilor testimoniale ale numiților G. și C. și pe adresa de răspuns a instituției poliției cu privire la sistemul de supraveghere video existent în locația producerii faptei; Judecătoria Tulcea a soluționat speța cu trimitere directă la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Salabiaku împotriva Franței, hotărârea din 7 octombrie 1988, par. 28; cauza Vastberga Taxi Akt.

împotriva Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002, par. 113), forța probantă a proceselor-verbale de contravenție fiind lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, care are deplina libertate să reglementeze importanța fiecărui mijloc de probă în stabilirea situației de fapt.

Curtea de Apel Constanța a constatat că, în dosarul privind plângerea contravențională, nr. x/237/2012 al Judecătoriei Tulcea, atașat în evaluarea rolului avut pentru dezlegarea pricinii, se regăsește înscrisul de la fila 21 intitulat Raport nr. 86064 din data de 17 ianuarie 2012, semnat de subcomisar de poliție B. și în cuprinsul căruia A. este numit "persoană cunoscută cu afecțiuni psihice". S-a avut în vedere, astfel cum a arătat și instanța de fond, că acest document nu a constituit un act intervențional propriu și direct al intimatului B. în procesul contravențional, ci un raport întocmit de către acesta către șeful său - probabil, astfel cum a susținut, la cererea acestuia din urmă - după inițierea procesului împotriva procesului-verbal de contravenție și în cuprinsul căruia subcomisarul de poliție a relatat propria variantă a incidentului în care a fost implicat.

S-a reținut că, din conținutul acestui raport, reiese că reclamantul A., în timp ce vorbea la telefon cu martorul C., a avut inițiativa proferării unor injurii la adresa polițistului care trecea pe holul instituției, spunând interlocutorului că "trece un prost prin fața lui". Seria invectivelor la adresa polițistului și a instituției în care se afla a continuat, A. confirmând de altfel că i-ar fi spus martorului că se află într-o "instituție coruptă". Autorul raportului a arătat că în timp ce încerca să îl scoată afară din sediu pe reclamant, acesta din urmă a devenit recalcitrant, l-a amenințat că se va adresa unor foruri speciale din poliție și i-a adresat expresii care nu pot fi redate în scris; că la acest incident au fost martori și alți colegi, un alt agent de poliție întocmind în acest sens un raport care a fost atașat celui întocmit de intimat.

Instanța de apel a reținut, astfel, că în mod corect, în absența oricăror alte elemente, tribunalul a stabilit că utilizarea expresiei"persoană cunoscută cu afecțiuni psihice" nu a fost utilizată cu rea-credință, pentru a vătăma direct demnitatea reclamantului, ci doar în contextul relevării incidentului, ca subordonat. Curtea a apreciat că folosirea acestei expresii a avut menirea explicării, în viziunea autorului raportului, a acestei manifestări considerate ca ieșite din comun, printr-o aparență de iraționalitate și de instabilitate comportamentală.

S-a avut în vedere de către instanța de apel și că autorul raportului a arătat, de altfel, șefului său că reclamantul este cunoscut în cadrul instituției prin acest mod de comportare și prin faptul că formulează plângeri și reclamații nefondate personalului din poliție - acest aspect fiind de natură să arate că incidentul nu a fost unul spontan, singular și conjunctural, ci că reclamantul era cunoscut pentru atitudinea avută în relația cu aceste autorități. Însuși reclamantul a confirmat, în cadrul procesului contravențional, că a comentat cu voce tare, în fața polițiștilor, că s-ar afla într-o instituție"coruptă", ceea ce atestă existența unei păreri negative a apelantului cu privire la cadrele de poliție, pe care nu se sfia să o exprime public.

Revenind asupra modului în care pârâtul a inserat această exprimare în raportul întocmit la 17 ianuarie 2012, Curtea a constatat că s-a probat faptul că subcomisarul de poliție nu a folosit-o cu intenția directă de a-l jigni pe reclamant și de a-i aduce atingere demnității acestuia, prin imputarea unei boli psihice. Cu toate acestea, Curtea a observat că raportul sus-citat a fost întocmit la solicitarea șefului intimatului, pentru a fi avut în vedere la redactarea întâmpinării în dosarul contravențional (astfel cum se arată prin întâmpinarea depusă la termenul din 13 decembrie 2012, în fața instanței de fond).

În aceste condiții, s-a apreciat că tribunalul urma să observe că intimatul putea să prevadă că acest document va fi folosit în procedura jurisdicțională, în susținerea punctului de vedere al organului constatator al contravenției și că opinia sa referitoare la problemele de comportament situate la limita dintre normalitate și iraționalitate ale lui A. ar putea transpare în procedura civilă publică.

Faptul că, în fața instanței de fond, a fost solicitată de reclamant efectuarea unei expertize de specialitate de către Serviciul medico-legal Tulcea, care să certifice, pe baza actelor medicale și a celor eliberate de către foștii angajatori, dacă A. suferă într-adevăr de probleme care pot fi încadrate în sfera mai largă a "bolilor psihice" - în apel fiind susținută și expertiza superioară, la Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici - a considerat instanța de apel că demonstrează că reclamantul consideră aceste probe ca având o forță probantă covârșitoare în demontarea afirmațiilor cuprinse în documentul incriminat.

Curtea de apel a arătat că rolul acestor probe administrate în fond și în apel nu a fost acela de a stabili dacă reclamantul este bolnav psihic (această chestiune fiind infirmată prin însăși statuarea dată în procesul contravențional, petentul nefiind absolvit de culpă pentru una din cazurile de înlăturare a răspunderii), ci de a determina dacă existau premisele obiective privind evaluarea de către pârât a acestui tip de comportament ca fiind proxim unor probleme de natură psihică. Acesta a fost motivul pentru care expertizele nu au vizat o simplă evaluare contemporană a stării reclamantului, ci o raportare la înscrisurile medicale și certificatele/atestatele aflate în posesia acestuia.

S-a apreciat că aspectele menționate în raportul SML Tulcea și de către INML, relevă faptul că reclamantul a conștientizat că documentul incriminat ca ofensator constituie o oportunitate în exercitarea unui drept legal - cel de a se adresa justiției, valorificând ca atare această situație împotriva pârâtului, iar nu în considerarea unei vătămări reale aduse persoanei sale. S-a reținut că singurele susțineri ale reclamantului au fost legate de caracterul ofensator al mențiunii inserate de intimat în acel raport, fără a arăta că, spre exemplu, a suferit o vătămare prin faptul că a fost dat citire acestui document în ședință publică, ori că pe baza lui a suferit ulterior (cu referire la fapte concrete) oprobiul comunității.

Instanța de apel a apreciat că aceste elemente sunt deosebit de relevante în configurarea cu obiectivitate a situației de fapt, pentru că în primul rând judecătorul este chemat să verifice dacă ofensa adusă reclamantului a creat vreo "vătămare" în privința propriei imagini sau a celei publice, suficient de puternică pentru a crea premisa răspunderii civile delictuale. A mai avut în vedere Curtea că, în genere, nicio persoană nu suportă confortabil calificarea dată în comunitate de persoană cu tulburări psihice/cu boală psihică, însă o exprimare scrisă de această natură trebuie privită diferit dacă aptitudinea ei de a deveni publică subzistă doar prin simpla trimitere la caracterul public al procesului civil.

Totodată, s-a constatat că, din lucrările Dosarului nr. x/327/2012 al Judecătoriei Tulcea, nu rezultă că la termenul de judecată din 1 martie 2012, când s-a depus de către I.P.J. Tulcea documentația care să combată plângerea petentului A., judecătorul a dat citire conținutului acestei documentații, implicit și raportului întocmit de intimatul B., ea însă a fost comunicată petentului, în considerarea respectării principiului contradictorialității, în acest mod ajungând în posesia reclamantului.

S-a reținut că judecarea procesului a avut, așadar, loc într-un mod public și transparent, însă transparența în procedurile judiciare nu trebuie înțeleasă în mod absolut, în sensul că oricine și în orice condiții poate lua cunoștință de toate actele efectuate în procedurile judiciare; intenția legiuitorului atunci când a conferit publicitate procesului civil a fost acela de a crea un just echilibru în activitatea instituțiilor sale (inclusiv judiciare), între interesul privat și cel public, iar în cauză nimeni în afara părților implicate nu a putut cunoaște elementele concrete de probatoriu din dosar. Raportându-se la cele statuate prin art. 6 parag.

1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv la faptul că orice persoană are dreptul de a-i fi judecat procesul într-un"mod public", instanța de apel a arătat că aceste prevederi nu implică supunerea tuturor etapelor unui proces - civil/penal - unor formalități obligatorii de publicitate, ci asumarea de către statele semnatare a acelor măsuri instituționale care să permită transparența obiectivă a procesului și să asigure garanțiile cerute de caracterul lui echitabil (independența instanței, dreptul la apărare, contradictorialitatea, publicitatea ședințelor de judecată etc.).

S-a considerat de către instanța de apel că publicitatea acestor proceduri nu permite, însă, spre exemplu, încălcarea prezumției de nevinovăție prin exprimarea de către autoritățile statului a unor opinii care nu sunt fundamentate pe hotărâri judecătorești definitive de condamnare, ori devoalarea unor date personale ale celor care fac obiectul unor proceduri judiciare, pe considerente de informare a mass-media. În egală măsură, publicitatea procedurilor judiciare nu poate fi minimalizată atunci când nu sunt aduse la cunoștința publicului toate lucrările dosarului, pentru a nega afectarea personalității umane realizate prin înscrisurile valorificate în cadrul ei.

În speță, Curtea a reținut că reclamantului i-a fost adus un prejudiciu de imagine prin modalitatea în care un cadru de poliție s-a exprimat printr-un document oficial, cu caracter nesecret, asupra stării sale psihice - cu toate că nu exista la acea dată, astfel cum a reieșit din expertizele efectuate în cauză, nici un act medico-legal care să certifice boala sa psihică. S-a apreciat că faptul că pârâtul intrase în posesia unui înscris emis de către fostul angajator, în cuprinsul căruia se arăta că reclamantul a fost declarat inapt psihologic, nu îi permitea acestuia să enunțe existența unei boli psihice și să insereze această proprie evaluare în raportul oficial.

Pe de altă parte, s-a avut în vedere că reclamantul nu este la rândul său o persoană publică, supusă ca regulă unei analize mai amănunțite din partea publicului pentru fiecare faptă săvârșită și care trebuie să manifeste într-o atare situație un grad mai mare de toleranță, iar expertiza efectuată de către INML București a conturat tipul de personalitate al acestuia, arătându-se că din perspectiva activității desfășurate și a pierderii locului de muncă (n.b. el însuși definindu-se ca șomer neindemnizat), orice reactivitate este privită ca o reușită personală în lupta cu sistemul.

Curtea de apel a apreciat că rezultă, așadar, că pârâtul a uzat de libertatea de exprimare într-o modalitate neconformă prevederilor art. 30 alin. (6) din Constituție, care implică în condițiile date o"ingerință a unei autorități publice" în dreptul acestuia la liberă exprimare, prin obligarea la plata daunelor morale, iar o astfel de ingerință este "prevăzută de lege" (art. 998 și 999 C. civ.

1859, texte considerate corespunzătoare exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, în cauza Ivanciuc, art. 253 alin. (4) din noul C. civ.), urmărește un scop legitim, "protecția reputației altora" (precum în cauza Papaianopol) și este apreciată drept "necesară într-o societate democratică" S-a mai avut în vedere că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat o serie de principii generale cu privire la condiția caracterului necesar "într-o societate democratică" care impune stabilirea că ingerința în litigiu corespundea unei "necesități sociale imperioase", care trebuie considerată în lumina întregii cauze, inclusiv cu privire la declarațiile reproșate persoanelor și contextul în care acestea au fost făcute, astfel încât să se realizeze un echilibru just între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, și, pe de altă parte, cea a dreptului la reputație al persoanelor în cauză, care, ca element al vieții private, este protejat la art. 8 din Convenție.

Instanța de apel a conchis în sensul că față de aspectele relevate a existat o atingere adusă demnității umane, prin modalitatea de întocmire a unui act care nu era secret și care ulterior a fost depus într-un proces public, chiar dacă pârâtul a folosit expresia incriminată cu scop motivațional pentru faptele reclamantului și a apreciat că, față de acest aspect, nu erau necesare alte probe de administrat (înregistrări audio ale unor convorbiri telefonice purtate ulterior acestui incident), situația de fapt fiind pe deplin conturată prin cele deja administrate.

Astfel, curtea de apel a arătat că, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (din cauza Petrina contra României, par. 57 sau cauza Sipoș contra României, par. 43), prejudiciul moral sigur suferit de reclamant ca urmare a încălcării dreptului său la protejarea reputației i-a creat acestuia o stare de frustrare și neliniște pe care simpla constatare a caracterului ilicit al acțiunii pârâtului nu o poate șterge.

Însă, pe fondul conflictului personal în care a fost angajat reclamantul și având în vedere că unica vătămare clamată a fost aceea a depunerii la dosar a înscrisului ofensator, față de toate argumentele mai sus menționate instanța a reținut că solicitarea de obligare a intimatului la despăgubiri în cuantumul cerut este una exagerată, incompatibilă cu o justă despăgubire cuvenită reclamantului - suma de 1.200 lei fiind apreciată ca îndeplinind cerința de just echilibru între fapta produsă, circumstanțele săvârșirii ei, efectele concrete și prejudiciul moral încercat. Pe temeiul art. 276 C. proc. civ., instanța de apel a compensat între părți cheltuielile de judecată până la concurența sumei de 1.500 lei, respingând restul pretențiilor, având în vedere situația expusă în legătură cu modalitatea de asigurare de către reclamant a apărării în proces și de împrejurarea că pretențiile sale de 120.000 euro, cu dobânzi, au fost respinse.

Împotriva Deciziei civile nr. 61C din data de 9 mai 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, în termen legal, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei atacate, rejudecarea fondului cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată ca fiind fondată și temeinică și majorarea cuantumului daunelor morale. Totodată, recurentul-reclamant a solicitat a se constata că intimatul-pârât, prin afirmațiile de calificare vădit jignitoare și total false făcute la adresa sa într-un act oficial, i-a adus atingere demnității și vieții personale, precum și să se constate lipsa parțială de legalitate a deciziei recurate și să se dispună anularea înscrisului în care a fost înjosit și prin care i-au fost grav afectate drepturile personale și judiciare, aceasta reprezentând, în opinia sa, o reparație justă a drepturilor lezate.

De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-pârât la plata tuturor cheltuielilor de judecată suportate, atât în faza apelului, cât și în faza judecății în fața primei instanțe, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul recurs. Prin motivele de recurs, recurentul-reclamant critică decizia atacată, apreciind că respingerea restului de pretenții ce au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată s-a dispus cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurentul-reclamant consideră că instanța a încălcat dispozițiile legale, pe de o parte, atunci când a soluționat cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată, iar pe de altă parte, atunci când a dispus menținerea restului dispozițiilor din sentința apelată.

De asemenea, apreciază că instanțele aveau obligația de a înlătura înscrisul defăimător emis la adresa sa de către intimatul-pârât pentru a se face o justă reparație a prejudiciilor personale și judiciare ce i-au fost aduse. În ceea ce privește aplicarea greșită a legii, recurentul-reclamant arată că, în mod greșit, instanța de apel a exclus aplicarea în cauză a art. 8 pct. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, prin care se consacră dreptul personal la respectarea vieții private și de familie. Mai arată recurentul-reclamant că instanțele de fond și de apel au refuzat să observe că lezarea drepturilor la demnitate și la viața familiară s-a făcut chiar de către un reprezentant al statului, prin încălcarea gravă a îndatoririlor de serviciu.

Subliniază că afirmațiile făcute într-un act oficial de către partea adversă, în calitate de agent al statului, au fost realizate cu scopul ca instanța de judecată care soluționa plângerea sa contravențională să nu analizeze cu seriozitate aspectele pe care le-a reclamat. Consideră că afirmația părții adverse în sensul că ar fi fost cunoscut ca bolnav psihic, contrar celor reținute de către instanța de apel, nu reprezintă o apreciere personală a intimatului-pârât dedusă în baza propriilor percepții, ci afirmații exprimate exclusiv pentru a da o notă de maximă de credibilitate celor susținute, destinate să îl demoralizeze și să-i creeze un sentiment de frustrare și chiar să îl aducă la depresie.

Apreciază că intimatul-pârât a comis un fals grosolan într-un act oficial, prin atestarea unor date și informații nereale, ceea ce a reprezentat un amestec în viața sa personală și familială și de natură de a-l decredibiliza pe plan social. Menționează că partea adversă a adus la cunoștința și altor persoane că ar fi bolnav psihic, aspect de a dus la excluderea sa socială, diverși patroni sau reprezentanți ai unor persoane juridice refuzând să îl angajeze datorită faptului că ar fi aflat de la intimatul-pârât că este bolnav psihic. De asemenea, critică reținerea instanței de apel potrivit căreia l-ar fi jignit pe intimatul-pârât, arătând că, dimpotrivă, acesta a fost cel care a avut o atitudine conflictuală și arată că instanțele nu au cenzurat comportamentul acestuia, pe care îl apreciază ca fiind vădit nelegal și chiar despotic.

Mai învederează recurentul-reclamant că instanțele de judecată nu au analizat și nu s-au pronunțat asupra umilirii sale procesuale asupra falsului făcut de către un oficial al statului într-un înscris căruia acesta i-a atribuit o valoare probatorie determinantă, aspecte care au condus, în cele din urmă, la pierderea parțială a procesului civil în care înscrisul a fost folosit și apreciază că instanța de apel nu a ținut cont de dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituția României. Recurentul-reclamant mai arată că, în conformitate cu art. 41 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, partea adversă avea obligația de a dovedi respect față de orice persoană, obligație pe care acesta nu a respectat-o, iar afirmația că ar fi bolnav psihic i-a lezat demnitatea și prestigiul, atribute inerente oricărei persoane în viață.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant invocă și prevederile art. 8 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, arătând că, potrivit acestora, toate persoanele au dreptul la respectarea vieții private și de familie și nu este admis amestecul niciunei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și are loc în situații excepționale, iar atitudinea intimatului-pârât nu este justificată de incidența unor asemenea situații.

Consideră recurentul-reclamant că, atât timp cât întocmirea raportului s-a solicitat de către juristul instituției tocmai pentru a fi folosit ca probă într-un proces civil în care avea calitatea de reclamant, iar înscrisul a fost depus în instanță de către reprezentantul instituției, este clar că intimatul-pârât era pe deplin conștient că acel înscris are caracter probatoriu, deci public, și că va ajunge la cunoștința recurentului-reclamant. Recurentul-reclamant apreciază că, prin conduita sa, intimatul-pârât a încălcat și prevederile art. 6 lit. i) și art. 13 din H.G. nr. 991/2005 privind Codul de etică și deontologie al polițistului, publicat în M. Of. al României, Partea I nr. 813 din data de 7 septembrie 2005, care impuneau acestuia să dovedească respect, în orice situație și față de orice persoană.

Recurentul-reclamant arată că, prin încălcarea dispozițiilor legale anterior menționate, intimatul-pârât a acționat cu rea-credință, i-a lezat demnitatea și a indus în eroare instanța de judecată, îngrădindu-i accesul la justiție, deși nu avea nici un fel de dovadă din care să reiasă că ar fi bolnav psihic și menționează că împrejurarea că nu este bolnav psihic rezultă din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat în cauză. Intimatul-pârât B. nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul promovat de către recurentul-reclamant A.. Înalta Curte, analizând decizia atacată prin raportare la criticile formulate prin motivele de recurs, constată caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Se reține că recurentul-reclamant a invocat, prin motivele de recurs, încălcarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de a apel, motiv de recurs prevăzut de către art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât analiza instanței de recurs se va realiza raportat la acest temei de drept. Totodată, aspectele invocate de către intimatul-pârât la termenul de judecată din data de 21 octombrie 2016, referitoare la inadmisibilitatea unor aspecte cuprinse în cererea de recurs, precum și a solicitării de anulare a înscrisului considerat defăimător, Înalta Curte, în raport de modul în care acestea au fost invocate, le va avea în vedere ca apărări pe fondul recursului.

Sintetizând cele arătate de către recurentul-reclamant prin motivele de recurs, Înalta Curte reține că se critică decizia curții de apel, atât în ceea ce privește modul de soluționare a apelului prin raportare la chestiunea litigioasă dedusă judecății, cât și sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată, astfel cum au fost solicitate de către recurentul-reclamant. Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant solicită instanței de control judiciar admiterea căii de atac declarate și a cererii de chemare în judecată, majorarea cuantumului daunelor morale acordate de către instanța de apel, să se constate că intimatul-pârât i-a adus atingere demnității și vieții personale, depășindu-și atribuțiile de serviciu și plasându-se în afara legii, precum și să se dispună anularea înscrisului în care a fost înjosit și prin care i-au fost grav afectate drepturile personale și judiciare.

Înalta Curte reține că aspectul vizând atingerea demnității recurentului-reclamant și aducerea unui prejudiciu de imagine acestuia prin fapta săvârșită de către intimatul-pârât a fost tranșat irevocabil de către instanța de apel, în sensul că a existat o a astfel de atingere și un asemenea prejudiciu, această apreciere nefiind atacată cu recurs și intrând sub putere de lucru judecat, astfel încât nu va face obiectul analizei instanței de control judiciar. Or, constatându-se necontestat de către instanța de apel atingerea demnități recurentului-reclamant și aducerea unui prejudiciu de imagine acestuia, instanței de control judiciar, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., îi revine cercetarea modului de aplicare a legii de către instanța de apel prin prisma identificării criteriilor pe baza cărora s-a ajuns la o anumită concluzie cu privire la cuantumul despăgubirilor morale acordate, apreciat prea mic de către recurentul-reclamant.

Potrivit art. 253 alin. (4) C. civ., persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate, persoana prejudiciată, poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În principiu, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, aceste criterii fiind subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

În situația în care instanța de judecată apreciază că o modalitate adecvată de acoperire a prejudiciului moral suferit de către titularul dreptului o reprezintă acordarea unei sume de bani, tot acesteia îi revine și aprecierea asupra cuantumului despăgubirii care trebuie să fie justă și echitabilă, dar, în același timp, să nu constituie o îmbogățire fără just temei pentru reclamant. Instanța supremă, prin jurisprudența sa constantă, a stabilit, cu valoare de principiu, că aprecierea judecătorului privind evaluarea daunelor morale este subiectivă, dar criteriile care stau la baza cuantumului despăgubirilor morale sunt obiective. Criteriul general evocat este acela al gradului de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora.

Acest criteriu este aplicat și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căreia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă dreptului încălcat. În speța de față, instanța de apel a apreciat că prejudiciul moral suferit de recurentul-reclamant ca urmare a încălcării dreptului său la protejarea reputației i-a creat acestuia o stare de frustrare și neliniște pe care simpla constatare a caracterului ilicit al acțiunii intimatului-pârât nu o poate șterge, însă, în raport de circumstanțele cauzei și având în vedere că unica vătămare clamată a fost cea a depunerii la dosar a înscrisului ofensator, a considerat că este exagerat cuantumul despăgubirilor solicitate.

Înalta Curte constată că instanța de apel a enunțat criteriile avute în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, respectiv îndeplinirea cerinței de just echilibru față de fapta propusă, circumstanțele săvârșirii ei, efectele concrete și prejudiciul moral încercat, criterii conforme atât cu doctrina și jurisprudența națională, cât și cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului. În ceea ce privește întinderea despăgubirilor, instanța de apel a apreciat că solicitarea recurentului-reclamant de obligare a intimatului-pârât la despăgubiri în cuantumul cerut este una exagerată, incompatibilă cu o justă despăgubire cuvenită recurentului-reclamant, iar suma de 1.200 lei este conformă cu criteriile anterior enunțate.

Se reține că aprecierea cuantumului despăgubirilor prin raportare la criteriile aplicabile în materie reprezintă o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate, iar cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu este posibilă în recurs față de cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, în situația în care în speța de față nu sunt incidente prevederile art. C. proc. civ. Pe cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi supuse analizei acestei instanțe. Referitor la motivul de recurs prin care recurentul-reclamant apreciază că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit legea, respingând restul pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că și acesta este nefondat. Se reține că, prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a solicitat și obligarea intimatului-pârât, pe cheltuiala acestuia, la publicarea hotărârii de condamnare, cerere respinsă de către instanța de fond și menținută prin decizia instanței de apel. Potrivit dispozițiilor art. 253 alin. (3) C. civ., cel care a suferit o încă