ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1870/2016

Decizia nr. 1870/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2012, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Inspectoratul General al Poliției Române, anularea în tot a Deciziei de imputare a inspectorului general al Poliției Române din 20 martie 2012 prin care i se impută suma de 776 lei; (j

1

) anularea în tot a hotărârii din 27 aprilie 2012 a Comisiei de soluționare a Contestațiilor din cadrul Inspectorului General al Poliției Române; anularea în tot a Hotărârii nr. y din 3 august 2012 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor constituită pe lângă Ministerul Administrației și Internelor; suspendarea Deciziei de imputare a inspectorului general al Poliției Române nr. 255.847 din 20 martie 2012, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În susținerea cererii sale, reclamantul a arătat că, în fapt, la data de 22 noiembrie 2011, prin dispoziția inspectorului general al Poliției Române din 22 noiembrie 2011, s-a constituit Comisia de cercetare administrativă la nivelul Inspectoratului General al Poliției Române, în vederea recuperării prejudiciului creat prin acordarea în mod eronat de sume nete la transpunerea și încadrarea ipotetică a noilor funcții, prin raportare la funcții similare la data de 31 decembrie 2009, fiind vizați un număr de 18 ofițeri de poliție, printre care la poziția a 2-a se regăsește și acesta.

Baza legală respectiv motivația invocate atât în Dispoziția nr. 5255 din 22 noiembrie 2011, procesul-verbal în fază de concept respectiv Decizia de imputare a Inspectorului general al Poliției Române din 20 martie 2012, în vederea desfășurării procedurii de cercetare administrativă, îl constituie O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, Instrucțiunile M.A.I. nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse Ministerului de Interne, cu modificările și completările ulterioare respectiv Raportul de audit public intern al Direcției Generale Audit Intern din cadrul M.A.I. din 22 iulie 2011 (înregistrat la I.G.P.R. din 25 august 2012).

Având în vedere procedurile instituite de O.G. nr. 121/1998 respectiv Instrucțiunile M.A.I. nr. 830/1999, a depus toate diligentele în vederea desfășurării în condiții corespunzătoare a cercetării administrative, prezentându-mă de fiecare dată când am fost citat (aducerea la cunoștință despre declanșarea cercetării administrative, respectiv prezentarea procesului-verbal în fază de concept), urmând ca la finalul cercetării să formuleze mai multe solicitări și obiecții în ceea ce privește modul de desfășurare al cercetării administrative, solicitări/obiecții care în opinia sa nu au fost soluționate/argumentate din punct de vedere juridic de către Comisia de cercetare administrativă, în virtutea normelor de procedură incidente respectiv prevederile legale obligatorii aplicabile în cauză.

Având în vedere faptul că în urma finalizării cercetării administrative, a fost emisă Decizia de imputare a inspectorului general al Poliției Române din 20 martie 2012, în temeiul art. 30 din O.G. nr. 121/1998, a formulat în termenul legal contestație la Inspectoratul General al Poliției Române împotriva deciziei imputare, la data de 27 aprilie 2012 fiind emisă Hotărârea nr. x/2012 având nr. înregistrare I.G.P.R. din 28 martie 2012 a Comisiei de soluționare a Contestațiilor din cadrul I.G.P.R., prin care a fost respinsă contestația depusă.

În contextul celor de mai sus, și văzând dispozițiile art. 31 din O.G. nr. 121/1998 a formulat în termenul legal Plângere împotriva Hotărârii nr. x/2012, la Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor constituită pe lângă Ministerul Administrației și Internelor, la data de 3 august 2012 fiind emisă Hotărârea nr. y/2012, prin care se respinge plângerea formulată și totodată se dispune menținerea Hotărârii nr. x/2012 și decizia de imputare din 20 martie 2012.

Față de cele expuse mai sus sesizează următoarele:

"79. Conform prevederilor art. 22 (2) din O.G. nr. 121/1998, în Ministerul de Interne sunt competente, să execute cercetarea administrativă a pagubelor produse: a) organe din cadrul unității în care s-a produs paguba: comisii de cercetare administrativă formate din cel puțin 3 persoane, având în componență locțiitori ai comandantului (șefului) unității, șef de compartimente (serviciu, secție, birou) stabilite prin ordin de zi pe unitate.

(2) Nu vor putea executa cercetarea administrativă a unei pagube cei care au legătură cu producerea ei ".

Concluzionând, susține reclamantul că imputarea sumelor de bani aferente perioadei 1 septembrie - 28 octombrie 2010 este lipsită de temei legal, și totodată este stabilită cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus menționate, răspunderea materială pentru această perioadă revenind persoanelor din vina cărora s-a produs paguba.

Personal nu a făcut obiectul controlului și nici a vreunei constatări cu caracter negativ, (raportul de audit public intern din 22 iulie 2011) a structurii de audit intern de la eșalonul superior, care să vizeze acordarea în mod eronat a unor drepturi salariale în anul 2010.

Având în vedere cele expuse mai sus și ținând cont de faptul că cercetarea administrativă a avut ca obiect recuperarea de sume necuvenite în perioada ianuarie - martie 2011, și văzând lipsa prevederilor mai sus menționate în cadrul procesului-verbal în fază de concept/procesului verbal din 22 februarie 2012, deciziei de imputare din 20 martie 2012, consideră că, cercetarea administrativă s-a efectuat fără luarea în considerare a prevederilor legale aplicabile, în ceea ce privește salarizarea polițiștilor în anul 2011, motiv pentru care imputarea acestor sume s-a făcut fără temei legal (perioada ianuarie - martie 2011).

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 10 alin. (1), art. 11, art. 15 și art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare și prevederile art. 3 pct. 1, art. 82, art. 109, art. 112, art. 132, 138, 274, C. proc. civ. precum și a actelor normative invocate în prezenta acțiune.

Ca urmare a celor mai sus învederate, solicită a fi admisă acțiunea și anularea în tot a deciziei de imputare a inspectorului general al Poliției Române din 20 martie 2012, a Hotărârii din 27 aprilie 2012 a Comisiei de soluționare a Contestațiilor a Hotărârii din 3 august 2012 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, și respectiv suspendarea deciziei de imputare a inspectorului general al Poliției Române din 20 martie 2012 obligând de asemenea pârâta la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa de timbru și timbru judiciar.

Pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, reprezentat prin Direcția Generală Juridică a formulat întâmpinare invocând "excepția lipsei calității procesuale pasive" a instituției în ceea ce privește capetele de cerere 1, 2 și 4, pentru următoarele considerente:

În fapt, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul solicitată anularea Hotărârii din 3 august 2012 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul M.A.I., a Hotărârii din 27 aprilie 2012 emise de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române și a deciziei de imputare din 20 martie 2012 emisă sub semnătura șefului I.G.P.R., precum și suspendarea executării acesteia din urmă.

Potrivit dispozițiilor art. 22 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor "comandantul sau șeful unității care a constatat sau a luat cunoștință de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative", activitate care "... se face de către comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba".

În aplicarea prevederilor actului normativ menționat, cercetarea administrativă a reclamantului, emiterea deciziei de imputare a cărei anulare se solicită și comunicarea acesteia pentru punere în executare, aceste acte și fapte juridice aparținând, în totalitate, Inspectoratului General al Poliției Române, instituția care, în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, cu modificările și completările ulterioare, se stabilește că: "(...) este unitatea centrală a poliției, cu personalitate juridică și competență teritorială generală."

Mai mult decât atât, potrivit Anexei nr. 1 la H.G. nr. 416/2007 privind structura organizatorică și efectivele Ministerului Administrației și Internelor, cu modificările și completările ulterioare, Inspectoratul General al Poliției Române nu face parte din structura organizatorică a M.A.I., ca organ de specialitate al administrației publice centrale, ci este o unitate cu personalitate juridică distinctă, subordonată instituției pârâte.

Lipsa calității procesuale pasive a instituției reiese și din interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, care reglementează, în mod imperativ, subiectele de sesizare a instanței în litigiile de contencios administrativ, coroborate cu cele ale art. 18 alin. (1) din același act normativ, referitoare la soluțiile pe care le pot da instanțele de contencios administrativ, precum și la persoanele care pot cădea în pretenții în astfel de cauze.

În acest sens, având în vedere faptul că prin petitele nr. 1, nr. 2 și nr. 4 ale acțiunii deduse judecații, reclamantul solicită anularea unor înscrisuri emise la nivelul Inspectoratului General al Poliției Române, solicită a fi admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a M.A.I. în ceea ce privește decizia de imputare din 20 martie 2012 și hotărârea din 27 aprilie 2012 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române.

Pe fondul cauzei, a solicitat a fi respinsă acțiunea reclamantului ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește capătul de cerere privind suspendarea executării decizie de imputare în discuție, a învederat că nu sunt întrunite cerințele prevăzute lege.

Prin încheierea din data de 10 decembrie 2012 a fost respinsă cererea de suspendare a executării deciziei de imputare, totodată dispunându-se suspendarea judecării cauzei până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr. x/2/2012.

Prin încheierea din data de 6 aprilie 2014 a fost repusă cauza pe rol și totodată a fost înaintată pe cale administrativă către Tribunalul București - SCAF, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 2/2013.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei instanțe sub nr. x/3/2015, iar prin Sentința civilă nr. 4049 din 28 mai 2015 a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului București - SCAF, fiind declinată competența către CAB-SCAF, iar în urma constatării ivirii unui conflict negativ de competență, cauza a fost înaintată către Înaltei Curți de Casație și Justiție - SCAF pentru soluționarea acestuia.

Astfel, prin Decizia civilă nr. 2794 din 17 septembrie 2015 Înaltei Curți de Casație și Justiție - SCAF a stabilit competența materială de soluționare a prezentei cauze în favoarea CAB-SCAF, cauza fiind reînregistrată pe rolul acestei din urmă instanțe sub nr. x/3/2015 la data de 14 octombrie 2015.

Prin Sentința nr. 2913 din 9 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Administrației și Internelor; admițând în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției Române, anulând Decizia de imputare a IGPR din 20 martie 2012, hotărârea din 27 aprilie 2012 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, precum și hotărârea din 3 august 2012 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:

Prin H.G. nr. 154/2010 privind stabilirea funcțiilor de bază pe grade militare, respectiv grade profesionale pentru cadrele militare în activitate, soldații și gradații voluntari în activitate, polițiștii, funcționarii publici cu statut special și preoții militari din instituțiile de apărare, ordine publică și siguranță națională, funcția de ofițer principal III stabilită prin H.G. nr. 70/2004 (prevăzută cu gradul de subcomisar de poliție), a fost asimilată funcției de ofițer principal III prevăzută însă cu gradul profesional de comisar de poliție, iar de subcomisar cum era cazul reclamantului până la data de referință.

În contextul celor precizate mai sus, prin dispoziția de numire din 2 august 2010, reclamantul care deținea gradul de subinspector, a beneficiat totuși de o promovare într-o funcție prevăzută cu grad profesional cu patru trepte mai mare decât gradul profesional deținut, contrar prevederilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora "Polițiștii se încadrează în funcții de execuție prevăzute în statele de organizare cu grade profesionale egale sau mai mari cu cel mult 3 trepte față de cele pe care le au, potrivit normelor de competență aprobate prin ordin al ministrului administrației și internelor."

De asemenea s-a constatat că, începând cu data de 25 martie 2011, ofițerul a fost avansat prin Ordinul ministrului nr. 11/2435/2010, la gradul profesional de inspector de poliție iar prin dispoziția I.G.P.R. din 15 aprilie 2011, cu aplicabilitate din data de 1 aprilie 2011, ofițerul a fost promovat în funcția de ofițer principal I stabilindu-i-se drepturile salariale corespunzătoare încadrării ipotetice în funcția similară la 31 decembrie 2009, respectiv de ofițer principal I prevăzută cu gradul profesional de comisar de poliție.

Prin dispoziția I.G.P.R. din 28 octombrie 2011 cu aplicabilitate din 1 septembrie 2011, s-a revenit însă în parte la dispoziția de numire din 2 august 2010, în sensul că începând cu data de 1 august 2010 (data mutării la cerere la IGPR), ofițerul a fost numit în funcția de ofițer I, prevăzută cu gradul profesional de subcomisar de poliție, cu respectarea prevederile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Totodată, s-a mai constatat că pentru perioada cuprinsă între 1 august 2010 și 1 aprilie 2011 (data promovării în funcția de ofițer principal I), eventualele sume nedatorate vor fi stabilite de către o comisie de cercetare administrativă, în condițiile legii.

În conformitate cu H.G. nr. 154/2010 și O.M.A.I. nr. 1/520 din 7 aprilie 2010 funcția de ofițer I prevăzută cu gradul de subcomisar, pe care a fost numit după constatările auditului, s-a apreciat că era funcția maximă pe care reclamantul o putea ocupa, respectând prevederile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 360/2002.

Ca atare, după emiterea Dispoziției de personal menționată anterior, prin Dispoziția inspectorului general al Poliției Române a fost numită comisia de cercetare administrativă în vederea recuperării prejudiciului ce reprezenta o pagubă creată I.G.P.R., prin acordarea unor drepturi salariale necuvenite.

În conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor și ale Instrucțiunilor M.A.I. nr. 830/1999, cu modificările și completările ulterioare, comisia de cercetare administrativă a desfășurat activitățile specifice pentru stabilirea cu certitudine a pagubei produse, cauzele și împrejurările producerii pagubei, persoanele care trebuie să repare paguba, probele pe care se fundamentează concluziile cercetării administrative.

Au fost identificate și colectate de către această comisie, înscrisurile care atestă drepturile salariale acordate polițiștilor în cauză, iar pentru stabilirea cu certitudine a pagubei cauzate, s-a solicitat Direcției Financiare din I.G.P.R. să comunice pentru fiecare caz în parte cuantumul sumelor ce urmează a se recupera, raportat la dispozițiile de personal prin care s-a revenit la încadrarea corectă, începând cu data mutării/promovării și până la data de 1 septembrie 2011.

Direcția Financiară a comunicat, defalcat pe luni, cuantumul sumelor încasate necuvenit de către polițiștii promovați în funcții, astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 și cu punctul 92 din Instrucțiunile M.A.I. nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor, cu modificările și completările ulterioare au fost citați și audiați polițiștii care au primit drepturi salariale necuvenite.

După audierea polițiștilor și analizarea materialelor avute la dispoziție, comisia a concluzionat că, având în vedere prevederile art. 20 alin. (1) și art. 24 din O.G. 121/1998, coroborat cu pct. 5 alin. (2) lit. a), 7 lit. b), 8, pct. 64 lit. a), pct. 65 lit. a) și lit. b) și pct. 109 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din Instrucțiunile M.A.I. nr. 830/1999, cu modificările și completările ulterioare, persoanele care au încasat sume nedatorate, fără drept, sunt obligate să le restituie.

Potrivit pct. 226 din Instrucțiunile M.A.I. nr. 830/1999, cu modificările și completările ulterioare, sumele plătite în plus, peste drepturile legal cuvenite conform actelor normative care le reglementează se determină ca diferență între sumele efectiv achitate și cele cuvenite legal, corespunzător perioadelor la care se referă.

Astfel pentru recuperarea pagubei produse, pe numele reclamantului a fost emisă, în cotă parte din cuantumul total al pagubei Decizia de imputare din 20 martie 2012 pentru sume încasate în mod eronat cu titlu de drepturi de natură salarială.

A reținut prima instanță că, împotriva titlului executoriu, reclamantul a formulat contestație la Comisia de Soluționare a Contestațiilor din cadrul I.G.P.R. care, prin hotărârea din 27 aprilie 2012, s-a pronunțat în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată și implicit a menținerii deciziei de imputare.

În ceea ce privește perioada ce a depășit 1 an de la data încasării de către reclamant a drepturilor de natură salarială, s-a constatat că potrivit procesului-verbal de cercetare administrativă, sumele încasate în această perioadă s-au circumscris prevederilor art. 6 alin. (1) lit. b) și c) din O.G. nr. 121/1998 "(1) Militarii nu răspund material: c) pentru pagubele generate de riscul normal al serviciului sau de forța majoră; d) pentru pagubele produse în executarea ordinului comandantului sau șefului unității, caz în care răspunderea materială revine acestuia.), motiv pentru care s-a propus și ulterior s-a aprobat darea la scădere.

Totodată s-a mai constatat că prin H.G. nr. 70/2004, funcția de ofițer principal III era prevăzută cu gradul profesional de subcomisar de poliție (cazul reclamantului), ulterior, urmare a intrării în vigoare a H.G. nr. 154/2010, funcția sus-menționată a fost asimilată la același nivel, fiind prevăzute însă, cu gradul profesional de comisar de poliție (în fapt în perioada de referință nefiind deținut însă de către reclamant), ocazie cu care s-a constatat astfel că reclamantul ar fi beneficiat de o promovare într-o funcție prevăzută cu grad profesional cu patru trepte mai mare decât gradul profesional deținut, contrar prevederilor art. 22 alin. (4) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că a ocupat funcția de ofițer principal III și nu cea de ofițer principal I.

Urmare acestei situații de fapt, prin dispoziția de personal emisă pe numele reclamantului s-a revenit în parte la dispoziția de promovare, în sensul încadrării în dispozițiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora polițiștii se încadrează în funcții de execuție prevăzute în statele de organizare cu grade profesionale egale sau mai mari cu cel mult 3 trepte față de cele pe care le au, potrivit normelor de competență aprobate prin ordin al ministrului administrației și internelor, în fapt operând o reducere procentuală a salariului de care trebuia să beneficieze reclamantului potrivit încadrării prevăzută de Legea nr. 360/2002 cu respectarea normelor imperative de numire/promovare în funcție și în grade profesionale.

Cu privire la neretroactivitatea legii civile, cu referire expresă la dispoziția de personal emisă în cazul reclamantului, în vederea încadrării în prevederile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 360/2002, s-a mai constatat de către pârâți că potrivit dispozițiilor H.G. nr. 154 din 3 martie 2010, precum și ale O.M.A.I. nr. 1/0520 din 7 aprilie 2010, modificările din Listele prevăzute la art. 1 se prevăd în Statele de organizare ale unităților de la data de 1 ianuarie 2010.

Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și având în vedere definiția actului administrativ stabilită în doctrină (actul unilateral cu caracter individual sau normative emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării, executării legii sau a în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice) retroactivitatea dispoziției de personal emisă pe numele reclamantului a fost determinată de data de la care a produs efecte juridice (respectiv data intrării în vigoare) H.G. nr. 154 din 3 martie 2010, în speță de la data de 1 ianuarie 2010.

În ceea ce privește competența comisiei de cercetare administrativă, conform art. 22 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 s-a apreciat că, comandantul sau șeful unității care a constatat sau a luat la cunoștință de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative, iar din punct de vedere al competenței materiale, la alin. (2) al aceluiași articol se precizează că cercetarea administrativă se face de către comisia de cercetarea administrativă din unitatea în care s-a produs paguba sau de la eșaloanele superioare ori de organele de control specializat, cu precizarea că din comisiile de cercetare administrativă nu pot face parte persoanele care au legătură cu producerea ei (conform pct. 79 alin. (2) din Instrucțiunile MAI nr. 830/1999).

În același sens, în conformitate cu dispozițiile pct. 79 lit. a) pct. I din Instrucțiunile nr. 830/1999, s-a apreciat că cercetarea administrativă se poate efectua de către organe din cadrul unității în care s-a produs paguba, respectiv de comisii de cercetare administrativă având în componență locțiitori ai comandantului (șefului) unității, șef de compartiment, stabilite prin ordin de zi pe unitate, iar la pct. 2 al punctului sus menționat se precizează că șeful compartimentului financiar-contabil este competent să execute cercetarea administrativă în cazul pagubelor produse în gestiunea casierului.

Cu referire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MAI în privința capetelor de cerere principale de la nr. 1, 2 și nr. 4 ale acțiunii introductive, instanța de fond a constatat că este neîntemeiată urmând a fi respinsă ca atare având în vedere împrejurarea că există identitate între persoana acestui pârât și autoritatea care a soluționat plângerea formulată de către reclamant împotriva hotărârii din 27 aprilie 2012 emisă de CSC din cadrul pârâtului IGPR, fiind vorba despre un sistem administrativ jurisdicțional de contestate a deciziei de imputare adoptat în privința reclamantului de către pârâtul IGPR, astfel încât față de modalitatea concretă în care reclamantul a înțeles să își structureze cererea introductivă se reține că acesta a chemat pe cei doi pârâți în raport de calitatea fiecărui emitent, neînțelegând să cheme în judecată pârâtul MAI cu privire la toate actele atacate, ci exclusiv cu privire la hotărârea prin care acesta prin CJI a soluționat plângerea finală formulată în acest sens de către reclamant.

Totodată, a mai constatat prima instanță că pârâtul MAI justifică calitatea procesuală pasivă inclusiv cu privire la solicitarea reclamantului de anulare a primelor două acte atacate în prezenta cauză, din perspectiva competenței CJI din cadrul acestui pârât de reveni asupra acestora și de a dispune cu privire la înlăturarea sumei imputată inițial reclamantului, actele contestate având o strânsă și directă legătură de cauzalitate.

Pe fondul cauzei, raportând criticile de nelegalitate invocate de către reclamant cu privire la actele administrative contestate la dispozițiile legale avute în vedere la emiterea acestora, dar și față de situația de fapt reținută anterior din probatoriul administrat în prezenta cauză, instanța de fond a apreciat că se impune admiterea în parte acțiunii, în limita și pentru considerentele care urmează:

Asupra criticilor privind nelegalitatea procedurii de cercetare administrativă și implicit a actelor administrativ, respectiv administrativ-jurisdicționale atacate derivând din încălcarea principiului neretroactivității prin emiterea dispoziției IGPR din 28 octombrie 2011, din lipsa precizării dispozițiilor legale și a precizării modului de echivalare bănească a coeficienților în cauză sau a altui procedeu de calculare a acestora-cu referire la modul de calcul al sumei imputată reclamantului, dar și criticilor invocate la pct. 4 al acțiunii cu referire la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor privind stabilirea salariului în perioada de referință - Curtea de Apel a constatat că sunt neîntemeiate.

Astfel, s-a reține că, prin Sentința civilă nr. 748 din 19 februarie 2013 pronunțată de CAB-SCAF în dosar nr. x/2/2012, irevocabilă prin neformularea recursului, conform evidențelor din sistemul informatic ECRIS al instanței, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției Române, ca neîntemeiată.

În considerentele acestei sentințe irevocabile s-au reținut cu putere de lucru judecat următoarele:

"Prin Dispoziția IGPR din 28 octombrie 2011, cu aplicabilitate din data de 1 septembrie 2011 s-a revenit în parte și s-a modificat Dispoziția IGPR din 1 august 2010, în sensul că începând cu data de 1 august 2010, ofițerul a fost numit în funcția de ofițer I, prevăzută cu gradul profesional de subcomisar de poliție, stabilindu-i-se drepturile salariale corespunzătoare încadrării ipotetice în funcția similară la 31 decembrie 2009, respectiv de ofițer principal grad I, prevăzută cu gradul profesional de inspector principal de poliție, fiind menținute celelalte drepturi salariale.

De asemenea, potrivit dispoziției, modificarea Dispoziției IGPR din 1 august 2010 produce efecte și asupra actelor administrative prin care s-au acordat drepturi salariale, emise ulterior datei de 1 august 2010, iar pentru perioada cuprinsă între 1 august 2010 și 1 aprilie 2011, eventualele sume datorate vor fi stabilite de către o comisie de cercetare administrativă, în condițiile legii.

Împotriva acestei Dispoziții reclamantul a formulat contestație, iar prin adresa din 20 decembrie 2011 a IGPR a fost respinsă această plângere ca nefondată.

La data de 1 aprilie 2012 reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ a Curții de Apel București solicitând anularea acesteia.

Autoritatea pârâtă a emis actele contestate în baza Raportului de audit public intern realizat de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală Audit Interne înregistrat sub din 22 iulie 2011 în care s-a constatat stabilirea greșită de către Inspectoratul General al Poliției Române a coeficientului de ierarhizare utilizat la transpunerea și încadrarea ipotetică a noilor funcții prin raportare la funcții similare la 31 decembrie 2010 (4.05 în loc de 3.60 cum era corect) pentru 15 ofițeri promovați în funcție în cursul anului 2010, situație în care se află și reclamantul, suma netă acordată necuvenit fiind de 25.989 lei și s-a recomandat numirea unei comisii DZU în vederea cercetării administrative pentru stabilirea persoanelor responsabile și corectarea elementelor salariale stabilite eronat, prin revenirea la dispozițiile de personal emise anterior.

Reclamantul nu a contestat situația că drepturile salariale aferente încadrării corecte, care rezultă din aplicarea HG nr. 154 din 3 martie 2010 (nepublicată) și OMAI nr. I/0520 din 7 aprilie 2010, anexa 4 și care asimilează funcțiile polițiștilor prevăzute în statele de organizare ale Poliției Române - Inspectoratul General al Poliției Române sunt în cuantum mai mic în raport cu drepturile rezultate din dispoziția nr. x/2010.

Reclamantul a criticat dispoziția din 28 octombrie 2011 susținând că pe este un act administrativ nemotivat, în sensul că nu s-a indicat în concret dispozițiile legale aplicabile, care să constituie baza legală a emiterii dispoziției în cauză, fiind indicate acte normative abrogate sau a căror aplicabilitate a încetat.

Din acest punct de vedere, prima instanță a reținut că dispoziția contestată este un act administrativ unilateral, cu caracter individual, prin care se modifică un alt act administrativ de stabilire drepturi salariale conform legii.

În preambulul actului s-au menționat Raportul de Audit al Ministerul Administrației și Internelor și acte normative care au impus modificarea primei dispoziții printre care și prevederile Legii nr. 284/2010 și HG nr. 154/2010.

Prin urmare, s-a constatat că dispoziția nr. x/2011 este suficient motivată, în aceeași măsură ca și dispoziția pe care o modifică. Actele administrative prin care se dispune încadrarea și stabilesc drepturile salariale aferente funcției sunt acte cu mențiuni concise însoțite de trimiteri la lege.

S-a mai susținut că dispoziția IGPR din 28 octombrie 2011 ar fi fost emisă cu încălcarea principiului neretroactivității, revenindu-se asupra dispozițiilor IGPR emise în cursul anului 2010, efectele acesteia producându-se cu data de 1 septembrie 2011, în vederea stabilirii eventualelor sume datorate.

Nu poate fi reținută nici această critică a reclamantului în sensul că actul este nelegal deoarece retroactivează, întrucât, fiind vorba despre un act administrativ prin care se recunoaște reclamantului o situație juridică preexistentă emiterii actului, mențiunea cu privire la aplicarea actului începând cu 1 septembrie 2011, deși actul a fost emis la 28 octombrie 2010, nu face altceva decât să facă o rectificare, să îndrepte o eroare a autorității pârâte, în ceea ce privește coeficientului de ierarhizare utilizat la transpunerea și încadrarea ipotetică a noilor funcții prin raportare la funcții similare la 31 decembrie 2010 (4.05 în loc de 3.60 cum era corect) pentru 15 ofițeri promovați în funcție în cursul anului 2010, între care și reclamantul.

Or, având în vedere natura juridică a actului administrativ contestat, de act rectificativ, prin care se îndreaptă o eroare într-un act administrativ care-și produce efectele, corespunzător încadrării corecte a reclamantului, nu suntem în fața unui act administrativ cu efecte retroactive.

De asemenea, reclamantul a mai invocat existența în anul 2011, a dispoziției inspectorului general al Poliției Române din 15 aprilie 2011 emisă în conformitate cu prevederile alin. (1) al art. 26 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice coroborate cu dispozițiile alin. (4) al art. 22 din Legea nr. 360/2002 privind statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căreia, este promovat în cadrul aceleiași unități și numit pe funcția de ofițer principal I (consilier juridic 4.60), prevăzută cu gradul profesional de comisar de poliție și beneficiază de drepturile salariale corespunzătoare încadrării ipotetice în funcția similară la 31 decembrie 2009, respectiv de ofițer principal I (consilier juridic ci. 4.40), prevăzută cu gradul profesional de comisar de poliție, întrucât, în luna martie a anului 2011, a obținut gradul profesional de inspector de politie.

Dispoziția nr. 1723 din 15 aprilie 2011, cu aplicare de la data de 1 aprilie 2011 la care face referire reclamantul, a fost emisă având în vedere o altă situație juridică, un alt raport juridic generat de faptul că în luna martie a anului 2011, a obținut gradul profesional de inspector de politie, neexistând nicio contradicție între cele două acte administrative, întrucât Dispoziția IGPR nr. 4891 din 28 octombrie 2011, se referă la perioada 1 august 2010 - 1 aprilie 2011, iar de la data de 1 aprilie 2011, sunt aplicabile prevederile Dispoziției nr. 1723 din 15 aprilie 2011.

Susținerea reclamantului că Raportul de Audit public intern al Direcției Generale Audit Intern din cadrul Ministerului Administrației și Internelor nr. 241682 din 19 iulie 2011 nu-i este opozabil, având în vedere faptul că acesta nu i-a fost adus la cunoștință până la data formulării acțiunii, deși se regăsește în preambulul legislativ al dispoziției din 28 octombrie 2011 și, mai mult de atât, constatările din raportul structurii de audit intern au ca obiect unele deficiențe constatate în ceea ce privește acordarea în mod eronat a drepturilor salariale în anul 2010, în cazul a 15 ofițeri de poliție, printre care nu se regăsește, nu poate fi reținută.

În primul rând, nu există nicio dispoziție legală care să prevadă obligativitatea comunicării Raportul de Audit public intern al Direcției Generale Audit Intern din cadrul Ministerului Administrației și Internelor nr. 241682 din 19 iulie 2011 către reclamant, acest document a fost prezentat IGPR și cuprinde concluzii și recomandări în mai multe domenii distincte.

Actul administrativ care produce efecte juridice față de reclamant este dispoziția contestată, care a fost supusă controlului de legalitate în fața instanței de contencios administrativ.

Totodată, referitor la capitolul al salarizării, cu ocazia misiunii de audit au fost identificate prin sondaj 15 situații de acest gen, pentru restul polițiștilor, printre care și reclamantul, fiind extinse verificările în perioada de referință 1 ianuarie 2010 - 30 aprilie 2011.

În fine, în ceea ce privește evidențierea în conținutul dispoziției a faptului că "eventualele sume nedatorate în perioada cuprinsă între 1 august 2010 - 1 aprilie 2011 vor fi stabilite de către o comisie de cercetare administrativă", reclamantul arată că, în contextul existenței prevederilor de la art. 40 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și art. 38 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unifără a personalului plătit din fonduri publice, nu este vinovat de eventualul prejudiciu.

Antrenarea răspunderii materiale a reclamantului se face printr-un act administrativ ulterior, emis în baza altor dispoziții legale, respectiv O.G. nr. 121/1998, care poate face obiectul controlului de legalitate separat, context în care se analizează și elementul subiectiv al vinovăției reclamantului, acest aspect excedând, prin urmare, analizei în cauza de față.

Prin urmare, prima instanță a constatat că asupra criticilor privind nelegalitatea procedurii de cercetare administrativă și implicit a actelor administrativ, respectiv administrativ-jurisdicționale atacate derivând din încălcarea principiului neretroactivității prin emiterea dispoziției IGPR din 28 octombrie 2011, din lipsa precizării dispozițiilor legale și a precizării modului de echivalare bănească a coeficienților în cauză sau a altui procedeu de calculare a acestora-cu referire la modul de calcul al sumei imputată reclamantului, dar și criticilor invocate la pct. 4 al acțiunii cu referire la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor privind stabilirea salariului în perioada de referință nu se poate reține o altă interpretare în caz contrar fiind încălcat principiul autorității de lucru judecat, reclamantul neexercitând, deși a avea această posibilitate prevăzută de lege, o cale de atac împotriva acestei sentințe, astfel încât asupra acestor statuări în fapt și în drept (însușite întocmai și de prezenta instanță, pentru aceleași considerente de fapt și de drept redate anterior) nu se poate reveni în prezentul cadrul procesual vizând nelegalitatea procedurii de imputare în sarcina reclamantului a sumei generată de aplicarea dispoziției a cărei legalitate a fost constatată, instanța efectuând astfel în mod irevocabil interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale aplicabile raportului juridic administrativ de serviciu cu referire la modul concret în care a fost stabilită această diferență între sumele cuvenite efectiv reclamantului în perioada vizată de decizia de imputare și drepturile bănești efectiv încasate de acesta în aceeași perioadă de referință.

Totodată, s-a constatat că în cadrul documentației administrative care a stat la baza emiterii deciziei de imputare a stat și modalitatea concretă de calcul al acestei diferențe imputată ulterior reclamantului - dosarul de fond inițial înregistrat pe rolul CAB-SCAF, acesta neindicând o altă modalitate conformă cu dispozițiile legale relevante cauzei care să conducă la concluzia inexistenței unei astfel de diferențe sau o eventuală reducere a acestor diferențe și nesolicitând administrarea în prezenta cauză a unor probe contrare concludente, astfel încât simplele referiri generale contrare situației de fapt dovedită în cauză nu vor fi reținute ca dovedite.

Cu referire la critica privind greșita aplicare de către pârâți a disp. art. 24 alin. (2) și (4) din O.G. nr. 121/1998 prin raportare la disp. art. 81 și 109 din Instrucțiunile MAI nr. 830/1999 - atașate prezentei cauzei, Curtea reține că este neîntemeiată și va fi înlăturată având în vedere aceste considerente:

Astfel s-a constatat că, potrivit disp. art. 22 - 24 din O.G. nr. 121/1998 "Art. 22 - (1) Comandantul sau șeful unității care a constatat sau a luat cunoștință de producerea unei pagube dispune, în scris, de îndată, efectuarea cercetării administrative.

(2) Cercetarea prevăzută la alin. (1) se face de către comisia de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba sau de la eșaloanele superioare ori de organele de control specializate.

Art. 23 - (1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei.

(2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau șeful eșalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris.

(3) În toate situațiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea și ascultarea celor în cauză, pentru explicații scrise și prezentarea de probe în apărare.

Art. 24 - (1) Răspunderea materială a militarilor pentru pagubele produse instituțiilor publice prevăzute la art. 2 poate fi stabilită numai în cazul în care acestea au fost constatate în cel mult 3 ani de la data producerii lor.

(2) Obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, se poate face numai în cazurile în care paguba a fost constatată în cel mult un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de când au beneficiat de serviciile nedatorate. În cazul constatării pagubei după un an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori a beneficierii de serviciile nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la această dată, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba.

(3) Când persoanele prevăzute la art. 20 alin. (1) sunt cadre militare, militari angajați pe bază de contract sau salariați civili și nu au fost de bună-credință, ele vor fi obligate la restituirea sumelor sau la plata contravalorii bunurilor ori a serviciilor nedatorate, dacă paguba a fost constatată în cel mult 3 ani de la data primirii sumelor, bunurilor ori a prestării serviciilor nedatorate.

(4) Termenele prevăzute de prezentul articol sunt termene de decădere."

De asemenea, se reține că potrivit pct. 81 din Instrucțiunile MAI nr. 830/1999, prin data constatării existenței pagubei se înțelege data când comandantul (șeful) a constatat personal paguba, materializată în ordinul de zi pe unitate, data ordinului în rezoluție de pe actele prin care i se sesizează existența pagubei sau data înregistrării la secretariatul unității a actului de sesizare - dacă a precedat ordinul de rezoluție.

"109. Obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori a serviciilor nedatorate se poate face:

a) pe timp de un an în urmă socotit de la data constatării lor - de la cei care le-au încasat sau primit ori li s-au prestat (ținându-se seama de excepțiile prevăzute la art. 20 alin. (2) din ordonanță), atunci când au fost de bună credință ... "

Cu referire la aceste dispoziții normative, legale și regulamentare, Curtea constată că în fapt reclamantul a susținut că conform procesului-verbal în fază de concept, suma necuvenită pe care ar fi primit-o este de 776 lei, și vizează perioada 1 septembrie 2010 - 31 martie 2011.

Așa cum reiese din conținutul procesului-verbal în fază de concept, respectiv conținutul procesului-verbal întocmit la data de 13 februarie 2012 (înmânarea de către Comisie a unor documente), actul prin care conducerea I.G.P.R. a luat la cunoștință de producerea pagubei în cazul său, este Dispoziția I.G.P.R. nr. 4891 emisă la data de 28 octombrie 2011. Acest aspect (data certă a constatării pagubei), reiese însăși din conținutul procesului-verbal în fază de concept, unde se menționează: La data de 28 octombrie 2011, la finalizarea acestei activități, Direcția Management Resurse Umane s-a sesizat din oficiu cu privire la drepturile salariale acordate polițiștilor, în perioada 1 ianuarie 2010 - 30 aprilie 2011, procedând la întocmirea și emiterea dispozițiilor de personal de revenire la dispozițiile emise anterior. Concluzionând, imputarea sumelor de bani aferente perioadei 1 septembrie - 28 octombrie 2010 este lipsită de temei legal, și totodată este stabilită cu încălcarea dispozițiilor legale mai sus menționate, răspunderea materială pentru această perioadă revenind persoanelor din vina cărora s-a produs paguba.

Raportând aceste susțineri ale reclamantului la dispozițiile legale apreciate de acesta ca fiind în susținerea acestora, dar și față de conținutul concret al documentației care a stat în esență la baza emiterii deciziei de imputare în sarcina reclamantului, Curtea constată că aceste critici nu pot fi reținute.

Astfel, în drept Curtea constată că potrivit atât dispozițiilor normative legale, cât ale Instrucțiunilor evocate anterior, obligarea la restituirea sumelor încasate fără drept se putea realiza exclusiv în situația în care data constatării acestei pagube era situată în limita unui termen de decădere de un an calculat începând cu data constatării acestei pagube, iar sintagma "data constatării pagubei" reprezintă în fapt data la care comandantul unității care a suferit paguba a luat efectiv la cunoștință despre existența acestei pagube, dată materializată fie în data menționată în ordinul de zi pe unitate, fie în data ordinului în rezoluție de pe actele prin care i se sesizează existența pagubei sau fie în data înregistrării la secretariatul unității a actului de sesizare - dacă a precedat ordinul de rezoluție.

În fapt, în prezenta cauză, Curtea constată că prin adresa înregistrată la pârâtul IGPR sub nr. 10732 din 25 august 2011 Direcția Generală de Audit Intern din cadrul pârâtului MAI a comunicat Inspectorului General al Poliției Române împrejurarea că a fost comunicat raportul de audit public intern emis la data de 22 iulie 2011, urmând a se comunica totodată și modul în care au fost puse în practică aceste recomandări cuprinse în acest raport de audit public intern, care a stat la baza declanșării procedurii administrative de cercetare a reclamantului, pe această adresă - dosarul de fond inițial figurând rezoluția olografă "Rog conformare către Direcția Financiar, 26 august 2011"

În continuare, Curtea reține că astfel cum rezultă din conținutul deciziei de imputare - dosarul de fond inițial - a fost emisă dispoziția IGPR din 22 noiembrie 2011 prin care s-a dispus constituirea comisiei de cercetare administrativă aceasta finalizând procedura prin emiterea procesului-verbal de cercetare din 22 februarie 2012, iar decizia de imputare (prin care s-a dispus recuperarea pagubei suferită de IGPR prin plata drepturilor salariale necuvenite reclamantului) fiind ulterior emisă la data de 20 martie 2012.

Coroborând aceste împrejurări de fapt, Curtea reține că la data de 25 august 2011 IGPR - unitatea în care s-a produs paguba ulterior imputată reclamantului - s-a luat cunoștință despre existența pagubei, data fiind menționată în cadrul ordinului în rezoluție menționat anterior, aplicat pe adresa de comunicare a conținutului raportului de audit public intern în cadrul căruia s-a reținut producerea acestei pagube, în modalitatea expusă anterior, inclusiv în privința reclamantului, concluzia fiind aceea a respectării dispozițiilor art. 24 alin. (2) și (4) din O.G. nr. 121/1998 și a dispozițiilor corespunzătoare din Instrucțiunile nr. 830/1999.

Prin urmare, vor fi înlăturate susținerile reclamantului în sensul că data luării la cunoștință de existența pagubei în sensul dispozițiilor menționate anterior ar fi fost în fapt 28 octombrie 2011 când a fost emisă Dispoziția IGPR nr. 4891 prin care au fost reconsiderate drepturile salariale cuvenite anterior reclamantului întrucât această din urmă dată a fost data la care, potrivit mențiunilor din înscrisul aflat la dosar "Direcția Management și Resurse Umane s-a sesizat din oficiu cu privire la drepturile salariale acordate polițiștilor în perioada 1 ianuarie 2010 - 30 aprilie 2011, astfel încât s-a procedat la emiterea dispozițiilor de personal de revenire la dispozițiile emise anterior, astfel încât o astfel de mențiune nu corespunde celorlalte enunțate anterior în cadrul aceluiași înscris și din care rezultă în mod cert modul de aplicare și respectare a disp. art. 24 alin. (2) și (4) din O.G. nr. 121/1998, în modalitatea evocată anterior, neavând relevanță sub aspectul respectării termenului de decădere de un an data emiterii acestei din urmă dispoziții, ci exclusiv data la care comandantul unității-pârâtul IGPR - a luat la cunoștință de producerea pagubei prin comunicarea și înregistrarea raportului de audit public intern.

În același context, Curtea a reținut că stabilirea cuantumului pagubei și revenirea la drepturile salariale cuvenite de drept, pe perioada de referință, reclamantului nu constituie elemente prevăzute de dispozițiile legale evocate de către acesta, fiind momente și elemente stabilite ulterior declanșării răspunderii administrativ-patrimoniale a acestuia, în vederea identificării drepturilor salariale încasare și efectiv cuvenite pe aceeași perioadă, neavând relevanță sub aspectul demersului de verificare a respectării termenului de decădere de un an de către pârâtul IGPR.

De asemenea, faptul că în cuprinsul raportului de audit menționat anterior nu se face referire la numele reclamantului și la drepturile încasate necuvenit efectiv de acesta din urmă nu poate conduce la concluzia nerespectării aceluiași termen legal imperativ, esențială fiind data la care unitatea în cauză a luat cunoștință de producerea unei pagube, în privința căreia atât cuantumul cert, cât și persoanele care au generat-o în concret urmează a fi stabilite pe calea unei proceduri administrative ulterioare, efectuată în cazul reclamantului în limita termenului de an calculat anterior aceleiași date de referință.

Totodată, Curtea a constatat că, deși în procesul-verbal atașat la dosarul de fond inițial se reține de către membrii comisiei de cercetare administrativă faptul că de producerea pagubei conducerea IGPR a luat cunoștință prin dispoziția de revenire din 28 octombrie 2011, totuși o astfel de mențiune nu corespunde realității rezultată din probatoriul administrat în cauză, acest document nefiind un act administrativ de recunoaștere a susținerilor reclamantului, nefiind emis de pârâtul IGPR prin conducătorul său, ci constituie o opinie a membrilor acestei comisii de cercetare, fără relevanță din perspectiva legalității emiterii deciziei de imputare.

Mai mult, deși reclamantul a susținut că pentru perioada cuprinsă între 1 septembrie 2010 - 28 octombrie 2010 imputarea sumelor încasate de acesta este nelegală întrucât ar fi fost încălcat termenul de decădere pentru emiterea deciziei de imputare, totuși o astfel de susținere nu corespunde situației de fapt reținută anterior, termenul de un an curgând anterior datei de 25 august 2011, iar nu anterior datei menționată de către reclamant prin acțiunea introductivă.

Au fost înlăturate susținerile reclamantului cu privire la nelegala imputare a sumelor încasate necuvenit aferente perioadei cuprinsă între lunile ianuarie - martie 2011, având în vedere că în această perioadă erau incidente aceleași dispoziții legale care au generat anterior producerea acestei pagube, în fapt încasarea drepturilor bănești plătite necuvenit reclamantului.

Astfel, s-a reținut că nu corespunde realității împrejurarea invocată de către reclamant în sensul că art. 6 alin. (2) din H.G. nr. 292/2011 stabilea neaplicarea coeficienților de ierarhizare în anul 2011, deși potrivit H.G. nr. 154/2010 aceștia ar fi fost aplicabili, având în vedere că ambele consacrau o stare de drept re