ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 119/2017

Decizia nr. 119/2017

Asupra cauzei

de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la

data de 25 august 2015, reclamantul A. a solicitat instanței, în

contradictoriu cu pârâtele B., C. și D. au solicitat ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se constate deschisă

succesiunea de pe urma lui E., decedat, cu ultimul domiciliu în București,

sector 2; să se constate că moștenitorii cu vocație

succesorală concretă sunt reclamantul A., în calitate de fiu, pârâta B.,

în calitate de soție supraviețuitoare, pârâtele C. și D., în calitate

de fiice ale defunctului; să se constate că masa succesorală

rămasă de pe urma defunctului este compusă din cota

indiviză de 1/2 din întregul drept de proprietate asupra imobilului

apartament, situat în București, sector 2, compus din 4 camere în

suprafață utilă de 76, 59 bucătărie, baie, wc., hol,

debara și 2 logii; să se stabilească cotele ce se cuvin în

calitate de coproprietari și lichidarea stării de indiviziune prin

individualizarea, atribuirea și predarea efectivă a bunurilor ce

formează obiectul cauzei; obligarea pârâtelor B., C. și D. să

suporte partajul succesoral în cuantum de 1.130,80 lei constând în cheltuieli

cu înmormântare, la plata cheltuielilor efectuate cu titlu de impozit în

cuantum de 148 lei aferent anului 2014, precum și/sau orice altă

sumă achitată de reclamant în favoarea moștenirii, să se

constate în favoarea reclamantului un drept de creanță în cuantum de

15.000 lei reprezentând îmbunătățiri aduse imobilului

succesoral,cu obligarea pârâtelor B., C. și D., în raport de cotele ce le

revin fiecăruia, la plata contravalorii acestor investiții, obligarea

pârâtelor la restituirea către reclamant a mobiliarului aflat în imobilul

succesoral, respectiv pat de mijloc, șifonier cu trei uși,

comodă tv. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la

plata cheltuielilor de judecată.

Prin

sentința civilă nr. 4604 din 07 aprilie 2016, pronunțată de

Judecătoria sectorului 2 București,s-a dispus declinarea

competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. în

contradictoriu cu pârâtele B., C. și D., în favoarea Judecătoriei

Huși.

În motivarea

acestei hotărâri s-a reținut că, „domiciliul” nu trebuie

înțeles în sensul art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind

evidența, domiciliul sau reședința și actele de identitate

ale cetățenilor români, respectiv art. 87 C. civ., ca fiind locul

unde persoana fizică declară că are locuința

principală, ci locul unde defunctul a locuit și gospodărit

efectiv. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locului ultimului

domiciliu se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă. De regulă,

dovada ultimului domiciliu se face cu mențiunile din actul de identitate

sau certificatul de deces al defunctului. Atunci când între aceste acte

există o contradicție, instanța trebuie să aibă în

vedere faptul că ultimul domiciliu al defunctului reprezintă locuința

sa statornică și principală.

În

cauză, c

onform certificatului de deces de la

fila 6 din dosar, defunctul E. a decedat la data de 11 decembrie 2013 în com.

Oltenești, jud. Vaslui. De asemenea, pârâta

B. a arătat atât

prin întâmpinare, cât și în fața instanței la termenul din 07

aprilie 2016 că după ieșirea la pensie, în anul 2007, defunctul

s-a mutat în com. Oltenești, jud. Vaslui, și în intervalul 2007-2013

defunctul venea în București doar la vizite medicale. Instanța a

reținut că, deși defunctul nu și-a schimbat adresa de

domiciliu în cartea de identitate, acest aspect nu prezintă

relevanță, în condițiile în care în ultimii 6 ani din

viață, acesta a locuit și gospodărit efectiv în com.

Oltenești, jud. Vaslui. Mai mult, chiar reclamantul prin răspunsul la

întâmpinare a învederat că după decesul defunctului, pârâta B. a

vândut bunurile dobândite împreună cu defunctul, aspect din care

rezultă că defunctul a gospodărit efectiv în com.

Oltenești, jud. Vaslui înainte de a deceda, acesta nefiind doar un loc

pasager în care s-a produs decesul.

La primul termen de judecată (14 septembrie 2016),

după declinare, reclamantul a invocat excepția necompetenței teritoriale

a Judecătoriei Huși.

Prin sentința civilă nr. 580 din 14 septembrie 2016,

Judecătoria Huși a admis excepția de necompetență

teritorială a acestei instanțe și a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2

București, iar prin încheierea camerei de consiliu din data de 04 ianuarie

2017 a îndreptat eroarea materială strecurată în această

sentință, în sensul că a constatat ivit un conflict negativ de

competență și a înaintat dosarul instanței supreme în

vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că

noțiunea de domiciliu este reprezentată de locuința

statornică și principală a defunctului (ce confirmă ideea

autorului de a se stabili permanent în localitatea respectivă).

Într-adevăr, în acest gen de litigii, nu trebuie

înțeleasă prin prisma dispozițiilor art. 27 alin. (1) din O.U.G.

nr. 97/2005, privind evidența, domiciliul sau reședința și

actele de identitate ale cetățenilor români și nici ale art. 87 C.

civ.

În cauză, locul decesului lui E. este în comuna

Oltenești, jud. Vaslui, iar adresa de domiciliu trecută în cartea de

identitate este în mun. București.

Instanța Judecătoriei sectorului 2 București

a interpretat trunchiat probele dosarului cu toate că pârâta B.- soția

supraviețuitoare, prin întâmpinare (fila 85 din Dosarul nr. x/300/2015) a

arătat că după ieșirea la pensie pârâtul s-a mutat la

Oltenești, com. Oltenești, jud. Vaslui întrucât el avea împreună

cu o soră din Vaslui un contract de întreținere întocmit de mama lui

Bolat Măndia, pentru a realiza obligațiile contractuale.

Pârâta B. s-a dus pentru a locui cu soțul său

abia după ce și ea a ieșit la pensie. După decesul

soțului, pârâta B. s-a mutat în apartamentul din București, acolo

unde își avea domiciliul.

Prin urmare, nu se confirmă ideea că

dorința autorului E. a fost aceea de a se stabili definitiv în localitatea

Oltenești, pentru a putea aprecia că aceasta a fost locuința sa

statornică, cu atât mai puțin cu cât în considerarea clauzelor

contractului de întreținere, acesta a locuit o perioadă

fără restul familiei sale, care rămăsese la București.

De asemenea, se poate reține că acesta continua să vină cu

regularitate la controalele medicale tot în București, iar bunurile sale

se aflau la aceeași adresă consemnată în cartea sa de identitate.

Cu privire la

conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a

fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul

principal al prezentului litigiu îl constituie dezbaterea succesiunii autorului

E.

Potrivit

dispozițiilor art. 118 alin. (1) C. proc. civ., cererile în materie de

moștenire, până la ieșirea din indiviziune, sunt de

competența exclusivă a instanței celui din urmă domiciliu

al defunctului.

Textul conține

norme legale imperative ce reglementează o competență

teritorială exclusivă, de la care nu sunt permise derogări.

Dispozițiilor

art. 117 C. proc. civ. reglementează competența instanței în ce

privește soluționarea cererilor privitoare la imobile, prevăzând

că: ”(1) Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc

numai la instanța în a cărei circumscripție este situat

imobilul. (2) Când imobilul este situat în circumscripțiile mai multor

instanțe, cererea se va face la instanța domiciliului sau

reședinței pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre

aceste circumscripții, iar în caz contrar, la oricare dintre

instanțele în circumscripțiile cărora se află imobilul.(3)

Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică, prin asemănare,

și în cazul acțiunilor posesorii, acțiunilor în

grănițuire, acțiunilor privitoare la îngrădirile dreptului

de proprietate imobiliară, precum și în cazul celor de

împărțeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu

rezultă din succesiune.”

Astfel, din

perspectiva acestor dispoziții legale, este de reținut că menționarea

cererilor de împărțeală judiciară a unui imobil în

cuprinsul art. 117 alin. (3) C. proc. civ. ca atrăgând competența

exclusivă a instanței în a cărei circumscripție se

află imobilul, are ca finalitate delimitarea sferei de aplicare a art. 117

de art. 118 C. proc. civ.

Astfel,

actuala reglementare menționează competența instanței de la

locul imobilului pentru cererile de împărțeală judiciară a

unui imobil, cu excepția cazurilor când indiviziunea rezultă din

succesiune.

Prin urmare,

în materie succesorală, până la ieșirea din indiviziune,

competența aparține în mod exclusiv instanței de la ultimul

domiciliu al defunctului și nu instanței în a cărei

circumscripție teritorială se află situat bunul imobil ce face

obiectul partajului succesoral.

Chestiunea

care interesează pentru corecta dezlegare a conflictului negativ de

competență cu care a fost învestită Înalta Curte în prezenta

cauză este aceea de a ști care este ultimul domiciliu al defunctului,

așa cum prevăd dispozițiile art. 118 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context al analizei se reține că mențiunile

cu privire la domiciliu din actul de

identitate

au doar efect declarativ de

evidență a persoanei, persoana fizică având domiciliul acolo

unde are locuința sa statornică și principală, iar

domiciliul persoanei fizice, astfel înțeles, interesează în

stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze

litigiul.

Fiind vorba,

deci, despre o chestiune de fapt, dovada domiciliului se poate face, în principiu,

prin orice mijloc de probă.

Din actele

și lucrările dosarului a rezultat că ultimul domiciliu în fapt

al defunctului E. a fost în com. Oltenești, jud. Vaslui, unde s-a produs

și decesul. Totodată, a rezultat că imobilul-apartament ce face

obiectul petitului privind partajul succesoral se află în București

și corespunde adresei de domiciliu din cartea de identitate a autorului.

Din

perspectiva celor expuse, se constată că instanța

competentă pentru soluționarea acțiunii, având ca obiect

dezbaterea succesiunii defunctului E., precum și a capetelor accesorii

este Judecătoria sectorului 2 București.

Așa

fiind, Înalta Curte va stabili competența teritorială de judecare a

cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește

competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei

sectorului 2 București.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2017.