ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1820/2016

Decizia nr. 1820/2016

Ședința publică de la

3 noiembrie 2016

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/4/2012 pe rolul Judecătoriei sectorului 4 București reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pârâta SC B. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea acesteia la construirea drumului de acces, continuat cu pod de acces peste Râul Dâmbovița, astfel cum s-a convenit prin art. 9.7. din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți și autentificat din 14 august 2008 de B.N.P.A., C. și D.

La data de 08 iulie 2013 s-a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtei de către D.

Prin sentința civilă nr. 2882 din 19 martie 2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 4 București s-a declinat competența soluționării cererii în favoarea Judecătoriei sectorului 3, reținându-se aplicarea dispozițiilor art. 7 C. proc. civ.; cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/301 din 03 aprilie 2013.

Prin sentința civilă nr. 13419 din 11 noiembrie 2013 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București s-a declinat competența soluționării cererii în favoarea Tribunalului București, în raport de valoarea obiectului litigiului, de 600.000 lei; cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/3 din 09 ianuarie 2014.

Prin încheierea de la data de 12 martie 2014 s-a admis excepția necompetenței funcționale; cauza a fost transpusă pe rolul secției a VI-a civile, fiind înregistrată sub nr. x/3 din 24 aprilie 2014*.

Prin încheierea de la data de 17 septembrie 2014 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins în principiu cererea de intervenție, formulată de D. reținând că intervenția este principală și nu accesorie (astfel cum pretinsese intervenientul), iar obiectul cererii nu coincide cu obiectul cererii introductive de instanță.

Prin sentința civilă nr. 960 din 25 februarie 2015 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SA Totodată, a fost respinsă cererea de intervenție principală formulată de D., ca inadmisibilă și a fost obligată reclamanta să plătească suma de 14.070,28 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că lipsa obținerii aprobării Consiliului General al Municipiului București pentru realizarea lucrărilor de construcție a podului peste râul Dâmbovița, deci lipsa îndeplinirii cerințelor legale pentru executarea lucrărilor, constituie o împrejurare obiectivă care o pune pe pârâtă în imposibilitatea de a-și îndeplini obligația asumată prin contractul încheiat cu reclamanta, iar pe de altă parte, independent de existența sau inexistența culpei pârâtei în neîndeplinirea obligației asumate, instanța nu poate obliga pârâta să execute obligația - în temeiul art. 969, 1073 C. civ. - în condițiile în care lipsește aprobarea Consiliului General al Municipiului București, fiind lipsit de relevanță în raport de obiectul cererii de chemare în judecată motivul pentru care nu a fost obținut acordul autorității competente.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1671/A din 23 octombrie 2015 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta SC A. SA Totodată, s-a respins cererea apelantei-reclamante SC A. SA privind obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că î

n prezenta cauză, reclamanta-vânzător a pretins concursul forței coercitive a statului din pricina neexecutării obligației asumate de pârâta-cumpărător de a executa lucrări de construire, această obligație constituind scopul mediat al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, scop exprimat textual de către ambele părți, ce au convenit asupra caracterului „esențial” al acestei obligații.

Instanța de apel a apreciat că obligația asumată de cumpărător nu poate și nu putea fi executată prin simpla sa ieșire din pasivitate și demararea lucrărilor, fiind condiționată de obținerea autorizației de construire - aspect cunoscut de vânzător și care se regăsește în clauzele contractuale, ce prevăd sancționarea cumpărătorului pentru depășirea termenelor calculate de la momentul obținerii autorizației.

Cât timp executarea obligației debitorului este astfel condiționată, reține instanța de apel, hotărârea judecătorească ce ar oferi forța coercitivă a statului nu este posibilă; o astfel de hotărâre, rezumându-se la recunoașterea existenței unei obligații contractuale, nu aduce niciun element suplimentar în ordinea de drept și nu este susceptibilă a fi pusă în executare silită.

S-a mai reținut că, chiar dacă posibilitatea executării silite nu este asociată întotdeauna hotărârii judecătorești - cum este în cazul unei acțiuni în constatare întemeiate pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., în speță reclamanta-vânzător nu a intenționat obținerea unei hotărâri nesusceptibile de executare silită, ci obligarea pârâtei-cumpărător de a avea o anume conduită ce, în opinia sa, ar face posibilă executarea întocmai a contractului.

Or, impunerea unui comportament unei persoane (comportament de altfel imprecis conturat de însăși partea reclamantă, ce a indicat o anume conduită posibilă în fața primei instanțe și o altă conduită în apel), în absența unor prevederi contractuale ori legale în acest sens, reprezintă o încălcare inadmisibilă a libertății debitorului.

Instanța de apel a reținut că, cererea reclamantei nu poate fi acceptată întrucât o hotărâre judecătorească nu se pronunță doar pentru a confirma un raport contractual și nu se poate rezuma la recunoașterea dreptului celui ce reclamă, impunându-se cu necesitate identificarea avantajului ce ar fi obținut de reclamant prin recurgerea la instanță.

Or, reține instanța de apel, obținerea hotărârii ce doar constată neexecutarea obligației nu are aptitudinea de a modifica pentru viitor conduita debitorului-cumpărător - pentru că nimic nu-l va împiedica pe acesta să susțină, în continuare, faptul că face toate demersurile posibile în vederea atingerii rezultatului promis și, deci, că se supune întrutotul hotărârii judecătorești (tot astfel cum, anterior unei astfel de hotărâri, se supunea contractului).

Împrejurarea că, în realitate, debitorul nu ar avea un comportament contractual conform, se pune în discuție - și se reține - exclusiv în cazul unei acțiuni în executare prin echivalent, nu al acțiunii vizând executarea întocmai a obligației; această ultimă acțiune presupune (în cazul în care executarea prin constrângere ar fi posibilă) exclusiv proba neexecutării obligației; creditorul este prejudiciat prin neexecutarea obligației, iar motivele pentru care obligația nu a fost executată (însă poate fi executată în viitor prin constrângerea debitorului) nu interesează cât timp nu se solicită despăgubiri din prejudiciul neexecutării la termen.

S-a constatat că în speță nu este vorba de a pretinde executarea silită în natură a unei obligații de a face, intuitu personae sau nu, ci a unei obligații care nu poate fi executată în lipsa manifestării de voință a unui terț. În plus, acest terț este autoritate publică, astfel încât conduita solicitată terțului se supune unor norme de ordine publică.

Obligația ce ar putea fi impusă printr-o hotărâre judecătorească debitorului contractual este în mod obligatoriu consecutivă manifestării de voință a terțului - emiterea autorizației.

Faptul că această autorizare nu există în prezent, reține instanța de apel, se opune primirii acțiunii în executare silită în natură, indiferent fiind că autorizația nu a fost obținută din culpa debitorului contractual și că ar fi putut fi obținută dacă acesta ar fi avut o altă conduită; ceea ce interesează este că nu este îndeplinită situația premisă ce ar deschide calea discutării executării silite în natură a debitorului, și anume existența autorizației.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. SA a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În argumentarea pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a susținut, în esență, că în ceea ce privește contradictorialitatea judecătorească, are în vedere fila 6 din 9 a sentinței, partea subsidiară și anume „nu poate și nu putea fi executată prin simpla ieșire din pasivitate” instanța referindu-se în mod clar că există o culpă de pasivitate a cumpărătorului, ca mai apoi să revină în fila 7 partea centrală „nu aduce nici un element suplimentar în ordinea de drept și nu este susceptibilă a fi pusă în executare silită”, practic intrând în contradicție întocmai cu obiectul principal al cererii de chemare în judecată.

În susținerea celui de al doilea motiv de recurs, art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că, din considerațiile emanate de instanța de apel, în fila 5, se înțelege că instanța nu a înțeles ceea ce s-a pretins, înțelegând greșit că ar fi vorba despre o manifestare de voință a autorităților, în condițiile în care autoritățile cu mult timp înainte de deschiderea prezentului litigiu au aprobat un Plan Urbanistic Zonal.

Ori, susține recurenta, intimata s-a făcut exclusiv vinovată solicitând autorităților în materie, modificarea unei reguli ce fusese dezbătută în cadrul contractului și asupra căreia, partea pârâtă nu avea de ce să solicite intervenția autorității, pentru a modifica înțelegerea inițială, ori în atare condiție, partea pârâtă obligată fiind prin hotărâre judecătorească să edifice un corp imobil, ar trebui să țină seama de ceea ce fusese inițial stabilit atât cu partea reclamantă cât și cu autoritatea despre care greșit instanța face aprecieri, fără să fie necesară o intervenție nouă.

În ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că, instanța de judecată prin faptul că a respins emiterea unei hotărâri de obligare a părții pârâte de a-și respecta obligațiile contractuale, în esență hotărârea nu respectă principii fundamentale ce țin de disponibilitatea instanței ca și caracterul de arbitru și nu de subrogator în voința părților.

Pentru aceste motive recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului cu consecința casării sentinței recurate, iar în reținerea spre rejudecare, admiterea acțiunii pe fond, cu obligarea pârâtei la ridicarea edificiului aferent.

Examinând recursul reclamantei SC A. SA prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ. modificarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Din perspectiva acestui motiv recurenta consideră că există contradicție între considerentele din paragraful subsidiar al paginii 6 „nu poate și nu putea fi executată simpla ieșire din pasivitate” pe de o parte și pe de altă parte paragraful central al pag.d 7 ”nu aduce nici un element suplimentar în ordinea de drept și nu este susceptibilă a fi pusă în executare silită” ceea ce susține recurentul intră în contradicție cu obiectul principal al cererii de chemare în judecată.

Din analiza deciziei recurate se constată că în expunerea raționamentului logico-juridic pentru fundamentarea soluției pronunțate, instanța de apel a considerat necesar să clarifice natura acțiunii reclamantei, sens în care a expus, într-un mod sistematic și deloc contradictoriu, în partea finală a paginii 6 și începutul paginii 7 a deciziei, aspecte teoretice raportate la situația de fapt a cauzei.

De altfel, recurenta a înțeles să extragă, fragmente din contextul analizei făcute de instanța de apel, prezentând trunchiat presupusele contradictorialități a deciziei recurate, fără însă a convinge că instanța de apel prin considerentele prezentate a „intrat în contradicție cu obiectul principal al cererii de chemare în judecată”.

În concluzie, câtă vreme nu s-a demonstrat că există contradicție între considerentele

deciziei recurate

sau că au fost reținute motive care nu au legătură cu pricina, criticile aduse de recurentă nu sprijină motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și în consecință va înlătura acest motiv

.

Potrivit motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. modificarea unei hotărârii se poate cere atunci când instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin acest motiv de nelegalitate recurenta a susținut că instanța de apel nu a înțeles ceea ce s-a pretins, înțelegând greșit că ar fi vorba despre o manifestare de voință a autorităților, în condițiile în care autoritățile cu mult timp înainte de deschiderea prezentului litigiu au aprobat un Plan Urbanistic Zonal.

Contrar susținerilor recurentei, în cauză, se constată că, instanța de apel în analiza posibilității instanței

de a da eficiență unei clauze contractuale ce implică nu doar comportamentul cocontractanților, ci și o manifestare de voință a autorității,

a statuat în mod corect că, în cauză, nu este vorba de a pretinde executarea silită în natură a unei obligații de a face, intuitu personae sau nu, ci a unei obligații care nu poate fi executată în lipsa manifestării de voință a unui terț, iar obligația ce ar putea fi impusă printr-o hotărâre judecătorească debitorului contractual este în mod obligatoriu consecutivă manifestării de voință a terțului - emiterea autorizației.

Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. vizează lipsa temeiului legal al hotărârii criticate sau aplicarea greșită a legii.

Niciuna din cele două ipoteze nu a fost argumentată corect, recurenta nu a prezentat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., mulțumindu-se doar a preciza că „hotărârea nu respectă principiile fundamentale ce țin de disponibilitatea instanței ca și caracterul de arbitru și nu de subrogator în voința părților”.

Pentru a răspunde lipsei temeiului legal, recurenta se află în situația de a demonstra lipsa de bază legală a soluției cu argumente din care să rezulte că, din conținutul deciziei recurate, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată.

Fără a reitera cele anterior prezentate s

e constată că

instanța de apel nu a făcut decât să verifice dacă cererea de chemare în judecată poate sau nu fi acceptată, reținând în mod corect că, o hotărâre judecătorească nu se pronunță doar pentru a confirma un raport contractual și nu se poate rezuma la recunoașterea dreptului celui ce reclamă, impunându-se cu necesitate identificarea avantajului ce ar fi obținut de reclamant prin recurgerea la instanță.

Susținerea recurentei că „hotărârea instanței de apel nu respectă principiile ce țin de disponibilitatea instanței ca și caracterul de arbitru și nu de subrogator în voința părților”, fără a motiva în ce sens instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și cum s-a substituit voinței părților nu poate constitui o critică de nelegalitate ce poate fi analizată în această etapă procesuală.

Prin urmare, nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, în cauza de față nu rezultă că instanța de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speței sau că ar fi aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei reclamante SC A. SA în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata pârâtă SC B. SRL , urmează a se aplica dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și a obliga recurenta reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 5.193 lei reprezentând cheltuieli de judecată conform înscrisului de la dosarul cauzei (fila 22).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SA împotriva Deciziei civile nr. 1671/A din 23 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta reclamantă SC A. SA  la plata sumei de 5.193 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC B. SRL.

Irevocabilă

Pronunțată în ședință publică, astăzi

3 noiembrie 2016.