ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 500/2016

Decizia nr. 500/2016 Prin cererea din 30 octombrie 2013, reclamanții A. și Cabinet Individual de Avocat B. au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța în contradictoriu cu pârâtul C., să se constate că drepturile lor nepatrimoniale au fost lezate în mod grav, iremediabil, solicitând interzicerea faptei ilicite săvârșite și iminente; încetarea producerii acesteia; constatarea caracterului ilicit al faptei, repetate, dat fiind prejudiciul creat, care subzistă; restabilirea drepturilor atinse, atât ca persoana fizica, cât și ca profesionist, prin obligarea pârâtului pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare în M. Of. Partea a IV-a; repararea prejudiciului prin prezenta cale a acțiunii în despăgubiri sau în reparație patrimonială a prejudiciului, chiar nepatrimonial, cauzat, solicitând obligarea la plata sumei de 1.000.000 euro - echivalentul în moneda națională raportat la cursul valutar de schimb curent, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 108/PI din 21 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2013 a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A. și Cabinetul Individual de Avocat B., în contradictoriu cu pârâtul C. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, solicitând schimbarea acesteia și admiterea cererii de chemare în judecată. La data de 17 septembrie 2014 reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5, 131 alin. (2), art. 131 alin. (1) și (2) ș.a. din Legea nr. 304/2004, modificată, precum și a art. 29 din O.U.G. nr. 103/2013, în raport cu art. 1/3-5, 2/2, 20, 21/1-3, 26/2, 53, 73/2 lit. l), 115/6, 124/2-3, 126/1-2, 5 prima teză, 148/2, 4, 154 din Constituție, solicitând sesizarea Curții constituționale cu excepția invocată în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție, art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.

Prin încheierea din data de 15 octombrie 2014 Curtea de apel a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale. Prin decizia nr. 147 din 22 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de reclamanții A., împotriva sentinței civile nr. 108/PI din 21 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/30/2013 în contradictoriu cu pârâtul C. Împotriva acestei decizii și a încheierii din data de 15 octombrie 2014 au declarat recurs reclamanții A. și Cabinet individual de avocat B. În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei reclamanții au solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel, invocând în drept dispozițiile art. 488 pct. 1, 3, 4, 5, 6, 8 C. proc.

civ. În baza primului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, întrucât cauza nu a fost soluționată de un complet specializat, invocând dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. Completul care a soluționat cauza în apel s-a mai pronunțat în cauzele soților C., iar soluțiile au fost date în favoarea (directă și indirectă) a intimatului C. Incompatibilitatea judecătorilor constituie un motiv de casare, întrucât situațiile prevăzute la art. 41 C. proc. civ. evocă o „incompatibilitate absolută", o „incompatibilitate obiectivă", „funcțională", „organică" căreia i se asociază o excepție de incompatibilitate peremptorie, absolută.

Independența Curții de Apel Timișoara și a Tribunalul Timiș, în raport cu puterea executivă, este contestabilă, ca urmare a prorogării succesive a aplicării art. 136 din Legea nr. 304/2004. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenții au arătat că excesul de putere se manifestă sub forma de intruziune în sfera altei autorități, contestă puterea legiuită a textelor se pronunță pe cale de dispoziții generale judecătorii încalcă principiul separației puterilor, fără să discearnă între putere și autoritate judecătorească. Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au arătat că au fost invocate texte de lege străine de obiectul pricinii, ceea ce impune casarea hotărârii.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, s-a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept material întrucât s-a ignorat existența unor norme speciale în cauză, fiind aplicate norme generale. Au fost interpretate în mod necorespunzator texte normative, faptele reținute fiind greșit calificate în raport cu exigențele textelor de lege. Sub acest aspect se arată că soluția instanței de apel, în asimilarea soluției primei instanțe, situează libertatea de exprimare a intimatului C. (reclamant în contextul Dosarului nr. x/325/2013 al Judecatoriei Timișoara) deasupra libertății de exprimare a apărării, supraordonand-o și evaluând-o negativ. Se apară ilicitul, invectiva repetată, agresiunea verbală și se discriminează apărarea sub forma ilicită a unei presiuni puse pe apărare.

A nu garanta dreptul la apărare pentru adversarul lui C., a justifica comportamentul indecent al acestuia, care îl injuriază public pe avocatul părții adverse, a înlătura orice protecție pentru avocat, înseamnă o subordonare, o confiscare a exercițiului liber și independent al avocatului în favoarea părții adverse. Art. 252 C. civ., reglementând „Mijloace de apărare", la alin. (1), are în vedere și acele drepturi nepatrimoniale, nu doar cele care „au fost încălcate" ci și: „(...) ori amenințate". Nu se poate nega materialitatea faptelor, prejudiciul prezent și viitor ori iminența altor fapte de aceeași natură, „amenințătoare" pentru exercițiul profesiei de avocat într-o societate democratică.

Potrivit motivării instanței din apel, art. 15 C. civ. este aplicat implicit, per a contrario, în sensul ca nu s-ar fi săvârșit vreun abuz de drept, fiindcă C. își poate exercita un „drept" în mod abuziv. Lipsa caracterului ilicit al „faptelor" săvârșite de C. nu poate fi justificată prin art. 15 C. civ. - acest text referindu-se la un raport juridic de drept civil, având izvorul într-un ilicit demonstrat, flagrant, iar sintagmei „contrar bunei-credințe" nu i se poate aplica decât contrariul acesteia, prin interpretarea noțiunii de bună-credință definită prin art. 14 C. civ., dar strict la exprimarea „orice persoană fizică (...) trebuie să iși exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri", or, C. nu are în raport că reclamanții nicio obligație sau drept civil.

În opinia recurenților reclamanți, instanța de apel s-a referit la contextul faptic, dar a schimbat materiile, normele și contextul lor de aplicare legitimă, în sensul că a confundat art. 12 C. proc. civ., referitor la buna-credință, cu art. 14, art. 15 și art. 1353 C. civ. Instanța de apel, verificând raționamentul și, implicit, soluția instanței de fond, a omis dispozițiile art. 12 C. proc. civ., deși, în argumentarea soluției -contestabilă- se referă la comportamentul lui C. în instanța, în două ședințe diferite. Soluțiile instanțelor de fond încalcă drepturile procesuale ale părții, pârâta în Dosarul nr. x/325/2013, D., fiindcă se justifică în mod nelegal invectivarea, calomnierea și agresiunile exercitate asupra avocatului acesteia.

Instanța de apel a urmat un alt traseu, în drept civil, mizând pe faptul ca acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 252 C. civ., deși obiectul acesteia este restrâns de către instanță, fară a se discerne între causa petendi și causa debendi. Buna-credință este criteriul unic și fundamental pentru calificarea exercitării drepturilor sau indeplinirea obligațiilor procesuale. Ignorarea sau încalcarea acestui crtiteriu atrage răspunderea pentru exercitarea abuzivă a drepturilor. Buna-credință este o regulă morală care exprimă sau impune o voință sau un comportament civilizat, conform regulilor dreptului, ca formă de obiectivare a valorilor și intereselor comune, asumate de comunitate sau formulate de ea.

Principiul bunei-credințe este și un principiu convențional, de drept european și constituțional, ce impune justificat a se considera că există un drept fundamental la un comportament conform cu principiul bunei-credințe, un drept care, el însuși, nu se poate exercita abuziv. Au mai arătat recurenții reclamanți că abuzul de drept este o sursă distinctă de responsabilitate civilă, iar condițiile abuzului și ale răspunderii pe care o o angajează pot fi considerate următoarele: a) existența unui drept subiectiv sau a unei obligații legale; b) săvârșirea unei fapte ilicite prin exercitarea sau prin neexercitarea dreptului subiectiv ori a unei obligații subiective; c) prejudiciul patrimonial sau moral; d) raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu; e) vinovăția autorului faptei ilicite.

Răspunderea pentru neîndeplinirea cu bună-credință și a obligațiilor procesuale excede în raport cu dispozițiile art. 57 din Constituția României. De asemenea, s-a arătat că factorii care sunt luați în considerare la aprecierea proportionalitații unei ingerințe în libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenție, sunt echitatea procedurii, garanțiile procesuale asigurate (cauza Steel și Morris c. Regatului Unit, nr. 68416701, hot. din 15.02.2005, parag. 95). Pentru a se determina proportionalitatea ingerinței, trebuie puse în balanță, pe de o parte, exigentele protecției interesului aparent lezat prin exercitarea libertății de exprimare (reputația și drepturilor altora) și, pe de altă parte, interesul comunicării/primirii informațiilor/ideilor respective, în vederea realizării unui just echilibru între cele două interese prezente, acest demers urmând să se realizeze prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei.

Astfel, a rezultat că C. are un comportament licit, având dreptul să injurieze grav avocatul părții adverse, fară a fi sancționat pentru vreun abuz în exercițiul drepturilor sale procesuale, nu doar în raport cu avocatul, dar și în raport cu partea adversă reprezentată de avocatul calomniat. Totodată, recurenții reclamanți arată că soluția privind excepția de nelegalitate, respinsă în mod nelegal, nu se regăsește în dispozitivul încheierii din 15 octombrie 2014, ceea ce constituie motiv de nulitate absolută. În motivarea recursului declarat împotriva încheierii din data de 15 octombrie 2014 recurenții au invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8, dar și pct. 4, 5, 6, arătând că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, în esență, întrucât „de buna constituire a organului depinde buna sa utilizare” și întrucât nu trebuie „disociată forma de fond”.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 15 octombrie 2014 sunt de reținut următoarele. În motivarea încheierii prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată de către reclamanți instanța de apel a reținut că dat fiind obiectul litigiului cu care instanța a fost sesizată normele legale criticate ca nefiind constituționale nu au legătură cu soluționarea apelului declarat, o eventuală constatare a lor ca nefiind conforme Constituției neavând relevanță pentru soluționarea cauzei. Reclamanții au invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5, 131 alin. (2), art. 131 alin. (1) și (2) ș.a.

din Legea nr. 304/2004, modificată, precum și a art. 29 din O.U.G. nr. 103/2013, în raport cu art. 1/3-5, 2/2, 20, 21/1-3, 26/2, 53, 73/2 lit. l), 115/6, 124/2-3, 126/1-2, 5 prima teză, 148/2, 4, 154 din Constituție. Articolele a căror neconstituționalitate a fost invocată vizează amânarea trecerii bugetului judecătoriilor tribunalelor și curților de apel de la Ministerul Justiției la Înalta Curte de Casație și Justiție, fapt considerat de către reclamanți ca aducând atingere independenței justiției.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia, iar potrivit alin. (5) al aceluiași articol dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Atâta timp cât obiectul litigiului nu îl reprezintă stabilirea dacă instanțele judecătorești sunt independente sau nu în funcție de cine deține bugetul acestora, în mod corect instanța de apel a interpretat prevederile art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, considerând inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Acest recurs a fost analizat prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Deși recurentul a invocat și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 nu au fost identificate motive de fapt care să se circumscrie acestora. Referitor la recursul formulat împotriva deciziei nr. 147 din 22 octombrie 2014, în cadrul primului motiv recurentul a invocat, pe de o parte, greșita alcătuire a completului de judecată care ar fi trebuit să fie un complet specializat, conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, fără a indica în mod concret de ce consideră că nu ar fi fost specializat completul de judecată de la secția I civilă a Curții de Apel Timișoara să judece un litigiu civil, astfel aceste susțineri sunt nefondate.

Recurentul a mai invocat faptul că instanța de apel ar fi fost incompatibilă, conform art. 41 C. proc. civ., pentru că s-ar mai fi pronunțat în cauzele soților C. și chiar în propria cauză, când pârât era Curtea de Apel Timișoara. Și aceste susțineri sunt nefondate întrucât incompatibilitatea prevăzută de art. 41 alin. (1) C. proc. civ., pe de o parte, privește soluționarea aceleiași pricini în diferite stadii procesuale iar nu soluționarea unor litigii diferite având aceleași părți, iar, pe de altă parte, privește judecătorii care fac parte dintr-un complet iar nu o instanță ca instituție. Dacă un judecător a soluționat un litigiu în care a fost parte Curtea de Apel Timișoara nu însemnă că și-a judecat propria pricină, pentru a fi aplicabil vreun alt caz de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 42 C. proc.

civ. Recurentul a mai considerat că s-ar încadra în categoria incompatibilităților absolute faptul că independența Curții de Apel Timișoara ar fi contestabilă în raport cu puterea executivă, întrucât bugetul acestei instanțe ar fi administrat de Ministerul Justiției. Așa cum s-a reținut anterior art. 41 și 42 C. proc. civ. vizează incompatibilitatea judecătorilor care fac parte dintr-un complet iar nu a unei instituții judecătorești, astfel că analiza temeiniciei unei astfel de susțineri este nerelevantă raportat la motivul de recurs invocat, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Constatarea neconstituționalității unor articole este de competența Curții Constituționale prin aplicarea unei proceduri strict prevăzută de lege, instanțele de judecată neputând analiza și înlătura de la aplicare articole de lege considerate de părți neconstituționale.

Ținând cont că obiectul prezentului litigiu nu îl reprezintă stabilirea dacă instanțele judecătorești sunt independente sau nu în funcție de cine deține bugetul acestora, sunt nerelevante susținerile privind afectarea independenței justiției prin prorogarea aplicării art. 136 din Legea nr. 304/2004. Mai mult, până în prezent C.E.D.O. nu a constatat că nu ar fi compatibilă cu art. 6 parag. 1 din Convenție amânarea trecerii bugetului instanțelor de la Ministerul Justiției la Î.C.C.J. Referitor la fondul cauzei, recurentul a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 8 C. proc. civ. Recurentul nu a invocat motive de fapt care să poată fi încadrate în prevederile art. art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc.

civ., motivele de recurs privind greșita interpretare a unor texte de lege sau principii de drept, încadrându-se în prevederile pct. 8, iar nu ale pct. 4. Legat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea apare ca fiind nemotivată întrucât s-au invocat texte de lege străine de obiectul pricinii, iar de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că s-a ignorat existența unor norme care trebuiau aplicate obligatoriu în cauză, au fost aplicate norme generale, ignorându-se existența unor norme speciale, au fost aplicate norme unor împrejurări care, de fapt, implică incidența unor alte norme, au fost interpretate în mod necorespunzător texte normative, faptele reținute fiind greșit calificate în raport cu exigentele textelor de lege.

Recurentul a invocat faptul că instanța de apel ar fi săvârșit un exces de putere prin interpretarea art. 15 și art. 1353 C. civ. prin scoaterea din contextul civil și extinderea interpretării lor raportat la exercitarea unor drepturi procesuale, raportat la care trebuia aplicat art. 12 C. proc. civ. Toate aceste articole reglementează exercitarea cu bună credință a drepturilor civile, respectiv procesual civile. Criteriile de determinare a exercitării cu bună credință a drepturilor și cu depășirea limitelor de exercitare a dreptului sunt aceleași în materie civilă ca și în materie procesual civilă, art. 12 C. proc. civ. nefăcând altceva decât să transpună în plan procesual civil reglementarea din dreptul civil.

Or, instanțele de fond au ținut cont de modul de săvârșire a faptei pretins ilicite, și anume în legătură cu exercitarea unor drepturi procesual civile. Susținerile recurenților în sensul aplicării în mod greșit a art. 15 și art. 1353 C. civ. în cauză întrucât între aceștia și pârât nu ar exista un raport juridic civil este în contradicție cu chiar formularea prezentei acțiuni care se bazează pe răspunderea civilă delictuală. Acesta este raportul juridic civil existent între părți, temeinicia acțiunii verificându-se în raport cu prevederile art. 1357 C. civ. Orice drept, nu numai cele procesual civile, trebuie exercitat în limitele scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege și astfel încât să nu se încalce drepturile unei alte persoane.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin fapta ilicită a pârâtului care, prin expresiile folosite în timpul ședințelor de judecată și prin tonul cu care a făcut aprecieri la adresa reclamantului-avocat a lezat în mod grav onoarea și reputația reclamanților; au învederat că se impune interzicerea faptei ilicite săvârșite, iminente și repetate, încetarea producerii faptei și restabilirea drepturilor atinse. Instanța de apel a reținut recunoașterea dreptului la respectarea demnității persoanei de normele generale și speciale invocate de reclamanți și că atingerea adusă onoarei și reputației persoanei este interzisă, limitările prevăzute de lege fiind de strictă interpretare.

Instanța de apel nu a exclus ca atingerea adusă acestui drept al personalității reclamantului apelant, avocat de profesie, în această calitate, dar și ca persoană fizică, să aducă prejudicii cabinetului individual de avocatură, și a reținut că în situația în care o persoană cu discernământ încalcă interdicția de a aduce atingere acestui drept va fi obligată la repararea integrală a prejudiciilor cauzate prin încălcare, conform dispozițiilor art. 1349 alin. (1), (3) C. civ., răspunderea sa fiind angajată în situația întrunirii condițiilor cerute cumulativ de dispozițiile art. 1357 C. civ. Instanța de apel a reținut că, arătând starea de fapt în condițiile art. 194 lit. d) C. proc.

civ., reclamanții s-au referit la afirmațiile pârâtului din ședințele de judecată din 09 octombrie 2013 și 23 octombrie 2013 în Dosarul nr. x/325/2013 al Judecătoriei Timișoara și că au solicitat ca, fiind constatat caracterul ilicit al faptei repetate a pârâtului, să fie interzisă fapta săvârșită și iminentă și producerea acesteia, cu consecința restabilirii drepturilor atinse și a reparării patrimoniale a prejudiciului. În mod corect a constatat instanța de apel că, respingând cererea în reparație formulată de reclamanți, prima instanță de fond a reținut că susținerile pârâtului la termenele de judecată indicate de reclamanți nu constituie faptă ilicită în sensul art. 1357 C. civ.

și că, astfel, nu poate fi angajată răspunderea delictuală a pârâtului cu consecința reparării prejudiciului invocat de reclamanți, în modalitățile solicitate de aceștia în condițiile art. 253 alin. (3), (4) C. civ., câtă vreme una dintre condițiile cumulativ cerute de norma legală sus-menționată, nu este întrunită în cauză. Pe de altă parte, în mod corect s-a constatat că, nefiind constatat caracterul ilicit al faptelor, nu putea fi interzisă săvârșirea faptei ilicite și iminente prin încetarea producerii acestor fapte pe viitor. Ca atare, referirea recurenților la art. 253 alin. (1) C. civ. nu poate fi reținută. În ceea ce privește constatarea instanțelor de fond în sensul că faptele imputate de către reclamanți nu sunt ilicite, la această concluzie s-a ajuns argumentat, avându-se în vedere circumstanțele de fapt în speță, așa cum au rezultat din interpretarea probelor administrate.

Din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța a fost preocupată în analizarea justului echilibru dintre dreptul la liberă exprimare al pârâtului în exercitarea dreptului la un proces echitabil și dreptul la reputație al recurenților, raportându-se pe larg la circumstanțele concrete ale cauzei, pentru a ajunge la concluzia că pârâtul și-a exercitat dreptul în limitele sale. În consecință, sunt nefondate motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6, 8 C. proc. civ. Recurentul a mai susținut că ar fi un motiv de nulitate absolută faptul că respingerea excepției de nelegalitate nu se regăsește în dispozitivul încheierii din 15 octombrie 2014, fără a preciza textul de lege care ar impune ca orice dispoziție a instanței asupra oricărei probleme invocate de părți la un anumit termen să figureze în dispozitivul încheierii.

Așa cum rezultă din partea introductivă a încheierii din 15 octombrie 2014, instanța a respins excepția de nelegalitate vizând organizarea și administrarea serviciului public al justiției cu motivarea că actul invocat de apelanți nu este supus controlului legalității în condițiile invocate. Afirmația generală a recurentului de la finalul recursului în sensul că „[reiterează] toate motivele de nelegalitate expuse în demersul [său] judiciar, precum și toate textele speciale extrapolate de către cele două instanțe de la cuvenita lor aplicare” nu poate constitui un motiv de recurs care să poată fi analizat, în calea de atac trebuind arătate concret criticile argumentate față de considerentele socotite nelegale.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și Cabinet individual de avocat B. împotriva deciziei nr. 147 din 22 octombrie 2014 și a încheierii de ședință din data de 15 octombrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 martie 2016.