ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1829/2017

Asupra cauzei de față, având în vedere și dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 30 octombrie 2015, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la repararea prejudiciului material și moral produs prin delicte contra onoarei și demnității persoanei, derivând dintr-o cauză penală. Astfel a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 120 RON, la care se adaugă orice sumă ce va fi datorată cu titlu de impozit aferentă acestor daune materiale și cheltuieli de judecată ocazionate de procesul penal pornit de autoritățile judiciare ale statului, precum și la plata sumei de 1.000.000 euro daune morale, la care se adaugă orice sumă ce va fi datorată cu titlu de impozit privind aceste daune morale, pentru implicarea sa într-o procedură penală și respectiv administrativ comercială, în cadrul căreia a fost găsit nevinovat.

Prin sentința civilă nr. 368 din 03.03.2016, pronunțată de Tribunalul Tulcea, secția civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român-prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați - reprezentată prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, constatându-se că nu sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A., iar prin Decizia nr. 116/C din 17 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, apelul a fost respins ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., invocând ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Ca o chestiune prealabilă, recurentul reclamant a invocat excepția nulității deciziei instanței de apel raportat la dispozițiile art. 405 și art. 425 alin. (3) din C. proc. civ., motivat de faptul că dispozitivul hotărârii nu cuprinde mențiuni cu privire Ia calea de atac și instanța la care se depune.

În susținerea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul - reclamant a arătat că neconstituționalitatea unui act normativ, este cea mai gravă formă de nelegalitate, întrucât privește încălcarea legii fundamentale, fiind o dovadă indubitabilă a culpei parlamentului care a adoptat-o, și care nu a cerut avizul Curții Constituționale, în acest sens. În aceeași idee, se susține că în cauză sunt întrunite condițiile răspunderii statului întrucât împotriva unei persoane nu poate fi exercitată simultan o procedură civilă și una penală cu privire la creanțele fiscale pretinse de stat. Din această perspectivă se învederează că în cadrul procedurii insolvenței a fost pronunțată o soluție de respingere a acțiunii statului, motiv pentru care statul este în culpă în condițiile în care l-a chemat în judecată pentru pretenții nereale și nedovedite, cu atât mai mult cu cât în cauza penală a fost achitat în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pen., întrucât fapta pentru care a fost trimis în judecată nu este prevăzută de legea penală fiind trimis în judecată în baza unui text de lege declarat neconstituțional.

Din această perspectivă se învederează că menținerea dispoziției de trimitere în judecată în condițiile neregularității rechizitoriului a fost nelegală, aspect constatat prin încheierea de Cameră preliminară bazată pe Decizia Curții Constituționale nr. 363/2015.

În ceea ce privește durata excesivă, nerezonabilă a procedurii penale exercitată împotriva sa în perioada 2013-2015, se susține că statul este în culpă întrucât nu a luat măsurile necesare pentru celeritatea procesului penal, că în condițiile în care a fost achitat în procesul penal a fost supus unei represiuni nejustificate din partea statului pe o perioadă de 2 ani.

Recurentul-reclamant a mai arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că acțiunea penală, cât și cea de atragere a răspunderii exercitate împotriva sa nu au legătură cu starea de insolvență a celor două societăți, cât timp ele au fost derulate în legătură cu activitatea sa de administrator al acestor societăți. Din această perspectivă se susține că în mod greșit au fost respinse probele solicitate în ce privește dovada suferințelor psihice la care a fost supus prin acțiunile exercitate împotriva sa.

Față de cele expuse, recurentul-reclamant a solicitat în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în totalitate a deciziei atacate și, pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Prin rezoluția din 21 februarie 2017, Înalta Curte a dispus comunicarea motivelor de recurs intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați, reprezentată prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea. Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați, reprezentată prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea nu a formulat întâmpinare.

Prin rezoluția din 24 aprilie 2017, Înalta Curte a dispus întocmirea, de către magistratul asistent, a raportului privind admisibilitatea recursului exercitat de recurentul-reclamant împotriva Deciziei nr. 116/C din 17 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Prin raport s-a reținut că urmare a verificărilor prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs întrunește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității, că recursul este declarat în termenul legal și scutit de la plata taxei judiciare de timbru, admisibil în raport de obiectul cererii de chemare în judecată și de valoarea pretențiilor solicitate; că deși recurentul reclamant a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile dezvoltate se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind dezvoltate critici propriu-zise în ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (6) C. proc. civ. Prin rezoluția din 12 iunie 2017, Înalta Curte analizând raportul în completul de filtru, în unanimitate a constatat că acesta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, și în temeiul art. 493 alin. (4) C. proc. civ. a dispus comunicarea raportului către părți. Astfel, raportul a fost comunicat recurentului reclamant la data de 30 iunie 2017, iar la data de 4 iulie 2017, acesta a formulat un punct de vedere asupra raportului prin care a solicitat admiterea recursului. Raportul asupra admisibilității recursului a fost comunicat intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Regională a Finanțelor Publice Galați, reprezentată prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea, la data de 30 iunie 2017, însă acesta nu a formulat un punct de vedere asupra raportului.

Prin încheierea din ședința camerei de consiliu din 27 octombrie 2017, Înalta Curte a admis în principiu, recursul declarat de recurentul reclamant A. împotriva Deciziei nr. 116/C din 17 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, fixând termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 17 noiembrie 2017, în ședință publică cu citarea părților.

Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prioritar examinării motivelor de recurs invocate, față de excepția nulității deciziei recurate invocate de recurentul reclamant în raport de dispozițiile art. 405 și art. 425 alin. (3) C. proc. civ., motivat de faptul că dispozitivul hotărârii nu cuprinde mențiuni cu privire Ia calea de atac și instanța la care se depune, Înalta Curte constată că nu este incidentă excepția invocată având în vedere următoarele:

Este real că prin alin. (3) al art. 425 C. proc. civ., se prevede că în partea finală a dispozitivului hotărârii judecătorul va arăta dacă hotărârea este executorie, supusă unei căi de atac ori este definitivă, iar dacă este supusă apelului sau recursului, va arăta și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac. Art. 457 alin. (1) C. proc. civ. prevede că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.

Dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. au făcut obiectul excepției de neconstituționalitate, respinsă prin Decizia nr. 41 din 31 ianuarie 2017, a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 391 din 24 mai 2017. În aceeași idee, a legalității căilor de atac, legiuitorul a statuat prin alin. (2) al aceluiași text legal că mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că legalitatea căilor de atac implică consecința că mențiunea greșită în dispozitivul hotărârii care se atacată nu acordă părții o cale de atac pe care legea însăși n-a prevăzut-o, și de asemenea nu-i răpește părții calea de atac pe cale legea i-a conferit-o. Întrucât mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii în ceea ce privește calea de atac deschisă contra ei nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, Înalta Curte reține că mutatis mutandi nici lipsa mențiunii căii de atac nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege, cu atât mai mult cu cât posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum și condițiile de exercitare a acesteia sunt date de lege și nu de judecători.

Nefondate sunt și criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., față de cele ce preced:

Recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit au fost respinse probele solicitate în ceea ce privește dovada suferințelor psihice la care a fost supus prin acțiunile exercitate împotriva sa, și că în mod greșit instanța de apel a reținut că acțiunea penală cât și cea de atragere a răspunderii exercitate împotriva sa nu au legătură cu starea de insolvență a celor două societăți, cât timp ele au fost derulate în legătură cu activitatea sa de administrator al acestor societăți.

Față de aceste critici, Înalta Curte reține că potrivit art. 478 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., instanța de apel poate încuviința și administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri.

De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse de părți, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluționarea cauzei.

Din perspectiva acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că efectul devolutiv al apelului are consecințe și asupra probelor care pot fi administrate în apel în condițiile în care instanța de apel poate încuviința refacerea, completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea altor probe, dacă le consideră necesare în ceea ce privește soluționarea cauzei.

Astfel, contrar susținerilor recurentului reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel la termenul de judecată din 12 septembrie 2016 a încuviințat probele testimoniale și cu înscrisuri solicitate de reclamant, motiv pentru care este nefondată critica legată de greșita respingere a probelor solicitate.

În ceea ce privește susținerea recurentului reclamant că instanța de apel în mod greșit a reținut că acțiunea penală cât și cea de atragere a răspunderii exercitate împotriva sa nu au legătură cu starea de insolvență a celor două societăți, Înalta Curte reține că și această critică este nefondată.

Astfel, în condițiile în care nu s-a stabilit în instanță nelegalitatea demersului judiciar din cadrul procedurii prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006, de atragere a răspunderii patrimoniale a recurentului reclamant în calitate de administrator al societăților comerciale aflate în insolvență, în mod legal și corect a reținut instanța de apel că întrucât procedura penală nu s-a finalizat cu o condamnare, ci cu încetarea procesului penal ca urmare a declarării neconstituționale a infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, nu obstrucționa dreptul autorității fiscale de a urmări recuperarea sumei apreciate ca debit de la societatea comercială, cu atât mai mult cu cât inițierea procedurii de insolvență a fost solicitată de către reclamant și nu ca efect al acțiunii penale.

În ceea ce privește criticile recurentului reclamant legate de întrunirea condițiilor răspunderii delictuale a statului, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Față de obiectul dedus judecății, de starea de fapt necontestată și de temeiul de drept invocat în cererea de chemare în judecată (art. 1349 și 1357 C. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), instanța de apel în mod corect a reținut că litigiul pendinte pune în discuție existența unui caz de răspundere patrimonială a statului pentru procedurile legale inițiate asupra cetățenilor săi, pretins vătămătoare în măsura în care ele nu sunt finalizate cu stabilirea vinovăției și sancționarea celui supus acestor proceduri.

Din acest punct de vedere, instanța de apel a constatat că este necesară o disociere între procedurile legale, inițiate și derulate în cadrul dat de actele normative care le reglementează, pe de o parte și cele aparent legale, adică acelea inițiate și derulate în aparența de legalitate, dar care de la bun început sunt sortite eșecului instituțional față de gravele vicii care le afectează. S-a apreciat că distincția este esențială, pentru că orice manifestare a autorităților statului care se încadrează în sfera atribuțiilor, competențelor și procedurilor de lucru reglementate va fi una legală, indiferent dacă la finalul ei se stabilește sau nu o răspundere a celui supus respectivei proceduri (contravenționale, administrative, penale); depășirea limitelor legale - impuse sub aspectul atribuțiilor, competențelor, a timpului de acționare, a metodelor specifice de abordare etc. - extrage respectiva manifestare din sfera actelor legale, impunând reglarea disfuncționalității prin alte mecanisme.

S-a constatat că potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție principiul legalității este cel care fundamentează procedurile inițiate de stat în raport cu cetățenii săi, sau cu persoanele juridice, precum și mecanismele puse la dispoziția celor din urmă în apărarea drepturilor pretins vătămate în aceste proceduri; că în acest mod se realizează echilibrul de forțe între stat și beneficiarii cadrului normativ instituit, fiind cu neputință a se accepta exercitarea abuzivă, în afara legii, a unor drepturi ale statului (prin instituțiile sale) ori ale persoanelor fizice sau juridice în relația cu entitățile statale.

Instanța de apel a examinat aceste aspecte în condițiile în care reclamantul a precizat că temeiul principal al dreptului la despăgubire îl constituie dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cele ale art. 20 din Constituția României, prevederi cu caracter general în raport de cele care stabilesc modalitățile concrete prin care statul răspunde pentru viciile procedurilor inițiate prin organismele sale instituționale și care rămân la latitudinea fiecărui stat membru semnatar al Convenției.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că în mod corect și legal a reținut instanța de apel că inițierea mecanismelor de control judiciar sau administrativ-fiscal nu este, prin ea însăși, un act prezumat ilegal și vătămător, după cum nici modalitatea de finalizare a acestora în sensul exonerării individului de la aplicarea vreunei sancțiuni, nu certifică natura abuzivă a măsurilor adoptate, temeiul activării și modalitatea de derulare a mecanismelor instituționale fiind cele care definesc respectarea principiului legalității.

Întrucât reclamantul a susținut atragerea răspunderii civile a statului în calitate de comitent al prepușilor care au acționat abuziv, pe temeiul art. 1349 și 1373 C. civ., care prevăd că "în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia", instanța de apel în mod corect a reținut că aceste dispoziții trebuie corelate cu dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, care prevăd că răspunderea statului poate fi antrenată numai în condițiile expres prevăzute de lege.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a reținut că răspunderea civilă delictuală a comitenților pentru prepuși, reglementată de dispozițiile art. 1373 C. civ., presupune, întrunirea condițiilor necesare răspunderii prepusului pentru fapta proprie și anume: existența faptei ilicite săvârșite de prepus, existența prejudiciului, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În ceea ce privește existența unei fapte ilicite, reclamantul a susținut că, pentru motivele de nelegalitate a trimiterii în judecată, adică din culpa statului, a organelor sale administrative și în parte judiciare, a fost pronunțată sentința penală nr. 1070 din 02.09.2015 a Judecătoriei Tulcea în Dosarul nr. x/2015, prin care a fost achitat definitiv pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 republicată.

Față de sentința penală sus enunțată, Înalta Curte constată că achitarea recurentului reclamant în cauza penală s-a datorat declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005, ce încrimina infracțiunea de evaziune fiscală și, nu pentru greșita evaluare de către autoritățile statului a împrejurării concrete în care s-a aflat reclamantul.

Prin Decizia nr. 336 din 7 mai 2015, Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005, întrucât norma care incriminează infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005 nu întrunește condițiile de claritate, previzibilitate și accesibilitate, încălcând prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității.

Or, încetarea procedurii penale ca efect al declarării neconstituționalității dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 241/2005 nu prezumă culpa statului care a acționat în virtutea respectivei norme; declararea prevederilor legale ca neconstituționale neputând infirma astfel legalitatea măsurilor/soluțiilor dispuse anterior în aplicarea ei.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală interpretare a normelor de drept material incidente în cauză în condițiile în care dezincriminarea faptei prevăzute de art. art. 6 din Legea nr. 241/2005, exclude atât culpa directă a statului cât și culpa sa în calitate de comitent al autorităților statului, situație în care în mod corect s-a reținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile răspunderii delictuale a statului, motiv pentru care celelalte critici nu se mai impun a fi analizate.

Cum niciuna din criticile invocate de recurentul reclamant nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 116/C din 17 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva Deciziei nr. 116/C din 17 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 noiembrie 2017.