ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3327/2015

Decizia nr. 3327/2015

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 2932 din 20 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 1552 din 28 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

În ceea ce privește critica adusă de recurent sentinței atacate, respectiv contestarea rolului activ al instanței în privința excepției de nelegalitate a Ordinelor Secretarului General nr. 886 din 28 septembrie 2001, nr. 907 din 01 octombrie 2001, nr. 30 din 16 ianuarie 2002, nr. 529 din 30 septembrie 2002, nr. 28 din 14 ianuarie 2003, nr. 259 din 23 aprilie 2003, nr. 1108 din 10 noiembrie 2006, nr. 314 din 10 aprilie 2007 și nr. 257 din 28 februarie 2008, instanța de control judiciar a reținut că această nu poate fi primită, având în vedere că instanța de fond nu a fost învestită cu acest mijloc procesual, obiectul acțiunii precizat de acesta, în ședința publică din data de 28.02.2011 fiind doar suspendarea executării ordinelor menționate.

Mai mult decât atât, prin calea de atac promovată recurentul își modifică obiectul acțiunii inițiale, prin completarea cererii de suspendare a executării cu alte ordine emise de Secretarul General al Camerei Deputaților.

În ceea ce privește critica potrivit căreia Ordinul nr. 886 din 28 septembrie 2001 ar fi fost reținut de partea potrivnică și descoperit în ședința publică de la data de 22 septembrie 2010 în Dosarul nr. x/3/2008 al Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a reținut că nici aceasta nu este întemeiată, în condițiile în care la dosarul cauzei sunt depuse hotărâri judecătorești pronunțate asupra Ordinului nr. 886/2001 - sentința nr. 129 din 8 ianuarie 2009, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008 al Tribunalului București, prin care s-a soluționat cererea de revizuire formulată de A., întemeiată pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 5.

Referitor la celelalte critici aduse sentinței recurate, s-a apreciat că și din această perspectivă recursul este nefondat, dat fiind faptul că prin contractul individual de muncă nr. 261 din 26 septembrie 2001, începând cu data de 1.10.2001 recurentul a fost încadrat pe funcția de execuție de consilier în cadrul Departamentului Economico-Financiar - Serviciul Control Financiar, funcție menținută și ulterior prin actul adițional încheiat la data de 18.07.2003, înscrisuri care poartă semnătura salariatului, cu acordul prealabil al acestuia.

Calea de atac exercitată

Prin cererea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 17 martie 2015, A. a formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 2932 din 20 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, fiind invocate ca motive ale cererii de revizuire dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În susținerea acestei cereri învederează faptul că înscrisul nou, care, în mod vădit neîndoielnic, îndeplinește condițiile cumulative prevăzute în mod expres și limitativ de acest text de lege, este reprezentat de Fișa pentru evidența drepturilor bănești ale pensionarului A. aferentă perioadei septembrie 2007 - decembrie 2014, înscris care exista la data pronunțării deciziei atacate, dar a fost comunicat pentru prima dată de Casa de Pensii a Municipiului București în ședința publică de la data de 12 februarie 2015 în Dosarul nr. x/3/2013 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Revizuentul a expus pe larg situația de fapt și de drept din mai multe cauze pendinte pe rolul instanțelor de judecată, solicitând admiterea cererii de revizuire, astfel cum a formulat-o.

Totodată, revizuentul a expus considerațiuni privind incidența art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în sensul încălcării normelor de drept comunitar de către instanța de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii, precum și neaplicarea principiului priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană.

Intimata Camera Deputaților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

Considerentele și decizia Înaltei Curți

Examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul admisibilității și al faptelor pe care se întemeiază, prin prisma motivelor invocate de revizuent, respectiv a dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. și inclusiv a prevederilor art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în raport și de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă, pentru considerentele expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., „Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:

Din interpretarea logico-juridică a acestor prevederi legale rezultă, fără putință de tăgadă, că pentru a se putea cere revizuirea unei hotărâri date de instanța de recurs, legiuitorul a impus condiția ca această instanță să fi evocat fondul, ceea ce implică fie stabilirea unei alte stări de fapt decât cea care fusese reținută în fazele de judecată anterioare, fie aplicarea altor dispoziții legale la împrejurările de fapt ce fuseseră stabilite, în oricare din ipoteze urmând să se dea o altă dezlegare raportului juridic dedus judecății, față de cea care fusese aleasă până în acel moment.

Or, cererea de revizuire formulată la data de 17 martie 2015 în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. a fost îndreptată împotriva deciziei nr. 2932 din 20 mai 2011, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat împotriva sentinței civile nr. 1552 din data de 28 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, fiind astfel în prezența unei hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțată de instanța de recurs, dar care prin respingerea recursului nu a evocat fondul în soluționarea respectivei căi de atac, ci a menținut soluția instanței de fond.

Având în vedere considerentele prezentate anterior, precum și caracterul limitativ al dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., rezultă fără putință de tăgadă inadmisibilitatea cererii de revizuire formulată în cauză, întemeiată pe aceste dispoziții.

Pe de altă parte, în accepțiunea dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., înscrisuri doveditoare noi sunt cele care existau la data judecății și care au fost reținute de partea potrivnică, ori nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părții.

Astfel, printre condițiile de admisibilitate a acestui caz de revizuire se numără și aceea ca înscrisul să nu fi fost cunoscut și folosit în proces, pentru că, în caz contrar, cercetarea lui în cadrul revizuirii ar încălca puterea de lucru judecat a hotărârii.

De asemenea, este necesar ca înscrisul să fie determinant, adică apt să conducă la pronunțarea unei soluții contrare celei atacate.

În cauză, revizuentul a indicat ca înscris nou, în accepțiunea art. 322 pct. 5 C. proc. civ., Fișa pentru evidența drepturilor bănești ale pensionarului A. aferentă perioadei septembrie 2007 - decembrie 2014, înscris despre care a arătat că exista la data pronunțării deciziei atacate, dar a fost comunicat pentru prima dată de Casa de Pensii a Municipiului București în ședința publică de la data de 12 februarie 2015 în Dosarul nr. x/3/2013 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția conflicte de muncă și asigurări sociale.

Înalta Curte reține că revizuentului îi incumbă dovada, alternativ, fie a conduitei obstrucționiste a adversarului, conduită de natură a nu-i fi permis să intre în posesia înscrisului pe durata soluționării procesului în fond, fie a unei împrejurări, cu același impact, ivite mai presus de voința atât a revizuentului, cât și a intimaților.

Or, în cauza dedusă judecății, revizuentul nu a produs o asemenea dovadă, limitându-se ca în motivarea cererii de revizuire să afirme că sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

O asemenea susținere însă nu poate fi primită de instanța de revizuire, care a constatat că la dosar nu există dovada efectuării unor demersuri succesive, prin care reclamantul să fi încercat, încă în faza judecății pe fond, să obțină toate înscrisurile necesare soluționării cauzei sale.

Având în vedere raporturile dintre revizuent și instituția care deținea, în propria arhivă, înscrisurile referitoare la dosarele funcționarilor săi, simpla lor necunoaștere de către revizuent nu reprezintă o împrejurare mai presus de voința sa, asimilabilă forței majore, ci reprezintă mai degrabă o deficiență de apărare în procesul de fond.

Având în vedere considerentele prezentate anterior, precum și caracterul limitativ al dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., rezultă fără putință de tăgadă inadmisibilitatea cererii de revizuire formulată în cauză întemeiată pe aceste dispoziții.

Pe de altă parte, potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile, prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislației interne, ori în speță, revizuentul a invocat încălcarea acestor principii doar în calea de atac a revizuirii.

Prin urmare, în cauza dedusă judecății, revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, ar putea fi admisă numai dacă s-ar constata încălcări ale normelor de drept comunitar de către instanța de recurs a cărei decizie este supusă revizuirii.

Aplicarea principiului priorității dreptului comunitar, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și cele comunitare.

Revizuentul nu a dovedit această cerință esențială pentru aplicarea cu prioritate a dreptului comunitar, întrucât nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislația internă aplicată de instanța de recurs cu ordinea juridică comunitară reglementată prin normele Tratatului Uniunii Europene, indicate în cererea de revizuire și, astfel, nu se poate reține existența unei incompatibilități între dreptul comunitar și legislația internă, pentru a fi îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din examinarea deciziei atacate rezultă că instanța de recurs a analizat argumentele susținute în calea de atac, precum și motivele de recurs invocate, stabilind situația de fapt și de drept prin prisma normelor legale incidente.

Revizuentul a invocat formal prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în fapt motivele invocate fiind considerente care vizează rejudecarea cauzei.

Astfel, din motivele invocate de revizuent rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde în realitate la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerințele art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, coroborate cu art. 322 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât cererea de revizuire va fi respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 2932 din 20 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 octombrie 2015.