ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5174/2013
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5174/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra recursului de
față, constată următoarele:
Prin decizia civilă nr.
137A din 2 octombrie 2012, Curtea de Apel București – secția a IX-a civilă și
pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări
sociale a admis apelul formulat de apelanta – pârâtă SC T.M. SRL împotriva
sentinței civile nr. 2285 din 20 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul
București, Secția a IV-a civilă în contradictoriu cu intimatele – reclamante SC
MGS E. SRL, SC A.H.F. SRL, SC MGS D. SRL și intimata – pârâtă SC E.I. SRL.
S-a schimbat în parte
sentința, în sensul că s-a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța
această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr. 30547/3
din 21 iulie 2009, reclamanții SC MGS E. SRL, SC A.H.F. SRL și SC MGS D. SRL au
solicitat, în contradictoriu cu pârâții SC T.M. SRL, SC E.I. SRL, ca prin
hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la:
. recunoașterea
drepturilor reclamantelor și constatarea încălcării acestora;
. scoaterea din circuitul
comercial a copiilor efectuate ilegal;
. încetarea vânzării
prin Internet sau prin orice cale de comerț și retragerea de pe piață a
revistelor „T.” comercializate împreună cu discul;
. furnizarea
informațiilor cu privire la numele și adresa fabricanților discurilor realizate
ilegal, precum și informațiile privind cantitățile produse, fabricate, și
livrate, precum și prețul obținut pentru mărfurile realizate ilegal;
. remiterea, pentru
acoperirea prejudiciilor suferite, a încasărilor realizate prin actul ilicit și
. plata cu titlu de
daune a unei sume egale cu vânzările realizate pe nedrept de către pârâți sau
triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a
făcut obiectul faptei ilicite și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de
judecată.
În motivarea cererii,
reclamantele au arătat că în luna iunie 1999 au finanțat, în calitate de
producător muzical, înregistrarea a două albume cu formația A. condusă de I.V.,
artist cunoscut publicului sub numele artistic de N.V., ocazie cu care s-a
încheiat între MGS E. SRL și solistul I.V. contractul de cesiune exclusivă din
29 iunie 1999, prin care societatea a devenit producătorul înregistrărilor, în
conformitate cu Cap. III din Legea nr. 8/1996, modificată și completată, stipulându-se
totodată la pct. 2 din Cap. 4 că înregistrările celor 2 albume înregistrate
rămân proprietatea exclusivă a producătorului MGS E. SRL, acesta fiind singurul
în măsură să multiplice, să comercializeze (să distribuie) sau să autorizeze
acest lucru.
În anexele la
contractul de cesiune dintre producătorul MGS E. SRL și I.V. sunt menționate și
înregistrările.
La data de 15 august
2003, între SC MGS E. SRL și SC A.H.F. SRL s-a semnat contractul de licențiere nr.
24, societatea A.H.F. SRL devenind licențiat exclusiv asupra drepturilor
conexe.
Societatea comercială
MGS D. SRL, prin contractul de distribuție exclusivă încheiat cu SC A.H.F. SRL,
a devenit distribuitorul exclusiv al albumelor A., pe o perioada de 10 ani, așa
cum se prevede în anexa la contract.
Înregistrările mai
sus menționate, al căror producător, titular și distribuitor exclusiv sunt
părțile reclamante, sunt reproduse și comercializate ilegal de către pârâtele
SC T.M. SRL și SC E.I. SRL, firme care au lansat pe piața discul, ce se
comercializează pe site-ul T. sau chioșcurile de ziare împreună cu revista „T.”
și conține 13 printre care și cele 14 piese menționate mai sus.
În drept, au fost
invocate dispozițiile art. 998-999 C. civ. coroborate cu art. 1073 – 1074 C.
civ., art. 103, art. 105, art. 139 alin. (1), (2) și (14) din Legea nr. 8/1996,
completată și modificată.
Prin sentința civilă nr.
2285 din 20 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a
civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamante, dispunându-se
obligarea pârâtelor la scoaterea din circuitul comercial a discului, încetarea
vânzării prin internet sau prin orice cale de comerț și retragerea de pe piață
a revistelor „T.” comercializate împreună cu discul menționat, precum și la
furnizarea informațiilor cu privire la numele și adresa fabricanților
discurilor realizate ilegal, cantitățile produse, fabricate și livrate, și
prețul obținut.
A fost obligată
pârâta SC T.M. SRL să plătească reclamantelor suma de 77.107,27 lei
despăgubiri, iar pârâta SC E.I. SRL la despăgubiri în sumă de 51824,5 lei.
A fost respins, ca
neîntemeiat, capătul de cerere referitor la plata cu titlu de daune a unei sume
egale cu vânzările pe internet, realizate pe nedrept de pârâți.
Pentru a dispune
astfel, instanța a reținut, în esență, că:
Reclamantele au
calitatea de producător de înregistrări sonore, în sensul art. 103 alin. (2) și
art. 105 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, pentru cele 14 piese ce figurează în
anexele contractului de cesiune din 29 iunie 1999, iar prin difuzarea acestora
pârâtele au încălcat drepturile stabilite prin prevederile art. 105 alin. (1) lit.
a) și b) din lege, încheierea unui contract cu interpretul I.V., invocată de
către pârâte în apărare, neputând avea efect exonerator de răspundere.
Prejudiciul produs
reclamantelor prin săvârșirea faptei ilicite, determinat prin raportul de
expertiză efectuat în cauză, este în cuantum de 77.107,27 lei în ceea ce o
privește pe pârâta SC T.M. SRL și de 51.824,50 lei în ceea ce o privește pe
pârâta SC E.I. SRL, iar acesta reprezintă profitul, ca diferență între venituri
și cheltuieli ocazionate de reproducerea și multiplicarea albului în cauză,
realizat prin încălcarea drepturilor reclamantelor.
Împotriva sentinței
primei instanțe au formulat cerere de apel pârâtele, în analiza căruia s-au
reținut următoarele:
Prima instanță a
reținut temeinicia pretențiilor deduse judecății fără a evalua, în raport de
probatoriul administrat, în ce măsură reclamanta a dovedit, potrivit cu
exigențele art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. și ale art. 1169 C. civ., fapta
ilicită imputată pârâtelor, și anume folosirea înregistrărilor care au fost
realizate de reclamanta SC MGS E. SRL în anul 1999.
Fiind titulară a
drepturilor conexe ce derivă din calitatea de producător și a drepturilor de
autor ce i-au fost cesionate în baza contractului menționat, reclamanta SC MGS E.
SRL, ca și celelalte două reclamante, care nu puteau dobândi de la prima
drepturi mai largi decât avea aceasta, justifică exclusivitatea în ce privește
multiplicarea albumelor (matrițe) pe care s-a realizat respectiva înregistrare
și comercializarea suporturilor astfel obținute, fără ca o atare exclusivitate
să se extindă și în privința altor înregistrări ce ar fi fost ulterior făcute
de același interpret (cu același producător, ori cu un altul).
În raport de
afirmația reclamantelor potrivit cu care pârâtele au comercializat reproduceri
ale înregistrării pentru care cele dintâi au calitatea de titular al
drepturilor aflate în sfera de reglementare a Legii nr. 8/1996, trebuia să se stabilească
realitatea acestei afirmații, respectiv dacă probatoriul administrat confirmă
împrejurarea că suportul utilizat de pârâte pentru obținerea reproducerilor
(discurilor) pe care le-au comercializat era cel pe care se regăsesc
înregistrările asupra cărora reclamantele justifică drepturile a căror
protecție au invocat-o.
Pe de altă parte,
pârâta apelantă a depus, în apărare, un contract de cesiune neexclusivă a
drepturilor de multiplicare și distribuire a prestațiilor muzicale care se
regăsesc pe discul ce a fost pus în vânzare de această parte, contract încheiat
cu numitul I.V. (pg. 111 – 112), în cuprinsul acestei convenții fiind stipulată
clauza potrivit căreia „înregistrările sub formă de matriță sunt furnizate de
către artist care este și proprietarul de drept al acestor fixări și poartă și
întreaga răspundere privind legitimitatea exploatării acestora”.
Existența acestui
contract relevă faptul că pârâta apelantă a intrat în posesia respectivului
suport în mod licit, astfel că utilizarea lui în vederea reproducerii și
distribuirii se bucură de prezumția de legitimitate.
Atâta vreme cât nu a
fost administrat un minim probatoriu de natură a demonstra împrejurarea că
înregistrările făcute în anul 1999 de reclamanta SC MGS E. SRL sunt cele care
au fost multiplicate de pârâtele chemate în judecată, pretențiile reclamantelor
nu pot fi apreciate ca întemeiate.
Reținând că existența
înregistrării făcute în anul 1999 de reclamanta SC MGS E. SRL și contractul de
cesiune exclusivă încheiat de aceasta – în același an – cu interpretul I.V. în
privința drepturilor de autor aferente melodiilor care au fost fixate cu acea
ocazie ar conferi exclusivitatea pretinsă de reclamante, fără a efectua
verificările menționate, prima instanță a recunoscut acestora un drept exclusiv
de exploatare a oricărei înregistrări ce s-ar fi realizat cu melodiile
menționate în acest contract, de orice producător, ceea ce este vădit contrar
prevederilor art. 105 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996 conform
căruia „(…) producătorul de înregistrări sonore are dreptul patrimonial
exclusiv de a autoriza sau de a interzice următoarele: a) reproducerea prin
orice mijloc și sub orice formă a propriilor înregistrări sonore; b)
distribuirea propriilor înregistrări sonore”.
Probatoriul administrat
în apel dovedește faptul că și un alt producător a înregistrat unele dintre
piesele muzicale interpretate de numitul I.V. și/sau formația A., care se
regăsesc și pe înregistrarea făcută de reclamantă. Casa de discuri E. a fost
producătorul acestei înregistrări în baza unui contract încheiat în anul 1996
cu numitul I.V., contract prin care s-a convenit în sensul că „piesele muzicale
devin proprietatea producătorului, cu toate drepturile ce derivă din acesta”,
în prezent fiind puse în vânzare discuri realizate după această înregistrare.
Astfel, în condițiile
existenței și a altor producători ai unor înregistrări care conțin melodiile
fixate pe discul multiplicat și comercializat de pârâte și în absența oricărei
dovezi produse de reclamante – corespunzător obligației legale ce le revenea de
a proba susținerile făcute prin cererea de chemare în judecată,în sensul că
suportul după care s-a realizat multiplicarea/reproducerea melodiilor aflate pe
acest disc ar fi cel realizat de reclamanta SC MGS E. SRL în anul 1999, apar ca
vădit nefondate susținerile acestora în sensul că fapta pârâtelor de
multiplicare și punere în vânzare a respectivului disc ar avea caracter ilicit,
prin aceea că aduce atingere dreptului lor derivat din calitatea de producător
și din aceea de cesionar al drepturilor de autor ce au format obiectul
contractului de cesiune din 29 iunie 1999.
Nici existența
prejudiciului pretins suferit de reclamante, ca urmare a acelorași activități
ale pârâtelor, nu poate fi reținută atâta vreme cât nu a fost probată
împrejurarea că acestea din urmă ar fi săvârșit faptele imputate de reclamate.
Neputând fi reținută
fapta ilicită și prejudiciul reclamate prin cererea de chemare în judecată, nu
se poate reține nici culpa pârâtelor (ca element al răspunderii civile
delictuale), pentru că o atare atitudine subiectivă trebuie să se afle într-o
legătură necesară cu conduita faptică de natură ilicită spre a concura la
angajarea acestui tip de răspundere civilă.
Împotriva acestei
decizii au declarat recurs reclamantele SC MGS E. SRL și
SC A.H.F. SRL, criticând-o pentru următoarele
motive:
a.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive
contradictorii precum și motive străine de natura pricinii, cu aplicarea art. 304
pct. 7 C. proc. civ.
a.1.
în ceea ce privește contradictorialitatea și insuficiența motivării.
Se
reține exclusivitatea drepturilor conexe de producător și a drepturilor conexe
de artist interpret cesionate reclamantelor, motivându-se însă că o astfel de
exclusivitate nu se poate extinde și în privința altor înregistrări ce ar fi
fost ulterior făcute de același interpret cu același producător, deci
reclamanta, ori cu un altul.
Mai
există contradicție între motivarea hotărârii pe contractul încheiat de pârâtă
cu N.V., cu privire la care instanța retine că a garantat că este proprietarul
înregistrărilor, pe de o parte, și cea potrivit căreia alte interpretări ale
operelor în litigiu puteau fi realizate de către N.V. cu același producător ori
cu un altul.
Instanța
de apel reține că producătorul înregistrării operelor muzicale în litigiu este
altă persoană decât N.V. (fie reclamantele și alte persoane), dar și că N.V. ar
fi garantat în mod unilateral ca este proprietar al înregistrărilor.
Se arată că pârâtele
ar fi utilizat în mod licit înregistrările deși nu se arată ce înregistrări au
folosit acestea, precum și producătorul înregistrărilor de la care ar fi
dobândit dreptul conex de reproducere și distribuire, cu menționarea
unui contract încheiat între acel producător
(neidentificat încă) și pârâte,
neexistând de altfel la dosar
un contract semnat în prealabil între SC T.M.
SRL și un al producător.
Astfel,
este și inexactă și insuficientă motivarea, nepermițând instanței de recurs să
exercite controlul judiciar cu privire la caracterul licit al intrării pârâtelor
în posesia înregistrărilor.
a.2.
în ceea ce privește motivarea străină de natura pricinii.
Deși
se arată și că un alt producător (Casa de discuri E.) ar fi realizat
înregistrări ale unora dintre piesele în litigiu (nu pentru toate), nu se retine
însă și nu se stabilește că pârâtele ar fi folosit înregistrări ale respectivei
Case de discuri, nefiind administrată de altfel vreo probă în acest sens.
Atâta
timp cât nu s-a reținut faptul că pârâtele ar fi folosit înregistrările Casei
de discuri E., motivarea hotărârii în raport de acest fapt este străină de
natura pricinii.
În condițiile în care nu s-a stabilit că E. ar fi
producătorul înregistrărilor în litigiu (cu atât mai mult al tuturor pieselor)
și nici faptul că pârâtele ar fi dobândit drepturi conexe de la E., motivarea
hotărârii în raport de contractul încheiat de N.V. cu E. este străină de natura
pricinii.
De
altfel, contractul încheiat între N.V. și Casa de discuri E. depus la dosar are
drept obiect înregistrarea pieselor muzicale în litigiu.
Sunt
străine de natura pricinii și considerentele instanței de apel privitoare la
drepturile de autor asupra operelor muzicale, atâta timp cât obiectul pricinii îl
formează drepturi conexe dreptului de autor (drepturi conexe de producător și drepturi
conexe de interpret, cesionate în mod exclusiv către reclamante potrivit
contractului de cesiune din 29 iunie 1999).
Depunerea
unui extras de pe internet cu coperta unui CD, în care apar și înregistrări a
trei dintre piesele în litigiu, și motivarea hotărârii pe un astfel de fapt
este străină de natura pricinii, acea reproducere putând avea la rândul său un
caracter ilicit.
b.
Instanța, interpretând greșit actul dedus judecații, a schimbat natura sau
înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, cu aplicarea dispozițiilor
art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Prin
referirea la contractul de cesiune exclusivă a drepturilor de autor din 29
iunie 2009, instanța a schimbat atât natura cât și înțelesul vădit a
acestui act încheiat între SC MGS E. SRL și interpretul I.V.
Din
prevederile acestui contract,la care instanța de apel a omis să se refere,
rezultă cu evidență că actul încheiat între părți este un contract de
cesiune exclusivă de drepturi conexe dreptului de autor,
dublat de un contract de producție, prin care artistul
se angajează pe durata valabilității acestui contract să nu permită
înregistrarea interpretării lui de către terți în vederea multiplicării
acestora în scopuri comerciale și să nu comercializeze pe cont propriu
înregistrări ce conțin prestații fixate, acesta acordând dreptul producătorului
de a interveni și a interzice asemenea fapte ( capitolele 4 și 6 ale
contractului).
În
ceea ce privește drepturile și obligațiile născute din contractul de producție
a pieselor respective, termenul este nelimitat, artistul cesionând producătorului,
în exclusivitate, pe o durată nelimitată de timp și fără limitări teritoriale
dreptul de a autoriza producția, multiplicarea, difuzarea, comunicarea publică,
închirierea sau împrumutul înregistrărilor conținând fixări ale prestațiilor artistului
realizate pe durata acestui contract - capitolul 6 par. 3.
Instanța
apreciază că nu se poate recunoaște dreptul exclusiv al reclamantei de a
exploata orice înregistrare s-ar fi realizat cu melodiile menționate în acest
contract, invocând în acest sens prevederile art. 105 alin. (1) lit. a) și b)
din Legea nr. 8/1996 (aplicabile exclusiv producătorului de înregistrări
sonore), dar omite să facă referire și la prevederile art. 98 din aceeași lege
care privesc drepturile interpretului cesionate reclamantei, articol care era
menționat în mod expres în contractul amintit.
c.
Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea
sau aplicarea greșită a legii, cu aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.
civ.
c.1.
S-au încălcat dispozițiile art. 39 alin. (4) coroborat cu art. 39 alin. (2) din
Legea nr. 8/1996.
Potrivit
Capitolului 2 al contractului din 29 iunie 1999, artistul I.V. (N.V.) și-a
cesionat în mod exclusiv drepturile conexe de interpret, reglementate de art. 98
din Legea nr. 8/1996, către SC MGS E. SRL, ceea ce atrage incidența dispozițiilor
art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, potrivit cărora artistul însuși (N.V.)
nu mai poate utiliza interpretarea și nu mai poate transmite altor persoane
dreptul de a fixa (înregistra) interpretarea și de a reproduce și distribui
interpretarea fixata.
Pe
cale de consecință, în condițiile în care acesta nu mai era titularul acestui
drept, chiar și în cazul în care s-ar fi dovedit realizarea unei astfel de noi
fixări a interpretării operelor muzicale în litigiu, acestea ar fi fost ilicite
și nu pot fi opuse reclamanților.
c.2.
S-au aplicat greșit dispozițiile art. 1169 C. civ.
Instanța
de apel a reținut că nu s-ar fi administrat probe cu privire la faptul că
înregistrările folosite de pârâte ar fi cele realizate de către reclamante,
deși acest lucru fusese deja constatat de către instanța de fond.
Fără
să supună dezbaterii părților necesitatea administrării unor probe suplimentare
privind identitatea dintre înregistrările pentru care reclamantele dețin
drepturile conexe de producător și înregistrările folosite de pârâte, instanța
a apreciat că, în raport de exigențele art. 129 alin. (1) C. proc. civ. și art.
1169 C. civ., nu s-a dovedit folosirea de către pârâte a
înregistrărilor folosite în anul 1999, în
condițiile în care se reține că și un alt producător a înregistrat unele dintre
piesele interpretate de numitul N.V. și că în cuprinsul contractului încheiat
de pârâte cu N.V. s-a specificat că artistul este proprietarul înregistrărilor.
S-a
făcut aplicarea greșită a art. 1169 C. civ. întrucât reclamantele au
administrat proba cu înscrisuri privind calitatea de producător a
înregistrărilor operelor muzicale în litigiu și nu au fost administrate probe
contrare din care să rezulte, cu privire la aceleași opere muzicale, existența
unui alt producător.
În
același sens, se atașează recursului și înscrisuri cuprinzând rezultatul
comparativ al înregistrărilor reclamantelor și înregistrărilor comercializate
de pârâte, din care rezultă identitatea acestora.
Întrucât
instanța de apel nu a analizat pe fond acest aspect, se impune admiterea
recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru a se stabili cu
certitudine ce înregistrări au folosit pârâtele și dacă acestea sunt sau nu
identice cu cele ale reclamantelor-recurente.
Intimata-pârâtă
a depus în apel un contract încheiat la data de 20 iunie 1996 Între N.V. și E.,
fără însă ca acesta să cuprindă elemente sau anexe semnate de părți cu
privire la piesele muzicale și înregistrările ce fac obiectul contractului.
c.3.
Instanța de apel, deși avea de aplicat în speță doar normele legale care
privesc răspunderea delictuală (fondată în principal pe prevederile vechiului C.
civ., art. 998-999, dar având și aspecte specifice dezvoltate de normele din
Legea nr. 8/1996) a realizat "o compilație" între acestea și cele
specifice răspunderii contractuale, nesocotind în același timp și principiul
relativității efectelor contractului.
S-au
încălcat astfel și dispozițiile art. 973 C. civ., în vigoare la data
încheierii acelui contract, și li s-a opus un contract la care nu au fost
parte. Mai mult, clauza contractuală ce le-a fost opusă reprezintă o simpla
declarație unilaterală a terțului, oferită cu titlu de garanție pârâtelor.
O
simplă clauză contractuală - care exprimă doar simple afirmații ale unei
părți din contract, I.V., și care este aptă cel mult să înlăture
răspunderea contractuală a părții în favoarea căreia acționează - este
invocată în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale și le este opusă
deși nu au fost părți în contractul respectiv.
Instanța
de apel, atunci când face referire la culpa apelantelor pârâte (sau mai exact
la lipsa acesteia), ignoră și noțiunea de vinovăție, așa cum a fost
conturată în doctrina aferentă vechii reglementări, care nu făcea distincție între
intenția propriu-zisă și culpă, răspunderea civilă delictuală fiind angajată și
pentru cea mai ușoară culpă. Astfel, clauza citată putea să excludă cel mult
existența intenției, dar nu putea înlătura răspunderea civilă delictuală.
Dispoziția
contractuală le conferă pârâtelor dreptul de a formula o acțiune în regres împotriva
cocontractantului acestora, fără a le putea fi opusă reclamantelor-recurente.
Pârâta
SC T. SRL a formulat întâmpinare, prin care a arătat că în condițiile în care
nu s-a semnat recursul și de către reclamanta SC MGS D. SRL, celelalte două
reclamante nu au interes, cel puțin în privința petitelor nr. 5 și 6, iar acest
lucru s-a datorat faptului că pe parcursul soluționării litigiului reclamanta
menționată a fost radiată din evidențele Oficiului Registrului Comerțului
Brăila, ceea ce atrage excepția lipsei capacității civile a acesteia; artistul
interpret cesionase drepturile sale încă din anul 1996, deci anterior cesiunii
făcută reclamantei SC MGS E. SRL, situație juridică pe care recurentele nu au
contestat-o, fiind opțiunea acestora de a stabili cadrul procesual al
litigiului cu excluderea interpretului.
Analizând
cererea de recurs și apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte
constată următoarele:
1.
Nu poate fi reținută lipsa de interes reclamată, în condițiile în care
nedeclararea recursului de către reclamanta SC MGS D. SRL se datorează
insolvenței și radierii acesteia din evidențele Oficiului Registrului Comerțului
Brăila, cu influență inclusiv asupra relației contractuale indicată în
susținerea acțiunii. Având în vedere însă că situația juridică a societăți
comerciale a fost publicată în Buletinul procedurilor de insolvență nr. 2193
din 15 februarie 2012, ulterior sesizării instanței și pronunțării sentinței,
că nu s-a stabilit nicio obligație în sarcina sa, precum și cele reținute în
cele ce urmează, soluția nu va fi schimbată.
2.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.:
-
decizia de apel nu cuprinde motive contradictorii, pentru a fi atrasă incidența
acestui motiv de recurs.
În
ceea ce privește exclusivitatea dată de calitatea de producător și de cesiunea
drepturilor conexe de artist interpret, instanța de apel a făcut trimitere la suportul/matrița
pe care s-a făcut înregistrarea melodiilor, având-o ca producător pe
reclamanta-recurentă, reținând că acesta se află sub protecția conferită de art.
105 din Legea nr. 8/1996 și nu orice înregistrare ce s-ar fi realizat cu
melodiile pe care le cuprinde. Referirea făcută în acest context la drepturile
de autor este dintr-o eroare evidentă și nu este de natură a schimba soluția
pronunțată în cauză.
Calitatea
numitului I.V. de proprietar al „ înregistrărilor sub formă de matriță” din
posesia apelantei-pârâte a fost indicată ca fiind cuprinsă în contractul de
care se prevalează pârâta SC T.M. SRL, aceasta nefiind o constatare a instanței
în contextul juridic dedus judecății. Existența acestui contract a făcut
instanța să constate că pârâta a intrat în posesia respectivului suport în mod
licit.
-
critica referitoare la insuficiența motivării se analizează din perspectiva
motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5, cu referire la art. 261 alin. (1)
pct. 5 C. proc. civ. și nu pct. 7, care vizează nemotivarea deloc a hotărârii.
Fapta
reclamată pârâtelor de către reclamante s-a constatat ca fiind inexistentă de
către instanță în considerarea contractului încheiat cu numitul I.V. ( din
dubla argumentare reținută) și nu pe dobândirea de către acestea de drepturi
conexe de la un anumit producător, care să fi impus o motivare corespunzătoare.
Inexactitatea
motivării reclamată, în contextul aceleiași critici, ține de legalitatea
hotărârii, cu privire la care se vor face referiri detaliate în analiza
motivului de recurs aferent.
-
nu se poate susține că motivarea hotărârii referitoare la înregistrările făcute
de Casa de discuri E. este străină de natura pricinii, în sensul motivului de
recurs invocat, atât timp cât acestea au fost reținute de instanță în
justificarea înlăturării faptei ilicite imputată de către reclamante.
Astfel,
s-a reținut ca situație de fapt în urma analizării probatoriului administrat în
apel, că și un alt producător a înregistrat unele dintre piesele muzicale
interpretate de numitul I.V. și/sau formația A., care se regăsesc și pe
înregistrarea făcută de reclamantă, în prezent fiind puse în vânzare discuri
realizate după această înregistrare – considerent care înlătură și critica de
recurs prin care s-a reclamat faptul că nu s-a arătat de instanță ce
înregistrări au folosit pârâtele-intimate. Acest producător s-a reținut a fi
Casa de discuri E., în baza unui contract încheiat în anul 1996 cu numitul I.V.,
din care s-a consemnat clauza în sensul că „piesele muzicale devin proprietatea
producătorului, cu toate drepturile ce derivă din acesta”.
Pe
de altă parte, chiar reclamantele-recurente confirmă prin cererea de recurs că
acest contract, depus la dosar, are drept obiect înregistrarea pieselor
muzicale în litigiu.
Proba
extrasului de pe internet, la care se face referire, nu justifică decizia de
apel, ceea ce înlătură și analiza criticii aferente.
3.
Contrar celor susținute în recurs, instanța de apel a făcut trimitere la
contractul folosit de reclamantele-recurente în susținerea acțiunii și
exclusivitatea pe care o conferă, astfel cum aceasta a fost argumentată, iar
natura dublă – de cesiune și de producție a fost apreciată ca fiind nerelevantă
în dubla argumentație reținută.
Considerentele
din decizie relativ la acest contract nu intră sub incidența motivului de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul arătat în recurs,
ci pot fi discutate din perspectiva celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., față de efectele clauzelor pe care le cuprinde și cărora instanța nu
le-ar fi acordat relevanța cuvenită, după cum se va arăta în cele ce urmează.
4.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate a deciziei, prevăzut de art. 304 pct.
9 C. proc. civ.
Ceea
ce reclamă reclamantele-recurente este folosirea de către pârâtele-intimate a
înregistrărilor pentru care s-a încheiat la data de 29 iunie 1999 un contract
între artistul interpret I.V. și SC MGS E. SRL, în calitate de producător, prin
care s-a convenit
.
cesionarea exclusivă către producător a drepturilor patrimoniale ale
artistului, în conformitate cu prevederile art. 98 din Legea nr. 8/1996, pentru
înregistrările realizate și consemnate în anexă, fără limite teritoriale – cap.
2;
.
angajamentul interpretului ca pe durata valabilității acestui contract și pe
termen de o lună de la lansarea oficială a albumului imprimat în virtutea
acestui contract, să nu permită înregistrarea interpretărilor de către terți în
vederea multiplicării acestora în scopuri comerciale și să nu comercializeze pe
cont propriu înregistrări ce conțin prestații fixate – cap. 6;
.
cedarea de către artist producătorului, în exclusivitate, pe o durată
nelimitată în timp și fără limitări teritoriale, dreptul de a autoriza
producția, multiplicarea, difuzarea, comunicarea publică, închirierea sau
împrumutul înregistrărilor conținând fixări ale prestațiilor artistului
realizate pe durata acestui contract.
Instanța
de apel a infirmat sentința primei instanțe, respingând acțiunea, motivând
decizia sub dublu aspect :
.
reclamantele-recurente nu au administrat un minim probatoriu de natură a
demonstra împrejurarea că înregistrările făcute în anul 1999 de către
reclamanta SC MGS E. SRL sunt cele care au fost multiplicate de către pârâte,
cu referire la obiectul protecției conferită prin art. 105 din lege;
.
probatoriul administrat în apel dovedește faptul că și un alt producător – Casa
de discuri E. a înregistrat unele dintre piesele muzicale interpretate de
numitul I.V. și/sau formația A., în baza unui contract încheiat cu acesta în
anul 1996, care se regăsesc și pe înregistrarea făcută de către reclamantă,
prin care s-a convenit că piesele muzicale devin proprietatea producătorului,
cu toate drepturile ce derivă din acesta, iar în prezent sunt puse în vânzare
discuri realizate după această înregistrare; pârâta-recurentă SC T.M. SRL a
încheiat cu I.V. contractul de cesiune neexclusivă pentru drepturile de
multiplicare și distribuire nr. 17/2008, prin care artistul îi cedează, în mod
neexclusiv, dreptul de multiplicare si difuzare a înregistrărilor sonore conținând
prestațiile muzicale care se regăsesc pe discul ce a fost pus în vânzare de
către pârâtă, în acesta stipulându-se și că înregistrările sub formă de matriță
sunt furnizate de către artist care este și proprietarul de drept al acestor
fixări și poartă întreaga răspundere privind legitimitatea exploatării
acestora.
Prin
criticile notate sub pct. b și c.1 și c.3 (în parte) este vizată cea de-a doua
argumentare a instanței de apel, reclamantele-recurente prevalându-se de
clauzele din contractul încheiat cu artistul interpret, prin care acesta din
urmă s-a angajat să nu permită înregistrarea interpretării lui de terți în
vederea multiplicării și să nu comercializeze pe cont propriu înregistrări ce
conțin prestațiile fixate, cesionând totodată drepturi care îi sunt conferite
de art. 98 din Legea nr. 8/1996, cu efectele prevăzute de dispozițiile art. 39
din aceeași lege, în materia cesiunii.
În
acest fel, reclamantele-recurente supun analizei instanței legalitatea actului care
au fost reținut de instanța de apel în justificarea caracterului licit al
folosirii înregistrărilor de pe discurile comercializate de pârâte, cerere care
excede cadrul procesual al litigiului de față și ar fi impus soluționarea în
contradictoriu cu toate părțile implicate.
Reclamantele-pârâte
nu pot invoca nici faptul că li s-a opus un contract la care nu a fost parte,
cu încălcarea art. 973 C. civ., care prevede că nu au decât între părțile
contractante convențiile. Aceasta întrucât ceea ce s-a recunoscut de instanță a
fost opozabilitatea unui act (valabil) și nu generarea prin acesta de drepturi
sau obligații pentru un terț, respectiv reclamantele-recurente.
În
condițiile în care activitatea desfășurată de pârâtele-intimate este acoperită
juridic prin actul încheiat, nedesființat, în mod corect s-a reținut în cauză
că nu există fapta ilicită imputată, ce înlătură răspunderea civilă delictuală,
făcând inutilă analiza celorlalte cerințe ale acesteia, a căror existență
trebuie să fie cumulativă.
O
acțiune în regres a pârâtelor-intimate împotriva artistului interpret, sugerată
în cadrul recursului, ar putea intra în discuție în ipoteza în care s-ar angaja
răspunderea acestora.
Prin
referirea la alte raporturi contractuale decât cele arătate în susținerea
acțiunii nu s-a depășit cadrul procesual al cauzei, din perspectiva normelor
legale invocate, întrucât drepturile conferite de actul reținut în favoarea
pârâtelor-intimate sunt protejate de efectele actului juridic, alături de cele
speciale în materie, care sunt guvernate nu numai de principiul relativității
ci și de cel al opozabilității, ca realitate juridică ce nu poate fi ignorată
de terți. Chiar și reclamantele-recurente își susțin apărarea pe dispoziții C.
civ. în materia efectelor convențiilor.
Toate
aceste argumente susțin caracterul nefondat, în integralitate, al criticii notată
sub pct. c.3.
Prin
critica notată sub pct. c.2 se reclamă încălcarea de către instanța de apel a
dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prin nepunerea în dezbaterea
părților a necesității completării probatoriului sub aspectul primei
argumentări a deciziei.
Nu
se poate reține incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.
5 C. proc. civ., atât timp cât instanța de apel nu a respins acțiunea în
considerarea exclusivă a acestui aspect. În egală măsură, nu se poate reclama
lipsa rolului activ al magistratului atât timp cât, potrivit aceleași norme
procedurale pe care invocă, respectiv alin. (1) al art. 129 C. proc. civ.,
părțile au îndatorirea să-și probeze pretențiile și apărările - chestiunea în
discuție sub aspect probator fundamentând acțiunea pe care aceștia au
formulat-o.
În
dosarul de recurs s-au depus, sub forma probei cu înscrisuri în condițiile art.
305 C. proc. civ., comparații grafice ale undelor din înregistrarea din anul
1999 și piese de pe discul T. 2008, care nu sunt probe de natură a fi analizate
de instanța de recurs, acestea necesitând aprecierea unui expert, iar o probă
în acest sens este incompatibilă cu judecata în recurs.
Oricum,
chiar și în ipoteza în care s-ar fi confirmat apărarea sub acest aspect,
soluția ar fi fost aceeași, dat fiind contractul încheiat de artistul interpret
cu pârâta SC T.M. SRL, ale cărui clauze sunt cele mai sus redate, și cadrul
procesual al litigiului de față - la care s-a mai făcut referire sub aspectul
criticilor vizând valabilitatea acestuia.
În
considerarea acestor argumente, care susțin caracterul nefondat al recursului,
Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.
proc. civ., dispunând în consecință.
PENTRU ACESE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamantele SC MGS E. SRL și SC A.H.F. SRL împotriva
deciziei nr. 137A din data de 2 octombrie 2012 a Curții de Apel București – Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea
intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 12 noiembrie 2013.