ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1007/2016

Decizia nr. 1007/2016 Asupra cauzei de față. constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș din data de 13 aprilie 2011 reclamantul A. a solicitat în temeiul depozițiilor art. 1, 2, 3, 6, 9, 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu Statul Român, prin B. și C. Timișoara, obligarea pârâților la plata sumei de 500.001 lei daune morale și 5.000 lei contravaloarea părului și a bărbii care i-a fost tuns.

Prin sentința nr. 485 din 11 mai 2011 pronunțată în Dosar nr. x/108/2011 Tribunalul Arad a declinat competența de soluționare a solicitării în favoarea Tribunalului Timiș, reținând că în privința reclamantului aflat în stare de detenție prin domiciliu sau reședință a acestuia în sensul strict ai determinării competenței instanței de judecată se înțelege sediul C. în care execută pedeapsa și de unde acesta este citat, căci în caz contrar s-ar ajunge la înlăturarea scopului avut în vedere de legiuitor la momentul adoptării C. proc. civ. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș la data de 14 iulie 2011 sub nr. x/108/2011.

Prin încheierea din data de 05 octombrie 2011, în baza art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a fost suspendată judecata cauzei și înaintai dosarul secției de contencios administrativ, a Tribunalului Timiș în vederea soluționării excepției de nelegalitate a Regulamentului de Ordine Interioară al C. Timișoara, invocată de reclamant, Prin sentința nr 8001 din 3 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ, în Dosar nr. x/30/2011 s-a constatat perimată acțiunea reclamantului. Prin Decizia nr. 9003 din 4 noiembrie 2014 Curtea de Apel Timișoara a respins recursul reclamantului împotriva seminței mai sus arămie. Dosarul a fost înaintat Tribunalului Timiș, secției I civilă, în vederea continuării judecății la data de 11 decembrie 2014. Pârâtul Statul Român, prin B. formulat întâmpinare, invocând pe cale de excepție lipsa calității procesuale pasive și pe cale de consecință, respingerea acțiunii.

Pentru termenul de judecată din dala de 25 martie 2015 reclamatul a depus la dosar precizări, menționând că a fost terorizat fizic și psihic de escorta C. Timișoara, întrucât a demarat acest proces, precum și ea a pierdut masa servită în penitenciar, întrucât a fost adus în fața instanței de judecată. Reclamantul a mai arătat că pârâtul ante menționat face presiuni fizice asupra sa, acesta constând nu doar în faptul a fost tuns și bărbierit împotriva voinței sale, dar a fost și zgâriat cu mașina de tuns; că membrii escortei C. Timișoara fumează, reclamantul fiind obligat să stea în spatele camerei de arest pentru a nu-i vedea pe aceștia cum fumează, iar pentru aceste motive înțelege să solicite acordarea daunelor morale de 100.000 euro, invocând în apărare și prevederile art. 2, 3, 8 și 47 din C. proc.

civ. Pârând C. Timișoara a formulai întâmpinare prin care a invocat excepția de netimbrare și prematuritatea cererii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii. Pârâtul a formulat cerere de chemare în garanție a D. și a E., motivat de faptul că C. Timișoara este subordonat D., iar aceasta este subordonata E. Chemată în garanție D. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii de chemare în arămie. La termenul de judecată din data de 17 iunie 2015, instanța a respins excepția netimbrării acțiunii și a unit cu fondul cauzei excepțiile prematurtății acțiunii și lipsei calității procesuale pasive. La termenul de judecată din 30 septembrie 2015, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a O.U.G.

nr. 51/2008 în integralitatea ei, reclamantul opinând că nu acordă drepturile pentru care a fost edictată și a art. 60 alin. (2), (4) și (6) din Legea nr. 254/2013, potrivii cu care „(2) Persoana condamnată poate obține, la cerere, contra cost, într-un număr de exemplare justificai, fotocopii ale documentelor din dosarul individual. (4) Sunt considerate persoane fără mijloace bănești persoanele condamnate care nu au sau nu au avut în ultimele 30 de zile sume de bani disponibile în lisa contabilă nominală sau în contul personal. Sumele cheltuite de administrația C. pentru exercitarea dreptului la petiționare sau corespondență se recuperează ulterior de la persoana condamnată din sumele ce le va deține în fișa contabilă nominală sau în contul personal în timpul executării pedepsei.

(6) Dosarul individual poate fi consultat, cu excepția situațiilor în care acesta este solicitat de organele abilitate potrivit legii, numai cu acordul persoanei condamnate. S-a apreciat de către reclamant că normele legale sus menționate intră în coliziune cu dispozițiile art. 1, 11, 16, 20, 21, 24 și 157 din Constituția României. Având a analiza admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale, din perspectiva exigențelor impuse de art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 47/1992, instanța a apreciat că nu se identifica legătura că soluționarea cererii pendinte a normelor legale pretins neconstituționale, sens în care solicitarea a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Prin sentința nr. 3024/Pl din 21 octombrie 2015 Tribunalul Timiș, secția I civilă, a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, a dmis excepția lipsei calității procesual pasive a D. și a E., a respins acțiunea împotriva pârâților C. Timișoara și Statul Român prin B.: a respins cererea de chemare în garanție formulată de paratul C. Timișoara împotriva pârâților chemați în garanție D. și E. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținui că reclamantul a învestit instanța de judecată eu o acțiune în despăgubiri îndreptată în principal contra pârâtului C. Timișoara și fondată pe normele răspunderii chile delictuale deși în drept au fost invocate exclusiv normele Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 1, 2, 3, 6, 13, 14) considerând că i-a fost adus un prejudiciu prin fapta pârâtului constând în tunderea și bărbierirea sa în penitenciar.

În privința cadrului procesual constituit, tribunalul a apreciat că pârâtul Statul Român prin B. nu justifică în cauză legitimare procesual pasivă, având în vedere că potrivit cu art. 37 alin. (1) din Decretul Lege nr. 31/1954 „Statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și celorlalte instituții de stat, dacă ele sunt persoane juridice". Or, în speță, reclamantul prevalează săvârșirea unei fapte pretins ilicite a C. Timișoara, instituție distinctă a statului cu personalitate juridică, art. 10 alin. (3) din H.G. nr. 1849/2004), ce poate sta în nume propriu în justiție, context în care antrenarea procesuală a Statului Român prin B. nu se justifică.

Tribunalul a mai reținut că acțiunea reclamantului nu se poale reține ca fiind prematură întrucât facultatea recunoscută de Legea nr. 275/2006 persoanelor nemulțumite, private de libertate, de a se adresa judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate nu poate obstacol a ori precede obligatoriu promovarea unei acțiuni civile în răspundere civilă delictuală atunci când se reclamă producerea și repararea unui prejudiciu chiar de către o persoană lipsită de libertate. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că fapta pretins ilicită săvârșită de angajații pârâtului constând în tunderea și bărbierirea reclamantului, ca operațiuni de igienizare contrare legii, nu se verifică, aceste operațiuni de igienizare a persoanelor private de libertate având fundamentul juridic în dispozițiile art. 102 alin. (2) Iit.

g) și h) din Regulamentul de ordine interioară al C. Timișoara, potrivit cărora aceste persoane au a respecta o serie de reguli de igienă între care să se bărbierească la un interval de cel mult două zile și să se tundă, nefiind permis portul părului mai lung de 5 cm, este de arătat că art. 102 din Regulamentul menționat a fost elaborat în aplicarea art. 62 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor privative de libertate. Reclamantul susține că i s-a produs un prejudiciu însă nu s-a proba! ilrjiul că ar fi suferit vreo infecție ori altă pagubă de natură materială ori morală de pe urma acestor operațiuni de igienizare.

Reclamantul se prevalează în mod repetat, în susținerea pretențiilor sale, de dispozițiile sentinței penale nr. 1107 din 22 aprilie 2008, prin care i-a fost admisă contestația la executare și a fost obligată D. Arad de a-i permite să poarte păr și barbă, condiționat de păstrarea de către contestator a acestora în condiții igienice și despre care pretinde că ar fi fost respectata de pârât.

Această hotărâre judecătorească era opozabila altui penitenciar, respectiv C. Arad și nu pârâtului din prezenta cauză, C. Timișoara, iar de la data pronunțării sentinței invocate au mai fost pronunțate alte hotărâri judecătorești, sentința civilă nr. 1453 din 14 iunie 2012, sentința civilă nr. 301 din 03 martie 2011, prin care s-a tranșat definitiv și irevocabil asupra altor lapte pretins ilicite similare celei prevalate în speța de față, instanțele apreciind că nu sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale, deoarece nu s-a identificat prin operațiunile de tundere și bărbierire a reclamantului existența faptei ilicite, cât timp acesta a refuzat nejustificat respectarea normelor de igienă individuală și colectivă, ignorând sentința penală nr. 1107/2008 ce-i îngăduia purtarea bărbii și a părului de către petiționar, condiționat de păstrarea lor In condiții igienice.

Susținerea privind producerea unei fapte pretins ilicite prin aceea că pârâtul C. Timișoara exercită presiuni asupra reclamantului manifestate prin faptul că a fost împins în partea din spate a încăperii de arest pentru a nu inhala fumul de țigară nu a fost probată. Cererea de chemare în garanție a D. și a E., formulată de pârât, a fost respinsă pentru lipsa de legitimare procesuală în cauză a acestor instituții, dat fiind că art. 10 alin. (3) din M. Of. nr. 1894/2004 stipulează expres că penitenciarele au personalitate juridică, ceea ce înseamnă că pot sta în nume propriu în justiție pentru faptele ce le sunt imputate; totodată, chemarea în garanție presupune existența unei situații în temeiul căreia partea căzută în pretenții să se poată îndrepta contra altei persoane cu o cerere în garanție sau în despăgubire ceea ce în speță nu se verifică, întrucât pentru fapta ce i se reproșează, pârâtul C. Timișoara legitimează singur calitate procesual pasivă în cauză.

o eventuală obligare a sa la plata de despăgubiri nejustificând o chemare în garanție a ordonatorului principal sau secundar de credite, care nu este titular al obligației în raportul juridic dedus judecății, fondat pe răspunderea civilă delictuală, de vreme ce punerea la dispoziție a sumelor se realizează in temeiul unor raporturi juridice de natură fiscală și instituțională existente intre aceste instituții reglementate exact de H.G. nr. 652/2009. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs (calificat ulterior apel) reclamantul A. solicitând, în principal, casarea ei cu trimitere spre rejudecare la instanța competentă Tribunalul Arad iar, în subsidiar, modificarea ei, cu consecința admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv a obligării instituției pârâte la plata sumei de 500.001 lei despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.

În motivare, reclamantul a arătat că cererea sa a fost judecata de o instanța necompetentă întrucât, ca reclamant într-un proces civil, are dreptul să sesizeze instanța de la domiciliul său în sensul legii care, anterior încarcerării, a fost în județul Arad. Pe fondul cauzei, reclamantul a susținut că obligarea lui la tunderea pârului și a bărbii conform regulamentului din penitenciar reprezintă o încălcare a dreptului său la viață privată prevăzut de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme părul mai lung și barba pe care le-a purtat nu constituie o manifestare a lipsei sale de igienă sau de contaminare cu boli pentru celelalte persoane din penitenciarei o manifestare a practicii sale de creștin ortodox aflat în doliu după decesul părinților.

În sprijinul solicitării sale, reclamantul a invocat sentința penală nr. 1107/2008 a Judecătoriei Arad prin care C. Arad a fost obligată să-i permită purtarea bărbii și a pârului lung, ale cărei dispoziții se susține că au fost ignorate prin impunerea sa la tunderea părului capilar și la raderea bărbii, motiv pentru care a sesizat cu plângere în acest sens Curtea Europene a Drepturilor Omului care, în repetate rânduri, a sancționat statul român pentru rele tratamente aplicate persoanelor din penitenciare. Prin Decizia nr. 1 din 12 ianuarie 2016 Curtea de Apei Timișoara, secția I civilă, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, întrucât la data pronunțării instanței, reclamantul era încarcerat în C. Timișoara, în executarea unei pedepse privative de libertate, în mod corect cauza a fost soluționată în primă instanță de către Tribunalul Timiș, ca instanță competentă teritorial în judecarea pricinii.

Instanța de apel a mai reținut că supunerea reclamantului la rigorile de igiena impuse de regulamentul de ordine interioară (art. 102 alin. (2) lit. g) și h) - i cărui nelegalitate nu a fost demonstrată ea urmare a atacării sale în instanța de contencios administrativ - nu constituie o încălcare abuzivă a dreptului la viață privată, ingerința statului în reglementarea modului de conviețuire în cadrul unei colectivități de genul celei dintr-un penitenciar fiind justificată de interesul general al prezervării stării de sănătate a membrilor acesteia, intervenția statului fiind astfel adecvată și proporțională scopului urmărit.

De altfel, supunerea reclamantului obligației de a-și tunde barba și părul a fost deja considerată a nu avea natura unui fapt ilicit menit a antrena răspunderea civilă delictuală a statului (astfel cum el pretinde), aspect stabilit irevocabil și prin alte hotărâri judecătorești (sentința civilă nr. 153 din 14 iunie 2013 și sentința civilă nr. 301 din 3 martie 2011), a căror putere de lucru judecat se opune reevaluării susținerilor sale în sensul pretins de el. Câtă vreme nu se poate stabili culpa autorităților statului în comiterea vreunui fapt prejudiciabil împotriva reclamantului, lipsa acestei condiții obligatorii prevăzută de lege pentru existența răspunderii civile delictuale determină, în mod corect, respingerea cererii de acordare a despăgubirilor menționate în acțiune.

Existența sentinței penale nr. 1107/2008 (prin care i s-a permis reclamantului purtarea părului și a bărbii) nu poate avea valoarea unui precedent judiciar în materie, pe de o parte pentru că acceptarea de către instanță a acestei atitudini a fost condiționată de păstrarea în acest mod a condițiilor de igienă (rigori cărora el a refuzat ulterior să se supună, în mod nejustificat) iar, pe de altă parte, pentru că statuarea în acest sens a instanței a avut în vedere condițiile concrete de Ia acel moment oferite de o altă instituție pârâtă (în speță, Tribunalul Arad). Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reclamantul A. În susținerea recursului, reclamantul arată că hotărârea atacata este contrară dispozițiilor art. 1, 2, 3, 6, 8, 13, 14, 41, 48 din Convenția Europeană a Dreptului Omului, art. 998-099 C. civ., Legii nr. 275/2006 și Legii nr. 254/2013 și că locul de domiciliu și se confundă cu locul de detenție, sens în care instanța competentă teritoriul să soluționeze fapta ar fi fost Tribunalul Arad, iar nu Tribunalul Timiș, în care se impune casarea hotărârii astfel pronunțate și trimiterea cauzei prin competentă soluționare Tribunalului Arad. În mod greșit s-a admis în cauză excepția lipsei calității procesuale pasive, Statul Român fiind răspunzător pentru prejudiciile create persoanelor încarcerate de către locurile de deținere.

În cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile, respectiv, prin obligarea de a-și tunde barba și părul i-a fost încălcat atât dreptul la viață personală, precum și cele statuate prin sentința penală nr. 1007/2005, prin care i s-a permis acestuia purtarea părului și a bărbii dorite. De asemenea, prin faptul că a fost zgâriat pe față cu prilejui toaletării, a fost supus unor rele tratamente și expus riscului de a contracta boli grave cum ar fi virusul 1 HV, hepatită, sifilis, etc. Recurentul-reclamant mai arata că regulamentul de ordine interioară al unui penitenciar nu poate prevala dispozițiilor constituționale și comunitare ce consacră drepturi fundamentale care au fost încălcate acestuia prin obligarea de a se rade și tunde conform normelor menționate.

Examinând recursul în raport de excepția de tardivitate invocații din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a constata tardivitatea căii de atac, pentru următoarele considerente: Căile de atac și termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat judecata unei cauze. În consecință, nici părțile și nici instanța de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exercițiu! unei căi de atac și de la modalitatea în care acestea se calculează.

Conform dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de ia comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, termen care se calculează pe zile libere, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ. Din actele și lucrările dosarului rezultă că termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de dispozițiile legale anterior citate, a fost depășit. Astfel Decizia civilă nr. 1 din 12 ianuarie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost comunicată recurentului-reclamant, așa cum rezultă din dovezile de comunicare aflate Ia filele 35 și 38 dosar apel, la data de 19 februarie 20Io. De la aceasta dată a început să curgă termenul de recurs de 15 zile. care s-a împlinit la data de 7 martie 2016, într-o zi de luni.

Recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Timișoara la data de 10 iunie 2016, conform ștampilei de primire aplicată de instanță pe adresa de înaintare a memoriului de recurs. În atare situație, se constată că recurentul-reclamant a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ., deoarece a formulat recursul cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de textul menționat, împrejurare față de care, dată fiind prioritatea soluționării excepției de tardivitate, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac, nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) din același cod, excepția tardivității fiind o excepție de procedură absoluta și peremptorie, ce face de prinos analiza fondului.

Pentru aceste considerente, recursul urmează a fi respins, ca tardiv formulat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 1 din 12 ianuarie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 mai 2016.