ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 641/2016

Decizia nr. 641/2016

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 05 august 2014, sub nr. x/73/2014, revizuenta SC A. SA în contradictoriu cu intimata SC B. SRL a formulat cerere de revizuire a sentinței civile nr. 5390 din 25 septembrie 2000, pronunțată de către Tribunalul București, Secția Comercială în Dosarul nr. x/2000, prin care solicită admiterea cererii de revizuire și schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de către SC B. SRL ca neîntemeiată; obligarea SC B. SRL la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 322 pct. 4 coroborat cu art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. de la 1865, art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 133/1999.

Prin sentința civilă nr. 5353 din 31 octombrie 2014 instanța a admis, în raport de prevederile art. 324 alin. (3) raportat la art. 322 pct. 4 V.C.P.C., excepția tardivității formulării cererii de revizuire și a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta SC A. SA în contradictoriu cu intimata SC B. SRL ca tardiv formulată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a apreciat că revizuenta a luat cunoștință de sentința penală nr. 2076 din 09 octombrie 2006 a Judecătoriei sector 1 în data de 16 octombrie 2006, când s-a semnat de primire procesul-verbal de comunicare a acestei sentințe de către un funcționar al revizuentei SC A. SA.

La pag. 107 a dosarului se află dispoziția de anulare, a Judecătoriei sectorului 1 București, prin sentința penală nr. 2076 din 09 octombrie 2006, a art. 2 din Decizia Consiliului de Administrație al SC A. SA nr. 11 din 04 mai 1999 în ceea ce privește contractele de asociere în participațiune încheiate cu părțile implicate, inclusiv cu prezenta SC B. SRL, astfel cum rezultă din fila 108 a dosarului, respectiv pag. 32 a hotărârii amintite.

Apelul SC A. SA a fost respins la 27 iunie 2014 prin Decizia penală nr. 180 a Tribunalului București, secția a I penală.

S-a reținut că, potrivit doctrinei și practicii judiciare în materie, termenul de revizuire va fi calculat de la data la care partea a luat cunoștință de hotărârea care a declarat fals înscrisul, și nu de la data la care partea a aflat că această hotărâre a fost menținută în căile de atac. Or, în raport de această situație evidențiată de art. 324 alin. (1) V.C.P.C. termenul de revizuire a început să curgă, în prezenta speță, din 16 octombrie 2006 respectiv momentul când pârâta a luat cunoștință de hotărârea care a declarat fals înscrisul.

Pe de altă parte, s-a reținut și că revizuenta de astăzi a luat cunoștință de Decizia penală nr. 180 din 27 iunie 2014 chiar la momentul pronunțării ei (17 iunie 2014), având calitate de parte în acest dosar, și față de acest aspect, nesemnificativ de altfel din punct de vedere al aplicării cu prioritate a textului art. 324 pct. 3 V.C.P.C., cererea de revizuire fiind tardivă.

Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat apel revizuenta SC A. SA, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței apelate și respingerea excepției tardivității formulării cererii de revizuire ca neîntemeiată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de fond; obligarea intimatei SC B. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 1370/A/2015 din 30 septembrie 2015 și a încheierii de ședință din data de 23 septembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă,

s-a admis apelul declarat de apelanta SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 5353 din data de 31 octombrie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, a fost anulată sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea acestei decizii, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Instanța a soluționat apelul în conformitate cu dispozițiile N.C.P.P., considerat a fi incident în cauză.

În raport cu dispozițiile N.C.P.P., art. 552 alin. (1), așa cum în mod expres a arătat și instanța penală de apel, decizia penală a rămas definitivă la data pronunțării ei, respectiv 27 iunie 2014, în condițiile în care apelul a fost admis, iar sentința instanței de fond a fost modificată în parte.

Potrivit dispozițiilor art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., termenul de revizuie este de o lună și se va socoti în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea care a declarat fals înscrisul.

Cum în cauză hotărârea invocată de revizuentă ca fiind cea care a declarat fals înscrisul este o hotărâre penală, este evident că pentru ca aceasta să poată fi invocată ca temei al revizuirii trebuie să fie și definitivă, câtă vreme potrivit dispozițiilor legale, hotărârile penale nedefinitive nu produc efecte decât în cazurile special prevăzute de lege. Ca atare, instanța de apel nu a primit susținerea intimatei în sensul că hotărârea care declară fals înscrisul, în sensul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., este sentința penală, de la data pronunțării acesteia, deoarece la acea dată aceasta încă nu producea efecte, rămânând definitivă abia la data soluționării apelului, potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data soluționării acestuia.

Față de toate dispozițiile legale incidente deja evocate, instanța de apel a concluzionat că sentința penală nr. 2076 din 09 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 București a rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 180 a Tribunalului București, secția I penală, la data de 27 iunie 2014, așa cum a fost modificată prin această decizie.

Cu privire la data la care revizuenta a luat cunoștință de decizie, instanța a reținut că aceasta este data de 03 iulie 2014, conform comunicării efectuate de Judecătoria sectorului 1 București - Biroul Executări Penale, în conformitate cu dispozițiile art. 424 alin. (5) C. proc. pen., depusă la filele 21-33 vol. 1 dosar de fond, intimata nefăcând dovada unei alte date la care revizuenta să fi luat cunoștință de decizia din apel.

Sub acest aspect, instanța a apreciat că situația de fapt dovedită cu înscrisuri, respectiv dovada de comunicare făcută de Biroul Executări Penale, nu poate fi răsturnată prin invocarea unei simple prezumții, respectiv aceea că revizuenta fiind parte în procesul penal, putea să ia cunoștință de decizia penală invocată încă de la data pronunțării acesteia.

În raport cu data de 03 iulie 2014, reținută ca fiind data la care revizuenta a luat cunoștință de invocata hotărâre care a declarat fals înscrisul, instanța de apel a constatat că revizuirea depusă la poștă în data de 4 august 2014, față de dispozițiile art. 101 alin. (3) și (5) C. proc. civ., a fost formulată în interiorul termenului legal de o lună prevăzut de art. 324 pct. 3 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța a admis și anulând sentința apelată, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamanta

SC B. SRL, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând

admiterea recursului și modificarea în tot a deciziei recurate și a încheierii de ședință din data de 23 septembrie 2015, în sensul admiterii excepției lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorilor apelantei și anularii apelului declarat de

SCA C. SRL, iar în subsidiar în sensul respingerii apelului declarat de apelanta SC A. SA împotriva sentinței civile nr. 5353 din 31 octombrie 2014 a Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, ca neîntemeiat și menținerea acestei din urmă hotărâri ca temeinică și legală.

În ce privește încheierea de ședință din data de 23 septembrie 2015, recurenta consideră că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 68 și ale art. 161 C. proc. civ., precum si cu nesocotirea art. 268 alin. (3) din același cod.

Recurenta arată că deși la termenul de judecată din data de 17 iunie 2015 a invocat argumentat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a apărătorului apelantei, câtă vreme acesta nu a făcut dovada existenței și a întinderii mandatului sau, iar instanța a apreciat insuficiente înscrisurile prezentate de apărătorul apelantei la acest termen și i-a acordat un nou termen pentru a face dovada calității sale de reprezentant, în conformitate cu dispozițiile art. 161 C. proc. civ., la termenul subsecvent din data de 23 septembrie 2015 a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, fără ca apărătorul apelantei să prezinte alte înscrisuri decât cele prezentate la termenul din data de 17 iunie 2015, înscrisuri pe care instanța le apreciase deja ca insuficiente.

Pronunțându-se în acest fel, consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 268 alin. (3) C. proc. civ., întrucât încheierea din data de 17 iunie 2015, deși nu a hotărât în totul pricina, a pregătit dezlegarea ei, astfel că instanța nu mai putea reveni asupra ei. Întrucât prin încheierea din data de 17 iunie 2015 instanța de apel a constatat că înscrisul depus de apelantă în justificarea calității de reprezentant a apărătorului, respectiv „Comanda de servicii juridice”, nu este apt să facă o astfel de dovadă și a acordat un termen potrivit art. 161 C. proc. civ. în vederea depunerii unor înscrisuri suplimentare, nu mai putea reveni asupra acestor dispoziții și să constate că același înscris justifică pe deplin calitatea de reprezentant.

Prin respingerea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, fără ca apelanta să fi depus înscrisuri suplimentare, apreciază că instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 161 C. proc. civ., întrucât potrivit voinței exprese a legiuitorului, atunci când partea nu se conformează dispozițiilor instanței și nu împlinește lipsurile, instanța este obligată să anuleze cererea.

De asemenea, recurenta susține că prin respingerea excepției lipsei dovezii calității de reprezentant, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 68 C. proc. civ., întrucât a valorificat o cerere formulată de apelantă printr-un mandatar aparent, în lipsa unei procuri speciale.

Arată că deși potrivit dispozițiilor art. 67 alin. (1) C. proc. civ., "părțile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar", așa cum s-a arătat în practica judiciară, procura, care poate fi dată numai unei persoane cu capacitate de exercițiu, trebuie să fie ad litem, adică pentru exercițiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată. Comanda de servicii juridice atașata cererii de apel nu are caracterul unei procuri speciale pentru redactarea, semnarea și introducerea în numele și pentru reclamanta a unei asemenea cereri, aceste atribuții nefiind expres conferite mandatarului. Astfel, potrivit conținutului explicit al înscrisului intitulat Comanda de servicii juridice, SCA C. SRL a fost mandatata doar să formuleze (adică să redacteze) o cerere de revizuire pentru mai multe sentințe civile, iar nicidecum să semneze o astfel de cerere și cu atât mai puțin să redacteze, să semneze, să introducă și să susțină o cerere de apel în numele SC A. SA.

Totodată, arată și faptul că, deși potrivit art. 68 alin. (4) C. proc. civ., mandatul este presupus dat pentru toate actele judecății, aceleași dispoziții prevăd și că el poate fi restrâns numai la anumite acte sau pentru o anumită instanță, iar prin “Comanda de servicii juridice” mandatul încredințat SCA C. SRL a fost restrâns doar la formularea cererii de revizuire pentru instanța de fond.

În ce privește Decizia civilă nr. 1370/A/2015 din data de 30 septembrie 2015, recurenta susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și a adăugat la lege.

Consideră că demersul instanței de apel de a determina legea procesual penală sub imperiul căreia s-a desfășurat judecata a fost un demers inutil, întrucât cererea de revizuire a fost formulată împotriva unei hotărâri civile, potrivit dispozițiilor cuprinse în V.C.P.C., iar nu împotriva unei hotărâri penale. Demersul instanței de apel a fost inutil sub aspectul analizat și datorită faptului că atât potrivit vechiului Cod de procedură penală (art. 415), cât și potrivit N.C.P.P. (art. 550), hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. În plus, data la care o sentință penală devine executorie prezintă relevanță doar sub aspect penal, iar nu și sub aspectul termenului la care poate fi formulată o cerere de revizuire în materie civilă.

În cauza dedusă judecății nu se pune în discuție termenul de executare a unor dispoziții civile cuprinse în hotărârea penală, așa încât nu are nici o importanță data la care sentința penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 a rămas definitivă.

Recurenta reclamantă susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Arată că potrivit art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. termenul de revizuire este de o lună și se socotește în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 4 din același cod, din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea care a declarat fals înscrisul, iar nu din ziua în care hotărârea a rămas definitivă, însemnând că termenul de revizuire se socotește din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea care a declarat fals înscrisul, indiferent de faptul dacă această hotărâre este o hotărâre de fond sau pronunțată în căile de atac.

Contrar susținerilor instanței de fond, sub aspectul termenului în care poate fi promovată cererea de revizuire, este lipsit de orice relevanță dacă hotărârea penală care a declarat fals înscrisul este definitivă sau nu, atât pentru faptul că legea procesual civilă nu prevede o astfel de cerință, cât și pentru faptul că art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. reprezintă o excepție de la regulă.

Astfel cum însăși instanța de apel a reținut, însă nu a valorificat, hotărârile penale nedefinitive nu produc efecte juridice, decât în cazurile special prevăzute de lege. Ipoteza reglementata de art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este un caz special prevăzut de lege, în care legiuitorul a dat valoare hotărârilor penale, chiar nedefinitive, pentru formularea unei anume categorii de cereri de revizuire.

Consideră că susținerile instanței de apel sunt contrazise și de normele de tehnică legislativă. Atunci când legiuitorul a dorit să condiționeze curgerea termenului de revizuire de rămânerea definitivă a unei hotărâri, a făcut-o în mod expres, cum este cazul ipotezelor reglementate de art. 324 alin. (1) pct. 1 și pct. 5 C. proc. civ.

Mai arată și faptul că instanța de apel a adăugat la lege, întrucât a stabilit că termenul de revizuire se calculează de la data la care i s-a comunicat revizuentei că sentința penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 180 din 27 iunie 2014 a Tribunalului București, secția I penală.

În finalul motivării, susține că, chiar dacă s-ar admite prin absurd că raționamentul instanței de apel este corect, solicită să se constatate că art. 551 și urm. din N.C.P.P. stabilește în mod expres că hotărârile primei instanțe rămân definitive la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul.

Întrucât Decizia penală nr. 180/2014 a Tribunalului București, secția I penală, prin care s-a respins apelul declarat împotriva sentinței penale nr. 2076 din 9 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 a fost pronunțată la data de 27 iunie 2014, înseamnă că folosind raționamentul instanței de apel, sentința penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006 a început să producă efecte juridice la data de 27 iunie 2014, iar termenul de revizuire s-a împlinit la 27 iulie 2014.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata SC A. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca legală a încheierii de ședință din data de 23 septembrie 2015 și deciziei recurate, cu cheltuieli de judecată.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate și de susținerile din întâmpinare, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Un prim motiv de recurs vizează nelegalitatea încheierii de ședință din data de 23 septembrie 2015 pronunțată de către instanța de apel cu privire la soluționarea excepției lipsei dovezii calității de reprezentat invocată de intimata SC B. SRL, recurenta solicitând anularea apelului pentru că a fost depus și susținut de SCA C. SRL (a cărei denumire s-a schimbat în S.C.P.A. D. și E. SRL) care nu avea calitatea de reprezentant al apelantei SC A. SA, întrucât aceasta nu a depus la dosar o procură specială pentru redactarea, semnarea și introducerea în numele și pentru revizuentă a unei astfel de cereri.

Recurenta susține că încheierea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 68 și art. 161 C. proc. civ., precum si cu nesocotirea art. 268 alin. (3) din același cod.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel a soluționat excepția lipsei dovezii calității de reprezentat potrivit dispozițiilor art. 161 C. proc. civ.

Astfel, la termenul de judecată din 17 iunie 2015, apărătorul intimatei SC B. SRL a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant al apelantei, iar instanța de apel a pus în vedere ambelor părți să depună copii ale contractelor de asistență juridică, acordând în acest sens un nou termen la data de 23 septembrie 2015. Conformându-se cerinței instanței, la termenul din 23 septembrie 2015, reprezentantul convențional al apelantei SC A. SA a depus Contractul de asistență juridică din 20 decembrie 2013, precum și Comanda de servicii juridice emisă de SC A. SA din 04 august 2014.

Curtea de apel a constatat în mod corect că înscrisurile depuse la dosarul cauzei de către apelanta SC A. SA, conform celor dispuse de instanță, fac dovada calității de reprezentant al apărătorului societății.

Deși prin efectul pe care-l produce, excepția lipsei calității de reprezentant este peremtorie, pentru că nulitatea nu intervine automat, ci numai dacă nu se face dovada calității de reprezentant în termenul acordat în acest scop, excepția începe prin a avea efect dilatoriu.

Cum apelanta SC A. SA s-a conformat dispozițiilor instanței, la dosarul cauzei existând înscrisurile solicitate, nu se poate reține susținerea recurentei în sensul că apelul trebuia anulat pentru lipsa dovezii de reprezentant.

Totodată, câtă vreme înscrisurile menționate au fost depuse în ședința de judecată din data de 23 septembrie 2015 și se regăsesc la dosarul cauzei, sunt nefondate susținerile recurentei conform cărora instanța de apel la termenul din data de 23 septembrie 2015 a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, fără ca apărătorul apelantei să prezinte alte înscrisuri decât cele prezentate la termenul din data de 17 iunie 2015.

Din aceleași considerente, în speță nu se poate reține nici încălcarea dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ., câtă vreme avocații apelantei SC A. SA s-au conformat celor dispuse de instanță la termenul din data de 17 iunie 2015, prezentând la data de 23 septembrie 2015 înscrisurile solicitate, iar instanța de apel a respins în mod corect excepția lipsei dovezii calității de reprezentant invocată de SC B. SRL, soluție care nu are semnificația unei reveniri asupra încheierii din data de 17 iunie 2015.

Sunt nefondate și susținerile recurentei

potrivit cărora instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 68 C. proc. civ., întrucât a valorificat o cerere formulată de apelantă printr-un mandatar aparent, în lipsa unei procuri speciale.

Este adevărat că reprezentarea urmează regulile mandatului ad litem, avocatul reprezentându-și clientul în temeiul contractului încheiat cu acesta, mandatul având caracterul unui mandat general, care nu cuprinde și actele de dispoziție.

Însă, după cum în mod corect a reținut și instanța de apel, Contractul de asistență juridică din 20 decembrie 2013 și Comanda de servicii juridice din 04 august 2014 depuse la dosar de către apelanta SC A. SA fac dovada calității de reprezentant convențional al SCA C. SRL (a cărei denumire s-a schimbat în S.C.P.A. D. și E. SRL).

Potrivit art. 1 din Contractul de asistență juridică menționat, obiectul acestui contract îl reprezintă „acordarea de consultanță, asistență și reprezentare juridică generală a intereselor clientului

SC A. SA, la solicitarea acestuia, în orice problemă (situație) litigioasă sau non - litigioasă, administrativă, judiciară sau extrajudiciară, în fața oricărei instanțe sau autorități (…).”

În acest context, aprecierile recurentei conform cărora prin Comanda de servicii juridice, „SCA C. SRL a fost mandatată doar să formuleze (adică să redacteze) o cerere de revizuire pentru mai multe sentințe civile, iar nicidecum să semneze o astfel de cerere și cu atât mai puțin să redacteze, să semneze, să introducă și să susțină o cerere de apel în numele SC A. SA” sunt vădit eronate.

În conformitate cu dispozițiile art. 68 alin. (3) C. proc. civ., „Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecății, chiar dacă nu cuprinde nicio arătare în această privință.”

Comanda de servicii juridice din 04 august 2014 nu reprezintă o restrângere a drepturilor conferite prin contractul de asistență juridică, ci a fost emisă în aplicarea art. 1 din contractul menționat, potrivit căruia acordarea de consultanță, asistență și reprezentare juridică se face la solicitarea clientului.

Aceeași concluzie reiese și din interpretarea dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat potrivit cărora, „(2) În lipsa unor prevederi contrare, avocatul este împuternicit să efectueze orice act specific profesiei pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului.”

Art. 69 alin. (1) C. proc. civ. prevede că „Avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen și are s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite, de asemenea, orice cale de atac împotriva hotărârilor date (…)”.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanța de apel a respins în mod legal excepția lipsei dovezii calității de reprezentant invocată de SC B. SRL, „apreciind că mandatul de asistență juridică dat avocatului este presupus general până se face dovada revocării exprese.”

Mai mult decât atât, la termenul din 23 septembrie 2015, apelanta SC A. SA a depus la dosar dovada cheltuielilor de judecată efectuate pentru asistența și reprezentarea juridică în Dosarul nr. x/3/2014 inclusiv în faza procesuală a apelului, plata serviciilor juridice asigurate de apărătorul ales confirmând și întărind astfel mandatul acordat S.C.P.A. D. și E. SRL (fostă SCA D. SRL).

O altă critică de nelegalitate se referă la faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și a adăugat la lege.

Și această critică este nefondată, întrucât instanța de apel a respins în mod corect excepția tardivității cererii de revizuire, apreciind cu justețe că în ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 4 teza a II-a C. proc. civ., termenul de revizuire începe să curgă de la data la care partea a luat cunoștință de Decizia penală nr. 180 din 27 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, care a declarat fals înscrisul.

Contrar celor susținute de recurentă, instanța de apel a reținut în mod legal faptul că, întrucât hotărârea invocată de revizuentă ca fiind cea care a declarat fals înscrisul este o hotărâre penală, este evident că pentru ca aceasta să poată fi invocată ca temei al revizuirii trebuie să fie și definitivă, câtă vreme potrivit dispozițiilor legale, hotărârile penale nedefinitive nu produc efecte decât în cazurile special prevăzute de lege.

Astfel, nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că hotărârea care declară fals înscrisul, în sensul art. 322 pct. 4 C. proc. civ., este sentința penală nr. 2076 din 09 octombrie 2006 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, de la data pronunțării acesteia, deoarece la acea dată aceasta încă nu producea efecte, rămânând definitivă abia la data soluționării apelului, potrivit dispozițiilor legale în vigoare la data soluționării acestuia.

O cerere de revizuire nu se poate întemeia pe o hotărâre penală nedefinitivă, întrucât aceasta din urmă ar putea fi modificată în calea de atac, ceea ce ar duce, evident la o insecuritate a circuitului civil.

Prin urmare, corect s-a constatat că cererea de revizuire a fost formulată în termenul legal. Hotărârea penală nu avea caracter executoriu decât de la data rămânerii definitive, în speță la data pronunțării Deciziei nr. 180 din 27 iunie 2014, decizie care a fost comunicată în extras revizuentei prin adresa emisă de către Biroul Executări Penale a Judecătoriei sectorului 1 București la data de 03 iulie 2014, legea prevăzând obligativitatea comunicării deciziei penale.

Față de solicitarea recurentei de a se constata că demersul instanței de apel de a determina legea procesual penală sub imperiul căreia s-a desfășurat judecata finalizată prin sentința penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 și prin Decizia penală nr. 180 a Tribunalului București, secția I penală, a fost un demers inutil, întrucât cererea de revizuire a fost formulată împotriva unei hotărâri civile, potrivit dispozițiilor cuprinse în V.C.P.C., iar nu împotriva hotărâri penale, se reține că instanța de apel s-a limitat la a constata că în pronunțarea Deciziei penale nr. 180 din 27 iunie 2014 instanța penală a soluționat cauza în conformitate cu dispozițiile N.C.P.P. și, pe cale de consecință, a reținut în mod corect că această decizie “a rămas definitivă la data pronunțării ei, respectiv 27 iunie 2014, în condițiile în care apelul a fost admis, iar sentința instanței de fond a fost modificată în parte".

Cu privire la data la care SC A. SA a luat cunoștință de Decizia penală nr. 180 din 27 iunie 2014, instanța de apel a reținut în mod corect „(.) că aceasta este data de 03 iulie 2014 conform comunicării efectuate de Judecătoria sectorului 1 București - Biroul Executor Penale, în conformitate cu dispozițiile art. 424 alin. (5) C. proc. pen. (...), intimata nefăcând dovada unei alte date la care revizuenta să fi luat cunoștință de decizia de apel.”

Sub acest aspect, instanța a apreciat judicios că situația de fapt dovedită cu înscrisuri, respectiv dovada de comunicare făcută de Biroul Executări Penale, nu poate fi răsturnată prin invocarea unei simple prezumții, respectiv aceea că revizuenta fiind parte în procesul penal, putea să ia cunoștință de decizia penală invocată încă de la data pronunțării acesteia.

Totodată, art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. prevede în mod clar că termenul de revizuire începe să curgă în ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea care a declarat fals înscrisul, iar nu de ia pronunțarea hotărârii în cauză, întrucât în ipoteza în care aceasta ar fi fost intenția legiuitorului, ar fi prevăzut în mod expres că termenul de revizuire curge de la pronunțare.

În acest context, sunt eronate aprecierile recurentei conform cărora instanța de apel a adăugat la lege, întrucât a stabilit că termenul de revizuire se calculează de la data la care i s-a comunicat revizuentei că sentința penală nr. 2076 din 9 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 1 a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 180 a Tribunalului București, secția I penală.

Având în vedere aspectele menționate, instanța de apel a constatat în mod legal că în

raport cu data de 03 iulie 2014, reținută ca fiind data la care revizuenta a luat cunoștință de invocata hotărâre care a declarat fals înscrisul, revizuirea depusă la poștă în data de 4 august 2014, față de dispozițiile art. 101 alin. (3) și (5) C. proc. civ., a fost formulată în interiorul termenului legal de o lună prevăzut de art. 324 pct. 3 C. proc. civ.

Drept urmare, constatând că instanța de fond nu a analizat fondul cauzei de față, deoarece s-a pronunțat pe excepția tardivității cererii de revizuire, într-o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (forma în vigoare la data sesizării primei instanțe), instanța de apel a dispus desființarea sentinței apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În raport cu aceste considerente, constatând că hotărârea instanței de apel a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea apărătorului intimatului SC A. SA, dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, va fi obligată recurenta

SC B. SRL

la plata sumei de 9.332,55 lei către intimat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

SC B. SRL

împotriva Deciziei civile nr. 1370/A/2015 din 30 septembrie 2015 și a încheierii de ședință din data de 23 septembrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta - reclamantă

SC B. SRL

la plata sumei de 9.332,55 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul - pârât SC A. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2016.