ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 500/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 500/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 500/2016

Prin cererea

din 30 octombrie 2013, reclamanții A. și Cabinet Individual de Avocat

B. au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în

contradictoriu cu pârâtul C., să se constate că drepturile lor

nepatrimoniale au fost lezate în mod grav, iremediabil, solicitând interzicerea

faptei ilicite săvârșite și iminente; încetarea producerii

acesteia; constatarea caracterului ilicit al faptei, repetate, dat fiind

prejudiciul creat, care subzistă; restabilirea drepturilor atinse, atât ca

persoana fizica, cât și ca profesionist, prin obligarea pârâtului pe

cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare în M. Of. Partea a

IV-a; repararea prejudiciului prin prezenta cale a acțiunii în

despăgubiri sau în reparație patrimonială a prejudiciului, chiar

nepatrimonial, cauzat, solicitând obligarea la plata sumei de 1.000.000 euro -

echivalentul în moneda națională raportat la cursul valutar de schimb

curent, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința

civilă nr. 108/PI din 21 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș

în Dosarul nr. x/30/2013 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții

A. și Cabinetul Individual de Avocat B., în contradictoriu cu pârâtul C.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamanții, solicitând schimbarea acesteia și admiterea

cererii de chemare în judecată.

La data de 17

septembrie 2014 reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate

a dispozițiilor art. 5, 131 alin. (2), art. 131 alin. (1) și (2) ș.a.

din Legea nr. 304/2004, modificată, precum și a art. 29 din O.U.G.

nr. 103/2013, în raport cu art. 1/3-5, 2/2, 20, 21/1-3, 26/2, 53, 73/2 lit. l),

115/6, 124/2-3, 126/1-2, 5 prima teză, 148/2, 4, 154 din Constituție,

solicitând sesizarea Curții constituționale cu excepția invocată

în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție, art. 29 alin. (2) din Legea

nr. 47/1992.

Prin încheierea

din data de 15 octombrie 2014 Curtea de apel a respins ca inadmisibilă cererea

de sesizare a Curții Constituționale.

Prin decizia

nr. 147 din 22 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamanții A., împotriva

sentinței civile nr. 108/PI din 21 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul

Timiș în Dosarul nr. x/30/2013 în contradictoriu cu pârâtul C.

Împotriva acestei

decizii și a încheierii din data de 15 octombrie 2014 au declarat recurs reclamanții

A. și Cabinet individual de avocat B.

În ceea ce privește

recursul declarat împotriva deciziei reclamanții au solicitat casarea hotărârii

recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța

de apel, invocând în drept dispozițiile art. 488 pct. 1, 3, 4, 5, 6, 8 C. proc.

civ.

În baza primului

motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ.,

recurenții au arătat că instanța de apel nu a fost alcătuită

potrivit dispozițiilor legale, întrucât cauza nu a fost soluționată

de un complet specializat, invocând dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea

nr. 304/2004.

Completul care

a soluționat cauza în apel s-a mai pronunțat în cauzele soților C.,

iar soluțiile au fost date în favoarea (directă și indirectă)

a intimatului C.

Incompatibilitatea

judecătorilor constituie un motiv de casare, întrucât situațiile prevăzute

la art. 41 C. proc. civ. evocă o „incompatibilitate absolută", o

„incompatibilitate obiectivă", „funcțională", „organică"

căreia i se asociază o excepție de incompatibilitate peremptorie,

absolută.

Independența

Curții de Apel Timișoara și a Tribunalul Timiș, în raport cu

puterea executivă, este contestabilă, ca urmare a prorogării succesive

a aplicării art. 136 din Legea nr. 304/2004.

Prin cel de-al

doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenții

au arătat că

excesul de putere se manifestă sub forma de intruziune

în sfera altei autorități, contestă puterea legiuită a textelor

se pronunță pe cale de dispoziții generale judecătorii încalcă

principiul separației puterilor, fără să discearnă între

putere și autoritate judecătorească.

Prin cel de-al

treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.

6 C. proc. civ., recurenții au arătat că au fost

invocate texte

de lege străine de obiectul pricinii, ceea ce impune casarea hotărârii.

Prin cel de-al

patrulea motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea a fost dată

cu încălcarea

sau aplicarea greșita a normelor de drept material întrucât s-a ignorat existența

unor norme speciale în cauză, fiind aplicate norme generale. Au fost interpretate

în mod necorespunzator texte normative, faptele reținute fiind greșit

calificate în raport cu exigențele textelor de lege.

Sub acest aspect

se arată că soluția instanței de apel, în asimilarea soluției

primei instanțe, situează libertatea de exprimare a intimatului C. (reclamant

în contextul Dosarului nr. x/325/2013 al Judecatoriei Timișoara) deasupra libertății

de exprimare a apărării, supraordonand-o și evaluând-o negativ. Se

apară ilicitul, invectiva repetată, agresiunea verbală și se

discriminează apărarea sub forma ilicită a unei presiuni puse pe

apărare. A nu garanta dreptul la apărare pentru adversarul lui C., a justifica

comportamentul indecent al acestuia, care îl injuriază public pe avocatul părții

adverse, a înlătura orice protecție pentru avocat, înseamnă o subordonare,

o confiscare a exercițiului liber și independent al avocatului în favoarea

părții adverse.

Art. 252 C. civ.,

reglementând „Mijloace de apărare", la alin. (1), are în vedere și

acele drepturi nepatrimoniale, nu doar cele care „au fost încălcate" ci

și: „(...) ori amenințate". Nu se poate nega materialitatea faptelor,

prejudiciul prezent și viitor ori iminența altor fapte de aceeași

natură, „amenințătoare" pentru exercițiul profesiei de

avocat într-o societate democratică.

Potrivit motivării

instanței din apel, art. 15 C. civ. este aplicat implicit, per a contrario,

în sensul ca nu s-ar fi săvârșit vreun abuz de drept, fiindcă C.

își poate exercita un „drept" în mod abuziv.

Lipsa caracterului

ilicit al „faptelor" săvârșite de C. nu poate fi justificată

prin art. 15 C. civ. - acest text referindu-se la un raport juridic de drept civil,

având izvorul într-un ilicit demonstrat, flagrant, iar sintagmei „contrar bunei-credințe"

nu i se poate aplica decât contrariul acesteia, prin interpretarea noțiunii

de bună-credință definită prin art. 14 C. civ., dar strict la

exprimarea „orice persoană fizică (...) trebuie să iși exercite

drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință,

în acord cu ordinea publică și bunele moravuri", or, C. nu are în

raport că reclamanții nicio obligație sau drept civil.

În opinia recurenților

reclamanți,

instanța

de apel s-a referit la contextul faptic, dar a schimbat materiile, normele și

contextul lor de aplicare legitimă, în sensul că a confundat art. 12 C.

proc. civ., referitor la buna-credință, cu art. 14, art. 15 și

art. 1353 C. civ.

Instanța

de apel, verificând raționamentul și, implicit, soluția instanței

de fond, a omis dispozițiile art. 12 C. proc. civ., deși, în argumentarea

soluției -contestabilă- se referă la comportamentul lui C. în instanța,

în două ședințe diferite.

Soluțiile

instanțelor de fond încalcă drepturile procesuale ale părții,

pârâta în Dosarul nr. x/325/2013, D., fiindcă se justifică în mod nelegal

invectivarea, calomnierea și agresiunile exercitate asupra avocatului acesteia.

Instanța

de apel a urmat un alt traseu, în drept civil, mizând pe faptul ca acțiunea

este întemeiată pe dispozițiile art. 252 C. civ., deși obiectul acesteia

este restrâns de către instanță, fară a se discerne între causa

petendi și causa debendi.

Buna-credință

este criteriul unic și fundamental pentru calificarea exercitării drepturilor

sau indeplinirea obligațiilor procesuale. Ignorarea sau încalcarea acestui

crtiteriu atrage răspunderea pentru exercitarea abuzivă a drepturilor.

Buna-credință este o regulă morală care exprimă sau impune

o voință sau un comportament civilizat, conform regulilor dreptului, ca

formă de obiectivare a valorilor și intereselor comune, asumate de comunitate

sau formulate de ea. Principiul bunei-credințe este și un principiu convențional,

de drept european și constituțional, ce impune justificat a se considera

că există un drept fundamental la un comportament conform cu principiul

bunei-credințe, un drept care, el însuși, nu se poate exercita abuziv.

Au mai arătat

recurenții reclamanți că abuzul de drept este o sursă distinctă

de responsabilitate civilă, iar condițiile abuzului și ale răspunderii

pe care o o angajează pot fi considerate următoarele: a) existența

unui drept subiectiv sau a unei obligații legale; b) săvârșirea unei

fapte ilicite prin exercitarea sau prin neexercitarea dreptului subiectiv ori a

unei obligații subiective; c) prejudiciul patrimonial sau moral; d) raportul

de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu; e) vinovăția autorului

faptei ilicite. Răspunderea pentru neîndeplinirea cu bună-credință

și a obligațiilor procesuale excede în raport cu dispozițiile

art. 57 din Constituția României.

De asemenea, s-a

arătat că factorii care sunt luați în considerare la aprecierea proportionalitații

unei ingerințe în libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenție,

sunt echitatea procedurii, garanțiile procesuale asigurate (cauza Steel și

Morris c. Regatului Unit, nr. 68416701, hot. din 15.02.2005, parag. 95). Pentru

a se determina proportionalitatea ingerinței, trebuie puse în balanță,

pe de o parte, exigentele protecției interesului aparent lezat prin exercitarea

libertății de exprimare (reputația și drepturilor altora) și,

pe de altă parte, interesul comunicării/primirii informațiilor/ideilor

respective, în vederea realizării unui just echilibru între cele două

interese prezente, acest demers urmând să se realizeze prin raportare la circumstanțele

concrete ale cauzei.

Astfel, a rezultat

că C. are un comportament licit, având dreptul să injurieze grav avocatul

părții adverse, fară a fi sancționat pentru vreun abuz în exercițiul

drepturilor sale procesuale, nu doar în raport cu avocatul, dar și în raport

cu partea adversă reprezentată de avocatul calomniat.

Totodată,

recurenții reclamanți arată că soluția privind excepția

de nelegalitate, respinsă în mod nelegal, nu se regăsește în dispozitivul

încheierii din 15 octombrie 2014, ceea ce constituie motiv de nulitate absolută.

În motivarea recursului

declarat împotriva încheierii din data de 15 octombrie 2014 recurenții au invocat

prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8, dar și pct. 4, 5, 6, arătând că

sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate,

în esență, întrucât „de buna constituire a organului depinde buna sa utilizare”

și întrucât nu trebuie „disociată forma de fond”.

Înalta Curte a

constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește

recursul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 15

octombrie 2014 sunt de reținut următoarele.

În motivarea încheierii

prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate

invocată de către reclamanți instanța de apel a reținut

că dat fiind obiectul litigiului cu care instanța a fost sesizată

normele legale criticate ca nefiind constituționale nu au legătură

cu soluționarea apelului declarat, o eventuală constatare a lor ca nefiind

conforme Constituției neavând relevanță pentru soluționarea

cauzei.

Reclamanții

au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 5, 131 alin. (2), art. 131 alin. (1) și (2) ș.a. din Legea nr. 304/2004,

modificată, precum și a art. 29 din O.U.G. nr. 103/2013, în raport cu

art. 1/3-5, 2/2, 20, 21/1-3, 26/2, 53, 73/2 lit. l), 115/6, 124/2-3, 126/1-2, 5

prima teză, 148/2, 4, 154 din Constituție.

Articolele a căror

neconstituționalitate a fost invocată vizează amânarea trecerii bugetului

judecătoriilor tribunalelor și curților de apel de la Ministerul

Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție, fapt considerat

de către reclamanți ca aducând atingere independenței justiției.

Potrivit art.

29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 Curtea Constituțională decide asupra

excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești

sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe

ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare,

care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului

și oricare ar fi obiectul acestuia, iar potrivit alin. (5) al aceluiași

articol dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor

alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată

cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Atâta timp cât

obiectul litigiului nu îl reprezintă stabilirea dacă instanțele judecătorești

sunt independente sau nu în funcție de cine deține bugetul acestora, în

mod corect instanța de apel a interpretat prevederile art. 29 alin. (1)

și (5) din Legea nr. 47/1992, considerând inadmisibilă cererea de sesizare

a Curții Constituționale.

Acest recurs a

fost analizat prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Deși recurentul a invocat și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5,

6 nu au fost identificate motive de fapt care să se circumscrie acestora.

Referitor la recursul

formulat împotriva deciziei nr. 147 din 22 octombrie 2014, în cadrul primului motiv

recurentul a invocat, pe de o parte, greșita alcătuire a completului de

judecată care ar fi trebuit să fie un complet specializat, conform

art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, fără a indica în mod concret

de ce consideră că nu ar fi fost specializat completul de judecată

de la secția I civilă a Curții de Apel Timișoara să judece

un litigiu civil, astfel aceste susțineri sunt nefondate.

Recurentul a mai

invocat faptul că instanța de apel ar fi fost incompatibilă, conform

art. 41 C. proc. civ., pentru că s-ar mai fi pronunțat în cauzele soților

C. și chiar în propria cauză, când pârât era Curtea de Apel Timișoara.

Și aceste

susțineri sunt nefondate întrucât incompatibilitatea prevăzută de

art. 41 alin. (1) C. proc. civ., pe de o parte, privește soluționarea

aceleiași pricini în diferite stadii procesuale iar nu soluționarea unor

litigii diferite având aceleași părți, iar, pe de altă parte,

privește judecătorii care fac parte dintr-un complet iar nu o instanță

ca instituție. Dacă un judecător a soluționat un litigiu în

care a fost parte Curtea de Apel Timișoara nu însemnă că și-a

judecat propria pricină, pentru a fi aplicabil vreun alt caz de incompatibilitate

absolută prevăzut de art. 42 C. proc. civ.

Recurentul a mai

considerat că s-ar încadra în categoria incompatibilităților absolute

faptul că independența Curții de Apel Timișoara ar fi contestabilă

în raport cu puterea executivă, întrucât bugetul acestei instanțe ar fi

administrat de Ministerul Justiției.

Așa cum s-a

reținut anterior art. 41 și 42 C. proc. civ. vizează incompatibilitatea

judecătorilor care fac parte dintr-un complet iar nu a unei instituții

judecătorești, astfel că analiza temeiniciei unei astfel de susțineri

este nerelevantă raportat la motivul de recurs invocat, întemeiat pe prevederile

art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Constatarea neconstituționalității

unor articole este de competența Curții Constituționale prin aplicarea

unei proceduri strict prevăzută de lege, instanțele de judecată

neputând analiza și înlătura de la aplicare articole de lege considerate

de părți neconstituționale.

Ținând cont

că obiectul prezentului litigiu nu îl reprezintă stabilirea dacă

instanțele judecătorești sunt independente sau nu în funcție

de cine deține bugetul acestora, sunt nerelevante susținerile privind

afectarea independenței justiției prin prorogarea aplicării art.

136 din Legea nr. 304/2004. Mai mult, până în prezent C.E.D.O. nu a constatat

că nu ar fi compatibilă cu art. 6 parag. 1 din Convenție amânarea

trecerii bugetului instanțelor de la Ministerul Justiției la Î.C.C.J.

Referitor la fondul

cauzei, recurentul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 8 C. proc.

civ.

Recurentul nu

a invocat motive de fapt care să poată fi încadrate în prevederile

art. art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., motivele de recurs privind greșita

interpretare a unor texte de lege sau principii de drept, încadrându-se în prevederile

pct. 8, iar nu ale pct. 4.

Legat de prevederile

art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea

apare ca fiind nemotivată întrucât s-au invocat texte de lege străine

de obiectul pricinii, iar de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

că s-a ignorat existența unor norme care trebuiau aplicate obligatoriu

în cauză, au fost aplicate norme generale, ignorându-se existența unor

norme speciale, au fost aplicate norme unor împrejurări care, de fapt, implică

incidența unor alte norme, au fost interpretate în mod necorespunzător

texte normative, faptele reținute fiind greșit calificate în raport cu

exigentele textelor de lege.

Recurentul a invocat

faptul că instanța de apel ar fi săvârșit un exces de putere

prin interpretarea art. 15 și art. 1353 C. civ. prin scoaterea din contextul

civil și extinderea interpretării lor raportat la exercitarea unor drepturi

procesuale, raportat la care trebuia aplicat art. 12 C. proc. civ.

Toate aceste articole

reglementează exercitarea cu bună credință a drepturilor civile,

respectiv procesual civile. Criteriile de determinare a exercitării cu bună

credință a drepturilor și cu depășirea limitelor de exercitare

a dreptului sunt aceleași în materie civilă ca și în materie procesual

civilă, art. 12 C. proc. civ. nefăcând altceva decât să transpună

în plan procesual civil reglementarea din dreptul civil.

Or, instanțele

de fond au ținut cont de modul de săvârșire a faptei pretins ilicite,

și anume în legătură cu exercitarea unor drepturi procesual civile.

Susținerile

recurenților în sensul aplicării în mod greșit a art. 15 și

art. 1353 C. civ. în cauză întrucât între aceștia și pârât nu ar

exista un raport juridic civil este în contradicție cu chiar formularea prezentei

acțiuni care se bazează pe răspunderea civilă delictuală.

Acesta este raportul juridic civil existent între părți, temeinicia acțiunii

verificându-se în raport cu prevederile art. 1357 C. civ.

Orice drept, nu

numai cele procesual civile, trebuie exercitat în limitele scopului în vederea căruia

a fost recunoscut de lege și astfel încât să nu se încalce drepturile

unei alte persoane.

În speță,

prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat repararea

prejudiciului nepatrimonial cauzat prin fapta ilicită a pârâtului care, prin

expresiile folosite în timpul ședințelor de judecată și prin

tonul cu care a făcut aprecieri la adresa reclamantului-avocat a lezat în mod

grav onoarea și reputația reclamanților; au învederat că se

impune interzicerea faptei ilicite săvârșite, iminente și repetate,

încetarea producerii faptei și restabilirea drepturilor atinse.

Instanța

de apel a reținut recunoașterea dreptului la respectarea demnității

persoanei de normele generale și speciale invocate de reclamanți și

că atingerea adusă onoarei și reputației persoanei este interzisă,

limitările prevăzute de lege fiind de strictă interpretare.

Instanța

de apel nu a exclus ca atingerea adusă acestui drept al personalității

reclamantului apelant, avocat de profesie, în această calitate, dar și

ca persoană fizică, să aducă prejudicii cabinetului individual

de avocatură, și a reținut că în situația în care o persoană

cu discernământ încalcă interdicția de a aduce atingere acestui drept

va fi obligată la repararea integrală a prejudiciilor cauzate prin încălcare,

conform dispozițiilor art. 1349 alin. (1), (3) C. civ., răspunderea sa

fiind angajată în situația întrunirii condițiilor cerute cumulativ

de dispozițiile art. 1357 C. civ.

Instanța

de apel a reținut că, arătând starea de fapt în condițiile

art. 194 lit. d) C. proc. civ., reclamanții s-au referit la afirmațiile

pârâtului din ședințele de judecată din 09 octombrie 2013 și

23 octombrie 2013 în Dosarul nr. x/325/2013 al Judecătoriei Timișoara

și că au solicitat ca, fiind constatat caracterul ilicit al faptei repetate

a pârâtului, să fie interzisă fapta săvârșită și iminentă

și producerea acesteia, cu consecința restabilirii drepturilor atinse

și a reparării patrimoniale a prejudiciului.

În mod corect

a constatat instanța de apel că, respingând cererea în reparație

formulată de reclamanți, prima instanță de fond a reținut

că susținerile pârâtului la termenele de judecată indicate de reclamanți

nu constituie faptă ilicită în sensul art. 1357 C. civ. și că,

astfel, nu poate fi angajată răspunderea delictuală a pârâtului cu

consecința reparării prejudiciului invocat de reclamanți, în modalitățile

solicitate de aceștia în condițiile art. 253 alin. (3), (4) C. civ., câtă

vreme una dintre condițiile cumulativ cerute de norma legală sus-menționată,

nu este întrunită în cauză.

Pe de altă

parte, în mod corect s-a constatat că, nefiind constatat caracterul ilicit

al faptelor, nu putea fi interzisă săvârșirea faptei ilicite și

iminente prin încetarea producerii acestor fapte pe viitor. Ca atare, referirea

recurenților la art. 253 alin. (1) C. civ. nu poate fi reținută.

În ceea ce privește

constatarea instanțelor de fond în sensul că faptele imputate de către

reclamanți nu sunt ilicite, la această concluzie s-a ajuns argumentat,

avându-se în vedere circumstanțele de fapt în speță, așa cum

au rezultat din interpretarea probelor administrate.

Din considerentele

deciziei atacate rezultă că instanța a fost preocupată în analizarea

justului echilibru dintre dreptul la liberă exprimare al pârâtului în exercitarea

dreptului la un proces echitabil și dreptul la reputație al recurenților,

raportându-se pe larg la circumstanțele concrete ale cauzei, pentru a ajunge

la concluzia că pârâtul și-a exercitat dreptul în limitele sale.

În consecință,

sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct.

4, 6, 8 C. proc. civ.

Recurentul a mai

susținut că ar fi un motiv de nulitate absolută faptul că respingerea

excepției de nelegalitate nu se regăsește în dispozitivul încheierii

din 15 octombrie 2014, fără a preciza textul de lege care ar impune ca

orice dispoziție a instanței asupra oricărei probleme invocate de

părți la un anumit termen să figureze în dispozitivul încheierii.

Așa cum rezultă din partea introductivă a încheierii din 15

octombrie 2014, instanța a respins excepția de nelegalitate vizând organizarea

și administrarea serviciului public al justiției cu motivarea că

actul invocat de apelanți nu este supus controlului legalității în

condițiile invocate.

Afirmația

generală a recurentului de la finalul recursului în sensul că „[reiterează]

toate motivele de nelegalitate expuse în demersul [său] judiciar, precum și

toate textele speciale extrapolate de către cele două instanțe de

la cuvenita lor aplicare” nu poate constitui un motiv de recurs care să poată

fi analizat, în calea de atac trebuind arătate concret criticile argumentate

față de considerentele socotite nelegale.

În consecință,

în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat,

recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții A. și Cabinet individual de avocat B.

împotriva deciziei nr. 147 din 22 octombrie 2014 și a încheierii de ședință

din data de 15 octombrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 8 martie 2016.