ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1803/2014
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1803/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Deliberând asupra recursului declarat de
partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice
a Județului Vâlcea, constată următoarele:
Prin
sentința penală nr. 92 din data de 01 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul Vâlcea
în Dosarul nr. 4244/90/2012,
în baza art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969,
a fost condamnat inculpatul P.C.N., la 2 ani închisoare.
În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea
nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, a fost condamnat inculpatul
P.C.N. la 3 ani închisoare.
În baza art. 9 alin. (1) din Legea nr.
241/2005, raportat la art. 65 alin. (2) C. pen. 1969, s-a interzis exercitarea de
către inculpat, pe o perioadă de 3 ani, a drepturilor prevăzute de art. 64 lit.
a) teza a II-a C. pen. 1969, art. 64 lit. b) și lit. c) C. pen. 1969, respectiv
dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul
de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, dreptul de a desfășura
o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunilor,
de administrator al unei societăți comerciale.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. 1969,
34 lit. b) C. pen. 1969 și 35 C. pen. 1969, s-a dispus ca inculpatul să execute
pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, alături de pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a,
lit. b) și lit. c) C. pen. 1969, pe o perioadă de 3 ani.
În temeiul art. 71 C. pen. 1969, i s-au
interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit.
b) și c) C. pen. 1969.
În temeiul art. 86
1
C. pen.
1969, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui
termen de încercare de 5 ani, iar în baza art. 86
3
C. pen. 1969 s-a dispus
ca, pe durata termenului de încercare, inculpatul să se supună următoarelor măsuri
de supraveghere: a) să se prezinte, la datele fixate la Serviciul de Probațiune
de pe lângă Tribunalul Vâlcea; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu,
reședință sau locuință și orice deplasare ce depășește 8 zile, precum și întoarcerea;
c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații
de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.
S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor
art. 86
4
C. pen. 1969.
Conform art. 71 alin. (5) C. pen. 1969,
pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii s-a suspendat
și executarea pedepselor accesorii.
În baza art. 6 din Legea nr. 241/2005,
cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, a fost condamnat inculpatul P.L., la
2 ani închisoare.
În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea
nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969, a fost condamnat inculpatul
P.L. la 3 ani închisoare.
În baza art. 9 alin. (1) din Legea nr.
241/2005 raportat la art. 65 alin. (2) C. pen. 1969, s-au interzis pe o perioadă
de 3 ani drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C.pen:
1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective
publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat,
dreptul de a desfășura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru
săvârșirea infracțiunilor, respectiv administrator al unei societăți comerciale.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. 1969,
34 lit. b) C. pen. 1969 și 35 C. pen. 1969, s-a dispus ca inculpatul P.L. să execute
pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, alături de pedeapsa complementară a
interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a,
lit. b) și lit. c) C. pen. 1969, pe o perioadă de 3 ani.
În temeiul art. 71 C. pen. 1969, i s-au
interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit.
b) și lit. c) C. pen. 1969.
În temeiul art. 86
1
C. pen.
1969, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui
termen de încercare de 5 ani, iar în baza art. 86
3
C. pen. 1969 s-a dispus
ca, pe durata termenului de încercare, inculpatul să se supună următoarelor măsuri
de supraveghere: a) să se prezinte la datele fixate la Serviciul de Probațiune de
pe lângă Tribunalul Vâlcea; b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu,
reședință sau locuință și orice deplasare ce depășește 8 zile, precum și întoarcerea;
c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informații
de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existență.
S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor
art. 86
4
C. pen. 1969.
În baza art. 14 C. proc. pen. 1968,
art. 346 C. proc. pen. 1968, raportat la art. 998 C. civ., s-a admis în parte acțiunea
civilă formulată de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală
a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea.
Au fost obligați inculpații, în solidar
și cu partea responsabilă civilmente SC S.I. SRL, la plata către partea civilă a
sumei de 148.745 RON, prejudiciu produs bugetului de stat prin infracțiunile săvârșite,
la care s-au adăugat penalități și majorări conform legii civile, de la data producerii
și până la data executării efective.
În temeiul art. 357 C. proc. pen. 1968,
s-a menținut sechestrul asigurător instituit de Parchetul de pe lângă Judecătoria
Râmnicu Vâlcea.
Pentru a pronunța această sentință, instanța
de fond a constatat că, la data de 22 mai 2001, P.C.N. a fondat societatea comercială
SC S.I. SRL din Râmnicu Vâlcea, înregistrată la Registrul Comerțului de pe lângă
Tribunalul Vâlcea sub nr. xxx, cu sediul social pe str. M.E. din Râmnicu Vâlcea,
județul Vâlcea, având ca obiect principal de activitate „Cafenele și baruri fără
spectacole".
La 02 aprilie 2002, a fost cooptat în societate
P.L. care a dobândit 50% din părțile sociale, precum și funcția de administrator,
pe care a exercitat-o alături de fratele său, P.C.N.
La cererea creditoarei Banca B. SA, prin
sentința civilă nr. 171 din 19 februarie 2007 a Tribunalului Vâlcea s-a dispus deschiderea
procedurii simplificate de insolvență față de debitoarea SC S.I. SRL, în temeiul
art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, raportat la art. 32 alin. (1) coroborat
cu art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006, în contextul în care, prin încheierea
nr. 8685 din 7 aprilie 2005, debitoarea fusese dizolvată de drept, pentru că nu
își preschimbase certificatul de înregistrare în termenul legal.
A fost desemnat în calitate de lichidator
judiciar al debitoarei SC S.I. SRL martorul C.M., care a exercitat această funcție
până în data de 30 iunie 2008, când judecătorul sindic a dispus înlocuirea lui cu
lichidatorul judiciar N. SPRL Craiova. Judecătorul sindic nu a dispus ridicarea
dreptului de administrare al debitoarei. S-a constatat că procedura insolvenței
se află încă pe rolul Tribunalului Vâlcea, iar lichidatorul judiciar N. SPRL Craiova
deținea în continuare calitatea de lichidator judiciar al debitoarei SC S.I. SRL.
SC S.I. SRL a continuat să deruleze activități
economice și după deschiderea procedurii insolvenței, până în data de 30 iunie 2007,
când au fost desfăcute toate contractele de muncă ale salariaților, astfel cum a
rezultat din declarația lichidatorului judiciar C.M. Martorul C.M. a menționat faptul
că aceste activități economice au fost derulate de către învinuiții P.C.N. și P.L.
fără acordul lichidatorului judiciar, al comitetului creditorilor sau al judecătorului
sindic.
Organele fiscale au apreciat că această
situație a fost generată de pasivitatea lichidatorului judiciar C.M., care nu a
luat măsurile impuse de art. 113 din Legea insolvenței nr. 85/2006, cu privire la
sigilarea spațiilor și a bunurilor deținute de societatea aflată în stare de lichidare
și nu a respectat prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, cu privire
la anularea actelor și operațiunilor efectuate după data deschiderii procedurii
falimentului, în vreme ce lichidatorul C.M. a considerat că vina aparține organelor
fiscale, care nu au ridicat cele două case de marcat electronice, după data deschiderii
procedurii falimentului.
Prin raportul de inspecție fiscală din
05 februarie 2008 s-a stabilit că, la data de 30 iunie 2007, când a efectuat inventarierea
patrimoniului SC S.I. SRL, lichidatorul judiciar C.M. a constatat o lipsă în gestiune
de 86.293 RON, care a fost imputată integral administratorilor societății, prin
diminuarea creanțelor pe care aceștia le aveau față de societate, cu titlu de „aport
patron".
În baza avizului de inspecție fiscală
din 12 august 2004, în perioada 15 noiembrie 2005 - 05 decembrie 2005, organele
de control din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea
au efectuat un control fiscal la SC S.I. SRL, ce a avut ca obiectiv verificarea
bazelor de impunere, legalității și conformității declarațiilor fiscale, corectitudinii
și exactității îndeplinirii obligațiilor de către contribuabil, respectării prevederilor
legislației fiscale și contabile, stabilirea obligațiilor de plată, precum și a
accesoriilor aferente acestora, pentru perioada 01 ianuarie 2003 - 30 noiembrie
2005.
Controlul s-a finalizat cu raportul de
inspecție fiscală din 25 ianuarie 2006, în baza căruia a fost emisă decizia de impunere
fiscală nr. 6 din 31 ianuarie 2006, prin care au fost stabilite în sarcina debitoarei
obligații fiscale suplimentare în valoare totală de 575.664 RON, reprezentând impozit
pe profit, taxa pe valoare adăugată, taxa asupra activităților dăunătoare sănătății,
impozit pe veniturile din salarii, contribuții sociale, precum și accesorii aferente
acestora.
Debitoarea a formulat contestație împotriva
deciziei de impunere fiscală nr. 6 din 31 ianuarie 2006, iar Direcția generală de
soluționare a contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală
a decis, prin decizia nr. 132 din 27 iulie 2006, suspendarea soluționării contestației,
până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală, în contextul în care,
în baza constatărilor din raportul de inspecție fiscală din 25 ianuarie 2006, petenta
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea a formulat plângerea penală
care a constituit actul de sesizare în cauza de față.
Din raportul de inspecție fiscală din
25 ianuarie 2006 a rezultat că debitoarea SC S.I. SRL nu a prezentat documente justificative
pentru cheltuielile înregistrate pentru anii 2003 și 2004 și pentru deducerea taxei
pe valoarea adăugată înregistrată în deconturile depuse la organele fiscale pentru
anii respectivi, că nu a condus evidența contabilă și fiscală pentru perioada 01
ianuarie 2005 - 30 noiembrie 2005, că a funcționat fără a depune la organele fiscale
declarații de impunere, deconturi de taxă pe valoare adăugată și situațiile financiare
periodice aferente anului 2005, situațiile financiare anuale la 31 decembrie 2004,
precum și alte situații și formulare stabilite de Ministerul Finanțelor Publice,
că debitoarea nu a calculat, nu a înregistrat, nu a declarat și nu a virat impozitul
pe profit pentru perioada 01 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2004 și nici contribuțiile
sociale și taxa asupra activităților dăunătoare sănătății pentru perioada 01 ianuarie
2005 - 30 noiembrie 2005. S-a mai stabilit și faptul că a distrus sau a ascuns acte
contabile și memorii ale caselor de marcat.
În raportul de inspecție fiscală din
25 ianuarie 2006 s-a consemnat și faptul că inspecția fiscală a fost tergiversată,
din cauza comportamentului administratorilor debitoarei, care au refuzat în mod
repetat să prezinte organelor fiscale documentele societății, fapt ce a determinat
organele fiscale să solicite Judecătoriei Râmnicu Vâlcea să-i oblige pe pârâții
P.C.N. și P.L. să le pună la dispoziție actele și evidențele contabile ale SC S.I.
SRL, în vederea efectuării inspecției fiscale.
În baza ordonanței președințiale nr.
3886 din 23 august 2005 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, administratorul P.L. a pus
la dispoziția organelor fiscale evidența contabilă a societății, astfel cum a rezultat
din procesul-verbal încheiat în data de 04 octombrie 2005 între reprezentanții Direcției
Generale a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea și administratorul P.L., precum
și din adresa din 07 noiembrie 2005 a Direcției Generale a Finanțelor Publice a
Județului Vâlcea, prin care s-a menționat și faptul că nu s-au mai emis somații
către administratorii SC S.I. SRL, în vederea prezentării documentelor societății,
în contextul în care a fost obținută ordonanța președințială nr. 3886 din 23
august 2005, iar pârâții s-au conformat acesteia.
În consecință, s-a constatat că nu sunt
întrunite în cauză elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 4
din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare la data săvârșirii faptei, întrucât
nu au fost emise de către organele fiscale trei somații succesive care să fi ajuns
efectiv la cunoștința destinatarilor și cărora destinatarii P.L. și P.C.N. să nu
le fi dat curs, în scopul împiedicării verificărilor financiare și fiscale ale activității
SC S.I. SRL.
În vederea întocmirii tabloului consolidat
al creanțelor pentru debitoarea SC S.I. SRL, lichidatorul judiciar C.M. a solicitat
Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea să efectueze o nouă inspecție
fiscală la debitoarea SC S.I. SRL, care să vizeze perioada 01 decembrie 2005 - 30
iunie 2007.
În baza cererii formulate de lichidatorul
judiciar, în perioada 21 ianuarie 2008 - 25 ianuarie 2008, precum și în zilele de
28 ianuarie 2008, 31 ianuarie 2008 și 04 februarie 2008, organele de inspecție fiscală
din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea au efectuat
o nouă inspecție fiscală la debitoare, pentru perioada 01 decembrie 2005 - 30 iunie
2007, care s-a finalizat cu raportul de inspecție fiscală din 05 februarie 2008,
în baza căruia a fost emisă decizia de impunere fiscală nr. 52 din 05 februarie
2008, prin care au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în sarcina societății
debitoare, în valoare totală de 91.264 RON, reprezentând impozit pe profit, taxă
pe valoare adăugată, contribuțiile sociale și taxa asupra activităților dăunătoare
sănătății.
Din raportul de inspecție fiscală din
05 februarie 2008 a rezultat că motivele care au stat la baza stabilirii obligațiilor
fiscale suplimentare au fost faptul că debitoarea SC S.I. SRL nu a calculat, nu
a înregistrat, nu a declarat și nu a virat impozitul pe profit, impozitul pe veniturile
din salarii, taxa pe valoare adăugată, contribuțiile sociale și taxa asupra activităților
dăunătoare sănătății pentru perioada 01 decembrie 2005 - 30 iunie 2007.
Pentru anul 2006, organele fiscale au calculat
obligațiile fiscale suplimentare prin estimarea veniturilor, în considerarea faptului
că, în cursul anilor 2003 și 2004, prin notele de constatare din 15 septembrie 2003,
AA din 06 august 2004, BB din 06 august 2004, CC din 06 august 2004, din 09
august 2004, din 10 august 2004, din 19 august 2004 și din 27 august 2004, întocmite
în urma unor controale inopinate la punctul de lucru „J.S." al SC S.I. SRL,
s-a constatat că încasările realizate de societate din operațiunile economice efectuate
nu erau înregistrate în aparatul de marcat electronic fiscal, precum și în considerarea
faptului că, deși a folosit același număr de angajați și aceleași spații de desfășurare
a activității ca și în anul 2005, veniturile înregistrate de societate pentru anul
2006 au scăzut cu 90.304 RON față de anul 2005.
Debitoarea a formulat contestație împotriva
deciziei de impunere fiscală nr. 52 din 05 februarie 2008, iar prin decizia nr.
25 din 07 aprilie 2008 Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea
a admis în parte contestația, dispunând desființarea în parte a deciziei de impunere
fiscală, în ceea ce privește obligațiile fiscale suplimentare reprezentând impozit
pe profit în cuantum de 1.818 RON, taxa pe valoare adăugată în cuantum de 17.993
RON și accesorii în cuantum de 432 RON, precum și desființarea în parte a raportului
de inspecție fiscală din 05 februarie 2008 și refacerea acestuia.
S-a arătat, în esență, că motivarea deciziei
nr. 25 din 07 aprilie 2008 se bazează pe faptul că niciuna dintre notele de constatare
menționate în raportul de inspecție fiscală nu face referire la anul fiscal 2006,
astfel încât să justifice concluzia organelor de inspecție fiscală, potrivit căreia
debitoarea ar fi continuat în cursul anului 2006 practica vânzărilor fără a emite
bonuri fiscale prin casele electronice de marcat. Mai mult decât atât, organele
fiscale care au soluționat contestația au apreciat că modalitatea de estimare a
veniturilor nu a avut în vedere situația de fapt fiscală a debitoarei, iar probele
administrate (în speță notele de constatare mai sus menționate) nu sunt suficiente
pentru a proceda la stabilirea obligațiilor fiscale prin estimarea bazei de impunere
fiscale potrivit dispozițiile art. 67 din O.U.G. nr. 92/2003, republicată. Din acest
motiv, s-a apreciat că organele de inspecție fiscală ar fi trebuit să administreze
și alte mijloace de probă în vederea stabilirii stării de fapt fiscale.
Concluzia organelor fiscale care au dat
decizia nr. 25 din 07 aprilie 2008 a fost apreciată de judecător ca justă, neeexistând
probe certe cu privire la faptul că debitoarea ar fi continuat în cursul anilor
2005, 2006 și 2007 practica vânzărilor fără a emite bonuri fiscale, prin casele
electronice de marcat.
A fost luată în calcul varianta ca lipsa
în gestiune de 86.293 RON constatată de lichidatorul judiciar C.M. la data de 30
iunie 2007, cu ocazia inventarierii patrimoniului, să fie consecința faptului că
reprezentanții SC S.I. SRL ar fi continuat practica vânzărilor fără a emite bonuri
fiscale prin casele electronice de marcat, dar acest aspect nu a putut constitui
un argument temeinic, întrucât lipsa în gestiune putea fi generată și de alți factori.
Nici organele de inspecție fiscală și nici
organele de urmărire penală nu au identificat factorii care au generat lipsa în
gestiune. În baza dispozițiilor art. 128 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 71/2003
privind C. fisc., care stipulează că sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate
cu plată bunurile constatate lipsă din gestiune, organele fiscale au stabilit taxă
pe valoare adăugată suplimentară în cuantum de 12.400 RON, aferentă mărfii constatate
lipsă în gestiune, iar decizia de impunere fiscală nr. 52 din 05 februarie 2008
a fost menținută sub acest aspect, prin decizia nr. 25 din 07 aprilie 2008.
Constatările organelor de inspecție fiscală
au fost confirmate în parte prin raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză
de către expertul contabil G.E., din care a rezultat că, pentru perioada 01 ianuarie
2003 - 31 august 2004, SC S.I. SRL prezintă o evidență contabilă coerentă, cu balanțe
de verificare, declarații de impunere și raportări contabile depuse în termen la
organul fiscal. Expertul a precizat însă că nu s-au identificat documente referitoare
la inventarierea patrimoniului și registrele contabile care sunt obligatorii, conform
Legii contabilității nr. 82/1991, republicată, în speță registrul jurnal, registrul
inventar, registrul „Cartea mare".
Totodată, expertul a învederat faptul că,
pentru perioada de timp mai susmenționată, înregistrarea cheltuielilor materiale
nu s-a făcut pe baza bonurilor de consum, nu a fost întocmită fișa de evidență și
nu au fost justificate formularele cu regim special, precum și faptul că nu există
o evidență analitică a conturilor, în corelație cu cea sintetică și cea din balanțele
de verificare.
Expertul contabil a mai constatat că, pentru
perioada 01 septembrie 2004 - 30 iunie 2007, s-au întocmit evidențele contabile
pentru SC S.I. SRL abia după ce s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență
față de debitoare, în baza solicitărilor formulate de lichidatorul judiciar desemnat
de instanța de judecată, aspecte confirmate de martorul C.M., care a îndeplinit
atribuțiile de lichidator judiciar până în data de 30 iunie 2008.
Astfel, pentru perioada 01 septembrie 2004
- 30 noiembrie 2005, evidența contabilă a fost întocmită ulterior de către SC A.F.G.
SRL din Râmnicu Vâlcea (societate de contabilitate administrată de expertul contabil
M.L.), în baza contractului de prestări servicii din 31 iulie 2007, iar pentru perioada
01 decembrie 2005 - 30 iunie 2007, evidența contabilă a fost întocmită ulterior
de către SC M. SRL din Râmnicu Vâlcea (societate de contabilitate administrată de
expertul contabil B.I.), în baza unui contract de prestări servicii încheiat în
data de 03 septembrie 2007.
Martora V.E. a declarat că a ținut evidența
contabilă la SC S.I. SRL doar în perioada martie - octombrie 2004, cât a lucrat
pentru această societate, în baza contractului individual de muncă înregistrat la
Inspectoratul Teritorial de Muncă Vâlcea în data de 31 martie 2004.
Din raportul de expertiză întocmit de expertul
G.E. a rezultat că, după ce contabilul V.E. a încetat raporturile de muncă cu angajatorul
SC S.I. SRL, societatea nu a avut un compartiment distinct care să se ocupe de conducerea
contabilității ori un director economic, un contabil-șef sau un alt salariat care
să îndeplinească condițiile prevăzute de lege pentru a îndeplini această funcție
și nici nu s-a identificat vreun contract de prestări servicii contabile încheiat
cu persoane autorizate, astfel că, potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea contabilității
nr. 82/1991, republicată, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității
le revenea în exclusivitate administratorilor.
Pe baza acestor date faptice, dovedite
prin actele de inspecție fiscală menționate, actele contabile ale societății, declarațiile
martorilor audiați, expertizele contabile efectuate în cauză și chiar declarațiile
inculpaților, care au recunoscut săvârșirea faptelor astfel cum au fost prezentate
prin actul de trimitere în judecată, prima instanță a constatat că, în perioada
01 ianuarie 2005 - 30 iunie 2007, inculpații nu au înregistrat în contabilitatea
SC S.I. SRL, ai cărei administratori erau, operațiunile comerciale derulate în perioada
menționată, faptele respective întrunind elementele constitutive ale infracțiunii
de evaziune fiscală prevăzută de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea
nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969.
Inculpații au recunoscut săvârșirea faptelor,
dar nu au dorit ca judecată să aibă loc potrivit procedurii prevăzute de dispozițiile
art. 320
1
C. proc. pen. 1968, arătând că, deși nu au efectuat înregistrările
în contabilitate, acest fapt nu a avut drept scop sustragerea de la plata obligațiilor
fiscale către stat, iar omisiunea se datorează faptului că, în perioada ianuarie
- noiembrie 2005, inculpatul P.C.N. a fost internat în spital și a fost nevoit să
suporte diverse investigații și tratamente medicale în țară și străinătate, toată
familia ocupându-se de îngrijirea acestuia.
În apărare, s-a susținut că lipsa înregistrărilor
în toată perioada 1 ianuarie 2005 - 30 iunie 2007 s-ar fi datorat nepriceperii inculpaților,
care au înregistrat în evidența contabilă primară toate operațiunile economice deraiate
de societate și au întocmit note de comandă pentru mărfurile achiziționate, note
de recepție a mărfurilor, au ținut registrul de casă și au întocmit rapoarte Z pentru
cele două case de marcat electronice.
A
ceste
apărări nu i-au putut exonera de răspundere, întrucât ei aveau obligația de a însărcina
o terță persoană cu organizarea și conducerea contabilității, pentru perioada în
care administratorii nu se mai puteau ocupa personal de această activitate, mai
ales în contextul în care societatea a continuat să desfășoare activitate economică
și în perioada respectivă. Înscrisurile invocate nu constituie decât documente care,
potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată,
ar fi trebuit să stea la baza înregistrărilor în contabilitate.
Observând prevederile art. 2, art. 9,
art. 20 și art. 21 din Legea nr. 82/1991, tribunalul a apreciat că sunt întemeiate
constatările organelor de inspecție fiscală și cele ale expertului contabil G.E.,
cu privire la faptul că inculpații nu au ținut evidența contabilă pentru perioada
01 septembrie 2004 - 30 iunie 2007, întrucât nu au asigurat înregistrarea cronologică
și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la
poziția financiară, performanța financiară și alte informații referitoare la activitatea
desfășurată, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu
investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții,
instituțiile publice și alți utilizatori.
Nu se poate susține faptul că neînregistrarea
în contabilitate, pe o perioadă de 2 ani și jumătate, nu ar fi avut drept scop sustragerea
de la plata obligațiilor fiscale, cu atât mai mult cu cât inculpații nu au depus
declarațiile privind obligațiile fiscale la organul fiscal competent.
Dacă ar fi declarat totuși respectivele
obligații, atunci s-ar fi putut pune în discuție lipsa scopului calificat prevăzut
de lege. Atitudinea inculpaților, în condițiile în care societatea comercială ai
căror administratori erau a continuat să deruleze operațiuni economice, iar aceștia
nu au înregistrat operațiunile respective, nu au depus declarațiile prevăzute de
către lege cu privire la operațiunile respective pentru a se calcula obligațiile
fiscale aferente și nu au depus nicio sumă de bani în contul acestor obligații pe
o perioadă îndelungată de timp, prelungită încă din anul 2003, a relevat instanței
că scopul acestor inacțiuni a fost cel de sustragere de la plata obligațiilor, acțiunile
și inacțiunile inculpaților întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de
evaziune fiscală.
De asemenea, faptul că inculpații au omis
să vireze la bugetul de stat contribuțiile reținute de la salariații SC S.I. SRL
pentru fondurile C.A.S.S. și șomaj, precum și cu titlu de impozit pe venitul din
salarii, P.C.N., în perioada 01 martie 2003 - 30 iunie 2007, iar inculpatul P.L.
în perioada 01 ianuarie 2005 - 30 iunie 2007, întrunește elementele constitutive
ale infracțiunii de stopaj la sursă în formă continuată prevăzută de art. 6 din
Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969.
La individualizarea pedepselor, s-a avut
în vedere că infracțiunile au fost săvârșite în formă continuată și în concurs,
persoana inculpaților, care nu au antecedente penale, atitudinea lor în fața instanței
de judecată, vârsta, pregătirea profesională, comportamentul familial și social,
starea de sănătate a inculpatului P.C.N.
În raport cu aceste criterii, tribunalul
s-a orientat spre minimul special al pedepsei și a constatat că sunt îndeplinite
condițiile prevăzute de art. 86
1
C. pen. 1969.
În ceea ce privește latura civilă, prin
raportul de expertiză contabilă efectuat de către expertul G.E. s-a stabilit că
pentru perioada 01 ianuarie 2003 - 30 iunie 2007, SC S.I. SRL datorează bugetului
de stat consolidat suma de 384.244 RON, din care 241.843 RON reprezintă debit, 127.981
RON reprezintă majorări, iar 14.420 reprezintă penalități.
Cum însă inculpații au fost trimiși în
judecată pentru comiterea infracțiunii de evaziune fiscală comisă în perioada 01
ianuarie 2005 - 30 iunie 2007, s-a constatat că omisiunea inculpaților de a înregistra
în contabilitate operațiunile economice efectuate a cauzat bugetului de stat un
prejudiciu în valoare de 148.745 RON, fără penalități și majorări, din care 47.069
RON reprezintă valoarea contribuțiilor cu reținere la sursă (impozit pe veniturile
din salarii, C.A.S. salariați, C.A.S.S. salariați și asigurări de șomaj salariați),
defalcat pe categorii de impozite și taxe, prejudiciul (fără majorări și penalități)
fiind constituit din taxa pe valoare adăugată: 59.820 RON; impozit pe veniturile
din salarii: 2.240 RON; A.S. angajator: 24.114 RON; C.A.S. salariați: 24.941 RON;
C.A.S.S. angajator: 7.989 RON; C.A.S.S. salariați: 17.163 RON; contribuție fond
accidente: 689 RON; contribuție de asigurări de sănătate pentru concedii medicale:
558 RON; contribuție de asigurări de șomaj angajator: 3.022 RON; contribuție de
asigurări de șomaj salariați: 2.725 RON; contribuție la fondul de garantare: 72
RON; taxa asupra activităților dăunătoare sănătății: 5.412 RON.
Diferențele între sumele calculate de expertul
contabil și sumele stabilite de organele de inspecție fiscală cu titlu de obligații
fiscale suplimentare sunt explicate prin aceea că expertul contabil a avut la dispoziție
mai multe documente justificative pentru cheltuielile deductibile decât cele care
au fost avute în vedere la întocmirea rapoartelor de inspecție fiscală. Organele
fiscale au stabilit prin estimare obligațiile fiscale ale debitoarei SC S.I. SRL
și pentru anii 2005 și 2006, în condițiile în care nu erau îndeplinite condițiile
prevăzute de art. 14 din Legea nr. 241/2005, prin raportare la prevederile C. proc.
fisc. (fapt constatat chiar de către organele fiscale, care au admis în parte contestația
împotriva deciziei de impunere fiscală nr. 52 din 05 februarie 2008).
Tribunalul a subliniat și faptul că organele
de urmărire penală au luat în considerare taxa pe valoare adăugată deductibilă în
cuantum de 57.478,9916 RON, aferentă facturii fiscale din 30 decembrie 2002, emisă
de furnizorul SC C. SA către clientul SC S.I. SRL, pe care organele fiscale nu au
avut-o în vedere cu ocazia întocmirii procesului - verbal de inspecție fiscală
din 25 februarie 2003, deoarece contribuabilul SC S.I. SRL nu a menționat-o în decontul
de taxă pe valoare adăugată aferent lunii decembrie a anului 2002 și nici nu a pus-o
la dispoziția organelor fiscale, cu ocazia inspecției fiscale.
Inculpații au justificat această situație
prin faptul că au avut un litigiu cu furnizorul SC C. SA cu privire la sumele de
plată, litigiu soluționat de către Tribunalul Vâlcea prin sentința comercială
nr. 310 din 19 martie 2004, motiv pentru care au intrat în posesia facturii respective
după ce s-a întocmit raportul de inspecție fiscală din 25 februarie 2003.
În ceea ce privește contribuțiile cu reținere
la sursă aferente perioadei 01 ianuarie 2003 - 30 iunie 2007, din raportul de expertiză
contabilă și din explicațiile suplimentare furnizate de expertul contabil G.E. a
rezultat că, pentru perioada 01 martie 2003 - 30 iunie 2007, SC S.I. SRL a reținut
de la angajați contribuții totale în cuantum de 47.364 RON, din care au fost virați
la bugetul de stat doar 295 RON, reprezentând impozit pe veniturile din salarii.
Diferența de 47.069 RON reprezintă prejudiciul cauzat de inculpați bugetului de
stat. Pentru perioada 01 ianuarie 2005 - 30 iunie 2007, prejudiciul a fost stabilit
de expert doar în baza statelor de salarii întocmite de angajatori, deoarece pentru
perioada 01 ianuarie 2005 - 30 noiembrie 2005, debitoarea nu a depus nicio declarație
cod 100 privind obligațiile de plată la bugetul general consolidat. Pentru perioada
decembrie 2005 - 30 iunie 2007, singura declarație fiscală cod 100 a fost depusă
în data de 23 iulie 2007, pentru luna iunie 2007, dar nici aceasta nu corespunde
cu datele din statele de salarii.
Prin urmare, instanța de fond a admis în
parte acțiunea civilă, iar inculpații au fost obligați în solidar și cu partea responsabilă
civilmente SC S.I. SRL, la plata către partea civilă a sumei de 148.745 RON, prejudiciu
produs bugetului de stat prin infracțiunile săvârșite, la care s-au adăugat penalități
și majorări conform legii civile, de la data producerii și până la data executării
efective.
În vederea garantării reparării pagubei,
a fost menținut sechestrul asigurător dispus în cursul urmăririi penale.
Împotriva sentinței, în termen legal au
declarat apel inculpații P.C.N. și P.L., precum și partea civilă Agenția Națională
de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice
Vâlcea.
Partea civilă a adus critici hotărârii
pronunțate de tribunal sub aspectul modului de soluționare a laturii civile, arătând
că era îndreptățită a primi drept despăgubiri întreaga sumă pretinsă în cererea
de constituire ca parte civilă.
În plus, s-a susținut că în mod greșit
instanța a decis că inculpații datorează penalități și majorări, conform legii civile,
fiind astfel încălcate dispozițiile art. 119 - 120
1
C. proc. fisc. Potrivit
acestora, la prejudiciul datorat de inculpați se adaugă dobânzi și penalități de
întârziere, care se calculează pentru fiecare zi de întârziere, până la data plății,
inclusiv.
În ce-i privește pe inculpați, aceștia
au solicitat în principal achitarea pentru săvârșirea celor două infracțiuni reținute
în sarcina lor. în subsidiar, apelanții inculpați au cerut reducerea pedepselor
aplicate și schimbarea modalității de executare stabilite de instanța de fond cu
una mai blândă, prin aplicarea circumstanțelor atenuante prevăzute de art. 74
C. pen. 1969 și a dispozițiilor art. 81 C. pen. 1969.
Au susținut apelanții că elementul constitutiv
ale infracțiunilor prevăzute de art. 6 și art. 9 din Legea nr. 241/2005 nu a fost
dovedit, întrucât nu s-a arătat în ce fel s-a urmărit de către inculpați scopul
special, acela al sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Probele administrate
în faza de urmărire penală au relevat o altă situație, și anume că declarațiile
fiscale nu au fost depuse din lipsa unei persoane de specializate care să se ocupe
de aceste aspecte. În perioada respectivă, de 2 ani și jumătate, inculpatul P.C.N.
a fost diagnosticat cu cancer și timp de 1 an și 6 luni de zile a urmat tratamente
de specialitate costisitoare în străinătate.
În opinia apelanților, simpla nedepunere
a declarațiilor nu este de natură a dovedi scopul special prevăzut, cu atât mai
mult cu cât inculpații au organizat contabilitatea primară, toate veniturile și
cheltuielile fiind înregistrate în documentele fiscale.
Examinând sentința prin prisma criticilor
care i-au fost aduse, precum și sub toate aspectele, conform art 371 alin. ultim
C. proc. pen. 1968, Curtea a constatat că apelurile sunt fondate,
pentru cele ce urmează a fi arătate.
Din probele administrate în cauză, și anume:
informațiile furnizate de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul
Vâlcea, adresele emise de lichidatorul judiciar N. SPRL, adresele înaintate de I.T.M.
Vâlcea, declarațiile martorilor V.E., U.A., P.G.C., D.M., C.M., actele emise de
D.G.F.P. Vâlcea, rapoartele de expertiză contabilă întocmite de experți în faza
de urmărire penală, actele medicale privitoare la starea sănătății P.C.N., declarațiile
inculpaților, a rezultat că, în perioada 01 septembrie 2004 - 30 iunie 2007, societatea
comercială reprezentată de cei doi inculpați nu a întocmit evidența contabilă primară,
în sensul ținerii registrelor obligatorii prevăzute de legea contabilității și nici
nu au depus declarațiile fiscale obligatorii.
Inculpații nu au contestat aceste probe,
dar au susținut că au ținut evidența contabilă a firmei și că nu au încercat niciodată
a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale, dovadă fiind faptul că ei au întocmit
acte pe care le-au denumit „de evidență primară", respectiv note de comandă,
note de recepție și registrul de casă.
Rapoartele de expertiză întocmite în faza
de urmărire penală contrazic însă apărările inculpaților, demonstrând că, după ce
contabila V.E. a încetat raporturile de muncă cu angajatorul SC S.I. SRL, în octombrie
2004, societatea nu a mai depus la organele fiscale competente situația financiară
anuală și nici declarația privind impozitul pe profit, iar documentele contabile
de care a făcut vorbire apărarea nu pot echivala cu ținerea evidenței contabile,
în sensul legii.
Faptul că, din noiembrie 2004 și până în
aprilie 2005, inculpatul P.C.N. a fost internat în spital și a fost nevoit să se
supună unor investigații și tratamente medicale, în țară și în străinătate, este
pe deplin dovedit cu actele medicale depuse la dosarul cauzei.
Această situație nu îi poate însă exonera
pe cei doi inculpați de răspunderea penală căci, așa cum s-a reținut și de către
judecătorul fondului, ei aveau obligația de a angaja un contabil care să asigure
înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor
cu privire la poziția financiară, performanța financiară și alte informații referitoare
la activitatea desfășurată, conform art. 2 din Legea nr. 82/1991.
S-a apreciat că sunt întrunite elementele
constitutive și ale celei de-a doua infracțiuni reținute în sarcina inculpaților
întrucât, în perioada respectivă, deși au reținut contribuțiile de la salariați,
inculpații nu le-au virat și au prejudiciat bugetul de stat prin neplata impozitului
pe veniturile angajaților, conform raportului de expertiză contabilă.
Curtea a concluzionat că soluția de condamnare
a inculpaților este legală și temeinică, urmând a fi menținută ca atare.
În ceea ce privește cuantumul pedepselor
aplicate, s-a apreciat că acestea sunt prea aspre și nu reflectă circumstanțele
reale ale comiterii faptelor, astfel cum au fost expuse anterior și nici pe cele
personale ale inculpaților.
Este adevărat că prejudiciul produs bugetului
de stat, așa cum rezultă din calculele efectuate de expert, este unul considerabil,
iar inculpații nu au cooperat cu organele de anchetă și nici nu au depus diligente
pentru a înlătura rezultatul activității lor infracționale.
Totuși, situația lor familială, lipsa antecedentelor
penale, atitudinea avută după săvârșirea faptelor, pe tot parcursul procesului penal,
rezultând din prezentarea în fața autorităților, motivul obiectiv care i-a determinat
pe cei doi frați să-și neglijeze îndatoririle pe care le aveau, ca acționari și,
respectiv, administratori ai SC S.I. SRL -boala gravă de care suferea inculpatul
P.C.N., toate aceste elemente care circumstanțiază persoana acuzaților au fost de
natură a întări instanței de apel convingerea că scopul pedepselor, așa cum este
prevăzut de art. 52 C. pen. 1969, ar putea fi cu prisosință atins chiar și în cazul
în care acestea ar fi coborâte până spre minimul special prevăzut de lege, iar executarea
ar fi suspendată, în temeiul art. 81 C. pen. 1969, fără impunerea unor obligații
de natura celor enumerate în art. 86
3
C. pen. 1969, la care s-a referit
judecătorul fondului.
În ceea ce privește apelul declarat de
partea civilă, acesta a fost primit doar pentru cel de-al doilea motiv invocat,
relativ la greșita obligare a inculpaților la penalități și majorări, conform legii
civile.
În mod evident, legea aplicabilă în latura
civilă a cauzei este C. proc. fisc., iar cei în cauză datorează, potrivit acestuia,
pe lângă prejudiciul cauzat, dobânzile și penalitățile de întârziere, până la data
plății efective.
Cuantumul despăgubirilor acordate de judecătorul
fondului, de 148.745 RON, este acela rezultat în urma calculelor efectuate de expertul
cauzei, prin raportul de expertiză la care instanța de fond a făcut o amplă referire
în considerentele sentinței. Judecătorul a explicat în baza lămuririlor oferite
de expert, și de unde provin diferențele între sumele calculate de expert și cele
stabilite de organele de inspecție fiscală: documentele justificative pentru cheltuielile
deductibile puse la dispoziția expertului au fost mai multe decât cele avute în
vedere la data întocmirii rapoartelor de inspecție fiscală.
De aceea, pretențiile apelantului Statul
Român prin Agenția de Administrare Fiscală, constituit parte civilă în cauză, nu
au putut fi primite decât în limita dovedirii lor, în baza documentelor depuse la
dosar și a calculelor întocmite de către expertul contabil desemnat.
Așa fiind, Curtea de Apel Pitești, secția
penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia penală nr. 129/A din
06 noiembrie 2013, a admis apelurile declarate de inculpații P.C.N., P.L. și de
partea civilă Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată
de Direcția Generală a Finanțelor Publice Vâlcea împotriva sentinței penale nr.
92 din data de 01 iulie 2013, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în Dosarul nr. 4244/90/2012,
a desființat, în parte, sentința apelată și, rejudecând, a descontopit pedepsele
rezultante aplicate fiecărui inculpat în pedepsele componente, pe care le-a repus
în individualitatea lor.
A redus pedepsele aplicate inculpaților
P.C.N. și P.L., astfel: de la 2 ani la 1 an pentru infracțiunea prevăzută de
art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969 și de
la 3 ani la 2 ani pentru infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din
Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1969.
În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit.
b) C. pen. 1969, au fost contopite pedepsele astfel stabilite și s-a aplicat fiecărui
inculpat pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare.
Au fost înlăturate prevederile art. 86
1
C. pen. 1969 și s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. 1969.
În baza art. 82 C. pen. 1969, a fost fixat
un termen de încercare de 4 ani și s-a atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor
art. 83 C. pen. 1969.
S-a făcut aplicarea prevederilor art. 71
alin. (5) C. pen. 1969, privind suspendarea executării pedepselor accesorii pe durata
suspendării condiționate a executării pedepselor.
A fost înlăturată dispoziția privind adăugarea
la prejudiciul calculat, în sumă de 148.745 RON, de penalități și majorări conform
legii civile și s-a dispus ca inculpații să fie obligați în solidar cu partea responsabilă
civilmente la plata acestui prejudiciu, la care s-au adăugat dobânzile și penalitățile
de întârziere, până la data plății, conform C. proc. fisc.
Au fost menținute celelalte dispoziții
ale sentinței apelate. Cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina
acestuia.
Împotriva deciziei penale nr. 129/A
din 06 noiembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu
minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 4244/90/2012 au declarat recurs
inculpații P.C.N., P.L. și recurenta partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. -
Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea.
Prin decizia penală nr. 1628 din 13 mai
2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul
nr. 5802/1/2013
au fost respinse,
ca nefondate, recursurile declarate de inculpații P.C.N. și P.L. împotriva deciziei
penale nr. 129/A din 06 noiembrie 2013 a Curții de Apel Galați Pitești, secția penală
și pentru cauze cu minori și de familie.
Ulterior, prin încheierea din data de 20
mai 2014 s-a dispus repunerea cauzei pe rol în vederea soluționării recursului declarat
de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice
a Județului Vâlcea împotriva deciziei penale nr. 129/A din 06 noiembrie 2013 a Curții
de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată
în Dosarul nr. 4244/90/2012.
Recurenta parte civilă Statul Român prin
A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea nu a motivat
calea de atac.
Examinând recursul declarat prin raportare
la dispozițiile art. 385
9
C. proc. pen. din 1968 astfel cum au fost modificate
prin Legea nr. 2/2013, cât și din oficiu, în raport de
dispozițiile art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen. 1968, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru
următoarele considerente:
Având în vedere că în cursul soluționării
recursului a intrat în vigoare un nou C. proc. pen., în cauză sunt incidente dispozițiile
tranzitorii din art. 12 din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora recursurile în curs
de judecată la data intrării în vigoare a legii noi (Legea nr. 135/2010 privind
C. proc. pen., în vigoare începând cu data de 01 februarie 2014) declarate împotriva
hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competența
aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la
recurs.
Drept urmare, față de data pronunțării
deciziei atacate, respectiv 06 noiembrie 2013, în speță sunt aplicabile prevederile
C. proc. pen. din 1968, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.
Prin legea anterior menționată s-a realizat
o nouă limitare a devoluției recursului, în sensul că unele cazuri de casare au
fost abrogate, iar altele au fost modificate substanțial sau incluse în sfera de
aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 17
2
al art. 385
9
C. proc. pen. 1968, intenția clară a legiutorului, prin amendarea cazurilor
de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul
recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În acest context, recursul nu este o cale
de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei
căi de reformare sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea
pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata
în primele două grade de jurisdicție (fond și apel).
Conform dispozițiilor art. 385
10
alin. (2) C. proc. pen. din 1968, instanța de recurs nu poate examina hotărârea
atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 385
9
C. proc.
pen. din 1968, dacă motivul de recurs, deși se încadrează în unul dintre aceste
cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puțin 5 zile înaintea primului termen
de judecată, așa cum se prevede în alin. (2) al aceluiași art., cu singura excepție
a cazurilor de casare care, potrivit art. 385
9
alin. (3) C. proc.
pen. din 1968, se iau în considerare din oficiu.
Înalta Curte constată că recurenta parte
civilă Statul Român prin A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului
Vâlcea nu a motivat calea de atac, conform dispozițiilor art. 385
10
alin. (1) și (2) C. proc. pen. 1968, nefiind depuse motive de recurs.
Având în vedere nemotivarea recursului,
Înalta Curte va proceda la soluționarea căii de atac doar prin analiza cauzei în
limita cazurilor de casare care, potrivit art. 385
9
alin. (3) C.
proc. pen. 1968, pot fi avute în vedere din oficiu, respectiv cele prevăzute de
art. 385
9
alin. (1) pct. 1, 3-6, 13 și 14 C. proc. pen. 1968, precum
și cel prevăzut la alin. (1) pct. 15 al art. 385
9
C. proc. pen. 1968,
acesta din urmă luându-se în considerare din oficiu numai când a influențat asupra
hotărârii în defavoarea inculpatului.
Se constată că nu sunt aplicabile cazurile
de casare prevăzute de art. 385
9
alin. (1) pct. 1, 3-6 C. proc. pen.
1968, fiind respectate dispozițiile care reglementează competența după materie sau
după calitatea persoanei în cursul judecății, compunerea instanței, publicitatea
ședinței de judecată, participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta
era obligatorie, potrivit legii și cele referitoare la prezența apărătorului, când
acesta este obligatorie.
Totodată, Înalta Curte constată că nu sunt
aplicabile nici cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 385
9
pct. 13, 14 și 15 C. proc. pen. 1968.
În ce privește cazul de casare prevăzut
de art. 385
9
alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. 1968, potrivit art. 385
9
alin. (3) C. proc. pen. 1968, acesta a fost exclus din categoria motivelor de recurs
care se iau în considerare din oficiu. Pentru a putea fi examinat de către instanța
de ultim control judiciar, se impune respectarea condițiilor formale prevăzute de
art. 385 alin. (1) și (2) C. proc. pen. 1968, condiții care nu sunt îndeplinite
în cauză.
Având în vedere considerentele expuse,
constatând că nu este incident niciunul dintre cazurile de casare ce permit examinarea
cauzei din oficiu de instanța de control judiciar, Înalta Curte, conform dispozițiilor
art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen. anterior, va respinge, ca nefondat,
recursul declarat de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - Direcția Generală
a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea împotriva deciziei penale nr. 129/A din
06 noiembrie 2013 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori
și de familie, urmând a fi obligată recurenta parte civilă la plata sumei de 100
RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat
Onorariul avocaților din oficiu desemnați
pentru intimații inculpați P.C.N. și P.L., de câte 300 RON, urmează a se suporta
din fondul Ministerului Justiției.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat
de partea civilă Statul Român prin A.N.A.F. - Direcția Generală a Finanțelor Publice
a Județului Vaslui împotriva deciziei penale nr. 129/A din 06 noiembrie 2013 a Curții
de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurenta la 100 RON cheltuieli
judiciare către stat.
Onorariul
avocaților din oficiu desemnați pentru intimații inculpați P.C.N. și P.L., de câte
300 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată,
în ședință publică, azi 27 mai 2014.