ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 356/2014

Prin cererea înregistrată la data de 30 decembrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul L.I. a chemat în judecată pe pârâții C.C., Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, D.G.F.P. Timiș, Statul român, prin M.F.P. și M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 lei, cu titlu de daune morale și la plata sumei de 150.000 lei, cu titlu de daune materiale, actualizată cu coeficientul de inflație pentru perioada cuprinsă între data introducerii acțiunii și momentul executării efective a obligației de plată, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a susținut că fapta ilicită constă în trimiterea sa în judecată printr-un rechizitoriu întocmit de pârâta C.C., pentru fapte penale imaginare, ceea ce i-a cauzat imense prejudicii de ordin material și moral, imaginea și reputația sa având mult de suferit, probitatea sa morală și profesională fiindu-i pusă sub semnul întrebării, ceea ce a antrenat și o serioasă diminuare a clientelei și a activității sale profesionale de avocat. Cererea este motivată în drept pe prev. art. 998-999, 1000 alin. (3), art. 47 și următoarele C. proc. civ., Decretul nr. 167/1958, Legea nr. 10/2001, Decretul nr. 31/1954. Prin sentința civilă nr. 426 din 29 martie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția de netimbrare a acțiunii și a anulat ca netimbrată cererea.

Prin Decizia civilă nr. 713 din 06 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admis apelul formulat de apelantul - reclamant L.I., s-a desființat, în parte, sentința civilă și s-a trimis cauza spre rejudecarea capătului de cerere privind daunele morale. Împotriva acestei decizii, pârâții Statul român, prin M.F.P., D.G.F.P. Timiș, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au formulat recurs. Prin Decizia civilă nr. 7819 din 03 noiembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost respinse recursurile, ca nefondate. În rejudecare, prin sentința nr. 1809 din 11 septembrie 2011, Tribunalul a respins ca nefondată excepția netimbrării acțiunii, a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, D.G.F.P.

Timiș, M.F.P., prin D.G.F.P. Timiș și Statul român, prin M.F.P. și, în consecință, a respins cererea de acordare a daunelor morale formulată de reclamantul L.I. în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii având ca obiect daune morale formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta C.C. Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 42/A din 4 martie 2013, a admis calea de atac, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins cererea de chemare în judecată a pârâtei C.C.

în baza art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004; a desființat în parte sentința și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță cererea reclamantului formulată împotriva pârâtului Statul român, prin M.F.P. pentru considerentele ce urmează. Prin decizia de casare Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare doar în ce privește capătul de cerere prin care se solicita acordarea daunelor morale. Curtea a reținut că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 105 C. proc. civ., astfel cum a susținut apelantul, nefiind dovedite cauze de nulitate ale actelor de procedura întocmite.

Nu a fost reținută critica prin care s-a susținut că instanța de fond a îngrădit reclamantului dreptul la un proces echitabil, prin greșita indicare a căii de atac, câtă vreme calea de atac este stabilită prin lege, astfel încât aceasta poate fi exercitată în condițiile legale de către parte, iar greșita indicare a unei căi de atac în cuprinsul hotărârii nu leagă instanța de control judiciar de această mențiune, această instanță având obligația ca în virtutea rolului activ conferit de lege să lămurească acest aspect și să procedeze la o corectă calificare a căii de atac.

Curtea a apreciat ca fiind nefondată și critica privind contrarietatea hotărârii, reținând că excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane juridice a fost admisă de prima instanță, astfel cum rezultă din cuprinsul dispozitivului, cât și al considerentelor pe larg expuse, unde s-a menționat că nu există raporturi de prepușenie între pârâta persoană fizică și ceilalți pârâți, astfel încât mențiunea de la fila 6 a hotărârii în sensul că excepțiile sunt nefondate reprezintă o eroare materială care poate face obiectul îndreptării, conform dispozițiilor procedurale. A fost găsită nefondată și critica prin care se invocă o interpretare greșită a actului dedus judecății, Curtea a reținut că prima instanță s-a raportat în soluționarea cauzei la dispozițiile art. 998 și următoarele din C. civ.

privind răspunderea civilă delictuală, dispoziții invocate de către reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată și nu la dispozițiile art. 504 C. proc. pen., astfel cum susține apelantul, aspect ce rezultă din cuprinsul considerentelor prezentate în sentința apelată. În ceea ce privește răspunderea civilă a intimatei-pârâte C.C., Curtea a reținut că această parte are calitatea de magistrat, astfel încât pe lângă normele de drept comun în cauză sunt aplicabile și dispozițiile speciale din Legea.

nr. 303/2004, care reglementează în cuprinsul dispozițiilor art. 94 și 96 răspunderea civilă, penală și disciplinară a magistraților . În cuprinsul textelor de lege menționate s-a prevăzut în mod imperativ că în ipoteza erorilor judiciare magistratul nu poate avea calitate de parte, ci doar statul, prin M.F.P., care are drept de regres împotriva magistratului în situația când magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență, ipoteză invocată în cauză. Raportat la aceste dispoziții legale este nefondată soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul roman, prin M.F.P. În ceea ce o privește pe intimata - pârâtă C.C., raportat la dispozițiile art. 96 alin 6 din Lg.

303/2004, Curtea a apreciat că legiuitorul nu a prevăzut calea acțiunii directe împotriva magistratului în această ipoteză, astfel încât nu a mai analizat în apel criticile ce vizează respingerea ca nefondată a acțiunii față de această parte. Cât privește calitatea procesuală pasivă a pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.G.F.P. Timiș, Curtea a apreciat că în mod corect a reținut instanța de fond că aceasta nu a fost dovedită în cauză, prin raportare la dispozițiile legale mai sus menționate, în cuprinsul cărora s-a prevăzut că în acțiunea în repararea prejudiciului are calitate procesuală pasivă numai statul, prin M.F.P. Curtea a reținut că cele invocate de apelantul reclamant, privind încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional la C.E.D.O.

nu reprezintă critici ale sentinței apelate, ci critici ale conduitei judecătorului care a soluționat cauza, astfel încât acestea exced cadrului procesual stabilit prin acțiune, neputând face obiectul analizei în calea de atac a apelului. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul și pârâții Statul român, prin M.F.P. și C.C. Recurentul-reclamant, după ce reiterează motivele formulate împotriva hotărârii primei instanțe, ce nu pot face obiect al recursului față de dispozițiile art. 299 C. proc. civ., învederează critici de nelegalitate ale deciziei pronunțate în apel ce vor fi analizate din perspectiv pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. Cu privire la pârâta C.C. se arată că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 pentru că instanța de apel a făcut o gravă confuzie atât în fapt cât și în drept, în raport de situația dedusă judecății și de prevederile legale aplicabile.

Cauza este întemeiată în fapt pe săvârșirea cu vinovăție a unor fapte ilicite de către pârâtă, pentru care trebuie să răspundă conform dispozițiilor art. 998, 1000 C. civ. de la 1864. Art. art. 96 din Legea nr. 303/2004 se referă la prejudicii pentru erori judiciare în modalitatea stabilită de C. proc. pen. Acesta este sensul art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, raportat la alin 3 al aceluiași articol. Nici dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și nici dispozițiile art. 504 C. proc. pen. nu puteau și nu pot restrânge răspunderea magistratului numai la cele două situații enunțate. Ar însemna că se încalcă Constituția și că dispozițiile susmenționate intră în conflict cu norme constituționale, respectiv art. 16. Recurentul înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 și a dispozițiilor art. 504 C. proC.

pen. Totodată se invocă principiul supremației legii, în raport de care principiul independenței magistraților se află în raport de subsidiaritate, conform art. 124 alin. (1) - (3) din Constituție coroborat cu art. 132 din Constituție, referitor la statutul procurorilor, potrivit căruia procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. În considerarea celor de mai sus se solicită să aibă în vedere încălcarea de către judecătorul cauzei, a dispozițiilor art. 998,1000 C. civ.

de la 1864, a Constituției României - art. 124 alin. (1) - (3) din Constituție, art. 132, art. 142, precum și ale art. 20 raportat la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 și art. I din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ratificată prin Legea nr. 30/1994 cât și a Legii nr. 303 din 28 iunie 2004 republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, hotărârea din 24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Solicită să se asigure aplicarea principiului C.E.D.O. al preeminenței dreptului, care presupune aplicarea cu prioritate și prevalența principiilor recunoașterii și realizării dreptului în raport cu principiul formalismului dreptului și procedurilor. În legătură cu aplicarea principiului C.E.D.O. al preeminenței dreptului, se arată că există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește principiul recunoașterii dreptului prin sentința penală nr. 18 din 13 octombrie 2011 a Curții de Apel Târgu-Mures, secția penală, pronunțată în Dosar penal nr. 13141/7325/2006, definitivă prin Decizia penală nr. 2350 din 04 iulie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. 100026/1/2011.

Conform hotărârii penale susmenționate, drepturile au fost recunoscute în ceea ce privește existența și substanța lor. Având în vedere că instanța de apel a păstrat în tot dispozițiile primei instanțe în raport de pârâta C.C., se referă nelegalitatea hotărârii instanței de apel, prin prisma așa zisei motivări a hotărârii primei instanțe. Prima instanță a stabilit că nu există faptă ilicită. Prin urmare, oricând un procuror, urmare a independenței sale și a faptului că un magistrat poate aprecia de maniera în care a făcut-o prima instanță că nu există faptă ilicită, poate trimite în judecată oricând orice persoană, inclusiv un judecător. Prima instanță s-a limitat la a constata doar lipsa faptei ilicite fără a aborda celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, sub acest aspect, hotărârea apare nemotivată.

Trimiterea în judecată s-a făcut în contextul în care procurorului i s-a imputat culpa profesională, necunoașterea dispozițiilor legale civile de drept penal și procesual penal imperative în speță. În condiții care relevă vinovăție sub forma intenției directe procurorul a trimis în judecată deși până la data trimiterii nu sosise încă rezultatul unei comisii rogatorii din Brazilia, care a fost administrată și era probă câștigată cauzei. Procurorul nu a respectat dispozițiile art. 68 și 202 C. proc. pen. și a acționat cu totală rea credință în cauză. Procurorul a trimis în judecată persoane nevinovate eludând obligația prevăzută de art. 364 Cod proC. pen., deși avea obligația de a supune situația și rechizitoriul procurorului superior.

Prin Hotărârea penală nr. 14/2007 s-a dispus restituirea cauzei la procuror, cu o motivare care creionează de o manieră convingătoare profilul profesional al pârâtei Cârstea, a cărei incapacitate e asociată cu rea voință. Referitor la ceilalți pârâți, având în vedere că instanța de apel a menținut, cu excepția Statului român, aspectele și motivarea avută în vedere de hotărârea primei instanțe, recurentul reiterează criticile din apel, fiind deopotrivă aplicabile și hotărârii pronunțate în apel. Se arată că nu se poate accepta că pârâta nu ar fi avut raporturi de subordonare față de unii dintre ceilalți pârâți, Ministerul Public și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Pârâta, ca fost procuror, a fost integrată unui sistem caracterizat prin subordonare ierarhică în raport cu procurorii superiori, a unui sistem instituționalizat. Independența procurorului este relevantă numai în sensul de a nu putea fi supus la ingerințe și imixtiuni de natura a-l determina să nu respecte legea, față de acestea este independent. Independența procurorului nu poate fi față de lege, ceea ce însă se tinde a se invoca în speță. Surprinzător este că pârâții, în virtutea calității lor, alta decât aceea de pârâți, au găsit receptivitate la un magistrat, care a rezonat la pseudoargumente de acest gen. Este de refuzat să se considere că magistratul care a pronunțat hotărârea în prima instanță este reprezentativ pentru sistemul judiciar din România.

Daca ar fi așa, ar fi mai mult decât un vot de blam la adresa magistraturii. Procurorul nu este un liber profesionist, situație în care, este de subliniat că nici liber profesioniștii nu sunt în afara oricăror discuții în legătură cu raporturile dintre aceștia și formele de exercitare a unor profesii liberale. Cu privire la pârâta D.G.F.P. Timiș se arată că cererea de chemare în judecată a fost efectuată pentru antrenarea răspunderii acesteia în raport de faptul că la solicitarea nelegală a pârâtei C.C., au fost întocmite acte în mod defectuos. În acest sens nu era necesar să existe raporturi juridice de prepușenie sau subordonare între pârâta C.C. și pârâta D.G.F.P. Timiș, așa încât sub acest aspect, față de D.G.F.P.

Timiș, hotărârea apare ca nemotivată. Recurenta-pârâtă C.C. prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și art. 304 1 C. proc. Civ. solicită casarea deciziei în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin considerentele deciziei atacate, instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia acțiunii reclamantului în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ., pe care le-a interpretat ca reprezentând dreptul comun în materia răspunderii civile și în raport de dispozițiile art. 504 C. proc. pen. Dispozițiile legale menționate, art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. proc. pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este o răspundere directă, de apartenența dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Prin urmare, dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu pot constitui o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., întrucât această interpretare ar putea conduce la ideea că statul, prin M.F.P., are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998- 999 C. civ.

ar fi general aplicabile. Prin decizia civilă atacată, instanța de judecată a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat temeiul juridic al acțiunii reclamantului L.I., în art. 504 C. proc. pen. Schimbând temeiul juridic al acțiunii inculpatului, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 506 C. proc. pen., care la pct. 3 se referă la competența tribunalului „în a cărui circumscripție domiciliază persoana îndreptățită”. În soluționarea cauzei în apel, magistrații au dat dovadă de rea-credință, transformându-se în apărătorii reclamantului, motivându-și hotărârea, pe toate argumentele invocate de acesta. Pârâtul Statul român, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., solicită admiterea căii de atac, în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului formulat de reclamant. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că instanța de apel p rin decizia civilă nr. 713 din 06 decembrie 2010, pronunțată de către Curtea de Apel București, prin care a fost admis apelul reclamantului L.I. și trimisă cauza spre rejudecare, decizie devenită obligatorie prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că instanța de judecată este investită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998-999 și art. 1000 C. civ., totodată stabilind și faptul că prevederile art. 504 C. proc.

pen. nu sunt aplicabile, deoarece în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă de condamnare și nici de achitare a reclamantului pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată. Pentru a admite apelul formulat de reclamantul L.I. și a stabili faptul că Statul român, prin M.F.P. are legitimare procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, instanța a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004. Prin urmare, în lumina acestor prevederi, Curtea a apreciat că numai statul, prin M.F.P.

poate avea calitate de parte în litigiile având ca obiect „erori judiciare". Pronunțându-se astfel, Curtea a schimbat natura vădit neîndoielnică a cauzei deduse judecății, transformând-o dintr-o acțiune în răspundere civilă delictuală, supusă prevederilor dreptului comun art. 998-999 și art. 1000 C. civ., într-o acțiune de reparare a prejudiciului produs prin erori judiciare, supusă dispozițiilor legii speciale - Legea nr. 303/2004, ignorând astfel obligativitatea dezlegării date prin decizia de casare. Motivarea admiterii apelului întemeiată exclusiv pe prevederile art. 94 din Legea nr. 303/2004, reprezintă o motivare străină de natura pricinii, în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Hotărârea care cuprinde motive străine de natura pricinii, nu poate fi calificată decât ca fiind o hotărâre nemotivată, pronunțată cu respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ. Nemotivarea hotărârii atrage implicit și imposibilitatea realizării controlului judiciar pe calea recursului. Instanța de recurs, față de nemotivarea hotărârii recurate, trebuie să procedeze la casarea hotărârii cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, nu își puteau găsi aplicabilitatea în cauza dedusă judecății, deoarece răspunderea Statului prin M.F.P., poate fi angajată doar în două ipoteze:repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale, în condițiile stabilite de prevederile art. 504 C. proc.

pen. și repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului. Prima ipoteză nu este aplicabilă, dat fiind faptul că cererea de chemare în judecată a Statului prin M.F.P. nu a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 504 C. proc. pen. și nici condițiile prevăzute de acest articol nu sunt în prezent îndeplinite.

Nici cea de a doua ipoteză nu își poate găsi aplicabilitatea, motivat de faptul că textul se referă la erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, reclamantul invocând existența unui proces penal, iar pe de altă parte, legiuitorul a condiționat răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudicii, de stabilirea în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și numai dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, ceea ce nu se verifică în cauză. Decizia recurată este pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315 alin (1) C. proc.

civ., întrucât instanța de apel, în rejudecare, prin înlăturarea aplicării prevederilor art. 998-999 și art. 1000 C. civ., nu și-a respectat propria hotărâre prin care, cu putere de lucru judecat, s-a stabilit că cererea de chemare în judecată are natura unei acțiuni în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998-999 și art. 1000 C. civ. În prezenta cauză, reclamantul a chemat în judecată statul român, prin M.F.P. pentru repararea prejudiciului moral pretins a fi cauzat prin trimiterea sa în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Aceste texte instituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, însă reclamantul invocă producerea unui prejudiciul moral ca urmare a trimiterii sale în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Prin urmare, Statul român, prin M.F.P., nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu. Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție oglindită în decizii de speță, a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998,999 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. S-a stabilit astfel că, răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, în condițiile prevăzute de art. 504 C. proc.

pen. (Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006). Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate reține caracterul nefondat al recursului reclamantului și caracterul fondat al recursurilor declarate de Statul român și Cârstea Constanța, în limitele și pentru argumentele ce succed. Prioritar, Înalta Curte va analiza excepția de neconstituționalitate formulată în cadrul motivelor de recurs cu referire la dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 504 C. proc. pen.

Recurentul invocă neconstituționalitatea acestor dispoziții legale față de dispozițiile art. 16 și art. 124, alin. (1) - (3) din Constituția României,m apreciind că aceste dispoziții nu pot îngrădi răspunderea magistratului și pentru alte situații decât cele legiferate prin cele două texte de lege, în caz contrar ar fi încălcate principiile constituționale ale egalității cetățenilor În fața legii precum și cel al supremației legii. Instanța superioară de fond și-a argumentat soluția în temeiul dispozițiilor art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 conform cărora pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P. Drept urmare, față de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cererea de sesizare cu privire la art. 504 C. proc.

pen. va fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât aceste dispoziții nu au legătură cu soluționarea cauzei. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 și au următorul conținut:”Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.” Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în: - art. 16: „(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări; (2) Nimeni nu este mai presus de lege; (3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară.

Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbații pentru ocuparea acestor funcții și demnități; (4) În condițiile aderării României la U.E., cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale”. - art. 124: „(1) Justiția se înfăptuiește în numele Legii; (2) Justiția este unică; (3) Judecătorii sunt independenți și se supun legii”. Departe de a constitui o încălcare a egalității cetățenilor în fața legii ori a supremației legii, așa cum susține autorul excepției, apreciem că reglementarea potrivit căreia persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, iar nu împotriva magistratului care se pretinde că a comis eroarea judiciară, oferă, așa cum a statuat Curtea Constituțională în multiplele decizii, posibilități mai largi în valorificarea unui eventual drept la despăgubire.

Astfel, conform Deciziei nr. 633/2005, condiționarea recunoașterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârșirea erorii judiciare are drept consecință ușurarea sarcinii probațiunii, față de ipoteza în care, alături de eroarea judiciară ar trebui dovedită și reaua credință sau grava neglijență a magistratului. Față de împrejurarea că dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 au legătură cu soluționarea cauzei, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale. Sesizarea Curții Constituționale prin decizia pronunțată în recurs și nu prin încheierea conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, se va dispune ca urmare a faptului că excepția de neconstituționalitate a fost invocată ca motiv de recurs.

Reclamantul și-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată, în principal, pe dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, în prima ipoteză și pentru fapta altuia în cea de-a doua ipoteză - răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. Pentru a se statua cu privire la eventuala incidență a dispozițiilor susarătate trebuie pornit de la dispoziția constituțională înscrisă la art. 52 alin. (3) conform căreia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență”.

Or legea organică prin care au fost stabilite condițiile în care statul și magistratul răspund patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Potrivit art. 96 din legea privind statutul judecătorilor și procurorilor „ (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. (3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. (5) Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror. (6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.

(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. (8) Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an”. Rezultă astfel că statul răspunde doar pentru erori judiciare, o răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie ori în calitate de comitent. De precizat că textul art. 96 face o distincție clară între prejudiciile săvârșite în procese penale și prejudiciile materiale, cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale.

Reclamantul a precizat că nu înțelege să invoce dispozițiile art. 504 C. proc. pen., situație în care devin incidente prevederile alin. (4) și (6) din art. 96 al Legii nr. 303/2004. Astfel, răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor materiale, este antrenată doar dacă printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, în cauză nu există vreo hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat aspecte care să atragă răspunderea disciplinară ori răspunderea penală a pârâtei C.C. pentru fapte de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

Prin raportare la dispozițiile constituționale înscrise la art. 52 coroborate cu dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 rezultă că în speță nu poate fi vorba de incidența art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. câtă vreme statul și magistratul răspund doar în condițiile expres prevăzute de lege. Prin urmare nu pot fi reținute considerentele instanței de apel din dispoziția de trimitere, câtă vreme statul nu are o răspundere nelimitată și necondiționată. De asemenea, este eronată și motivarea instanței de apel atunci când face trimitere la dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 deoarece în cauză nu a fost antrenată răspunderea penală ori disciplinară a procurorului pentru a deveni incidente dispozițiile menționate.

Curtea de Apel a dat o soluție legală cu privire la inexistența calității procesuale pasive a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și D.G.F.P. Timiș, câtă vreme singura entitate desemnată de legiuitor să răspundă pentru erori judiciare este statul. De altfel, scopul reglementărilor exprese a fost acela de a asigura independența judecătorilor și procurorilor, inclusiv prin împiedicarea promovării unor acțiuni directe împotriva acestora de către persoanele victime ale unor erori judiciare. Dat fiind caracterul de serviciu public al justiției legiuitorul a stabilit ca victima să fie dezdăunată de stat, acesta din urmă având posibilitatea unei acțiuni în regres împotriva magistratului vinovat doar în condițiile strict prevăzute de lege.

Nu în ultimul rând trebuie precizat că potrivit jurisprudenței constante instrumentarea dosarului de urmărire penală de către procuror și finalizarea acestuia printr-o soluție de trimitere în judecată, care ulterior, urmare a judecății cauzei în fond și în căile de atac, nu este confirmată, nu are în sine semnificația unei fapte ilicite a procurorului. Doar dacă s-ar dovedi reaua credință sau intenția procurorului, ceea ce nu este cazul în speță, s-ar putea pune problema unei acțiuni în regres a statului împotriva procurorului respectiv. În cuprinsul motivelor de recurs, reclamantul solicită să se constate că judecătorul cauzei a încălcat o serie de dispoziții precum și Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Cererea nu poate fi primită întrucât conduita judecătorului cauzei nu poate constitui obiect al recursului, față de dispozițiile art. 299 C. proc. civ. Recurentul reclamant invocă autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 18 din 13 octombrie 2011 în ceea ce privește existența și substanța drepturilor ce i-au fost lezate. În cauză nu s-a contestat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 18 din 13 octombrie 2011, câtă vreme chestiunea de drept supusă dezbaterii a fost aceea de a se stabili cadrul procesual în care Statul român și magistratul răspund pentru erori judiciare. Recurenta C.C. pretinde că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești precum și faptul că a interpretat greșit actul juridic dedus judecății atunci când a schimbat temeiul juridic al acțiunii.

Motivația dată nu are legătură cu un eventual exces de putere săvârșit de instanță ori cu încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. proc. civ., ipoteză la care se referă pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. Critica formulată a fost analizată din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. referitor la darea unei hotărâri lipsite de temei legal ori cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Recurentul pârât Statul român cât și recurenta pârâtă invocă incidența motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. cât privește aplicarea dispozițiilor Legii nr. 303/2004. Critica privind greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 303/2004 a fost analizată din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ. Înalta Curte pentru argumentele ce succed, va respinge recursul reclamantului în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Recursurile pârâților vor fi admise potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și, drept consecință, decizia va fi modificată în parte, în sensul că va înlătura dispozițiile referitoare la desființarea în parte a sentinței. Celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței vor fi păstrate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. Admite recursurile declarate de pârâta C.C. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 42/A din data de 4 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia în parte, în sensul că înlătură dispozițiile referitoare la desființarea în parte a sentinței nr. 1809 din data de 11 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul L.I. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2014.