ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 733/2015

Decizia nr. 733/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1 Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, la data de 2 octombrie 2009, reclamanta A. Jilava a solicitat în contradictoriu cu Guvernul României, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea H.G. nr. 672 din 3 iunie 2009, pentru completarea anexei 26 la H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al județului Ilfov cu bunurile din Anexă, susținând, în esență, că bunurile sunt proprietatea sa.

În drept, reclamanta a arătat că actul administrativ atacat a fost emis cu încălcarea dispozițiilor art. 80 din Legea nr. 36/1991 raportat la dispozițiile art. 28 și 29 din Legea nr. 18/1991, art. 1 și 2 din Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea pentru cauze de utilitate publică, art. 44 alin. (3) din Constituția României și dispozițiile art. 480-481 C. civ.

În cauză, au formulat cereri de intervenție accesorie în interesul pârâtului Guvernul României: com. Jilava și Consiliul Local Jilava, cereri admise în principiu în ședința publică din data de 3 martie 2010.

La data de 16 decembrie 2009, reclamanta A. Jilava a invocat excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local Jilava nr. 2 din 18 martie 2009, care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat, excepție respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din data de 3 martie 2010.

Intervenienții accesorii com. Jilava și Consiliul Local Jilava au invocat excepția inadmisibilității acțiunii, față de împrejurarea că plângerea prealabilă a fost formulată de către reclamantă cu depășirea termenului de 30 de zile, prevăzut de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care H.G. nr. 672/2009 a fost publicată în M. Of. al României nr. 414 din 17 iunie 2009, dată la care aceasta a luat cunoștința de existenta actului.

1.2 Prin sentința nr. 3317 din 8 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând în esență, că H.G. nr. 672 din 3 iunie 2009 pentru completarea anexei 26 la H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al județului Ilfov cu bunurile din Anexă a fost publicată în M. Of. al României nr. 414 din data de 17 iunie 2009, iar scopul publicării este aducerea acțiunii la cunoștința terților.

În speță, se prezumă că reclamanta a luat cunoștință de actul administrativ atacat de la data publicării, împrejurare necontestată de către aceasta, astfel încât plângerea prealabilă introdusă la data de 31 august 2009, apare ca tardiv formulată, în condițiile în care reclamanta nu a invocat împrejurări care să constituie motive temeinice, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 554/2004.

1.3. Sentința a fost recurată, iar prin Decizia nr. 728 din 14 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că societatea recurentă este un terț în raport de H.G. nr. 672/2009 și îi sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în raport de care putea să îndeplinească procedura obligatorie prealabilă în termenul de prescripție de 6 luni de la data luării la cunoștință, în cazul de față, de la data publicării hotărârii în M. Of. din 17 iunie 2009, luând în considerare și efectele pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 797/2007 referitoare la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 7 alin. (3) și (7) din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere acest reper, instanța supremă a constatat că recurenta - reclamantă a îndeplinit procedura plângerii prealabile la data de 31 august 2009, în termen, instanța de fond aplicând în mod greșit prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

În rejudecare, în fond după casare, prin sentința nr. 6276 din 5 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de către reclamanta A. Jilava, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României;

- a respins cererile de intervenție formulate de către intervenienții com. Jilava și Consiliul Local al com. Jilava, ca neîntemeiate;

- a dispus anularea H.G. nr. 672 din 3 iunie 2009 pentru completarea anexei 26 la H.G. nr. 930/2002 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al com. Jilava;

- a obligat pârâtul la plata sumei de 9.468,08 lei către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele considerente:

Prin H.G. nr. 672 din 3 iunie 2009 pentru completarea anexei nr. 26 la H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al județului Ilfov, precum și al orașelor și comunelor din județul Ilfov, publicată în M. Of. al României nr. 414 din 17 iunie 2009, s-a stabilit, în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, prin articolul unic, următoarele:

„Anexa nr. 26 "Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Jilava" la H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al județului Ilfov, precum și al orașelor și comunelor din județul Ilfov, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 682 și 682 bis din 16 septembrie 2002, cu modificările și completările ulterioare, se completează cu pozițiile nr. 239 - 279, conform anexei care face parte integrantă din prezenta hotărâre."

Analizând conținutul anexei, prima instanță a constatat că toate imobilele care fac obiectul actului administrativ contestat sunt situate în com. Jilava, și figurează ca aparținând domeniului public al com. Jilava din anul 1989, situația juridică actuală fiind determinată de Hotărârea Consiliului Local nr. 2 din 18 martie 2009.

Din preambulul actului administrativ, rezultă că acesta a fost emis în cadrul procedurii de atestare a domeniului public, astfel cum este reglementată de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare, potrivit art. 3 alin. (1) și (4) și art. 18 - 24 ale legii.

Prima instanță a reținut că hotărârea de atestare a bunurilor din domeniul public și privat al unităților administrativ teritoriale adoptată în temeiul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 de către Guvernul României, reprezintă un act de autoritate supus controlului instanței de contencios administrativ, întrucât această hotărâre este un act de delimitare a domeniului public al statului, județelor, comunelor, orașelor, pentru care Legea nr. 213/1998 a prevăzut expres, în art. 23, competența instanțelor de contencios administrativ, iar pentru contestarea în justiție nu este relevant dacă actul are efect declarativ sau constitutiv de drepturi, întrucât aparține categoriei juridice a actelor juridice pentru care se prevede în mod expres accesul la contenciosul administrativ.

Reținând că toate actele adoptate anterior hotărârii de guvern, în etapele premergătoare, de întocmire a inventarului, de însușire a acestuia și de centralizare a bunurilor din domeniul public, sunt doar acte preparatorii necesare emiterii actului de atestare a domeniului public, care nu sunt de natură a produce efectele juridice prevăzute de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată și completată, și nici nu au aptitudinea de a delimita, în sensul dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 213/1998, domeniul public al comunei, prima instanță a extins controlul și asupra actelor preparatorii care au stat la baza hotărârii consiliului local de însușire a inventarului.

În analiza naturii juridice a unui act administrativ, esențiale sunt efectele juridice pe care acesta le produce prin însuși conținutul său, în sensul producerii unei modificări în ordinea juridică existentă, or prin hotărârea consiliului local prin care se însușește doar inventarul bunurilor din domeniul public, astfel cum acesta a fost întocmit de către comisie, nu se realizează o astfel de modificare, numai hotărârea de guvern având această aptitudine.

Astfel, prima instanță a apreciat că este îndreptățită să analizeze H.G. nr. 672 din 3 iunie 2009 pentru completarea anexei nr. 26 la H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al județului Ilfov, precum și al orașelor și comunelor din județul Ilfov, atât din perspectiva respectării procedurii de adoptare, cât și sub aspect material, al existenței titlului unității administrativ teritoriale comuna Jilava, pentru a verifica apartenența bunurilor ce fac obiectul hotărârii de guvern la domeniul public al comunei Jilava, potrivit cerinței din art. 3 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2008.

Sub acest aspect, prima instanță a reținut că reclamanta A. Jilava a fost înființată la data de 29 februarie 1992, în baza Legii nr. 18/1991 a fondului funciar și Legii nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, prin transformarea fostei Cooperative Agricole de Producție Jilava, potrivit încheierii pronunțate la data de 5 iulie 1991 de către Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov în Dosarul nr. x/1991.

În calitate de succesoare a Cooperativei Agricole de Producție Jilava, reclamanta a devenit titulara dreptului de proprietate în ceea ce privește „Construcțiile agrozootehnice, atelierele de industrie mică, mașinile, utilajele și alte asemenea mijloace fixe, ce au aparținut cooperativei de producție desființate, precum și terenurile de sub acestea", în condițiile art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, în forma în vigoare la data înființării.

Invocarea de către reclamantă și confirmarea, de către intervenienții accesorii com Jilava și Consiliul Local Jilava, a existenței Protocolului încheiat la data de 29 februarie 1992, prin care membrii Comisiei de lichidare a Cooperativei Agricole de Producție Jilava au procedat la transmiterea către reclamanta A. Jilava a „construcțiilor agrozootehnice, atelierele de industrie mică, mașinile, utilajele și alte asemenea mijloace fixe ce au aparținut Cooperativei Agricole de Producție Jilava, precum și terenurile de sub acestea cât și cele necesare utilizării lor normale, în suprafață de 18.50 ha, devenind proprietatea membrilor asociați de tip privat ca urmare a înființării Societății Agricola Jilava constituită cu personalitate juridică", reprezintă un început de dovadă în favoarea reclamantei, de natură a confirma, alături de considerentele încheierii pronunțate la data de 5 iulie 1991 de către Judecătoria Sectorului Agricol Ilfov, în Dosarul nr. x/1991, prin care a fost admisă cererea de înscriere a reclamantei în Registrul societăților agricole, precum și de procesul-verbal de predare-primire a obiectivelor cuprinse în Hotărârea Consiliului Local Jilava nr. 6/1997, înregistrat la Primăria com. Jilava sub nr. 2454 din 30 septembrie 1999, prin care reclamanta a predat Consiliului local Jilava obiectivele precizate în anexa 2, altele decât construcțiile zootehnice și clădirile ce formau obiectul transmisiunii dreptului de proprietate către A. nou înființată, parcurgerea procedurii reglementate de dispozițiile art. 28 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, în forma în vigoare la data înființării reclamantei, cu consecința transferării dreptului de proprietate în favoarea reclamantei.

De asemenea, prima instanță a reținut că A. Jilava și-a îndeplinit obligația de a achita impozitul pe terenuri, datorat în temeiul Legii nr. 571/2003, așa cum reiese din cuprinsul declarațiilor fiscale pentru stabilirea impozitului pe teren în cazul persoanelor juridice precum și din cuprinsul ordinelor de plată prin care aceste obligații au fost îndeplinite, iar dreptul său a fost recunoscut în repetate rânduri de către Primăria Jilava, potrivit adeverinței eliberate la data de 11 septembrie 2007, după cum aceasta beneficiază de o prezumție ce rezultă din efectul pozitiv al principiului puterii de lucru judecat al hotărârilor judecătorești depuse la dosar, în cadrul cărora s-a reținut calitatea sa de proprietar asupra unora dintre construcțiile ce se regăsesc în anexa la H.G. nr. 672 din 3 iunie 2009.

Verificând documentația care a stat la baza adoptării Hotărârii nr. 672 din 3 iunie 2009 pentru completarea anexei 26 la H.G. nr. 930/2002 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al com. Jilava, Curtea a constatat că în cadrul acesteia se regăsesc: expunerea de motive a primarului com. Jilava, raportul de specialitate al Serviciului Comunitar de Cadastru la proiectul privind completarea anexei 26 la H.G. nr. 930/2002 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al com. Jilava, avizul Comisiei de programe de dezvoltare economico-socială, buget finanțe, agricultură, gospodărire comunală și comerț, amenajarea teritoriului, urbanism și protecția mediului, administrarea domeniului public și privat al com. Jilava, care au stat la baza adoptării Hotărârii nr. 2 la data de 18 martie 2009, de către intervenientul Consiliul Local Jilava, precum și adresa Primăriei com. Jilava din data de 06 mai 2009 și nota de fundamentare semnată de Ministrul Administrației și Internelor, întocmite în mod expres pentru adoptarea hotărârii contestate.

În niciunul din documentele preparatorii anterior menționate nu se face referire la situația juridică a tuturor acestor bunuri, nici măcar la posesia de fapt a reclamantei A. Jilava asupra acestora, deși intervenienții accesorii com. Jilava și Consiliul Local Jilava o recunosc, în expunerea de motive a Primarului com. Jilava precizându-se doar propunerea primarului de completare „cu bunurile ce vor fi cuprinse în domeniul public al com. Jilava" (prima propunere), propunerea de eficientizare a spațiilor deținute de către com. Jilava și implicit dezvoltarea infrastructurii și a serviciilor publice „prin introducerea acestor bunuri în domeniul public al com. Jilava" (a doua propunere), recunoscându-se astfel implicit că bunurile nu aparțineau domeniului public, ci urmau a fi incluse, după cum în raportul de specialitate al Serviciului Comunitar de Cadastru la proiectul privind completarea anexei 26 la H.G. nr. 930/2002 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Jilava se precizează doar împrejurarea potrivit căreia „terenurile și clădirile ce fac obiectul includerii în domeniul public, nu sunt înscrise pe alte acte de proprietate".

Prima instanță a subliniat faptul că procedura de atestare a domeniului public nu are un efect constitutiv de drepturi, ci ea presupune cu necesitate preexistenta unui titlu din partea autorității administrativ teritoriale asupra bunului pentru care urmează să se ateste apartenența la domeniul public, niciunul din actele preparatorii emise în cadrul acestei proceduri neavând aptitudinea de a crea, prin el însuși, un drept de proprietate.

De altfel, în art. 7 lit. a)-f), Legea nr. 213/1998 stabilește în mod expres modalitățile prin care se poate dobândi dreptul de proprietate publică.

Prima instanță a apreciat că argumentul pârâtului referitor la aplicabilitatea dispozițiilor art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 (un alt mod prevăzut de lege, în înțelesul lit. f) a art. 7 nu poate fi primit, întrucât alin. (4) al art. 3 reglementează doar modul în care se delimitează domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor de domeniul public județean sau național, regula apartenenței la unul din domeniile publice al unităților administrativ teritoriale fiind stabilită în alin. (1) al art. 3, care impune cumulativ ca bunurile să se încadreze în una din categoriile enumerate („art. 135 alin. (4) din Constituție, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public") și să fie „dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege".

Prin urmare, se impunea ca în documentația care a stat la baza emiterii H.G. nr. 672 din 3 iunie 2009 pentru completarea anexei 26 la H.G. nr. 930/2002 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Jilava, să se facă dovada titlului de proprietate al intervenientei com. Jilava asupra bunurilor din anexă, prin indicarea și dovedirea modului de dobândire a statutului de proprietate publică asupra acestor bunuri.

În cauză, prima instanță a constatat că pârâtul nu a făcut o astfel de dovadă, și nici intervenienții nu au făcut dovada că ar exista un titlu al unității administrativ-teritoriale Comuna Jilava asupra acestor bunuri, iar reclamanta a produs suficiente dovezi cu privire la titlul său asupra acelorași bunuri, pentru a se aprecia întemeiată acțiunea.

Împotriva sentinței curții de apel au formulat recurs în termen legal, atât pârâtul Guvernul României, cât și intervenienta Comuna Jilava, prin primar, întemeindu-și calea de atac pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

Ambii recurenți au combătut calitatea reclamantei de proprietară a bunurilor atestate ca aparținând domeniului public al com. Jilava. Guvernul României a afirmat că instanța a prezentat argumente contradictorii: că dreptul de proprietate i s-a transmis de la Cooperativa Agricolă de Producție Jilava, prin efectul legii, fiind succesoarea acesteia ori că protocolul reprezintă un început de dovadă în favoarea reclamantei. Atât Guvernul României cât și com. Jilava au susținut că au fost greșit interpretate dispozițiile art. 26-29 din Legea nr. 18/1991 și art. 6 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură. În esență, potrivit recurenților, reclamanta nu poate avea calitate procesuală activă, câtă vreme în Actul de constituire a societății agricole s-a stipulat că terenurile aduse ca aport sunt proprietatea exclusivă a membrilor asociați.

Recurenta Comuna Jilava a mai susținut că prin Decizia nr. 3590 din 3 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut calitatea sa de proprietar al bunurilor în discuție, calitate ce decurge din lege, în contextul încheierii nelegale a mai multor contracte de închiriere de către intimata-reclamantă, cu încălcarea obiectului său de activitate.

În fine, recurentul Guvernul României a mai criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, subliniind că nu a avut posibilitatea cenzurării inventarelor însușite de autoritatea locală, astfel că nu i se poate reține o culpă procesuală.

La data de 14 noiembrie 2014, primul termen acordat în acest stadiu procesual, Consiliul Local Jilava și com. Jilava au invocat, conform înscrisului depus la dosar (fila 72) „excepția lipsei calității de reprezentant al apărătorului subscriselor și pe cale de consecință excepția lipsei de apărare a Consiliului Local Jilava pe tot parcursul primei faze procesuale, fapt ce a generat nelegala citare (…) având în vedere că în fața instanței de fond s-a prezentat un apărător al cărui mandat nu era valabil”.

La același termen, reprezentantul celor două părți indicate a precizat că excepția antamată ar reprezenta un motiv de ordine publică, posibil a fi invocat și în acest stadiu al procedurii.

Expunându-și poziția față de incidentul procedural, intimata-reclamantă A. Jilava, prin avocații săi, a susținut la termenul din 12 decembrie 2014 că nu se poate reproșa unei instanțe de judecată, culpa părții în alegerea mandatarului său; dacă acesta nu a dobândit în mod legal calitatea de avocat, devin incidente dispozițiile art. 68 alin. (4) C. proc. civ., referitoare la mandatarul neavocat. În esență, intimata a concluzionat că aspectele invocate nu pot constitui un motiv de recurs de ordine publică ci de ordine privată, care trebuia formulat în termen legal.

În susținerea, respectiv combaterea recursurilor, părțile litigante au depus la dosar înscrisuri: hotărâri judecătorești, rezoluții ale parchetelor, extrase din presă, mijloace de probă admisibile în recurs, conform dispozițiilor art. 305 C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurenților, cât și sub toate aspectele, în condițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune respingerea recursurilor, ca nefondate.

Prealabil analizei motivelor de recurs expuse la pct. 3, instanța observă că „motivul de ordine publică” invocat în ședința de la 14 noiembrie 2014 vizează, în realitate, aspecte de ordin privat, contractual, ce se impun a fi reglate între Consiliul Local Jilava și com. Jilava, pe de o parte și persoana care, fără a avea calitatea de avocat, i-a reprezentat la termenul de dezbateri de la curtea de apel din 15 octombrie 2012: B. Ca atare, critica respectivă, formulată cu depășirea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi valorificată în acest stadiu al procedurii.

Distinct de impedimentul de natură procedurală reținut, Înalta Curte constată că teza lipsirii de apărare a Comunei Jilava la judecata în primă instanță este contrazisă de concluziile scrise formulate pentru această parte, la data de 26 octombrie 2011 (fila 36, dosar fond) de avocatul C.

După cum rezultă din considerentele sentinței, redate la pct. 2 al acestei decizii, curtea de apel a reținut că atestarea dreptului de proprietate al unității administrativ teritoriale asupra celor 40 de poziții cu care s-a completat inventarul bunurilor aparținând acesteia prin actul administrativ atacat, s-a realizat în mod nelegal, câtă vreme nu s-a dovedit titlul de proprietate al Comunei Jilava, „iar reclamanta a produs suficiente dovezi cu privire la titlul său asupra acelorași bunuri”.

Această soluție este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma reevaluării întregului ansamblu probator administrat pe parcursul celor două cicluri procesuale.

În esență, criticile recurenților se concentrează asupra elementelor care conferă prerogativa dreptului de proprietate asupra bunurilor indicate la pozițiile 239-279 din Anexa la H.G. nr. 672 din 3 iunie 2009 pentru completarea Anexei nr. 26 la H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al Județului Ilfov, precum și al orașelor și comunelor din județul Ilfov, publicată în M. Of. al României nr. 414 din 17 iunie 2009.

Contrar recurenților, în limitele procedurii de față nu este necesar ca intimata-reclamantă A. Jilava să-și dovedească dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, fiind suficient să justifice un interes legitim. În schimb, unitatea administrativ teritorială este obligată să probeze că toate bunurile cuprinse în inventar: construcții și terenuri situate în Jilava, au intrat în proprietatea sa „prin modurile prevăzute de lege”, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Astfel, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, statuează că se poate adresa instanței de contencios administrativ „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ”. În privința intimatei-reclamante, recurentul-pârât Guvernul României a făcut distincția între dreptul de proprietate al societății agricole constituite potrivit Legii nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură și dreptul de proprietate al asociaților înșiși, după distincțiile cuprinse în art. 6 din acest act normativ, subliniind că, cel puțin în privința terenurilor agricole, societatea are numai un drept de administrare.

Fără a tranșa această chestiune, Înalta Curte reține că, aparența dreptului de proprietate în favoarea intimatei-reclamante este susținută de mai multe elemente - corect prezentate de instanța de fond - între care plata impozitului pe teren și construcții către beneficiara Primăria Jilava și actul nr. 12924 din 11 septembrie 2007 prin care primarul comunei Jilava „adeverește că spațiile comerciale (hale producție și depozitare) situate în localitatea Jilava, județul Ilfov, sunt proprietatea Societății Agricole Jilava”, sunt esențiale.

În altă ordine de idei, cum s-a arătat, era suficient ca inițiatoarea demersului judiciar să probeze vătămarea unui interes legitim, ceea ce rezultă cu evidență din faptul că atestarea bunurilor respective ca aparținând domeniului public al comunei îi periclitează activitatea, indiferent dacă exercită un drept de proprietate sau doar un drept legitim de administrare asupra acestora.

Cât privește titlul de proprietate al comunei, singura susținere a recurenților este în sensul că potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 bunurile în discuție reprezintă „bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local”, respectiv prin Hotărârea Consiliului Local Jilava nr. 2/2009. Or, în acest context, este la adăpost de orice critică argumentul primei instanțe potrivit căruia prevederea citată trebuie corelată cu cea de la alin. (1) al aceluiași articol care impune, cumulativ, ca bunurile respective să fie „dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege”. Necontestat, com. Jilava nu a probat că bunurile atestate ar fi fost dobândite prin una din modalitățile enumerate de art. 7 din Legea nr. 213/1998, în vigoare în perioada de referință.

Ca atare, întreaga procedură derulată conform art. 18-24 din Legea nr. 213/1998 este nelegală și, deci, în mod justificat a fost anulat actul administrativ atacat.

În plus, recurenta com. Jilava a mai afirmat că prin mai multe hotărâri judecătorești i s-ar fi recunoscut dreptul de proprietate asupra construcțiilor și terenurilor vizate de hotărârea de guvern atacată, dar Înalta Curte observă că o astfel de concluzie nu are suport.

În niciunul din procesele respective, intimata-reclamantă nu a avut calitatea de parte, deci hotărârile respective nu îi sunt opozabile și, de altfel, soluțiile au fost adoptate de instanțe în considerarea existenței în realitatea juridică a H.G. nr. 672/2009, supusă controlului de legalitate în cauza de față.

Cât privește critica Guvernului României privind cheltuielile de judecată, Înalta Curte reține că această parte s-a aflat în culpă procesuală, fiind legală obligarea sa, în condițiile art. 274 C. proc. civ. la suportarea cheltuielilor de judecată ale reclamantei.

Împrejurarea că nu Guvernul României, ci Consiliul Local a inclus bunurile respective în hotărârea care a stat la baza emiterii actului administrativ atacat nu poate să îl exonereze de răspundere, câtă vreme, fiind încunoștiințat de partea vătămată prin plângerea prealabilă, în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, emitentul actului nu a luat nicio măsură care să preîntâmpine declanșarea procedurii judiciare.

Totodată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., vor fi obligați recurenții la plata cheltuielilor de judecată constând în onorarii de avocați, în cuantum de câte 5850 lei fiecare, către intimata-reclamantă, pentru stadiul procesual al recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Guvernul României și com. Jilava - prin primar împotriva sentinței nr. 6276 din 5 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă pe recurenți la câte 5.850 lei cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă A. Jilava.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2015.