ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 356/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 356/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Prin

cererea înregistrată la data de 30 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, reclamantul L.I. a chemat în judecată pe

pârâții C.C., Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, D.G.F.P. Timiș, Statul

român, prin M.F.P. și M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș, solicitând instanței ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora, în solidar, la

plata sumei de 1.000.000 lei, cu titlu de daune morale și la plata sumei de

150.000 lei, cu titlu de daune materiale, actualizată cu coeficientul de

inflație pentru perioada cuprinsă între data introducerii acțiunii și momentul

executării efective a obligației de plată, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a susținut că fapta

ilicită constă în trimiterea sa în judecată printr-un rechizitoriu întocmit de

pârâta C.C., pentru fapte penale imaginare, ceea ce i-a cauzat imense

prejudicii de ordin material și moral, imaginea și reputația sa având mult de

suferit, probitatea sa morală și profesională fiindu-i pusă sub semnul

întrebării, ceea ce a antrenat și o serioasă diminuare a clientelei și a

activității sale profesionale de avocat.

Cererea este motivată în drept pe prev. art. 998-999,

1000 alin. (3), art. 47 și următoarele C. proc. civ., Decretul nr. 167/1958, Legea

nr. 10/2001, Decretul nr. 31/1954.

Prin sentința civilă nr. 426 din 29 martie 2010,

Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția de netimbrare a

acțiunii și a anulat ca netimbrată cererea.

Prin Decizia civilă nr. 713 din 06 decembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admis apelul formulat de

apelantul - reclamant L.I., s-a desființat, în parte, sentința civilă și s-a

trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind daunele morale.

Împotriva acestei decizii, pârâții Statul român,

prin M.F.P., D.G.F.P. Timiș, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

au formulat recurs.

Prin Decizia civilă nr. 7819 din 03 noiembrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost respinse recursurile,

ca nefondate.

În rejudecare, prin sentința nr. 1809

din 11 septembrie 2011, Tribunalul a respins ca nefondată excepția netimbrării

acțiunii, a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul

Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel Timișoara, D.G.F.P. Timiș, M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș și

Statul român, prin M.F.P. și, în consecință, a respins cererea de acordare

a daunelor morale formulată de reclamantul L.I. în contradictoriu cu acești

pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă.

S-a dispus respingerea, ca nefondată, a

cererii având ca obiect daune morale formulată de reclamant în contradictoriu

cu pârâta C.C.

Curtea de Apel București, secția a IX-a

civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant,

prin Decizia nr. 42/A din 4 martie 2013, a admis calea de atac, a schimbat în

parte sentința în sensul că a respins cererea de chemare în judecată a pârâtei C.C.

în baza art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004; a desființat în parte

sentința și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță cererea

reclamantului formulată împotriva pârâtului Statul român, prin M.F.P. pentru

considerentele ce urmează.

Prin decizia de casare Înalta Curte de Casație

și Justiție a trimis cauza spre rejudecare doar în ce privește capătul

de cerere prin care se solicita acordarea daunelor morale.

Curtea a reținut că în cauză nu sunt

incidente dispozițiile art. 105 C. proc. civ., astfel cum a susținut

apelantul, nefiind dovedite cauze de nulitate ale actelor de procedura întocmite.

Nu a fost reținută critica prin care s-a

susținut că instanța de fond a îngrădit reclamantului dreptul la un

proces echitabil, prin greșita indicare a căii de atac, câtă vreme calea

de atac este stabilită prin lege, astfel încât aceasta poate fi exercitată în condițiile

legale de către parte, iar greșita indicare a unei căi de atac în cuprinsul

hotărârii nu leagă instanța de control judiciar de această mențiune,

această instanță având obligația ca în virtutea rolului activ

conferit de lege să lămurească acest aspect și să procedeze la o corectă

calificare a căii de atac.

Curtea a apreciat ca fiind nefondată și critica

privind contrarietatea hotărârii, reținând că excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților persoane juridice a fost admisă de prima instanță,

astfel cum rezultă din cuprinsul dispozitivului, cât și al considerentelor pe

larg expuse, unde s-a menționat că nu există raporturi de prepușenie între

pârâta persoană fizică și ceilalți pârâți, astfel încât mențiunea

de la fila 6 a hotărârii în sensul că excepțiile sunt nefondate reprezintă

o eroare materială care poate face obiectul îndreptării, conform dispozițiilor

procedurale.

A fost găsită nefondată și critica prin care

se invocă o interpretare greșită a actului dedus judecății, Curtea a reținut

că prima instanță s-a raportat în soluționarea cauzei la dispozițiile

art. 998 și următoarele din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, dispoziții

invocate de către reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată și nu

la dispozițiile art. 504 C. proc. pen., astfel cum susține apelantul,

aspect ce rezultă din cuprinsul considerentelor prezentate în sentința apelată.

În ceea ce privește răspunderea civilă a

intimatei-pârâte C.C., Curtea a reținut că această parte are calitatea de

magistrat, astfel încât pe lângă normele de drept comun în cauză sunt

aplicabile și dispozițiile speciale din Legea. nr. 303/2004, care reglementează

în cuprinsul dispozițiilor art. 94 și 96 răspunderea civilă, penală și disciplinară

a magistraților .

În cuprinsul textelor de lege menționate

s-a prevăzut în mod imperativ că în ipoteza erorilor judiciare magistratul nu

poate avea calitate de parte, ci doar statul, prin M.F.P., care are drept de

regres împotriva magistratului în situația când magistratul și-a exercitat

funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență, ipoteză invocată în cauză.

Raportat la aceste dispoziții legale este nefondată soluția de

admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul

roman, prin M.F.P.

În ceea ce o privește pe intimata - pârâtă

C.C., raportat la dispozițiile art. 96 alin 6 din Lg. 303/2004, Curtea a apreciat

că legiuitorul nu a prevăzut calea acțiunii directe împotriva

magistratului în această ipoteză, astfel încât nu a mai analizat în apel

criticile ce vizează respingerea ca nefondată a acțiunii față de această

parte.

Cât privește calitatea procesuală pasivă

a pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, D.G.F.P. Timiș, Curtea a apreciat că în mod corect a reținut

instanța de fond că aceasta nu a fost dovedită în cauză, prin raportare la

dispozițiile legale mai sus menționate, în cuprinsul cărora s-a prevăzut

că în acțiunea în repararea prejudiciului are calitate procesuală pasivă

numai statul, prin M.F.P.

Curtea a reținut că cele invocate de

apelantul reclamant, privind încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional

la C.E.D.O. nu reprezintă critici ale sentinței apelate, ci critici ale

conduitei judecătorului care a soluționat cauza, astfel încât acestea

exced cadrului procesual stabilit prin acțiune, neputând face obiectul analizei

în calea de atac a apelului.

Împotriva deciziei au declarat recurs

reclamantul și pârâții Statul român, prin M.F.P. și C.C.

Recurentul-reclamant, după ce reiterează

motivele formulate împotriva hotărârii primei instanțe, ce nu pot face obiect

al recursului față de dispozițiile art. 299 C. proc. civ., învederează critici

de nelegalitate ale deciziei pronunțate în apel ce vor fi analizate din

perspectiv pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Cu privire la pârâta C.C. se arată că nu sunt

aplicabile dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 pentru că

instanța de apel a făcut o gravă confuzie atât în fapt cât și în drept, în raport

de situația dedusă judecății și de prevederile legale aplicabile.

Cauza este întemeiată în fapt pe săvârșirea

cu vinovăție a unor fapte ilicite de către pârâtă, pentru care trebuie să răspundă

conform dispozițiilor art. 998, 1000 C. civ. de la 1864.

Art. art. 96 din Legea nr. 303/2004 se referă

la prejudicii pentru erori judiciare în modalitatea stabilită de C. proc. pen.

Acesta este sensul art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, raportat la alin 3

al aceluiași articol.

Nici dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004

și nici dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu puteau și nu pot restrânge

răspunderea magistratului numai la cele două situații enunțate.

Ar însemna că se încalcă Constituția și că

dispozițiile susmenționate intră în conflict cu norme constituționale,

respectiv art. 16.

Recurentul înțelege să invoce excepția

de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 și

a dispozițiilor art. 504 C. proC. pen.

Totodată se invocă principiul supremației

legii, în raport de care principiul independenței magistraților se află în raport

de subsidiaritate, conform art. 124 alin. (1) - (3) din Constituție coroborat

cu art. 132 din Constituție, referitor la statutul procurorilor, potrivit

căruia procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității,

al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului

justiției.

În considerarea celor de mai sus se solicită

să aibă în vedere încălcarea de către judecătorul cauzei, a dispozițiilor art. 998,1000

C. civ. de la 1864, a Constituției României - art. 124 alin. (1) - (3) din

Constituție, art. 132, art. 142, precum și ale art. 20 raportat la art. 6 din

Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului

ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 și art. I din Protocolul Adițional

nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului ratificată prin Legea nr. 30/1994 cât și a Legii nr. 303 din 28 iunie 2004

republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004,

republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005,

hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de

ordine interioară al instanțelor judecătorești, hotărârea din 24 august 2005 pentru

aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Solicită să se asigure aplicarea principiului

C.E.D.O. al preeminenței dreptului, care presupune aplicarea cu prioritate și prevalența

principiilor recunoașterii și realizării dreptului în raport cu principiul

formalismului dreptului și procedurilor.

În legătură cu aplicarea principiului C.E.D.O.

al preeminenței dreptului, se arată că există autoritate de lucru judecat în ceea

ce privește principiul recunoașterii dreptului prin sentința penală nr. 18 din 13

octombrie 2011 a Curții de Apel Târgu-Mures, secția penală, pronunțată în Dosar

penal nr. 13141/7325/2006, definitivă prin Decizia penală nr. 2350 din 04 iulie

2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 100026/1/2011.

Conform hotărârii penale susmenționate,

drepturile au fost recunoscute în ceea ce privește existența și substanța lor.

Având în vedere că instanța de apel a păstrat

în tot dispozițiile primei instanțe în raport de pârâta C.C., se referă

nelegalitatea hotărârii instanței de apel, prin prisma așa zisei motivări

a hotărârii primei instanțe.

Prima instanță a stabilit că nu există faptă

ilicită.

Prin urmare, oricând un procuror, urmare a

independenței sale și a faptului că un magistrat poate aprecia de maniera în care

a făcut-o prima instanță că nu există faptă ilicită, poate trimite în judecată

oricând orice persoană, inclusiv un judecător.

Prima instanță s-a limitat la a constata doar

lipsa faptei ilicite fără a aborda celelalte elemente ale răspunderii civile

delictuale, sub acest aspect, hotărârea apare nemotivată.

Trimiterea în judecată s-a făcut în contextul

în care procurorului i s-a imputat culpa profesională, necunoașterea

dispozițiilor legale civile de drept penal și procesual penal imperative în speță.

În condiții care relevă vinovăție sub forma

intenției directe procurorul a trimis în judecată deși până la data trimiterii

nu sosise încă rezultatul unei comisii rogatorii din Brazilia, care a fost

administrată și era probă câștigată cauzei.

Procurorul nu a respectat dispozițiile art. 68

și 202 C. proc. pen. și a acționat cu totală rea credință în cauză.

Procurorul a trimis în judecată persoane

nevinovate eludând obligația prevăzută de art. 364 Cod proC. pen., deși avea

obligația de a supune situația și rechizitoriul procurorului superior.

Prin Hotărârea penală nr. 14/2007 s-a dispus

restituirea cauzei la procuror, cu o motivare care creionează de o manieră

convingătoare profilul profesional al pârâtei Cârstea, a cărei incapacitate e

asociată cu rea voință.

Referitor la ceilalți pârâți, având în vedere

că instanța de apel a menținut, cu excepția Statului român, aspectele și motivarea

avută în vedere de hotărârea primei instanțe, recurentul reiterează criticile

din apel, fiind deopotrivă aplicabile și hotărârii pronunțate în apel.

Se arată că nu se poate accepta că pârâta nu

ar fi avut raporturi de subordonare față de unii dintre ceilalți pârâți, Ministerul

Public și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Pârâta, ca fost procuror, a fost integrată unui

sistem caracterizat prin subordonare ierarhică în raport cu procurorii

superiori, a unui sistem instituționalizat.

Independența procurorului este relevantă

numai în sensul de a nu putea fi supus la ingerințe și imixtiuni de natura a-l

determina să nu respecte legea, față de acestea este independent.

Independența procurorului nu poate fi față de

lege, ceea ce însă se tinde a se invoca în speță.

Surprinzător este că pârâții, în virtutea

calității lor, alta decât aceea de pârâți, au găsit receptivitate la un

magistrat, care a rezonat la pseudoargumente de acest gen. Este de refuzat să

se considere că magistratul care a pronunțat hotărârea în prima instanță este

reprezentativ pentru sistemul judiciar din România. Daca ar fi așa, ar fi

mai mult decât un vot de blam la adresa magistraturii.

Procurorul nu este un liber profesionist,

situație în care, este de subliniat că nici liber profesioniștii nu sunt în afara

oricăror discuții în legătură cu raporturile dintre aceștia și formele de

exercitare a unor profesii liberale.

Cu privire la pârâta D.G.F.P. Timiș se arată

că cererea de chemare în judecată a fost efectuată pentru antrenarea

răspunderii acesteia în raport de faptul că la solicitarea nelegală a pârâtei C.C.,

au fost întocmite acte în mod defectuos.

În acest sens nu era necesar să existe

raporturi juridice de prepușenie sau subordonare între pârâta C.C. și pârâta D.G.F.P.

Timiș, așa încât sub acest aspect, față de D.G.F.P. Timiș, hotărârea apare ca

nemotivată.

Recurenta-pârâtă C.C. prin recursul întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și art. 304

1

C. proc. Civ. solicită casarea deciziei în sensul respingerii în totalitate a

acțiunii reclamantului.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată

că prin considerentele deciziei atacate, instanța de apel a analizat

legalitatea și temeinicia acțiunii reclamantului în raport de dispozițiile art.

998-999 C. civ., pe care le-a interpretat ca reprezentând dreptul comun în

materia răspunderii civile și în raport de dispozițiile art. 504 C. proc. pen.

Dispozițiile legale menționate, art. 998-999 C.

civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru

erorile judiciare.

Reglementarea legală ce stabilește în ce

constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului

este art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția

României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea statului este o răspundere

directă, de apartenența dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile

cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Prin urmare, dispozițiile art. 504 alin. (1) C.

proc. pen. nu pot constitui o aplicare concretă a principiilor consacrate de art.

998-999 C. civ., întrucât această interpretare ar putea conduce la ideea că

statul, prin M.F.P., are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în

care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu

se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998- 999 C. civ. ar

fi general aplicabile.

Prin decizia civilă atacată, instanța de

judecată a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat

temeiul juridic al acțiunii reclamantului L.I., în art. 504 C. proc. pen.

Schimbând temeiul juridic al acțiunii

inculpatului, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 506 C. proc. pen.,

care la pct. 3 se referă la competența tribunalului „în a cărui circumscripție

domiciliază persoana îndreptățită”.

În soluționarea cauzei în apel, magistrații

au dat dovadă de rea-credință, transformându-se în apărătorii reclamantului,

motivându-și hotărârea, pe toate argumentele invocate de acesta.

Pârâtul Statul român, prin recursul întemeiat

pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicită admiterea căii

de atac, în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare

instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii

apelului formulat de reclamant.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată

că instanța de apel p

rin

decizia civilă nr. 713 din 06 decembrie 2010, pronunțată de către Curtea de

Apel București, prin care a fost admis apelul reclamantului L.I. și trimisă

cauza spre rejudecare, decizie devenită obligatorie prin respingerea recursului

de către Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat cu putere de lucru

judecat faptul că instanța de judecată este investită cu o acțiune în

răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998-999 și art. 1000

C. civ., totodată stabilind și faptul că prevederile art. 504 C. proc. pen. nu

sunt aplicabile, deoarece în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre penală

definitivă de condamnare și nici de achitare a reclamantului pentru infracțiunile

pentru care a fost trimis în judecată.

Pentru a admite

apelul formulat de reclamantul L.I. și a stabili faptul că Statul român, prin M.F.P.

are legitimare procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, instanța a apreciat

că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, în

lumina acestor prevederi, Curtea a apreciat că numai statul, prin M.F.P. poate

avea calitate de parte în litigiile având ca obiect „erori judiciare".

Pronunțându-se

astfel, Curtea a schimbat natura vădit neîndoielnică a cauzei deduse judecății,

transformând-o dintr-o acțiune în răspundere civilă delictuală, supusă

prevederilor dreptului comun art. 998-999 și art. 1000 C. civ., într-o acțiune

de reparare a prejudiciului produs prin erori judiciare, supusă dispozițiilor

legii speciale - Legea nr. 303/2004, ignorând astfel obligativitatea dezlegării

date prin decizia de casare.

Motivarea admiterii

apelului întemeiată exclusiv pe prevederile art. 94 din Legea nr. 303/2004,

reprezintă o motivare străină de natura pricinii, în sensul prevederilor art. 304

pct. 7 C. proc. civ.

Hotărârea care

cuprinde motive străine de natura pricinii, nu poate fi calificată decât ca

fiind o hotărâre nemotivată, pronunțată cu respectarea prevederilor art. 261 pct.

5 C. proc. civ.

Nemotivarea hotărârii

atrage implicit și imposibilitatea realizării controlului judiciar pe calea

recursului. Instanța de recurs, față de nemotivarea hotărârii recurate, trebuie

să procedeze la casarea hotărârii cu consecința trimiterii spre rejudecare a

cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

Pe de altă parte,

prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, nu își puteau găsi aplicabilitatea

în cauza dedusă judecății, deoarece răspunderea Statului prin M.F.P., poate fi

angajată doar în două ipoteze:repararea prejudiciilor cauzate prin erori

judiciare săvârșite în procese penale, în condițiile stabilite de prevederile art.

504 C. proc. pen. și repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare

săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în

cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă

răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului.

Prima ipoteză nu este

aplicabilă, dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a Statului prin M.F.P.

nu a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 504 C. proc. pen. și nici

condițiile prevăzute de acest articol nu sunt în prezent îndeplinite.

Nici cea de a doua

ipoteză nu își poate găsi aplicabilitatea, motivat de faptul că textul se

referă la erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale,

reclamantul invocând existența unui proces penal, iar pe de altă parte,

legiuitorul a condiționat răspunderea Statului Român pentru acest tip de

prejudicii, de stabilirea în prealabil printr-o hotărâre definitivă a

răspunderii judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății

procesului și numai dacă această faptă este de natură să determine o eroare

judiciară, ceea ce nu se verifică în cauză.

Decizia recurată este

pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin (1) C. proc. civ., întrucât

instanța de apel, în rejudecare, prin înlăturarea aplicării prevederilor art. 998-999

și art. 1000 C. civ., nu și-a respectat propria hotărâre prin care, cu putere

de lucru judecat, s-a stabilit că cererea de chemare în judecată are natura

unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998-999

și art. 1000 C. civ.

În prezenta cauză,

reclamantul a chemat în judecată statul român, prin M.F.P. pentru repararea

prejudiciului moral pretins a fi cauzat prin trimiterea sa în judecată prin

rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Aceste texte

instituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, însă reclamantul

invocă producerea unui prejudiciul moral ca urmare a trimiterii sale în

judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Timișoara.

Prin urmare, Statul

român, prin M.F.P., nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci

când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate

de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios,

urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor

respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

Practica Înaltei

Curți de Casație și Justiție oglindită în decizii de speță, a statuat asupra

faptului că dispozițiile art. 998,999 C. civ., privind răspunderea civilă

delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru

erorile judiciare. S-a stabilit astfel că, răspunderea statului este o

răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori

judiciare săvârșite în procesele penale, în condițiile prevăzute de art. 504 C.

proc. pen. (Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006).

Înalta Curte,

analizând decizia prin raportare la criticile formulate reține caracterul nefondat

al recursului reclamantului și caracterul fondat al recursurilor declarate de

Statul român și Cârstea Constanța, în limitele și pentru argumentele ce

succed.

Prioritar, Înalta

Curte va analiza excepția de neconstituționalitate formulată în cadrul

motivelor de recurs cu referire la dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr.

303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 504 C. proc.

pen.

Recurentul invocă

neconstituționalitatea acestor dispoziții legale față de dispozițiile art. 16

și art. 124, alin. (1) - (3) din Constituția României,m apreciind că aceste

dispoziții nu pot îngrădi răspunderea magistratului și pentru alte situații

decât cele legiferate prin cele două texte de lege, în caz contrar ar fi

încălcate principiile constituționale ale egalității cetățenilor În fața legii

precum și cel al supremației legii.

Instanța superioară

de fond și-a argumentat soluția în temeiul dispozițiilor art. 96 alin. (6) din

Legea nr. 303/2004 conform cărora pentru repararea prejudiciului, persoana

vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat

prin M.F.P.

Drept urmare, față de

dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cererea de sesizare cu privire la art. 504

C. proc. pen. va fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât aceste dispoziții nu au

legătură cu soluționarea cauzei.

Obiectul excepției de

neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr.

303/2004 și au următorul conținut:”Pentru repararea prejudiciului, persoana

vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat

prin M.F.P.”

Autorul excepției

susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale

cuprinse în:

- art. 16: „(1) Cetățenii

sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și

fără discriminări; (2) Nimeni nu este mai presus de lege; (3) Funcțiile și

demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii,

de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român

garantează egalitatea de șanse între femei și bărbații pentru ocuparea acestor

funcții și demnități; (4) În condițiile aderării României la U.E., cetățenii

Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a

fi aleși în autoritățile administrației publice locale”.

- art. 124: „(1)

Justiția se înfăptuiește în numele Legii; (2) Justiția este unică; (3) Judecătorii

sunt independenți și se supun legii”.

Departe de a

constitui o încălcare a egalității cetățenilor în fața legii ori a supremației

legii, așa cum susține autorul excepției, apreciem că reglementarea potrivit

căreia persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului,

iar nu împotriva magistratului care se pretinde că a comis eroarea judiciară, oferă,

așa cum a statuat Curtea Constituțională în multiplele decizii, posibilități

mai largi în valorificarea unui eventual drept la despăgubire. Astfel,

conform Deciziei nr.

633/2005,

condiționarea recunoașterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârșirea

erorii judiciare are drept consecință ușurarea sarcinii probațiunii, față de

ipoteza în care, alături de eroarea judiciară ar trebui dovedită și reaua

credință sau grava neglijență a magistratului.

Față de împrejurarea

că dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 au legătură cu

soluționarea cauzei, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curții

Constituționale.

Sesizarea Curții

Constituționale prin decizia pronunțată în recurs și nu prin încheierea conform

art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, se va dispune ca urmare a faptului că

excepția de neconstituționalitate a fost invocată ca motiv de recurs.

Reclamantul și-a

întemeiat în drept cererea de chemare în judecată, în principal, pe

dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea civilă

delictuală pentru faptă proprie, în prima ipoteză și pentru fapta altuia în cea

de-a doua ipoteză - răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Pentru a se statua cu

privire la eventuala incidență a dispozițiilor susarătate trebuie pornit de la

dispoziția constituțională înscrisă la art. 52 alin. (3) conform căreia „Statul

răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură

răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau

gravă neglijență”.

Or legea organică

prin care au fost stabilite condițiile în care statul și magistratul răspund

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Potrivit art. 96 din

legea privind statutul judecătorilor și procurorilor „ (1) Statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea

statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea

judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau

gravă neglijență. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la

repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese

penale sunt stabilite de Codul de procedură penală. (4) Dreptul persoanei

vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare

săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în

cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă,

răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului

pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă

este de natură să determine o eroare judiciară. (5) Nu este îndreptățită la

repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice

mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. (6) Pentru

repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai

împotriva statului, reprezentat prin M.F.P. (7) După ce prejudiciul a fost

acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea

prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri

împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă

neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. (8) Termenul

de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul

articol este de un an”.

Rezultă astfel că

statul răspunde doar pentru erori judiciare, o răspundere obiectivă, întemeiată

pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie ori în calitate de comitent.

De precizat că textul

art. 96 face o distincție clară între prejudiciile săvârșite în procese penale și

prejudiciile materiale, cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese

decât cele penale.

Reclamantul a

precizat că nu înțelege să invoce dispozițiile art. 504 C. proc. pen.,

situație în care devin incidente prevederile alin. (4) și (6) din art. 96 al

Legii nr. 303/2004.

Astfel, răspunderea

statului pentru repararea prejudiciilor materiale, este antrenată doar dacă

printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a

judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății

procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare

judiciară.

Or, în cauză nu

există vreo hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat aspecte care

să atragă răspunderea disciplinară ori răspunderea penală a pârâtei C.C. pentru

fapte de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în

cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

Prin raportare la

dispozițiile constituționale înscrise la art. 52 coroborate cu dispozițiile art.

96 din Legea nr. 303/2004 rezultă că în speță nu poate fi vorba de incidența art.

998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. câtă vreme statul și magistratul răspund doar

în condițiile expres prevăzute de lege.

Prin urmare nu pot fi

reținute considerentele instanței de apel din dispoziția de trimitere,

câtă vreme statul nu are o răspundere nelimitată și necondiționată.

De asemenea, este

eronată și motivarea instanței de apel atunci când face trimitere la

dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 deoarece în cauză nu a

fost antrenată răspunderea penală ori disciplinară a procurorului pentru a deveni

incidente dispozițiile menționate.

Curtea de Apel a dat

o soluție legală cu privire la inexistența calității procesuale pasive a

Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și D.G.F.P. Timiș, câtă

vreme singura entitate desemnată de legiuitor să răspundă pentru erori

judiciare este statul.

De altfel, scopul

reglementărilor exprese a fost acela de a asigura independența judecătorilor și

procurorilor, inclusiv prin împiedicarea promovării unor acțiuni directe

împotriva acestora de către persoanele victime ale unor erori judiciare.

Dat fiind caracterul

de serviciu public al justiției legiuitorul a stabilit ca victima să fie

dezdăunată de stat, acesta din urmă având posibilitatea unei acțiuni în regres

împotriva magistratului vinovat doar în condițiile strict prevăzute de lege.

Nu în ultimul rând

trebuie precizat că potrivit jurisprudenței constante instrumentarea dosarului

de urmărire penală de către procuror și finalizarea acestuia printr-o soluție

de trimitere în judecată, care ulterior, urmare a judecății cauzei în fond și

în căile de atac, nu este confirmată, nu are în sine semnificația unei fapte

ilicite a procurorului. Doar dacă s-ar dovedi reaua credință sau intenția

procurorului, ceea ce nu este cazul în speță, s-ar putea pune problema unei

acțiuni în regres a statului împotriva procurorului respectiv.

În cuprinsul

motivelor de recurs, reclamantul solicită să se constate că judecătorul cauzei

a încălcat o serie de dispoziții precum și Codul deontologic al judecătorilor

și procurorilor.

Cererea nu poate fi

primită întrucât conduita judecătorului cauzei nu poate constitui obiect al

recursului, față de dispozițiile art. 299 C. proc. civ.

Recurentul reclamant

invocă autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 18 din 13 octombrie 2011

în ceea ce privește existența și substanța drepturilor ce i-au fost lezate.

În cauză nu s-a

contestat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 18 din 13

octombrie 2011, câtă vreme chestiunea de drept supusă dezbaterii a fost aceea

de a se stabili cadrul procesual în care Statul român și magistratul răspund

pentru erori judiciare.

Recurenta C.C.

pretinde că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești precum și

faptul că a interpretat greșit actul juridic dedus judecății atunci când a

schimbat temeiul juridic al acțiunii.

Motivația dată nu are

legătură cu un eventual exces de putere săvârșit de instanță ori cu încălcarea

principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ., ipoteză la care se

referă pct. 8 al art. 304 C. proc. civ.

Critica formulată a

fost analizată din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. referitor la

darea unei hotărâri lipsite de temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

Recurentul pârât

Statul român cât și recurenta pârâtă invocă incidența motivului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cât privește aplicarea dispozițiilor

Legii nr. 303/2004.

Critica privind

greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 303/2004 a fost analizată din

perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

Înalta Curte pentru

argumentele ce succed, va respinge recursul reclamantului în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

Recursurile pârâților

vor fi admise potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc.

civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, drept consecință, decizia

va fi modificată în parte, în sensul că va înlătura dispozițiile referitoare la

desființarea în parte a sentinței. Celelalte dispoziții ale deciziei și

sentinței vor fi păstrate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Respinge cererea de sesizare a Curții

Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 504 C. proc. pen.

Admite recursurile declarate de pârâta C.C.

și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 42/A din data de

4 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Modifică decizia în parte, în sensul că

înlătură dispozițiile referitoare la desființarea în parte a sentinței nr. 1809

din data de 11 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și

a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei

și sentinței.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamantul L.I. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

februarie 2014.