ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 600/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 600/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia Nr. 600/2015

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vâlcea, sub numărul 390/90/2010, reclamanta SC A. SA Râmnicu

Vâlcea, în contradictoriu cu pârâții B. și C. a solicitat obligarea acestora la

plata, în solidar, a sumei evaluată provizoriu la nivelul de 2.000.000 euro,

reprezentând prejudiciul suferit de societate ca urmare a îndeplinirii

necorespunzătoare de către pârâți a atribuțiilor de administratori, precum și

obligarea pârâților la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată.

Petenții B. și C. au

formulat cerere de strămutare, care a fost admisă de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Încheierea nr. 2931 din 23 septembrie 2010, fiind

dispusă strămutarea cauzei de la Tribunalul Vâlcea la Tribunalul Timiș, iar

dosarul a fost înregistrat la această din urmă instanță la data de 20 octombrie

2010.

Prin Sentința civilă

nr. 334 din 13 mai 2014, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a respins ca

neîntemeiată acțiunea reclamantei SC A. SA Râmnicu Vâlcea în contradictoriu cu

pârâții B. și C., obligând reclamanta la plata a câte 7.582,60 lei în favoarea

fiecărui pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de

expert, luând act că pârâții au solicitat cheltuieli de judecată, constând în

onorariu de avocat pe cale separată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Tribunalul a reținut, în esență, că pârâții B. și C. au

deținut calitatea de administratori ai reclamantei SC A. Râmnicu Vâlcea, primul

în perioada ianuarie 2008 - 30 martie 2009, iar al doilea în perioada 30 martie

2009 - 9 octombrie 2009, activitate managerială pe care reclamanta o apreciază

defectuoasă cu consecința unui prejudiciu de aproximativ 2.000.000 euro.

În ceea ce privește

cadrul juridic în care se poate dispune antrenarea răspunderii

administratorilor pentru prejudiciile aduse societății, prima instanță a

reținut că, potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, obligațiile

și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare

la mandat și de cele speciale prevăzute de legea societăților comerciale, în

timp ce, potrivit prevederilor art. 73 lit. d) din același act normativ,

administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru stricta

îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun; în fine,

că, potrivit art. 155 din Lege, administratorii pot fi trași la răspundere

pentru daunele cauzate societății de aceștia prin încălcarea îndatoririlor lor

față de societate.

În acest context,

Tribunalul Timiș a reținut că răspunderea administratorului unei societăți

comerciale are la bază răspunderea contractuală, iar eventualele daune produse

societății trebuie să aibă ca premise vinovăția administratorului, prejudiciul

și legătura de cauzalitate dintre acesta și activitatea administratorului

societății, or, în cauza de față s-a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada

faptului că prejudiciul reclamat, de 2.000.000 euro, este consecința directă a

activității de administrare a societății de către cei doi pârâții.

Cu referire la prima

dintre activitățile prejudiciabile imputată pârâților B. și C. - aceea că în

timpul mandatului de administratori au determinat întârzierea majorării

capitalului social al A. prin conversia în acțiuni a datoriei către stat, fapt

ce a produs consecințe negative grave asupra activității societății - prima

instanță a reținut că majorarea capitalul social prin modalitatea arătată este

reglementată prin acte normative, în special O.U.G. nr. 45/2006 - ulterior

dezavuată chiar de către Statul român care adoptă O.U.G. nr. 163/2008, prin

care este abrogată prima ordonanță de urgență pentru considerentul arătat în

expunerea de motive, respectiv, acela că "nefavorabila conjunctură pe

piața bursieră, națională și internațională conduce la imposibilitatea practică

a recuperării în totalitate a creanței în condițiile O.U.G. nr. 45/2006".

În ceea ce privește

cea de-a doua activitate prejudiciabilă imputată pârâților B. și C. - aceea că

au prezentat în repetate rânduri, în presa accesată de partenerii de afaceri ai

A. și în fața autorităților românești și ale Uniunii Europene, informații

false, denaturate și defăimătoare cu privire la societate -Tribunalul Timiș a

reținut că, aceste acuzații au format și obiect al unei plângeri penale

formulată de reclamantă împotriva celor doi pârâți, însă, prin Rezoluția din 25

ianuarie 2010, dată în Dosarul penal nr. x/P/2009, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Vâlcea a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia, sub

aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea nr.

78/2000, respectiv, folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații

ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane

neautorizate la aceste informații.

Totodată, s-a reținut

că Rezoluția a fost menținută prin Sentința penală nr. 231 din 31 martie 2011 a

Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, rămasă definitivă, pronunțată ca urmare a

respingerii ca nefondată a plângerii formulată de partea vătămată SC A. SA în

temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

Tot în același

context, s-a reținut că afirmațiile imputate celor doi pârâții sunt identice cu

cele care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată soluționată de

Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, prin Sentința civilă nr. 5502 din 28

decembrie 2012, rămasă irevocabilă, prin care a fost respinsă acțiunea

formulată de SC A. SA împotriva D., societate căreia i se imputau aceleași

acțiuni ca și pârâților din prezenta cauză, având în vedere că aceștia erau

reprezentanții legali ai respectivei societăți, or, tribunalul a considerat că

nu poate ignora efectele relative ale puterii de lucru judecat atașate acestei

hotărâri - prin care s-a constat că activitatea destabilizatoare și denigratoare

la adresa reclamantei nu există.

În cauză a fost

efectuată o contraexpertiză contabilă - care a statuat și a concluzionat asupra

evoluției economice financiare a societății reclamante, stabilindu-se că

aceasta a avut o evoluție negativă în perioada 2008 - 2009, dar că această

evoluție s-a datorat unui complex de factorii financiari, bancari, contabili,

în care nu se regăsesc nicidecum activitățile imputate celor doi

administratorii pârâți, aspect din care rezultă faptul că în niciun mod,

activitățile pârâților ar fi cauzat sau ar fi completat, în mod direct sau

indirect, cauzele care au influențat negativ societatea reclamantă.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat apel reclamanta SC A. SA, reprezentată

prin consorțiul de administratori E. și F., precum și prin administratorul

special G., solicitând anularea hotărârii apelate, admiterea acțiunii și

obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 2.000.000 euro,

reprezentând prejudiciul suferit de societate ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare

a atribuțiilor de administratori, cu cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel

Timișoara, secția a II-a civilă, prin Decizia civilă nr. 606 din 17 septembrie

2014 a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SA în insolvență,

reprezentată prin consorțiul de administratori judiciari E. și F., precum și

prin administratorul special G., fiind obligată reclamanta SC A. SA către

pârâții H. și C. la plata sumei de 13.258,8 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată parțiale în apel.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat că motivul pentru care operațiunea de conversie în

acțiuni a datoriei către stat nu s-a finalizat în sensul dorit de reclamantă

este acela că însuși Statul român a refuzat o atare conversie, pentru

considerentele indicate în expunerea de motive a O.U.G. nr. 163/2008,

respectiv, pentru aceea că "nefavorabila conjunctură pe piața bursieră,

națională și internațională conduce la imposibilitatea practică a recuperării

în totalitate a creanței în condițiile O.U.G. nr. 45/2006".

În ceea ce privește

pretinsa declanșare, începând cu luna martie 2009, a unei campanii de presă

denigratoare la adresa A., Curtea de Apel Timișoara a reținut că reclamanta nu

a dovedit caracterul fals ori tendențios al informațiilor prezentate de pârâți,

în condițiile în care, dificultățile economice cu care se confrunta societatea

erau de notorietate și acestea au fost confirmate atât de auditorii externi,

cât și de rapoartele de expertiză întocmite în cauză - în cuprinsul cărora s-a

arătat că SC A. a fost o societate cu risc mare de creditare încă de la

sfârșitul anului 2007 și că diminuarea activului net al societății și

deteriorarea situației financiare a acesteia s-au produs de dinaintea perioadei

în care pârâții au funcționat ca administratori. De altfel caracterul de

notorietate al problemelor existente la societatea A. SA este afirmat de însuși

Guvernul României în preambulul O.U.G. nr. 163/2008.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, în termen legal, atât reclamanta SC A. SA prin

consorțiul de administratori judiciari I. și J., cât și pârâții C. și B.

Recursul reclamantei

SC A. SA a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, iar pe fond

obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 2.000.000 euro, reprezentând

prejudiciul suferit de reclamantă.

În argumentarea

criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta

susține că în cadrul apelului, intimații C. și B. au invocat prin întâmpinare

excepția nulității căii de atac ca urmare a netimbrării apelului, iar prin

răspunsul la întâmpinare aceasta a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 77

din Legea nr. 85/2006, acțiunile introduse de administratorul judiciar pentru

recuperarea creanțelor sunt scutite de taxe de timbru, iar din considerentele

deciziei se constată că instanța de apel nu s-a pronunțat pe această excepție

și nici nu a reținut apărările invocate de SC A. SA.

Cu privire la

motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., recurenta susține că instanța nu a analizat toate susținerile din cererea

de chemare în judecata și din apel, având în vedere că prin aceste cereri, au

fost dezvoltate toate condițiile răspunderii contractuale, respectiv eventualele

daune produse societății, vinovăția administratorilor, prejudiciu și legătura

de cauzalitate dintre aceștia și activitatea administratorului societății,

reținându-se doar că reclamanta nu a făcut dovada faptului că prejudiciul

reclamat de 2.000.000 euro este consecința directă a activității de

administrare a societății de către cei doi pârâți.

În acest sens, arată

că în cauză a fost efectuată o expertiză contabilă, instanța admițând și

experți observatori din partea ambelor părți, conform art. 201 alin. (5) C.

proc. civ., iar opinia separată la raportul de expertiză contabilă judiciară

întocmită de către expert contabil judiciar K. depusă la termenul din data de

10 septembrie 2013, prin care se arată ca prejudiciul suferit de SC A. SA este

consecința directă a activității de administrare a societății de către cei doi

pârâți, nu a fost avută în vedere de instanță.

În ceea ce privește

fondul cauzei, recurenta susține că prin cererea introductivă de instanță, s-a

subliniat faptul că răspunderea civilă a administratorului față de societate va

fi o răspundere civilă contractuală pentru nerespectarea obligațiilor rezultate

din mandatul încredințat de asociați, fiind solicitată obligarea pârâților la

repararea, în solidar a prejudiciului suferit de SC A. SA, produs prin faptele

concertate ale celor doi pârâți.

Astfel, faptele

ilicite ale pârâților au constat și în încălcarea dispozițiilor mandatului

acordat pârâților, prin semnarea Acordurilor de confidențialitate, iar în

timpul mandatului acestora de administratori, au determinat întârzierea

majorării capitalului social al SC A. SA prin conversia în acțiuni a datoriei

către stat, fapt ce a produs consecințe negative grave asupra activității

reclamantei, scopul final al pârâților, reprezentând succesiv interesele

acționarului D., acela de preluare a acțiunilor A. la un preț cât mai mic.

În acest sens se

arată că, înainte de prezentarea raportului auditorului, pârâtul B., care încă

deținea funcția de administrator al A., a depus, prin intermediul D. o

reclamație la Parlamentul European - Comisia pentru Petiții, petiția

înregistrată în 6 martie 2008 - Anexa nr. 4 - prin intermediul D., prin care a

reclamat conversia creanțelor AVAS, ca fiind ajutor de stat nelegal acordat A.,

deși măsura nu era implementată.

Mai susține recurenta

că, începând cu luna martie 2008, D., prin reprezentanții săi, a început o

campanie de presă denigratoare la adresa SC A. SA, în presa din România, iar

cei doi pârâți au prezentat în repetate rânduri, în presa accesată de

partenerii de afaceri ai A. și în fața autorităților românești, precum și ale

Uniunii Europene, informații false, denaturate și defăimătoare cu privire la SC

A. SA.

În această situație,

recurenta consideră că săvârșirea în mod repetat a acestei fapte, în perioada

deținerii funcției de administrator, pârâții au încălcat cu bună știință

obligația de exercitare a mandatului cu prudență și diligenta unui bun

administrator, potrivit art. 144

1

din Legea nr. 31/1990.

Tot în același

context, se susține că, începând cu luna martie 2009, campania de presă

împotriva SC A. SA a fost extinsă și în media internațională, întrucât în

datele de 16 și 17 martie 2009, pârâtul C. a declarat pentru L. - autoritate de

referință pentru industria chimică - ce publica toate cotațiile de preț, precum

și informații de care se ținea cont pentru stabilirea situației și strategiilor

din această industrie, că SC A. SA risca falimentul.

În presă și în

documentele adresate unor diverse autorități, inclusiv ale Uniunii Europene,

pârâții B. și C. au criticat nefondat și defăimat planurile și strategiile de

dezvoltare ale societății reclamante, în special cu privire la oportunitatea

achiziției unității de petrochimie din cadrul M. Pitești de la N., aceasta,

deși B. a încercat în anul 2007 să preia prin D. unitatea de petrochimie de la

M. Pitești, context în care C. declara în presă că această unitate este vitală

pentru ca A. să-și poată continua activitatea.

Această manifestare,

fiind în contradicție totală cu angajamentele de fidelitate față de SC A. SA,

semnate de B. și C. la dobândirea calității de administrator al societății,

pârâții asumându-și obligația de a răspunde civil, penal sau administrativ,

pentru toate daunele morale și materiale determinate de încălcarea obligației

de fidelitate, astfel cum a fost aceasta descrisă în conținutul angajamentelor.

În ceea ce privește

vinovăția administratorilor, recurenta apreciază că toate elementele faptice

prezentate descriu atitudinea subiectivă a pârâților sub forma intenției,

concluzionând existența unui comportament concertat având ca scop prejudicierea

în mod ireversibil și nejustificat a imaginii SC A. SA, la un prejudiciu

semnificativ estimat la valoarea în lei a sumei de 2.000.000 euro.

Referitor la legătura

de cauzalitate între faptele pârâților și prejudiciul cauzat societății SC A.

SA, recurenta arată că există o cauzalitate directă, reflectându-se prin

creșterea dobânzilor, ce a fost o consecință directă și imediată a diminuării

ratingului de îndatorare al societății datorită afirmațiilor nefondate făcute în

presă și în mediile de afaceri de către pârâți, foștii administratori, iar

băncile finanțatoare au comunicat societății modificarea condițiilor de dobândă

și comisioane, ulterior afirmațiilor din presă. De asemenea, afirmațiile

nefondate ale pârâților au avut efecte imediate asupra activității societății,

clienți și furnizori importanți ai SC A. SA manifestându-și îngrijorarea și

solicitând garanții de livrare și de plată pentru continuarea colaborării.

Pentru aceste motive,

recurenta SC A. SA solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și

obligarea pârâților la plata, în solidar a sumei de 2.000.000 euro,

reprezentând prejudiciul suferit de societate ca urmare a îndeplinirii

necorespunzătoare de către pârâți a atribuțiilor de administratori în

societate, cu obligarea acestora la suportarea cheltuielilor de judecată

ocazionate de prezentul proces, precum și reducerea cheltuielilor de judecată

din apel, respectiv onorariul avocațial în cuantum de 13.258,8 lei, întrucât

cauza a avut un singur termen de judecată, iar potrivit art. 274 alin. (3) C.

proc. civ., instanța are posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată,

raportat la munca depusă de avocat.

Recursul declarat de

pârâții C. și B. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate,

respectiv în ceea ce privește respingerea de către instanța de recurs a cererii

de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță.

În argumentarea

acestui motiv de recurs, pârâții arată că, așa cum rezultă din dispozitivul

Sentinței nr. 334 din 13 mai 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, aceștia au

solicitat suma de 7.582,60 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu de expert, rezervându-și dreptul ca celelalte cheltuieli

de judecată să fie solicitate pe cale separată, iar din cuprinsul înscrisului

depus în apel la termenul din 10 septembrie 2014, reprezentând situația

defalcată a cheltuielilor de judecată efectuate în ambele faze procesuale ale

prezentei cauze, cuantumul total al acestor cheltuieli a fost de 22.959,05 lei.

Astfel, instanța de

apel a acordat doar suma de 13.258,8 lei, reprezentând cheltuieli de judecată

efectuate în apel, respectiv onorariu avocațial, respingând în mod nelegal,

cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în fond în

cuantum de 19.959,05 euro, considerând că acestea nu pot fi acordate, întrucât

nu au fost solicitate în primă instanță, aspect care este în totală

contradicție cu realitatea existentă în dosar.

Prin întâmpinarea

depusă de intimații-pârâți C. și B. la data de 16 februarie 2015, aceștia au

solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta SC A. SA și menținerea

deciziei pronunțate în apel ca fiind legală și temeinică, având în vedere că în

aceeași manieră în care recurenta a procedat și în fața instanței de apel, prin

prezentul recurs a reluat practic în totalitate alegațiile deduse deja analizei

primei instanțe.

Analizând criticile

aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte

constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursurile declarate de

reclamanta SC A. SA prin consorțiul de administratori judiciari I. și J. și de

pârâții C. și B. să fie respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul reclamantei

SC A. SA prin consorțiul de administratori judiciari I. și J.:

În ceea ce privește

susținerea reclamantei, potrivit căreia instanța de apel nu s-ar fi pronunțat

cu privire la excepția nulității apelului invocată de intimații-pârâți, se constată

că acest motiv de recurs nu poate fi primit, fiind lipsit de interes, având în

vedere că această critică putea fi susținută doar de recurenții-pârâți, dacă

s-ar fi considerat prejudiciați din acest punct de vedere, însă contrar celor

susținute de SC A. SA, instanța de apel s-a pronunțat asupra excepției

nulității apelului prin încheierea de amânare a pronunțării din data de 10

septembrie 2014, care face parte integrantă din prezenta decizie, sens în care

s-a dispus respingerea acesteia, apreciind că potrivit dispozițiilor art. 77

din Legea nr. 85/2006 apelanta SC A. SA este scutită de la plata taxei

judiciare de timbru.

Referitor la motivul

de recurs, potrivit căruia instanța de apel ar fi omis să analizeze elementele

răspunderii contractuale, se constată că această afirmație este nefondată,

întrucât instanța de apel a analizat în conținutul hotărârii pronunțate fiecare

faptă invocată de recurenta-reclamantă, concluzionând că nu s-a dovedit

existența niciuneia din faptele invocate și pretins a fi săvârșite de pârâți.

De asemenea, nu poate

fi primită nici afirmația reclamantei, potrivit căreia instanța de apel în mod

greșit nu a ținut cont de opinia separată a expertului parte a acesteia, K. și

a validat doar concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză,

întrucât aceste concluzii nu pot constitui probe, deoarece opinia expertului

asistent poate avea cel mult valoare de obiecțiuni la raportul de expertiză.

În ceea ce privește

criticile reclamantei, potrivit cărora pârâții ar fi determinat întârzierea

majorării capitalului social al SC A. SA, prin conversia în acțiuni a datoriei

către stat nu poate fi primită, întrucât poziția Statului Român cu privire la

conversia în acțiuni a creanței AVAS a fost menținută și prin Hotărârea

Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor SC A. SA din 10 septembrie 2012,

în cadrul căreia, Statul Român, în calitate de acționar majoritar al SC A. SA a

votat împotriva majorării capitalului social al SC A. SA prin conversia în

acțiuni a creanței în valoare de 1.128.647.772 lei deținute de AVAS față de

societate.

Critica reclamantei,

cu privire la sesizarea depusă la Parlamentul European - Comisia pentru

Petiții, se constată nefondată, având în vedere că demersurile acționarului D.

în fața Comisiei Europene și în fața instanțelor române cu privire la existența

unui ajutor de stat ilegal reprezintă exercitarea legitimă a unui drept

consacrat de Constituția României și de Tratatul privind Uniunea Europeană.

Astfel, art. 4 (3) al

Tratatului privind Uniunea Europeană impune Statelor Membre să ia măsurile

necesare pentru a asigura îndeplinirea obligațiilor asumate prin TEU și

Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene și să faciliteze atingerea

sarcinilor UE, precum și să se abțină de la orice acțiuni capabile să pună în pericol

atingerea obiectivelor UE - așa-numita "Obligația de loialitate față de

UE" - Funcționarea pieței interne pe baza competiției libere se numără

printre obiectivele UE și drept urmare, în virtutea obligației de loialitate

față de UE, statele membre și organele acestora, inclusiv instanțele naționale,

trebuie să pună pe deplin în aplicare regulile comunitare privind ajutorul de

stat.

În plus, instanțele

naționale nu pot adopta măsuri capabile să îngreuneze excesiv sau să facă

practic imposibilă exercitarea drepturilor conferite prin legislația

comunitară. Aceste măsuri judiciare sunt considerate a fi de natură să

consilieze persoanele fizice cu privire la invocarea drepturilor comunitare și

astfel să submineze eficacitatea ordinii de drept comunitar. Sancțiunile

patrimoniale, cum ar fi penalitățile sau amenzile administrative au fost

considerate a reprezenta măsuri de natură să îngreuneze excesiv sau să facă

practic imposibilă exercitarea drepturilor comunitare, iar din acest motiv,

acestea au fost privite ca fiind incompatibile cu dreptul comunitar. Aceleași

principii se aplică și unei condamnări la plata de daune-interese.

În acest sens, se

constată că prevederile și principiile dreptului comunitar arătate se aplică

acțiunilor în daune pe baza principiului supremației dreptului comunitar și în

consecință, prevederile aplicabile direct și principiile fundamentale ale

dreptului comunitar înlocuiesc normele naționale care le contrazic.

Susținerea

reclamantei, potrivit căreia, pârâții ar fi prezentat opiniei publice

informații false cu privire la situația financiara a SC A. SA și a

managementului acesteia, se constată că nu poate fi primită, având în vedere că

instanțele au reținut situația financiară extrem de dificilă a societății, care

a fost evidențiată de Statul Român la nivel normativ încă din anul 2008, prin

rapoartele auditorilor societății, precum și de către Comisia Europeană prin

deciziile adoptate aflate în dosarul cauzei.

În acest context, se

rețin concluziile rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, în care se arată

că "diminuarea activului net al societății și deteriorarea situației

financiare a SC A. SA s-a produs începând cu anul 2007, anterior perioadei în

care pârâții au funcționat ca administratori în cadrul CA al A. SA".

Acest fapt a fost

reținut în mod corect și de prima instanță care a apreciat că din toate

afirmațiile și luările de poziții ale pârâților nu s-au folosit informații

false, denaturate sau defăimătoare, acestea având la bază date publice ale

societății reclamante și justificări obiective date de situația financiară

precară a acesteia din urmă.

Critica reclamantei,

potrivit căreia pârâții ar fi comunicat în public informații așa-zis

confidențiale sau cu caracter nedefinitiv, referitoare la finanțările și

investițiile preconizate de către SC A. SA, strategii de dezvoltare, bugete de

venituri și cheltuieli, se constată că este nefondată.

Aceasta deoarece,

toate informațiile prezentate de către SC A. SA direct pârâților, în perioada

în care aceștia au deținut funcția de administratori, sau cele obținute în baza

comunicărilor pe care societatea le-a făcut către acționarul D. erau

informații, care în același timp erau publicate și pe site-ul societății,

astfel că, oricine putea avea acces la ele, situație corect reținută și de prima

instanță, cu privire la faptul că aceleași acuzații au făcut și obiectul

Dosarului nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, unde prin

Rezoluția din 25 ianuarie 2010 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

pârâți, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea

nr. 78/2000.

Totodată se reține

că, Rezoluția a fost menținută prin Sentința penală nr. 231 din 31 martie 2011

a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, iar contrar celor susținute de reclamantă,

faptele care au făcut obiectul cercetării din dosarul penal menționat sunt

aceleași ca cele ce au format obiectul Dosarului nr. x/90/2009 al Tribunalului

Vâlcea și fac și obiectul prezentului dosar, recurenta formulând atât împotriva

pârâților cât și împotriva D. diverse cereri, având la baza aceleași acuzații.

În ceea ce privește

susținerile reclamantei, conform cărora pârâții au defăimat și criticat

planurile de dezvoltare și strategie ale SC A. SA, în ceea ce privește

oportunitatea achiziționării M., se constată că sunt nefondate.

În acest sens,

instanțele au reținut punctele de vedere ale pârâților cu privire la

oportunitatea achiziționării M. și au apreciat că acestea nu reprezintă o faptă

pentru care ar putea fi trași la răspundere, ci s-a considerat a fi exprimarea

unei opinii de afaceri, susținută în calitate de reprezentați ai unui acționar

semnificativ al SC A. SA, referitor la faptul ca achiziționarea M. nu ar

reprezenta o investiție rentabilă pentru reclamantă.

Aceste opinii

exprimate cu privire la faptul că achiziționarea M. nu prezenta oportunitate și

rentabilitate s-au dovedit a fi reale, fiind confirmate și de concluziile

Raportului privind cauzele insolventei SC A. SA, redactat de către

administratorul judiciar al reclamantei, raport în care se menționează, că una

din principalele cauze care au condus la starea de insolvență a reclamantei, o

reprezintă achiziționarea unei părți din M., respectiv O.

În acest context,

instanța de apel a apreciat în mod corect faptul că este neîntemeiată

susținerea reclamantei, în sensul că acest vot a fost unul în detrimentul

Societății A. SA și în realizarea intereselor acționarului D., de vreme ce

lipsa de rentabilitate a achiziționării M. în contextul economic dat, a fost

confirmată prin chiar concluziile Raportului privind cauzele și împrejurările

care au determinat insolvența SC A. SA, redactat de către administratorul

judiciar, potrivit prevederilor art. 59 din Legea nr. 85/2006.

Față de această

situație, instanța de apel în mod corect a analizat cu prioritate existența în

cauză a faptei și a prejudiciului ca și elemente ale răspunderii contractuale,

concluzionând pe baza probatoriului administrat, că în speță nu s-a demonstrat

existența niciuneia din faptele invocate de către reclamantă și nici a

prejudiciului pretins a fi suferit de către aceasta, iar față de concluziile

instanței, se constată că nu se mai impunea analiza existenței celorlalte

elemente ale răspunderii contractuale, respectiv a vinovăției și a legăturii de

cauzalitate dintre prejudiciu și faptă.

De asemenea, s-a

reținut în mod corect faptul că expertiza contabilă efectuată care a

concluzionat asupra evoluției economice financiare a societății reclamante a

stabilit că, aceasta a avut o evoluție negativă în perioada 2008 - 2009, dar

instanța a apreciat că, cauzele expuse de experți care au generat această

evoluție s-au datorat unui complex de factori financiari, bancari, contabili în

care nu se regăsesc și activitățile imputate celor doi administratori pârâți.

Recursul pârâților C.

și B.:

În ceea ce privește

criticile aduse de către pârâții C. și B., în susținerea motivului de recurs

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că acestea sunt nefondate.

În argumentarea

acestui motiv de recurs, pârâții susțin că instanța de apel a pronunțat o

hotărâre nelegală, întrucât a acordat în mod nelegal doar suma de 13.258,8 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel, respectiv onorariu

avocațial, respingând cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată

efectuate în fond în cuantum de 19.959,05 euro.

Această critică se

constată că nu poate fi primită, având în vedere că prin Sentința civilă nr.

334 din 13 mai 2014, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a obligat

reclamanta la plata către pârâți la câte 7.582,60 lei fiecare, reprezentând

cheltuieli de judecată constând în onorariu de expert, luând act că pârâții au

solicitat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat pe cale

separată.

Acest aspect a fost

avut în vedere de către instanța de apel, în temeiul dispozițiilor art. 274 C.

proc. civ., ca parte căzută în pretenții, astfel că, reclamanta a fost obligată

la plata către pârâții H. și C. a sumei de 13.258,8 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată parțiale în apel, reprezentând onorariu de avocat suportat pentru

formularea apărărilor în calea de atac, iar în ceea ce privește cheltuielile

reprezentând onorariul de avocat și cheltuielile de transport efectuate la

fond, acestea, în mod corect nu au fost acordate, în condițiile în care

respectivele cheltuieli nu au fost solicitate în primă instanță.

În raport de aceste

considerente, nu se poate constata că în cauză s-au încălcat dispozițiile legii

pentru a se reține motivele invocate de părți și pe cale de consecință,

întrucât critica adusă deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara este

nefondată, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge

ca nefondate recursurile declarate de reclamanta SC A. SA prin consorțiul de

administratori judiciari I. și J. și de pârâții C. și B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta SC A. SA prin consorțiul de administratori

judiciari I. și J. și de pârâții C. și B. împotriva Deciziei civile nr. 606 din

17 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 februarie 2015.

Procesat de GGC - CL