ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 53/2018
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 53/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2018)
Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra contestațiilor în anulare conexate, a reținut următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la 21 noiembrie 2007, sub nr. x/2007, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâții S.C. E. S.A., S.C. F. S.A., S.C. G. S.A. și S.C. H. S.A., solicitând instanței să constate intervenită accesiunea imobiliară artificială asupra tuturor construcțiilor și amenajărilor, indiferent de natura lor, ce se află pe terenul ce constituie obiectul dreptului lor de proprietate, situat în București, în perimetrul străzilor I., J., K. și L., astfel cum rezultă din expertiza tehnică judiciară omologată în Dosarul nr. x/1998 al Tribunalului București, secția a III-a civilă, după cum urmează: în ceea ce o privește pe pârâta S.C. E. S.A., terenul în suprafață de 30.856,69 mp., în ceea ce o privește pe pârâta S.C. F. S.A., terenul în suprafață de 29.026, 26 mp, în ceea ce o privește pe pârâta S.C. G. S.A., terenul în suprafață de 4.824,09 mp, iar, în ceea ce o privește pe pârâta S.C. H. S.A., terenul în suprafață de 3.345 mp.
La data de 27.02.2008, reclamanții au depus la dosarul cauzei o completare a acțiunii, prin care au solicitat instanței să instituie în sarcina pârâtelor obligația de a le preda respectivele construcții.
Pârâta S.C. G. S.A. a formulat o cerere de chemare în garanție a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, actuala Autoritate pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând instanței ca, în situația în care va admite acțiunea principală, să instituie în sarcina chematei în garanție obligația de a o despăgubi cu suma de 200.000 RON, stabilită în mod provizoriu, ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului pe care îl va suferi ca urmare a pierderii dreptului de proprietate asupra construcțiilor în litigiu.
De asemenea, pârâta S.C. G. S.A. a formulat, în contradictoriu cu reclamanții, cerere reconvențională, prin care a solicitat instanței să-i oblige la plata de despăgubiri pentru diminuarea patrimoniului său ca urmare a pierderii construcțiilor în litigiu și instituirea în favoarea sa a unui drept de retenție, până la achitarea de către reclamanți a despăgubirii.
La data de 27.02.2008, pârâta S.C. G. S.A. a înregistrat la dosarul cauzei o completare a cererii reconvenționale, prin care a solicitat instanței să constate că a dobândit prin uzucapiune un drept de superficie asupra terenului în suprafață de 5.600 mp, aferent construcțiilor din litigiu.
Prin Sentința civilă nr. 764 din 23.04.2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei competenței sale materiale și a declinat în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 București competența materială de soluționare a cauzei, reținând că pentru stabilirea competenței trebuie avută în vedere valoarea indicată pentru fiecare pârât în parte și nu valoarea globală rezultată din însumarea celor patru valori indicate de către reclamanți.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr. x/2008, iar această instanță a dispus disjungerea cererilor de chemare în judecată ce au fost promovate de reclamanți împotriva celor patru pârâte.
A invocat excepția lipsei competenței sale materiale în ceea ce privește cererea de chemare în judecată promovată în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A., a cererilor reconvențională și de chemare în garanție pe care aceasta le-a formulat.
Prin Sentința civilă nr. 2.387 din 16.03.2009, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția lipsei competenței sale materiale în ceea ce privește cererile indicate, a declinat în favoarea Tribunalului București competența de soluționare a acestor cereri, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel București în vederea soluționării acestui conflict.
Curtea de Apel București, prin Sentința civilă nr. 34 din 26 iunie 2009, a stabilit că revine Tribunalului București competența materială de soluționare în primă instanță a acțiunii principale formulată de reclamanții A., M., C. și D. în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A., a cererii reconvenționale pe care această pârâtă a formulat-o împotriva reclamanților și a cererii de chemare în garanție a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, formulată de pârâtă.
Cererile au fost reînregistrate pe rolul Tribunalului București, care s-a desesizat în raport cu cele dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Încheierea nr. 3.049 din 17.05.2010, în sensul strămutării cauzei la Tribunalul Brașov și a trimis dosarul cauzei acestei instanțe, în vederea continuării judecății.
Pe rolul Tribunalului Brașov, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2007 la data 26.11.2010.
La termenul de judecată din data de 4 mai 2012, pârâta S.C. G. S.A. a depus la dosarul cauzei o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 57 alin. (3) din C. proc. civ., prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de reclamant-pârât reconvențional a N. S.R.L., motivat de faptul că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de 2/3 din terenul în litigiu, ca urmare a încheierii cu reclamanții A., B. și C. a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/06.10.2010, de către Biroul Notarului Public O.
Prin Sentința civilă nr. 18/D din 27 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul Brașov, în Dosarul nr. x/2007, astfel cum a fost modificată prin încheierea din 30.05.2014 de îndreptare a erorilor materiale, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A., B. și C., invocată de pârâta S.C. G. S.A.; s-a admis în parte astfel cum a fost precizată și completată acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., al căror continuator în drepturi este S.C. N. S.R.L.; s-a admis cererea de chemare în judecată a unei alte persoane ce ar putea pretinde același drepturi ca și reclamanții, formulată de pârâta S.C. G. S.A. față de intervenienta în interes propriu S.C. N. S.R.L.; s-a constatat că intervenienta în interes propriu S.C. N. S.R.L., în calitate de succesor în drepturi al reclamanților A., B. și C., a dobândit dreptul de proprietate prin accesiune imobiliară artificială asupra cotei de 2/3 din construcțiile edificate pe terenul în suprafață de 4.832 mp situat în Municipiul București, construcții identificate prin raportul de expertiză tehnică judiciară nr. x/16 mai 2013 întocmit de expert P., raport ce face parte integrantă, sub acest aspect, din sentință; s-a admis în parte astfel cum a fost ulterior precizată și completată cererea reconvențională formulată de pârâtă și s-a instituit în sarcina intervenientei în interes propriu S.C. N. S.R.L., în calitate de succesor în drepturi al reclamanților A., B. și C., obligația de a achita acesteia suma de 3.688.320,7 RON, cu titlu de despăgubiri; s-a respins restul pretențiilor formulate prin această cerere; a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. G. S.A. față de chemata în garanție Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului; a fost obligată pârâta să achite reclamanților și intervenientei în interes propriu suma de 82.098,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva Sentinței civile nr. 18/D/27.01.2014 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/2007 a declarat apel S.C. G. S.A.
Prin Decizia civilă nr. 58 din 01 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a respins excepția netimbrării apelului formulat de S.C. G. S.A. invocată de intimații-reclamanți; s-a admis apelul declarat de S.C. G. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 18/D din 27.01.2014 pronunțată de Tribunalul Brașov; s-a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a instituit în favoarea pârâtei S.C. G. S.A. dreptul de retenție asupra cotei de 2/3 din construcțiile edificate pe terenul în suprafață de 4832 mp situat în București, înscris în CF nr. x București, până la achitarea de către intervenienta S.C. N. S.R.L. a despăgubirilor în cuantum de 3.688.320,7 RON; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate; a obligat reclamanții A., B. și C. și intervenienta S.C. N. S.R.L., în solidar, la plata în favoarea pârâtei S.C. G. S.A. a sumei de 15.000 RON, reprezentând cheltuieli parțiale de judecată în apel.
Prin Decizia civilă nr. 132 din 06 iulie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a admis cererea, s-a completat Decizia civilă nr. 58 din 01 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a respins cererea reclamanților-intimați și a intervenientei-intimate de obligare a pârâtei-apelante S.C. G. S.A. la cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva Deciziei civile nr. 132 pronunțată la 06 iulie 2015 de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs A., B., C. și N. S.R.L. prin care au solicitat modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii cererii formulate privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat.
Împotriva Deciziei civile nr. 58 din 01 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs S.C. G. S.A.
Prin Decizia nr. 197 din 3 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C. și recurenta-intervenientă N. S.R.L. împotriva Deciziei civile nr. 132 din 06 iulie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.
S-a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 58 din 01 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, s-a modificat decizia recurată în sensul că s-a admis apelul declarat de pârâta S.C. G. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 18/D din 27 ianuarie 2014, pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă, a fost schimbată sentința apelată în sensul că s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D. și N. S.R.L.
S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâta S.C. G. S.A.
S-au menținut în rest dispozițiile Sentinței civile nr. 18/D din 27 ianuarie 2014 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă.
Au fost obligați recurenții reclamanți, în solidar, la plata sumei de 48.108 RON cheltuieli de judecată în recurs și a sumei de 26.901,78 RON cheltuieli de judecată în apel către recurenta-pârâtă S.C.G. S.A.
În motivarea acestei decizii, Înalta Curte a reținut următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de A., B., C. și S.C. N. S.R.L. prin care au invocat ca motiv de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ca urmare a aplicării greșite a art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că este nefondat. Astfel, prin admiterea apelului și schimbarea hotărârii primei instanțe prin instituirea dreptului de retenție asupra cotei de 2/3 din construcțiile edificate pe terenul în suprafață de 4.832 mp situat în București, sectorul 2, rezultă că reclamanții și intervenienta sunt în culpă procesuală. Prin urmare, în mod corect instanța de apel nu le-a acordat cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocat.
În ceea ce privește recursul declarat de S.C. G. S.A. Înalta Curte a reținut că este întemeiat.
Față de faptul că apărătorul apelantei și-a rezervat dreptul de a face o detaliere a motivelor arătate anterior de către d-na avocat Q. prin concluziile scrise, acestea fiind depuse înainte de pronunțarea hotărârii, Înalta Curte a înlăturat critica referitoare la neconsemnarea susținerilor orale în încheierea de ședință din 18 martie 2015.
În ceea ce privește critica recurentei referitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale activă, Înalta Curte a reținut că nu este întemeiată, atât timp cât părțile au clarificat că, clădirile nu sunt în patrimoniul vânzătorilor la data semnării, dar fac obiectul unei acțiuni imobiliară artificială, respectiv obiectul prezentei cauze, rezultă fără echivoc că părțile reclamante au calitate procesuală activă.
Critica recurentei în sensul că decizia nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței cum și cele care au înlăturat criticile privitoare la expertiza evaluatoare întocmită în cauză, a fost înlăturată de Înalta Curte.
Astfel, critica recurentei referitoare la faptul că instanța de apel nu a motivat criticile privitoare la expertiza evaluatorie întocmită în cauză, nu a fost supusă controlului de către Înalta Curte întrucât aceasta reprezintă un aspect de netemeinicie care nu poate fi analizat în cadrul recursului, cunoscut fiind faptul că instanța de recurs analizează doar motivele de nelegalitate.
În ceea ce privește critica recurentei în sensul că au fost încălcate dispozițiile legale care reglementează accesiunea artificială imobiliară, respectiv art. 493 și art. 494 C. civ., încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că este întemeiată.
Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a aplicat greșit art. 494 C. civ., statuând că problema de drept care trebuie dezlegată în prezenta cauză constă în faptul de a stabili dacă dispozițiile legale prevăzute de art. 494 C. civ. care reglementează accesiunea imobiliară artificială sunt aplicabile în condițiile în care unul dintre coproprietari construiește pe terenul proprietate comună.
Potrivit art. 494 alin. (1) C. civ., dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice.
Din textul de lege menționat rezultă fără echivoc că este aplicabil raporturilor juridice dintre proprietarul terenului și cel care a construit pe teren.
Or, din momentul în care recurenta G. S.A. a devenit coproprietar asupra terenului, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 28 iunie 2013, rezultă că dispozițiile care reglementează accesiunea imobiliară artificială au devenit inaplicabile.
Mai mult, doctrina a statuat în acest sens că nu se vor aplica dispozițiile art. 494 C. civ. în raporturile dintre coproprietar atunci când unul dintre ei construiește pe terenul proprietate comună.
Din actele dosarului a rezultat că pârâta S.C. G. S.A. are nu numai calitatea de constructor ci și calitatea de coproprietar asupra terenului, calitate dobândită în urma contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 28 iunie 2013.
Este cunoscut faptul că dreptul de proprietate comună pe cote-părți se caracterizează prin două trăsături esențiale: 1: ca element intelectual ceea ce înseamnă că dreptul este divizat între titularii săi, fiecare având o cotă-parte sau o fracție din drept; 2. bunul corporal care formează obiectul dreptului rămâne unitar, nedivizat, astfel încât cotele părți din drept ale titularilor se întâlnesc asupra oricăreia dintre cele mai mici particule materiale ale bunului.
Doctrina a statuat că dispozițiile art. 494 C. civ. au caracter subsidiar în raport cu dispozițiile legale care reglementează coproprietatea, iar dacă acestea din urmă sunt aplicabile, este înlăturată aplicarea prevederilor art. 494 C. civ.
În situația de față, cererea de chemare în judecată având ca obiect accesiunea imobiliară artificială nu poate fi promovată decât după încetarea stării de coproprietate.
În acest context, Înalta Curte a reținut că la data promovării recursului, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă se afla înregistrat Dosarul nr. x/2015 având ca obiect ieșirea din indiviziune, judecata cauzei fiind suspendată.
Față de soluția dată cererii de chemare în judecată având ca obiect accesiunea imobiliară artificială rezultă că cererea reconvențională având ca obiect instituirea unui drept de retenție și obligarea reclamanților la despăgubiri nu a putut fi admisă în condițiile în care situația juridică a coproprietarilor terenului nu este finalizată.
Referitor la critica recurentei care vizează aplicarea greșită a art. 60 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că aceasta nu mai poate fi analizată față de soluția dată atât cererii principale cât și cererii reconvenționale.
La data de 24 aprilie 2017, atât contestatorul R., în calitate de moștenitor legal al defunctului A., cât și contestatorii B., C. și S.C. N. S.R.L. au formulat contestații în anulare, ce fac obiectul prezentului dosar, prin care au solicitat retractarea Deciziei nr. 197 din 3 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.
Prin contestația în anulare formulată, întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., contestatorul R., în calitate de moștenitor legal al defunctului A., a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecința anulării deciziei atacate și rejudecarea recursului declarat de către pârâta S.C. G. S.A. în contradictoriu și cu moștenitorii defunctului A. și, în urma rejudecării, să se dispună respingerea recursului pârâtei S.C. G. S.A. și menținerea hotărârilor instanțelor de fond ca temeinice și legale.
În motivare, după prezentarea situației de fapt, contestatorul a susținut, în esență, că instanța de recurs a încălcat dispozițiile procedurale întrucât continuarea și judecarea procesului a avut loc fără ca în cauză să fie introduși moștenitorii defunctului A., decedat din data de 7 decembrie 2012.
Astfel contestatorul a arătat că nu a avut posibilitatea de a-și apăra drepturile în cadrul procesului, în condițiile în care nu a fost înștiințat despre evoluția acestui dosar. A invocat practică judiciară și doctrina.
Totodată, a apreciat că deși în mod formal avocații societății S. au continuat să-l reprezinte pe A., în fapt mandatul acestora încetase prin decesul reclamantului. Avocatul nu poate lua termen în cunoștință dacă nu are împuternicire valabilă din care să rezulte dreptul de reprezentare și, deci, partea trebuie să fie citată. Or, contestatorul, în calitate de moștenitor al reclamantului A., nu a semnat vreun contract de asistență juridică cu societatea de avocatură prin care să fie reprezentat în acest dosar.
Contestatorul a mai prezentat și apărările față de recursul formulat de G. S.A., susținând că prin admiterea recursului și respingerea cererii privind accesiunea imobiliară artificială, instanța de recurs a înfrânt principiul forței obligatorii și caracterului definitiv al Deciziei civile nr. 1.985 din 17.11.2015, prin care s-a statuat că nu poate avea loc partajul anterior discutării accesiunii.
Contestatorii B., C. și S.C. N. S.R.L. și-au întemeiat contestația în anulare formulată, pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, cu consecința anulării deciziei atacate și rejudecării recursului declarat de pârâta S.C. G. S.A. în sensul respingerii acestuia și menținerii ca legală și temeinică a hotărârii pronunțate de instanța de fond, cu obligarea intimatei S.C. G. S.A la plata cheltuielilor de judecată efectuate în cauză.
După prezentarea situației de fapt și a soluțiilor pronunțate în cauză, contestatorii au susținut, în esență, că soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este rezultatul a două erori materiale săvârșite de instanța supremă:
- confundarea datei la care a avut loc edificarea construcțiilor din str. x, respectiv, din motivarea instanței rezultă de o manieră implicită că aceasta a considerat că G. S.A. ar fi edificat construcțiile în calitate de co-proprietar - când în realitate construcțiile fuseseră edificate cu mult înainte de data dobândirii calității de co-proprietar;
- greșita raportare la Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului București ca fiind dosarul referitor la cererea de partaj formulată de către G. S.A. în contradictoriu cu N.- în loc de Dosarul nr. x/2015 prin care s-a respins în mod definitiv recursul formulat de G. S.A. împotriva soluției de suspendare a cererii de partaj formulată de acesta (Dosarul nr. x/2013).
Intimata S.C. G. S.A a depus întâmpinare față de contestația în anulare formulată de R., prin care a solicitat respingerea contestației, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată, cu obligare contestatorului la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, intimata S.C. G. S.A. a depus întâmpinare și față de contestația în anulare formulată de contestatorii B., C. și S.C. N. S.R.L, solicitând respingerea acesteia, ca nefondată, cu obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, prin contestația în anulare conexată (Dosar nr. x/2017), înregistrată pe rolul Înaltei Curți la 6 noiembrie 2017, contestatorii T., U., V., W. și AA., în temeiul art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., au solicitat anularea Deciziei nr. 197 din 3 februarie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, și rejudecarea recursului declarat de pârâta S.C. G. S.A.
Contestatorii au susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu nelegala citare a moștenitorilor defunctului A.. Intervenind decesul pe parcursul judecății (7 decembrie 2012), în cauză era necesară introducerea în cauză a moștenitorilor defunctului A., respectiv X. și R., pentru ca efectele hotărârii judecătorești să se răsfrângă și asupra acestora. La 19 ianuarie 2017 era decedată și moștenitoarea X., fiind moștenită de către contestatorii din acest dosar. În aceste condiții, procedura de citare în fața instanței de recurs pentru termenul din 19 ianuarie 2017 a fost nelegal îndeplinită, fiind incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Intimata S.C. G. S.A a depus întâmpinare față de contestația în anulare formulată de contestatorii T., U., V., W. și AA., solicitând respingerea acesteia ca inadmisibilă și obligarea contestatorilor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se asigura o judecare unitară a celor două contestații în anulare, la termenul din 18.01.2018 s-a dispus conexarea acestora.
Analizând contestațiile în anulare conexe, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora pentru argumentele ce succed.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se poate cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și condițiile prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.
Prin urmare, contestația în anulare nu constituie un mijloc de reformare a hotărârii date în recurs, întrucât instanța este ținută să verifice numai dacă există vreunul din motivele limitativ prevăzute de lege și nu poate să examineze justețea soluției pronunțate.
Prin cele două cereri conexe s-au invocat ca motive de contestație în anulare dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și 318 C. proc. civ.
În legătură cu primul motiv de contestație în anulare, potrivit art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., invocat de contestatori, hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare când "procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii".
Contestatorii invocă faptul că la data judecării recursurilor, soluționate prin decizia atacată în prezenta cauză, procedura de citare a fost viciată întrucât una din părțile cauzei, respectiv A., era decedat.
Nerespectarea dispozițiilor referitoare la procedura de citare este sancționată cu nulitatea relativă și numai partea astfel lezată poate uza de această cale de atac extraordinară, având în vedere interesul particular protejat prin norma legală.
În motivarea contestației în anulare formulate, contestatorul R. a arătat că a cunoscut încetarea din viață a mandantului A., intervenită la 7 decembrie 2012, însă a considerat că a încetat mandatul acordat și, în consecință nu s-a mai interesat de soarta dosarului. De asemenea, a susținut că a cunoscut calitatea sa de moștenitor la data de 21.12.2012, conform Adresei emisă de Prezidiul Judecătoriei Baden, Prezidiul Judecătoresc 6, Cantonul Aargan (Elveția).
Prin urmare, în fața instanței de fond, Tribunalul Brașov, începând cu 01.06.2012, reclamantul A. era reprezentat convențional de R., în baza Procurii autentificate sub nr. x din 27.06.2006 la Ambasada României la Berna și a Procurii din 2010, de Societatea de avocați S., în temeiul contractului de asistență juridică nr. x/05.01.2011 și de intervenienta în interes propriu N. S.R.L.
Astfel, decesul lui A., intervenit la 7 decembrie 2012, în cursul judecății la tribunal, nu a afectat procedura de citare, întrucât atât contestatorul cât și ceilalți reprezentanți convenționali ai defunctului A. nu au făcut cunoscută instanței intervenția decesului acestuia, acest lucru fiind posibil încă de la judecarea cauzei pe fond.
Prin urmare, contestatorul nu a făcut demersurile necesare nici în recurs pentru a deveni parte în proces, astfel că nu se poate prevala de dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Același motiv de contestație în anulare a fost invocat și de contestatorii T., U., V., W. și AA.
Or, din prevederile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. rezultă că prin intermediul acestei căi extraordinare de atac numai persoana care a avut calitatea de parte în proces poate să invoce nelegala sa citare pentru ziua când s-a judecat pricina.
Moștenitorii părții decedate sunt datori să intervină în proces pe parcursul judecății și să precizeze dacă înțeleg să continue sau nu demersul autorului lor, să preia poziția procesuală avută de autor. Faptul că moștenitorii nu ar avea cunoștință de existența procesului este un aspect care poate fi invocat într-un alt cadru procesual, nu pe calea contestației în anulare.
Prin urmare, așa cum rezultă din istoricul cauzei și din cererea de contestație în anulare, niciunul dintre contestatori nu a fost introdus în proces și, ca atare, nu au calitatea de părți în sensul dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.. Împrejurarea că hotărârea judecătorească contestată a fost pronunțată în contradictoriu cu A., decedat în cursul judecății în prima instanță, nu poate constitui motiv de contestație în anulare, conform art. 317 C. proc. civ.
De asemenea, se impune precizarea că defunctul a fost reprezentat pe tot parcursul procesului de SC A. S., iar moartea acestuia nu conduce de plin drept la încetarea mandatului, fiind opozabilă mandatarului și terților decât atunci când ea le devine cunoscută.
În speță, a existat obligația lui X., în calitate de moștenitoare legală și a lui R., în calitate de mandatar și moștenitor testamentar, să aducă la cunoștința societății de avocatură moartea reclamantului A., pentru ca aceasta să încunoștiințeze instanța de judecată. Totodată, nu se poate susține că X. nu a știut de proces, deoarece la dosar exista o delegație avocațială emisă de av. Y. și av. Z., din care rezultă că aceștia erau mandatați, în baza contractului de asistență juridică nr. x/07.01.2014, să acorde asistență juridică și reprezentare în Dosarul nr. x/2007.
Mai mult, o contestație în anulare nu este admisibilă dacă partea poate sau a putut să formuleze critici prin exercitarea apelului sau recursului și nu a făcut-o. Aceasta înseamnă, în conturarea caracterului subsidiar al contestației în anulare, că partea nu are un drept de opțiune între o cale de reformare și calea de retractare.
Prin urmare, aspectele evocate nu au fost invocate niciodată pe parcursul procesului de părțile litigante, iar contestatorii aveau posibilitatea să facă demersurile legale în vederea introducerii în cauză a moștenitorilor lui A., pentru a fi legal citați, putând invoca aceste împrejurări pe calea apelului sau recursului, iar nu în calea contestației în anulare.
Așadar, în cauză părțile au fost legal citate în conformitate cu obiectul cauzei și poziția procesuală avută pe parcursul procesului, nefiind incident motivul de contestație în anulare reglementat de art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Contestația în anulare formulată de contestatorii B., C. și S.C. N. S.R.L. a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale esențiale, determinante pentru soluția pronunțată.
Textul de lege vizează greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei.
Din conținutul deciziei contestate nu rezultă existența unor greșeli materiale care să ducă la anularea acesteia.
Astfel, eroarea materială a instanței de recurs, constând în greșita raportare la Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului București, invocată de contestatori, nu îndeplinește această condiție, fiind o simplă eroare materială în sensul dispozițiilor art. 281 C. proc. civ., eroare care de altfel a fost îndreptată de Înalta Curte prin încheierea din 31.05.2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2007, care face parte integrantă din decizia atacată nr. 197/2017.
Contestatorii au mai invocat și faptul că Înalta Curte a confundat data la care au fost edificate construcțiile în cauză, raportat la data dobândirii calității de coproprietar al terenului de către G., săvârșind astfel o eroare materială ce se încadrează în art. 318 C. proc. civ.
Practic,contestatorii confundă semnificația sintagmei "greșeală materială" cu pretinse greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor. Or, în înțelesul normei prevăzute de art. 318 C. proc. civ., prima ipoteză a contestației în anulare speciale, greșeala materială vizează o eroare formală, care deși distinctă de greșeala materială care poate fi îndreptată în condițiile art. 281 C. proc. civ., nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greșeli decurgând din aprecierea probelor și interpretarea unor dispoziții de drept substanțial sau procedural.
Fiind un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie să fie interpretată extensiv.
Greșeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanța ar fi înțeles să aprecieze o probă sau să interpreteze un text de lege, pentru că altfel s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.
Susținerea contestatorilor conform căreia "instanța supremă a reținut în mod eronat că G. S.A. a avut calitatea de coproprietar la momentul edificării construcțiilor" nu se regăsește în considerentele deciziei atacate.
Instanța de recurs a arătat că "din momentul în care recurenta G. S.A. a devenit coproprietar asupra terenului, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 28.06.2013, dispozițiile care reglementează accesiunea imobiliară artificială au devenit inaplicabile."
De asemenea, a reținut cronologia faptelor, raportat la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, concluzionând că "în situația de față rezultă că pârâta G. S.A. are nu numai calitatea de constructor ci și calitatea de coproprietar asupra terenului, calitate dobândită în urma contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 28 iunie 2013".
În consecință, susținerile contestatorilor nu pot fi valorificate într-o contestație în anulare, deoarece contestația în anulare nu deschide calea recursului la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităților formale, expres și limitativ prevăzute de lege, săvârșite de instanță cu ocazia judecății, iar nu pentru că judecata pe fond nu a fost bine făcută.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de contestație în anulare reglementate de art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestațiile în anulare conexe.
Așa fiind, cum contestațiile în anulare vor fi respinse, iar partea care a câștigat procesul a dovedit și a solicitat acordarea de cheltuieli de judecată, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., contestatorii vor fi obligați astfel: contestatorul R. moștenitor legatar al defunctului A. la plata sumei de 5.414,5 RON, contestatorii C., S.C. N. S.R.L și B. la plata sumei de 5.414,5 RON și contestatorii W., V., AA., U. și T. la plata sumei de 8.264,55 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata S.C. G. S.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestațiile în anulare formulate de contestatorul R. moștenitor legatar al defunctului A., de contestatorii C., S.C. N. S.R.L și B. și de contestatorii W., V., AA., U. și T. împotriva Deciziei nr. 197 din 3 februarie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2007.
Obligă pe contestatorul R. moștenitor legatar al defunctului A. la plata sumei de 5.414,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata S.C. G. S.A.
Obligă pe contestatorii C., S.C. N. S.R.L și B. la plata sumei de 5.414,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata S.C. G. S.A.
Obligă pe contestatorii W., V., AA., U. și T. la plata sumei de 8.264,55 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata S.C. G. S.A.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 ianuarie 2018.