ÎCCJ, decizie (scj.ro #134017)

Revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 4 din Codul de procedură civilă din 1865.  Momentul de la care curge termenul de revizuire

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Căile extraordinare de atac

Index alfabetic : contestație în anulare

revizuire

înscris declarat fals

termen de revizuire

C. proc. civ. din 1865, art. 101 alin. (3) (5), art. 104,

art. 318, art. 322, art. 324 alin. (1) pct. 3

C. proc. pen. din 1968, art. 370, art. 415

Potrivit art. 324 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.,

„termenul de revizuire este de o lună și se va socoti, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoștință de (...) hotărârea care a declarat fals înscrisul. (...)

”.

Efectul declarării falsului unui înscris nu se produce la momentul pronunțării de către prima instanță a sentinței penale, ci la data când a fost soluționat apelul întrucât, atât sub imperiul Codului de procedură penală de la 1968 (art. 370 și art. 415), cât și al celui actual [art. 550 alin. (1) și 552 alin. (1)], hotărârile instanțelor penale nu devin executorii decât când rămân definitive, apelul fiind suspensiv de executare în ce privește și latura penală, și latura civilă.

Ca atare, termenul de revizuire începe să curgă de la momentul la care partea a luat cunoștință de hotărârea pronuntață de instanța penală în apel.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1648 din 11 octombrie 2016

Judecata în fața instanței de revizuire. Obiectul cererii, susținerile părților și hotărârea Tribunalului București, Secția a VI-a civilă

La 05.08.2014, SC A. SA a înregistrat pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă o cerere de revizuire a sentinței civile nr. 5390/25.09.2000 pronunțată de același tribunal, întemeiată în drept pe prevederile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., prin care a solicitat schimbarea sa, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulate de SC B. SRL.

Revizuenta a precizat că a încheiat cu intimata un contract de asociere în participațiune în vederea exploatării în comun a activului „Baza X”, situat în București, în temeiul art. 3 din Decizia nr. 20/01.10.1999 a Comitetului de Direcție al A. SA și al art. 7 din Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor săi din 21.10.1999, prin care s-a aprobat încheierea mai multor asemenea contracte, printre care și cel care poartă asupra imobilului în dispută, iar, ulterior, prin hotărârea a cărei revizuire o solicită, a fost obligată să îi vândă intimatei activul respectiv.

În motivarea cererii de revizuire, autoarea căii extraordinare de atac a arătat că prin sentința penală nr. 2076/09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, Secția I penală, s-a constatat caracterul fals și s-a dispus anularea atât a art. 3 din Decizia nr. 20/01.10.1999 a Comitetului de Direcție al A. SA și a art. 7 din Hotărârea A.G.E.A. A. SA din data de 21.10.1999, cât și a contractului de asociere în participațiune încheiat cu intimata.

În aceste condiții, revizuenta a subliniat că admiterea acțiunii în obligarea sa la a vinde intimatei imobilul presupunea, cu necesitate, existența în prealabil a unui contract de asociere în participațiune între părți, potrivit art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 133/1999, așa încât a apreciat că, dacă instanța care a pronunțat hotărârea atacată cu revizuire ar fi cunoscut caracterul fals al înscrisurilor menționate, ar fi respins cererea promovată de SC B. SRL.

De aceea, considerând îndeplinite cerințele art. 322 pct. 4 C.proc.civ., a solicitat admiterea cererii de revizuire.

La data de 03.10.2014, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, atât pe cale de excepție - context în care a invocat tardivitatea, inadmisibilitatea și lipsa de interes în promovarea acesteia -, cât și ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 5353 din 31.10.2014, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis excepția tardivității și a respins cererea de revizuire, ca tardiv formulată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că termenul de revizuire a început să curgă de la 16.10.2006, când revizuentei din prezentul dosar i-a fost comunicat dispozitivul sentinței penale nr. 2076/09.10.2006 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1, fiind lipsit de relevanță momentul la care această hotărâre a devenit definitivă, față de dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., care leagă termenul de revizuire, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4, de ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea care a declarat fals înscrisul.

În acest context, a apreciat că falsul a fost declarat prin sentința penală nr. 2076/09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar nu prin decizia penală nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, Secția I penală.

Apelul. Decizia instanței de prim control judiciar

Împotriva acestei sentințe, SC A. SA a declarat apel, care a fost admis, prin decizia civilă nr. 1370/30.09.2015 a Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă; în consecință, sentința atacată a fost anulată, iar cauza a fost trimisă, spre rejudecare, primei instanțe.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că soluția dată de tribunal excepției tardivității cererii de revizuire este nelegală, întrucât momentul de la care a început să curgă termenul de revizuire este cel la care autoarei căii extraordinare de atac i-a fost comunicat dispozitivul deciziei penale nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, Secția I penală, respectiv de la 03.07.2014, pentru că aceea este data când partea a luat cunoștință de hotărârea care a declarat fals înscrisul; totodată, a mai notat că hotărârile instanțelor penale nu devin executorii decât la data când rămân definitive. Curtea de apel a înlăturat susținerile intimatei, potrivit căreia termenul de revizuire ar fi început să curgă de la data când Tribunalul București, Secția I penală a pronunțat decizia penală nr. 180/27.06.2014, apreciind că o simplă prezumție, derivată din imprejurarea că apelanta, în calitate de parte în procesul penal, ar fi putut să ia cunoștință de decizie încă de la pronunțare, nu poate răsturna situația de fapt dovedită prin actul de procedură al comunicării hotărârii.

Recursul. Motivele de nelegalitate invocate

Împotriva acestei decizii, SC B. SRL a declarat recurs, calea extraordinară de atac fiind respinsă prin decizia nr. 641/30.03.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă; ca o consecință, recurenta a fost obligată să achite intimatei cheltuieli de judecată, în sumă de 9.332,55 lei.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că prima critică a autoarei căii de atac, vizând nelegalitatea respingerii excepției lipsei calității de reprezentant a intimatei-apelante, este nefondată, față de dispozițiile art. 68, art. 161 și art. 268 alin. (3) C.proc.civ. și de conținutul contractului de asistență juridică prezentat curții de apel.

Analizând motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. 4 și 9 C.proc.civ., instanța supremă a notat că SC B. SRL a susținut că, prin decizia atacată, curtea a aplicat greșit dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ. și a adăugat la lege.

Aceste critici au fost apreciate ca fiind nefondate, Înalta Curte reținând că termenul de revizuire a început să curgă de la data la care partea a luat cunoștință de decizia penală nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, Secția I penală.

În contra celor susținute de recurentă, a constatat că, pentru a putea fi invocată ca temei al revizuirii, o hotărâre penală trebuie să fie definitivă, întrucât potrivit legii procesual penale, cele nedefinitive nu produc efecte decât în cazurile special indicate.

De aceea, instanța de recurs a înlăturat afirmația autoarei căii de atac, potrivit căreia falsul ar fi fost declarat prin sentința penală nr. 2076/09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, încă de la momentul pronunțării ei, subliniind încă o dată că până la rămânerea definitivă, hotărârea nu a produs efecte.

În continuare, a constatat că decizia penală nr. 180/27.06.2014 pronunțată de Tribunalul București, Secția I penală a fost comunicată titularului cererii de revizuire la 03.07.2014, așa cum rezultă din dovada de comunicare efectuată de Biroul Executări Penale al Judecătoriei Sectorului 1 și a apreciat că în mod legal curtea de apel a reținut că acest moment nu poate fi combătut prin invocarea unei prezumții simple, în sensul că intimata-revizuentă ar fi putut lua cunoștință de decizie încă de la data pronunțării, fiind parte în procesul penal.

Având în vedere considerentele expuse anterior, instanța de recurs a notat că de la data la care intimata revizuentă a luat cunoștință de hotărârea definitivă a instanței penale și până la momentul expedierii prin poștă a cererii de revizuire, 04.08.2014, nu se împlinise încă termenul de o lună prevăzut de art. 324 pct. 3 C.proc.civ., în considerarea regulilor stabilite de art. 101 alin. (3) și (5) C.proc.civ., motiv pentru care a apreciat că decizia curții de apel, care a dat eficiență art. 297 alin. (1) C.proc.civ., este una legală, care se impune a fi păstrată.

În aceste condiții, a respins recursul ca nefondat și, în temeiul art. 274 alin. (1) C.proc.civ., la cererea intimatei, dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, a obligat recurenta la suportarea cheltuielilor de judecată ale părții adverse.

Contestația în anulare. Motivele invocate

La 21.09.2016, SC B. SRL a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție o contestație în anulare împotriva deciziei instanței de recurs evocată mai sus, solicitând anularea sa și în rejudecare, admiterea recursului și modificarea deciziei instanței de prim control judiciar, în sensul respingerii ca nefondat a apelului.

În motivare, contestatoarea a arătat că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale, dar și că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze unul dintre motivele de modificare sau de casare; a invocat, astfel, motivele prevăzute de art. 318 C.proc.civ.

În dezvoltarea primului motiv, contestatoarea a susținut că potrivit practicii constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul art. 318 teza I C.proc.civ., greșeala materială trebuie să fie una de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât să fi avut drept consecință darea unei soluții greșite și ea trebuie să rezulte din confundarea unor elemente sau date materiale.

Contestatoarea a arătat că o asemenea greșeală materială determinantă în dezlegarea recursului o reprezintă confundarea hotărârii prin care se pretinde că s-ar fi declarat ca fals înscrisul; astfel, a afirmat că, în speță, aceasta este sentința penală nr. 2076/09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar nu decizia penală nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, Secția I penală, deoarece prin cea din urmă s-au respins apelurile declarate de părțile civile, fără însă a se anula vreun înscris. În acest sens, a menționat că art. 324 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ se referă la hotărârea care a declarat fals înscrisul. În continuare, invocând același text de lege, contestatoarea a susținut că termenul de revizuire ar fi trebuit calculat din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea care a declarat fals înscrisul, adică de sentința penală nr. 2076/09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar nu de când a luat cunoștință de decizia penală nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, Secția I penală, cu atât mai mult cu cât dispozițiile de anulare a art. 3 din Decizia nr. 20/01.10.1999 a Comitetului de Direcție al A. SA, a art. 7 din Hotărârea A.G.E.A. A. SA din data de 21.10.1999 și a contractului de asociere în participațiune, adoptate de Judecătoria Sectorului 1 București nu au fost atacate, intrând astfel în puterea lucrului judecat la expirarea termenului de apel.

Totodată, contestatoarea a mai apreciat că, sub aspectul termenului în care poate fi promovată cererea de revizuire, este irelevantă măsura în care hotărârea penală care a declarat fals înscrisul este definitivă sau nu, deoarece legea procesual civilă nu prevede o astfel de cerință, iar art. 324 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ. instituie o excepție de la regulă.

O a doua greșeală materială afirmată de autoarea căii extraordinare de atac are legătură cu modul de calcul al termenului de revizuire.

Astfel, a arătat că și dacă ar fi acceptat raționamentul potrivit căruia, din perspectiva datei de la care începe să curgă termenul de revizuire, trebuie avut în vedere momentul la care hotărârea de anulare a înscrisurilor a rămas definitivă și a devenit astfel executorie, soluția de respingere a recursului este greșită, întrucât este rezultatul unui calcul matematic eronat al termenului de revizuire.

Cum sentința penală nr. 2076/09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București a devenit definitivă și executorie la data de 27.06.2014, când Tribunalul București, Secția I penală a pronunțat decizia penală nr. 180, contestatoarea a apreciat că termenul de revizuire s-a împlinit la 27.07.2014, așa încât la 04.08.2014 - când a fost promovată revizuirea -, acesta era deja depășit; în aceeași ordine de idei, a arătat că nicio prevedere legală nu leagă termenul de revizuire de data comunicării hotărârii instanței penale.

A treia greșeală materială are legătură cu obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, instanța de recurs neobservând că actele prezentate de intimată nu fac dovada prestării unor servicii avocațiale în recurs.

Contestatoarea a precizat că a fost obligată la plata sumei de 9.322,55 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, probate prin facturile nr. 869/05.06.2016, nr. 998/22.07.2015, nr. 1037/30.07.2015, nr. 1081/12.08.2015, nr. 1130/11.09.2015 și nr. 1181/22.10.2015.

În ceea ce privește plățile, din cuprinsul documentelor justificative, rezultă că serviciile de asistență și reprezentare aferente perioadei 01.03.2015-30.09.2015 nu au legătură cu recursul soluționat prin decizia nr. 641/30.03.2016, în condițiile în care apelul fusese judecat la 30.09.2015. Ca atare, contestatoarea a arătat că aceste sume reprezintă cheltuieli efectuate în apel, așa încât ele nu puteau fi acordate în recurs.

În dezvoltarea motivului de contestație prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C.proc.civ., contestatoarea a arătat că, respingând recursul, instanța supremă a omis din greșeală să analizeze motivul care viza nesocotirea normelor de tehnică legislativă.

Sub acest aspect, a susținut că în fața instanței de recurs a invocat faptul că, din perspectiva unicității terminologice prevăzute de art. 37 din Legea nr. 24/2000, atunci când legiuitorul a dorit să condiționeze curgerea termenului de revizuire de rămânerea definitivă a unei hotărâri, a prevăzut-o în mod expres, însă o astfel de condiție nu a fost reglementată și pentru cazul de revizuire reglementat de art. 324 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ., spre deosebire de ipotezele art. 324 alin. (1) pct. 1 și 5 din același Cod.

Contestatoarea a afirmat că instanța de recurs nu a examinat această critică și că nu se poate aprecia că ar fi răspuns tuturor motivelor de nelegalitate invocate, de vreme ce niciun considerent nu are legătură cu modalitatea de interpretare și aplicare a normelor de tehnică legislativă. Prin omisiunea analizării acestei critici, a considerat că soluția pronunțată în recurs a fost decisiv influențată.

La data de 05.10.2016, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă - cerere pe care înseși părțile au calificat-o astăzi, în ședință publică, drept o apărare de fond.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor invocate de contestatoare, Înalta Curte a reținut următoarele:

Potrivit art. 318 C.proc.civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate pe calea contestației în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Contestatoarea a invocat ambele ipoteze ale art. 318 C.proc.civ.

În ceea ce o privește pe prima, Înalta Curte notează, în acord cu autoarea căii extraordinare de atac, că textul legal are în vedere erorile materiale de natură procedurală, în legătură cu aspecte formale ale recursului, pentru a căror verificare nu este necesară reexaminarea fondului. Ca atare, eroarea materială care deschide calea contestației în anulare trebuie să fie evidentă și să fi fost săvârșită de instanța de recurs, ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente sau date materiale importante și care, dacă ar fi fost avute în vedere, ar fi atras o altă soluție. Greșelile de judecată nu pot fundamenta o contestație în anulare.

Subsumat motivului reglementat de art. 318 teza I C.proc.civ., societatea contestatoare a arătat că o primă greșeală materială determinantă în dezlegarea recursului o reprezintă confundarea hotărârii prin care se pretinde că s-ar fi declarat ca fals înscrisul, afirmând că aceasta este sentința penală nr. 2076/09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar nu decizia penală nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, Secția I penală, deoarece prin cea din urmă s-au respins apelurile declarate de părțile civile. În acest sens, a menționat că art. 324 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ se referă la hotărârea care a declarat fals înscrisul, fiind irelevantă măsura în care hotărârea penală care a declarat fals înscrisul este definitivă sau nu, deoarece legea procesual civilă nu prevede o astfel de cerință.

Potrivit art. 324 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., „

termenul de revizuire este de o lună și se va socoti, în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoștință de (...) hotărârea care a declarat fals înscrisul. (...)

”.

Cererea de revizuire a fost fondată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 4 C.proc.civ., invocându-se împrejurarea că prin sentința penală nr. 2076/09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, Secția I penală, s-a constatat caracterul fals și s-a dispus anularea art. 3 din Decizia nr. 20/01.10.1999 a Comitetului de Direcție al A. SA, a art. 7 din Hotărârea A.G.E.A. A. SA din data de 21.10.1999 și a contractului de asociere în participațiune încheiat între părți.

Înalta Curte reține, în mod prioritar, că stabilirea de către instanța de recurs a faptului că hotărârea de declarare a falsului este decizia penală nr. 180/27.06.2014 a Tribunalului București, Secția I penală a fost consecința unei evaluări logico-juridice a situației de fapt, coroborate cu actele normative incidente în speță.

Așa fiind, s-a reținut că hotărârea care a declarat fals înscrisul trebuie să aibă aptitudinea de a produce efecte juridice și, în speță, atât sub imperiul Codului de procedură penală de la 1968 (art. 370 și art. 415), cât și al celui actual [art. 550 alin. (1) și 552 alin. (1)], hotărârile instanțelor penale nu devin executorii decât când rămân definitive, apelul fiind suspensiv de executare în ce privește și latura penală, și latura civilă.

De aceea, în judecata recursului, s-a apreciat că efectul declarării falsului nu s-a produs la momentul pronunțării de către prima instanță a sentinței penale, adică la 09.10.2006, ci la 27.06.2014, când a fost soluționat apelul, așa încât Înalta Curte constată că evaluarea instanței de recurs nu reprezintă o eroare materială, probele nerelevând o confundare, sub acest aspect, a hotărârii prin care s-a declarat fals înscrisul.

Circumscris aceluiași motiv (art. 318 teza I C.proc.civ.)., contestatoarea a susținut că a doua greșeală materială are legătură cu modul de calcul al termenului de revizuire.

Astfel, a arătat că și dacă ar fi acceptat raționamentul potrivit căruia, din perspectiva datei de la care începe să curgă termenul de revizuire, trebuie avut în vedere momentul la care hotărârea de anulare a înscrisurilor a rămas definitivă și a devenit astfel executorie, soluția de respingere a recursului este greșită, întrucât este rezultatul unui calcul matematic eronat al termenului de revizuire.

Cum sentința penală nr. 2076/09.10.2006 a Judecătoriei Sectorului 1 București a devenit definitivă și executorie la data de 27.06.2014, când Tribunalul București, Secția I penală a pronunțat decizia penală nr. 180, contestatoarea a apreciat că termenul de revizuire s-a împlinit la 27.07.2014, așa încât la 04.08.2014 - când a fost promovată revizuirea -, acesta era deja depășit; în aceeași ordine de idei, a arătat că nicio prevedere legală nu leagă termenul de revizuire de data comunicării hotărârii instanței penale.

Înalta Curte subliniază că dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ., citate mai sus, leagă momentul de la care începe să curgă termenul de revizuire de cel în care partea a luat cunoștință de această hotărâre.

În lipsa altor dovezi contrarii, titularul cererii de revizuire a luat cunoștință de hotărârea definitivă a instanței penale la 03.07.2014, când i-a fost comunicat dispozitivul acesteia.

De la această dată, a început să curgă termenul de o lună, care, calculat potrivit art. 101 alin. (3) C.proc.civ., s-a împlinit în ziua lunii corespunzătoare zilei de plecare; cum 03.08.2014 a fost o zi nelucrătoare (duminică), termenul s-a prelungit până la sfârșitul primei zile de lucru următoare, în conformitate cu art. 101 alin. (5) C.proc.civ., iar la 04.08.2014, cererea de revizuire a fost expediată prin poștă, fiind astfel formulată în termen, în condițiile art. 104 C.proc.civ.

Încadrând-o tot în ipoteza art. 318 teza I C.proc.civ., contestatoarea a arătat că obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată se constituie în efect al unei greșeli materiale, deoarece instanța de recurs nu a observat că actele prezentate de intimată nu fac dovada prestării unor servicii avocațiale în recurs.

Interpretarea considerentelor de principiu expuse în prezenta decizie conduce spre concluzia că greșeala materială la care se referă art. 318 teza I C.proc.civ. poate consta în neobservarea de către instanța de recurs a unui act de procedură, cu privire la care nu s-a făcut, astfel, nicio judecată. Dacă însă actul a fost cunoscut, iar asupra sa a fost făcută o apreciere, atunci nu mai poate fi vorba de o greșeală materială, ci, eventual, de o greșeală de judecată, care nu poate fi îndreptată prin retractare, în sistemul contestației în anulare.

În speță, Înalta Curte constată că, în decizia atacată, s-a consemnat că în baza art. 274 alin. (1) C.proc.civ., la cererea intimatei (contestatoare în prezenta cale de atac), dovedită prin înscrisurile depuse la dosar, recurenta (intimată în calea de atac de față) urmează a fi obligată la suportarea cheltuielilor de judecată.

Așa fiind, nu există niciun argument (ba, dimpotrivă), din care să rezulte că instanța de recurs nu ar fi examinat toate înscrisurile depuse de partea care a câștigat procesul în dovedirea cheltuielilor pe care le-a efectuat; prin urmare, eventuala eroare la care se referă contestatoarea nu este una materială.

Subsumat ipotezei reglementate de art. 318 teza a II-a C.proc.civ., s-a arătat că instanța de recurs a omis din greșeală să analizeze motivul care viza nesocotirea normelor de tehnică legislativă, precizând că a invocat faptul că, din perspectiva unicității terminologice prevăzute de art. 37 din Legea nr. 24/2000, atunci când legiuitorul a dorit să condiționeze curgerea termenului de revizuire de rămânerea definitivă a unei hotărâri, a prevăzut-o în mod expres, fără însă ca o atare condiție să fi fost reglementată și pentru cazul de revizuire reglementat de art. 324 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ.

Este real că instanța de recurs nu a examinat această critică.

Cu toate acestea, Înalta Curte constată că încălcarea normelor de tehnică legislativă nu a fost invocată în recurs ca un motiv distinct de nelegalitate, ci tot în cadrul celui reglementat de art. 304 pct. 9 C.proc.civ., analizat de către instanța de recurs.

Ea constituia, în fapt, un argument suplimentar, adus de către autoarea recursului, în susținerea tezei potrivit căreia în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 C.proc.civ., hotărârea prin care s-a constatat fals înscrisul nu trebuie să fie una definitivă.

Or, acestui motiv de recurs i s-a răspuns prin decizia atacată, prin ample considerente, care crează în această cale de atac instanței supreme convingerea că  omisiunea analizării acestei critici, deși reală, nu a avut aptitudinea de a influența decisiv soluția pronunțată în recurs.

Având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 320 C.proc.civ., a respins contestația în anulare.