ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 119/2017

Decizia nr. 119/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 București la data de 25 august 2015, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtele B., C. și D. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate deschisă succesiunea de pe urma lui E., decedat, cu ultimul domiciliu în București, sector 2; să se constate că moștenitorii cu vocație succesorală concretă sunt reclamantul A., în calitate de fiu, pârâta B., în calitate de soție supraviețuitoare, pârâtele C. și D., în calitate de fiice ale defunctului; să se constate că masa succesorală rămasă de pe urma defunctului este compusă din cota indiviză de 1/2 din întregul drept de proprietate asupra imobilului apartament, situat în București, sector 2, compus din 4 camere în suprafață utilă de 76, 59 bucătărie, baie, wc., hol, debara și 2 logii; să se stabilească cotele ce se cuvin în calitate de coproprietari și lichidarea stării de indiviziune prin individualizarea, atribuirea și predarea efectivă a bunurilor ce formează obiectul cauzei; obligarea pârâtelor B., C. și D. să suporte partajul succesoral în cuantum de 1.130,80 lei constând în cheltuieli cu înmormântare, la plata cheltuielilor efectuate cu titlu de impozit în cuantum de 148 lei aferent anului 2014,

precum și/sau orice altă sumă achitată de reclamant în favoarea moștenirii, să se constate în favoarea reclamantului un drept de creanță în cuantum de 15.000 lei reprezentând îmbunătățiri aduse imobilului succesoral,cu obligarea pârâtelor B., C. și D., în raport de cotele ce le revin fiecăruia, la plata contravalorii acestor investiții, obligarea pârâtelor la restituirea către reclamant a mobiliarului aflat în imobilul succesoral, respectiv pat de mijloc, șifonier cu trei uși, comodă tv. De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 4604 din 07 aprilie 2016, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București,s-a dispus declinarea competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B., C. și D., în favoarea Judecătoriei Huși.

În motivarea acestei hotărâri s-a reținut că, „domiciliul” nu trebuie înțeles în sensul art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidența, domiciliul sau reședința și actele de identitate ale cetățenilor români, respectiv art. 87 C. civ., ca fiind locul unde persoana fizică declară că are locuința principală, ci locul unde defunctul a locuit și gospodărit efectiv. Fiind vorba despre o chestiune de fapt, dovada locului ultimului domiciliu se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă. De regulă, dovada ultimului domiciliu se face cu mențiunile din actul de identitate sau certificatul de deces al defunctului. Atunci când între aceste acte există o contradicție, instanța trebuie să aibă în vedere faptul că ultimul domiciliu al defunctului reprezintă locuința sa statornică și principală.

În cauză, c onform certificatului de deces de la fila 6 din dosar, defunctul E. a decedat la data de 11 decembrie 2013 în com. Oltenești, jud. Vaslui. De asemenea, pârâta B. a arătat atât prin întâmpinare, cât și în fața instanței la termenul din 07 aprilie 2016 că după ieșirea la pensie, în anul 2007, defunctul s-a mutat în com. Oltenești, jud. Vaslui, și în intervalul 2007-2013 defunctul venea în București doar la vizite medicale. Instanța a reținut că, deși defunctul nu și-a schimbat adresa de domiciliu în cartea de identitate, acest aspect nu prezintă relevanță, în condițiile în care în ultimii 6 ani din viață, acesta a locuit și gospodărit efectiv în com. Oltenești, jud. Vaslui. Mai mult, chiar reclamantul prin răspunsul la întâmpinare a învederat că după decesul defunctului, pârâta B. a vândut bunurile dobândite împreună cu defunctul, aspect din care rezultă că defunctul a gospodărit efectiv în com.

Oltenești, jud. Vaslui înainte de a deceda, acesta nefiind doar un loc pasager în care s-a produs decesul. La primul termen de judecată (14 septembrie 2016), după declinare, reclamantul a invocat excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Huși. Prin sentința civilă nr. 580 din 14 septembrie 2016, Judecătoria Huși a admis excepția de necompetență teritorială a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București, iar prin încheierea camerei de consiliu din data de 04 ianuarie 2017 a îndreptat eroarea materială strecurată în această sentință, în sensul că a constatat ivit un conflict negativ de competență și a înaintat dosarul instanței supreme în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Pentru a decide astfel, instanța a reținut că noțiunea de domiciliu este reprezentată de locuința statornică și principală a defunctului (ce confirmă ideea autorului de a se stabili permanent în localitatea respectivă). Într-adevăr, în acest gen de litigii, nu trebuie înțeleasă prin prisma dispozițiilor art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, privind evidența, domiciliul sau reședința și actele de identitate ale cetățenilor români și nici ale art. 87 C. civ. În cauză, locul decesului lui E. este în comuna Oltenești, jud. Vaslui, iar adresa de domiciliu trecută în cartea de identitate este în mun. București. Instanța Judecătoriei sectorului 2 București a interpretat trunchiat probele dosarului cu toate că pârâta B.- soția supraviețuitoare, prin întâmpinare (fila 85 din Dosarul nr. x/300/2015) a arătat că după ieșirea la pensie pârâtul s-a mutat la Oltenești, com.

Oltenești, jud. Vaslui întrucât el avea împreună cu o soră din Vaslui un contract de întreținere întocmit de mama lui Bolat Măndia, pentru a realiza obligațiile contractuale. Pârâta B. s-a dus pentru a locui cu soțul său abia după ce și ea a ieșit la pensie. După decesul soțului, pârâta B. s-a mutat în apartamentul din București, acolo unde își avea domiciliul. Prin urmare, nu se confirmă ideea că dorința autorului E. a fost aceea de a se stabili definitiv în localitatea Oltenești, pentru a putea aprecia că aceasta a fost locuința sa statornică, cu atât mai puțin cu cât în considerarea clauzelor contractului de întreținere, acesta a locuit o perioadă fără restul familiei sale, care rămăsese la București.

De asemenea, se poate reține că acesta continua să vină cu regularitate la controalele medicale tot în București, iar bunurile sale se aflau la aceeași adresă consemnată în cartea sa de identitate. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Obiectul principal al prezentului litigiu îl constituie dezbaterea succesiunii autorului E. Potrivit dispozițiilor art. 118 alin. (1) C. proc. civ., cererile în materie de moștenire, până la ieșirea din indiviziune, sunt de competența exclusivă a instanței celui din urmă domiciliu al defunctului. Textul conține norme legale imperative ce reglementează o competență teritorială exclusivă, de la care nu sunt permise derogări.

Dispozițiilor art. 117 C. proc. civ. reglementează competența instanței în ce privește soluționarea cererilor privitoare la imobile, prevăzând că: ”(1) Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanța în a cărei circumscripție este situat imobilul.

(2) Când imobilul este situat în circumscripțiile mai multor instanțe, cererea se va face la instanța domiciliului sau reședinței pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste circumscripții, iar în caz contrar, la oricare dintre instanțele în circumscripțiile cărora se află imobilul.(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică, prin asemănare, și în cazul acțiunilor posesorii, acțiunilor în grănițuire, acțiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară, precum și în cazul celor de împărțeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din succesiune.” Astfel, din perspectiva acestor dispoziții legale, este de reținut că menționarea cererilor de împărțeală judiciară a unui imobil în cuprinsul art. 117 alin. (3) C. proc.

civ. ca atrăgând competența exclusivă a instanței în a cărei circumscripție se află imobilul, are ca finalitate delimitarea sferei de aplicare a art. 117 de art. 118 C. proc. civ. Astfel, actuala reglementare menționează competența instanței de la locul imobilului pentru cererile de împărțeală judiciară a unui imobil, cu excepția cazurilor când indiviziunea rezultă din succesiune. Prin urmare, în materie succesorală, până la ieșirea din indiviziune, competența aparține în mod exclusiv instanței de la ultimul domiciliu al defunctului și nu instanței în a cărei circumscripție teritorială se află situat bunul imobil ce face obiectul partajului succesoral. Chestiunea care interesează pentru corecta dezlegare a conflictului negativ de competență cu care a fost învestită Înalta Curte în prezenta cauză este aceea de a ști care este ultimul domiciliu al defunctului, așa cum prevăd dispozițiile art. 118 alin. (1) C. proc.

civ. În acest context al analizei se reține că mențiunile cu privire la domiciliu din actul de identitate au doar efect declarativ de evidență a persoanei, persoana fizică având domiciliul acolo unde are locuința sa statornică și principală, iar domiciliul persoanei fizice, astfel înțeles, interesează în stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze litigiul. Fiind vorba, deci, despre o chestiune de fapt, dovada domiciliului se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă. Din actele și lucrările dosarului a rezultat că ultimul domiciliu în fapt al defunctului E. a fost în com. Oltenești, jud. Vaslui, unde s-a produs și decesul. Totodată, a rezultat că imobilul-apartament ce face obiectul petitului privind partajul succesoral se află în București și corespunde adresei de domiciliu din cartea de identitate a autorului.

Din perspectiva celor expuse, se constată că instanța competentă pentru soluționarea acțiunii, având ca obiect dezbaterea succesiunii defunctului E., precum și a capetelor accesorii este Judecătoria sectorului 2 București. Așa fiind, Înalta Curte va stabili competența teritorială de judecare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 2 București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 ianuarie 2017.